În primăvara anului 1949, cei 18 deținuți politici maramureșeni (grup ce a fost numit mai târziu „lotul Vișovan”) erau închiși la Sighet în așteptarea procesului. În ciuda condițiilor foarte proaste, faptul că erau împreună în celula 74 – se puteau ruga împreună, puteau povesti și glumi – făcea ca atmosfera să fie destul de destinsă, tinerească (majoritatea aveau sub 20 de ani, iar profesorul Vișovan – 22). Pâna când a apărut o veste neașteptată, care putea îngheța orice bucurie…

Gheorghe Andreica își amintește: „Într-una din zile, Aurel Vișovan este scos din cameră după servirea terciului. S-a instalat între noi o tăcere de mormânt. Fiecare în felul său își punea întrebarea: oare de ce l-au scos ? Întârzia să se întoarcă. Veni și masa de prânz, veni și cea de seară și tot nu s-a întors. Abia înainte ca clopoțelul de la parter să sune numărătoarea de seară ușa se deschise și Vișovan intră în cameră. Pe fața lui se citea îngrijorarea dar nu l-am lăsat ci, înconjurându-l, l-am întrebat: „Ce noutăți ne aduci ?” După ce a suspinat una din toată ființa lui ne anunță că a fost legiferată pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice în care ne încadram și noi. Un moment de uimire cu tăcere profundă.

Am rupt eu tăcerea luând cuvântul retoric: „La noi în sat când se întâmpla să moară tineri de vârsta căsătoriei dar necăsătoriți, după înmormântare, atunci când se face pomana, se face nunta care nu avusese loc. În acel moment nimeni nu are voie să fie trist, toată lumea se veselește ca și cum acea nuntă post – mortem ar fi adevărată. De când e lumea nimănui nu i-a fost dat să joace la propria sa înmormântare. Noi suntem primii…Deci Nelule, Gicule, Costică, începeți „dirlaiul”!

Nelu Dunca dădu semnalul cu un „hei” și unde n-am început să jucăm o „feciorească” de s-a cutremurat pușcăria. Și am jucat și tropotit până ce am obosit și ne-am întins cu toții pe paturi…Tocmai atunci se deschise ușa pentru numărătoare. Gardianul de pe secție ne zice: „Mă, voi dărâmați pușcăria și unde veți sta?”. Eu, făcând pe bățosul i-am replicat: „Nu acum, dar mai târziu tot vom dărâma-o!” (relatare de Gheorghe Andreica)

preot prof. Marius VIȘOVAN

sursă foto: www.memorialsighet.ro

La o oră târzie din noaptea de 5 februarie 1953, raportai, Ciolpanule, superiorilor tăi din capitală că ”În celula nr… s-a stins LUMINA. Da, avansatule în grad, în două rânduri, de către nepotul lui Vasili Ivanovici și ”crucificat” de către cel pe care l-au îngenuncheat ”structurile”, sunt sigur că acesta a fost momentul vieții tale. Ai scăpat țara de încă un ”burghezo-moșier”, ți-ai asigurat un loc la masa acelora care te-au numit comandant al acestei temute ”instituții de reeducare”. Cu toate acestea, te-ai lăudat că le asigurai celor aduși aici câte 4 mese pe zi, că hrana era foarte diversificată, iar caloriile depășeau cu mult numărul prescris.

Și totuși, Ciolpane, cum se face că după moartea SFINXULUI din Bădăcin i-ați ascuns trupul de nici în ziua de azi nu-i de găsit? Pentru a ne lămuri, trebuie să facem câțiva pași înapoi, în trecutul nu prea luminos al acestui ,,guguștiuc”comunist. Trimis pe front, în vara lui 1943, să lupte împotriva URSS, va cădea, un an mai târziu prizonier la Armata Roșie. Într-unul din lagărele sovietice are ocazia s-o cunoască pe viitoarea ”Împărăteasă Roșie”, Ana Pauker. Iată ce le spunea celor înscriși în divizia ”Horia, Cloșca și Crișan” (al cărei membru ai fost, Ciolpanule): ”Vom face din soldați ofițeri, care vor fi la fel de buni ca cei de acum”. Atât divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”, cât și ”Tudor Vladimirescu” nu reprezentau decât pepinierele viitoarelor cadre ale PCR.

Numai așa ne putem explica faptul că Ciolpanul a fost răsplătit pentru devotamentul său cu funcția de comandant al penitenciarului din Sighetul Marmației. Să credem că Ciolpănel a plecat la București, așa, de capul lui, iar după 5 luni s-a întors în uniforma cu petlițe albastre, primind și gradul de locotenent? Oare n-a fost mâna aceleia pe care bâlbâitul din Scornicești a reabilitat-o în 1965?

În sfârșit, vine și Marea Revoluție din Decembrie 1989. Speriați nițel la începutul ei, ”fostele organe” se regrupează în jurul ”emanatului-șef ” și câștigă la… puncte. Unii, care nu aveau voie să vorbească prea mult la vreo aniversare sau la vreo comemorare, au fost ”invitați” la centru și răsplătiți. Cine crede, în ziua de azi, că Ciolpanul n-a știut unde a fost înmormântat Iuliu Maniu? Crede cineva că dacă, într-adevăr, nu ar fi știut, ar fi fost avansat în grad, în două rânduri, de către însuși liber-cugetătorul nostru? În 1991 e avansat la gradul de căpitan, iar în 1995, a doua avansare, la gradul de maior, desigur, cu toate beneficiile ce au decurs de aici. Nimeni nu poate însă uita gestul fostului președinte Emil Constantinescu care, chiar la locul crimelor sale, i-a înmânat decorația CRUCEA COMEMORATIVĂ a CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Era ziua de 25 octombrie 1998!

prof., Vasile POP

PS1: Acum cred că ați înteles de ce nici în ziua de azi nu știm unde se află mormântul ÎNTREGITORULUI DE NEAM ȘI ȚARĂ.
PS2: Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață pentru înaltă trădare și abia în noiembrie 1998 Curtea Supremă a anulat sentința din 1947.
PS3: Conform DEX, cuvântul ,,CIOLPAN” înseamnă: a) trunchi de arbore fără crengi, rămas în pământ și b) arbore rupt de vânt.

sursă foto: www.memorialsighet.ro

Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Luna mai este luna pelerinajului național al Bisericii Greco – Catolice la locul de jertfă de la Sighet al martirilor exterminați de regimul comunist. Apropierea acestui moment înălțător ce va avea loc pe 12 mai m-a reconectat cu un eveniment din copilăria mea când am cunoscut și eu pe unul din martirii de mai târziu, episcopul de fericită memorie dr. Alexandru Rusu, păstorul Maramureșului greco-catolic.

În 1936 aveam 3 ani… locuiam la Dragomirești unde părinții mei erau învățători. Episcopul Alexandru Rusu a vizitat comuna noastră, centru protopopial și reședință de plasă a văii superioare a Izei și, în cinstea înaltului oaspete, a avut loc o frumoasă serbare în curtea școlii unde ierarhul a fost înconjurat cu dragoste de creștinii din comună din care nu lipseau intelectualii, printre care și părinții mei.

Eu, deși aveam doar 3 ani, am fost desemnată să recit o poezie în fața episcopului. Mama m-a pregătit, am repetat poezia de mai multe ori până când am știut-o foarte bine. Înainte de serbare, însă, s-a întâmplat ceva… care era să compromită totul. Mi-era tare foame, probabil că în vâltoarea pregătirilor de la școală, părinții mei omiseseră “amănuntul” acesta…. am intrat singură în bucătărie, am văzut farfuria cu friptură, am tras-o spre mine și mi-am stropit rochița cea nouă de borangic cu broderie roșie pe care tata mi-o adusese de la București. Mama era supărată foc, m-a certat aspru, eram speriată, am plâns…dar nu era timp de pierdut. Aveam, din fericire, încă o rochiță, tot de borangic dar cu broderia albastră. M-am schimbat repede și am plecat cu mama la serbare. Dar starea mea de spirit nu era cea ideală….

A sosit momentul ca eu să recit poezia. Fiind micuță, am fost urcată pe o masă… trebuia să mă vadă toată lumea. Aveam, evident, emoții, știam că episcopul e cineva foarte important, era la doar câțiva metri în fața mea…. și era atâta lume care mă privea… Eram, însă, și afectată de incidentul petrecut cu câteva minute înainte…

Am început să recit, am spus bine primele strofe, poezia era destul de lungă. La un moment dat, m-am pierdut și n-am știut să mai continui…. M-am întors spre mama, care era aproape de mine si i-am spus: “Mamă, ce urmează?”… Mama mi-a șoptit repede primele cuvinte din strofa următoare, mi-am revenit, am reluat recitarea și am terminat cu bine poezia. Am răsuflat ușurată, am coborât de pe masă, nu mai știu dacă s-a aplaudat sau nu, eram totuși bucuroasă că m-am achitat cu bine de misiune până la urmă. Aceasta a fost întâlnirea dintre fetița de 3 ani și episcopul Maramureșului, pe care, din fragedă copilărie, am fost învățați să-l venerăm și merita acest lucru pentru caracterul și ținuta sa.

Episcopul dr. Alexandru Rusu a fost arestat în octombrie 1948, deodată cu toți episcopii greco-catolici și după mulți ani de detenție la Sighet și în alte închisori, a trecut la cele veșnice în mai 1963 în închisoarea din Gherla. Este unul din cei 7 episcopi greco-catolici martiri care vor fi canonizați în curând. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Autor, prof. Aurelia Vișovan

A mai rămas aproximativ un an până la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri și trebuie să ne prezentăm în fața istoriei acestui neam cu ceva. Am mai scris într-o postare anterioară (n.r. pe pagina de facebook) că nu prea avem cu ce ne lăuda, trebuie să facem trimitere tot la înaintașii noștri: Iuliu Maniu, George Pop de Băsești, Ilie Lazăr, Simion Bărnuțiu, Corneliu Coposu și alții.

M-am oprit la Iuliu Maniu pentru că a fost principalul artizan al Marii Uniri și, în plus, ultimii ani din viață i-a petrecut în închisoarea din Sighetul Marmației. Din nefericire, nici până în ziua de azi nu se știe unde a fost înmormântat. Am trăit o profundă dezamăgire după vizita la Bădăcin. La data de 12 noiembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară de confiscare a averii, pronunțată în 1947. Casa de la Bădăcin a fost recuperată (în timpul regimului comunist funcționa aici o tabără de pionieri), urmând să fie amenajat aici un muzeu. Au trecut de atunci 19 ani și nu s-a făcut aproape nimic. De ce a trebuit să fie reabilitat? Pentru că a fost acuzat ,,de înaltă trădare” de regimul comunist și condamnat la închisoare pe viață. A rezistat peste 6 ani în închisorile din Galați și Sighet. Regimul la care a fost supus a fost unul de exterminare. Se poate afirma fără a exagera că Maniu și ceilalți închiși la Sighet au fost asasinați.

Poate veți crede că am luat-o rău pe arătură cu postările mele despre Iuliu Maniu și că ar fi cazul să să mă opresc. Vă promit că mă voi opri și că nu voi mai posta numai în caz de forță majoră.

Totuși, sper că mă veți ierta dacă voi încheia prezenta postare cu o scurtă referire la un om politic care a marcat profund istoria noastră postdecembristă: Ion Iliescu. Sper că veți înțelege de ce. Vreau să vă convingeți cine este și cine îi sunt înaintașii. Bunicul dinspre tată se numea Vasili Ivanovici, evreu rus bolșevic, pușcăriaș fugit din Rusia. S-a stabilit în 1895 în Oltenița. După 1900 și-a schimbat numele în Iliescu. Fiul său Alexandru,viitorul tată al lui Ion Iliescu, va deveni membru al Partidului Comunist Român, partid care, în 1924 va fi scos în afara legii pentru că milita pentru dezmembrarea statului român, abia constituit. Congresul al V-lea al PCR a avut loc în anul 1931 la Moscova, congres la care a participat și iubitul tătic al domnului IIiescu. Să-i fie de bine, am zice, numai că la sfârșitul lucrărilor congresului s-a adoptat o declarație semnată și de tatăl liber-cugetătorului nostru, declarație din care citez: ,, România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”. ,,Panimaeș, tavariș Ilici Ivanovici” care de aproape 3 decenii ne purtați prin „meandrele concretului”, iar în anii studenției d-voastră la Moscova, ,,trădătorul de țară”, Iuliu Maniu, ispășea ani grei de temniță comunistă. Ați avut ocazia să vă reabilitați în ochii noștri dacă, mai ales, în perioada ultimului mandat, ați fi făcut ceva cu adevărat pentru marele om politic român, Iuliu Maniu. Din păcate, pentru noi, cei de jos, nu v-ați gândit măcar să faceți ceva pentru renovarea unei amărâte de case. Dumnezeu să vă răsplătească pentru faptele bune (dacă există) pe care le-ați săvârșit, mai ales în anii după ce v-ați instalat la putere împreună cu emanații.

PS 1: Am fost la „Memorial” și am făcut niște poze din care am postat câteva, din păcate, din cauză că în celulă nu exista lumină electrică, calitatea acestora nu este una foarte bună.
PS 2: Dacă există cineva printre d-voastră care dorește să facă o donație, o poate face conform conturilor precizate într-o postare anterioară.
PS 3: Donațiile nu se fac în numele niciunui partid, ci numai în al nostru, care credem în valorile pe care acest neam le-a dat de-a lungul istoriei sale zbuciumate.

Autor, prof. Vasile POP

Anul 1945 –  România nu mai dorește să fie agrară, puterea dorește industrializarea, noi, țăranii, ce ne câștigăm mâncarea prin muncă și trudă grea, trebuie sa fim colectivizați. Ne-au luat pământul, definiția noastră, au zis că-i al lor, ne-au pus să-l muncim și ne-au confiscat produsele, ne-am împotrivit și am fost închiși.

În momentele acelea copiii noștri s-au pierdut, valorile noastre au murit și cu ele s-au dus și șansele noastre la o țară dreaptă. Da, asta era situația României sub puterea sovietică. Ne-au cerut cote, eram obligați să predăm statului o mare parte din produsele noastre pentru că nu erau alimente la oraș și pentru că trebuia să despăgubim plata de război, ne lăsau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, câteodată nici cu atât. Ca țăran simplu și patriot de pe pământul Maramureșului, îmi prețuiesc țara, îmi cresc copiii și îmi iubesc familia, dar mă gândesc adeseori că toate lucrurile la care țin atât de mult vor fi pierdute.

Din ’49 au început să colectivizeze, noi ne-am opus și am fost arestați și deportați, a fost în zadar, nu valoram nimic în fața puterii comuniste. Ne-au confiscat pământul, animalele, casele și ne-am trezit peste noapte, mutați forțat și ilegal, în alte localități. Din pricina faptului că la noi au apărut mișcări de rezistență anticomunistă, Maramureșul a fost colectivizat în primă fază, doar pentru a face represiune, desigur.

Au venit direct la noi în Ieud prin luna martie a anului 1950, ne ziceau că localitatea avea un trecut reacționar și au vrut să dea un exemplu celorlalte comune ce par a fi autonome, au vrut să bage frica în noi, să ne arate că nu este nicio cale de scăpare dacă nu ne supunem. Au făcut G.A.C.-urile, ne-am conformat, iar soția mea a mers la G.A.C.-Văleni. S-a dus, ce era să facă, a mers de frică după ce a aflat că la noi în sat o mamă văduvă cu patru copii a refuzat sa meargă în colectiv și a fost bătută până și-a dat duhul, așa că nevasta mea nu s-a mai gândit, s-a dus să muncească.

Au mai fost și revolte, am participat la vreo două, la noi în sat și în Rozavlea, ne-am opus, n-am vrut să ne confiște pământul, n-am vrut să renunțăm la agoniseala noastră de-o viață. Și apoi ce am făcut? Ne-am răsculat… Am hotărât să mă alătur unui grup de rezistență alături de câțiva consăteni și am luat calea munților. Eram un grup de partizani formați din studenți, preoți, țărani, femei și bărbați. Eram înarmați și speram că vor veni să ne salveze americanii. Sătenii ne ajutau, ne ofereau adăpost și hrană.

Eram numiți ,,bandiți” și ,,haiduci” și am fost vânați unul câte unul, împușcați și spânzurați, iar cei rămași în viață am fost arestați, judecați și condamnați de către Tribunalul Militar din Oradea. Simțeam curajul și hotărârea cum ne curgea prin vene atunci când ne opuneam regimului, însă citeam și frica pe fețele noastre când am ajuns să fim închiși la Sighet. Mi-am privit copiii în lacrimi și am aflat cum e să suferi pentru patrie, ne-am ridicat și am luptat pentru drepturile noastre crezând că împreună nu vom putea fi doborâți, ne-am promis nouă că ne vom face auziți și, cu timpul, oamenii vor ști că am fost acolo și am apărat țara.

Poate ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că nu e nicio scăpare din fața comunismului, însă nu am acceptat acest regim ce ne-a suprimat drepturile și ne-a făcut mașinării de lucru. Consemnarea și umilința erau primii pași spre decăderea țării, dar, răzvrătinde-ne  și alegând calea mai grea și mai chinuitoare, am renunțat la viețile noastre și am ajuns să fim torturați.

După ce ne-au colectivizat și ne-au distrus familiile nu găseam nicio urmă de resemnare și de supunere. Noi am luptat contra regimului, am fost închiși, dar știam că am murit cu demnitate și cu gândul că prin jertfa noastră am salvat țara. Am trăit istoria pe viu, am schimbat-o și am lăsat-o ca moștenire celor care doresc sa învețe din ea. Am dat viața noastră pentru libertate și dacă nu ar fi fost dragostea de patrie nu aveam pentru ce lupta.

Autor, Denisa Dunca,
clasa a X-a B, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.