DEBUT – Între lumină şi întuneric (Eliza Tudor)

Abia trecut echinocţiul de primăvară, învăţam iar, zilnic, lecţia luminii. Tot mai multă. După nopţi (prea) lungi şi după îndepărtare, ne-ntoarcem iar cu faţa spre lumină.

Întunericul şi Lumina, două dintre constantele vieţii noastre, a tuturor, două dintre cuvintele proprii oricărei limbi, poartă, dincolo de semantică, înţelesuri adânci şi puternice.

Alternanţa lor şi relaţia de interdependenţă, deşi antagonică, fac ca Întunericul şi Lumina să fie considerate părţi (dar nu întotdeauna egale) ale unui întreg. Care întreg nu e mereu doar Ziua… Reprezentate grafic sub forma unui taijitu, Yin (întunecos şi sumbru reprezintă totuşi feminitatea, noaptea, Luna) şi Yang (luminos, activ, dătător de de viaţă reprezintă masculinitatea, focul şi cerul) sunt forţele primordiale şi complementare ce stau la baza Universului. O zi se naşte (o dată cu Aurora) din întuneric, evoluează în lumină şi se „stinge” (prin Crepuscul) într-o nouă noapte.

Fără a intra în lumea imposibil de cuprins a sentimentelor, stările umane de conştienţă (trezie, contact vizual, lumină) şi inconştienţă (lipsa raţiunii, somn, meditaţie, întuneric) sunt angajate, pe parcursul vieţii, nu într-o luptă, ci într-un „dans” continuu, necesar, vital. Condiţionaţi de cultura căreia îi aparţinem, de vârsta la care ne aflăm şi de alţi mulţi factori, putem totuşi să ne alegem o parte din coregrafia acestui dans al vieţii.

Noi, oamenii, acceptăm şi iubim Lumina, pentru că ea: dezvăluie, arată, luminează şi pune în valoare. Este simbolul fericirii, al bunăstării şi înţelepciunii. Faţă de Întuneric suntem temători sau reticenţi, pentru că: ascunde, pierde sau tulbură. Este adesea simbolul durerii, al morţii (fizice sau spirituale) sau degenerenţei. Dar, fără existenţa şi prezenţa Întunericului, nu am fi remarcat imensitatea universului din care facem parte, căci numai noaptea putem percepe strălucirea celorlaltor corpuri cereşti, din lumina proprie sau cea reflectată …

Întunericul adânc e simbol al singurătăţii, al neliniştilor, al neştiinţei sau al iadului. Albert Einstein declara simplu: „Întunericul este lipsa luminii”, pe când Ion Minulescu scria:
„Întuneric – frate bun cu nebunia,
cu iubirea, cu păcatul şi cu crima –
tu eşti ritmul infinitului şi rima,
ce ne legi în somn cu veşnicia.”

Întunericul e necesar desfăşurării normale a vieţii; fracţionat în momentele scurte, în care ne creăm propriul întuneric şi închidem ochii pentru a rezista intensităţii unei emoţii, pentru a cugeta mai bine, pentru a „vedea” mai clar şi a alege soluţia optimă sau decizia corectă, sau desfăşurat în secvenţe mai lungi, de somn sau meditaţie, el este vital.

Întunericul ne este tuturor cunoscut, din: încercări, durere, deznădejde… În întuneric, apropierea de noi înşine ne-ar putea ajuta să ne înţelegem, să ne acceptăm, să înaintăm treptat pe drumul sinuos spre cea mai bună variantă a noastră, din această existenţă.

Dar Lumina?
Lumina este adesea înţeleasă în sens ascensional şi poate să sugereze: cunoaşterea, matricea lumii sau legătura între individ şi sinele său astral, calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină. Din perspective creştine, Lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului. Multe doctrine mistice susţin existenţa unei lumini divine (Lux) din care s-a desprins lumina lumii noastre (Lumen).

Lumina lumânării din noaptea de înviere (focul haric) reprezintă simbolul Învierii lui Hristos, al biruinţei Binelui asupra Răului şi al vieţii asupra morţii.

Andrei Pleşu scrie, în lucrarea sa „Despre îngeri”: „(…) fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie să fi fost creaţi cei dintâi. La ei se referă, probabil, primul verset al Cărţii Facerii când vorbeşte de „cer”: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” sau cel de-al treilea verset, când vorbeşte despre „lumină”: “ Să fie lumină.” E limpede că nu de lumina obişnuită e vorba, cea pe care o va institui abia în a patra zi a creaţiei, o dată cu facerea Soarelui şi a Lunii. E vorba de lumina pre-cosmică, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. (…). În spaţiul creştin, lumina din care sunt făcuţi îngerii e aceeaşi care se manifestă şi în lumina Duhului Sfânt (…) şi în lumina Logosului, adică a lui Iisus, şi în Lumina Înţelepciunii divine.”

În Extremul Orient se vorbeşte de Lumina divină sau Lumina spirituală, lumina însemnând: cunoaştere şi evoluţie. Buddhiştii chinezi au ca scop al vieţii pământene accederea la iluminare, iar in lumea islamica En-nur, lumina, se identifica adesea cu Er-ruh, spiritul.

Ştiinţa străveche a Kabbalei, încercând să cuprindă esenţa cunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, susţine că radiaţia luminii (aor) porneşte dintr-un punct primordial şi dă naştere spiritului. Aşa se poate interpreta simbolic: „Să fie lumină” din Facerea, cuvinte prin care Dumnezeu încearcă iluminarea şi nu doar ordonarea haosului.

Lumina apare reprezentată grafic ca: aureolă, văpaie, foc, lumina reflectată, fulger sau astre care coboară, raze ce însoţesc imaginea zeilor, aura sfinţilor. Aceste reprezentări sunt uşor de recunoscut, dublate adesea de culoarea galbenă sau portocalie. O reprezentare grafică mai puţin cunoscută este însă cocoşul. Acesta întruchipează lumina, cu toate valenţele ei cosmice şi spirituale. În Grecia antică, el era atributul zeului zilei, al luminii şi al artelor – Apollo. Pentru multe civilizaţii străvechi ale Terrei, cocoşul (mai ales cel alb) este o pasăre a luminii, căci el anunţă apariţia Aurorei, prin cântecul său. În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa ce vin de la Dumnezeu; el apare deseori ca o repezentare a lui Iisus Hristos. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească întunericul nopţii, cocoşul învinge forţele întunericului. Simbolismul luminos zoomorf a stat la baza creaţiei lui Brâncuşi, în „Cocoşul de bronz” (1935). Strigătul îndreptat spre cer al acestui cocoş pământean poate fi o chemare a luminii.

Continuând în lumea pictorilor, remarcăm veşnica „luptă” dintre lumină și întuneric: lumină focalizată (însemnând: adevăr, realitate, apariţie) şi întuneric adânc (minciună, neştiinţă, mister) sau clar-obscur (lupta dintre cunoaştere/filozofie și întunericul mental, sau dintre ceea ce apare şi pare a fi, şi ceea ce ar putea fi…)

În literatura română, avem un poet-solar, „Poet al luminii”: Lucian Blaga. A împărţit lumină, pentru că a avut forţa lăuntrică generată de iluminarea conştiinţei: „Eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină” afirma Blaga în poemul său de debut. Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor, ci le opacizează; le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister.

Preocuparea lui J.W. Goethe pentru lumină a stat la baza unui studiu de peste 40 de ani numit „Lumină, Întuneric și Culori” prin care a demonstrat că, în realitatea noastră perceptibilă, doar îmbinarea între lumină şi întuneric face lumea uşor de recunoscut. Dincolo de acest studiu fizic al luminii, Goethe spunea: „Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina” sau „Poate să dispară strălucirea soarelui; când e lumină în suflet, noi găsim în inima noastră ceea ce ne refuză lumea întreagă”.

La noi în popor se spune că: „Un singur om bun poate să facă lumină într-un loc întunecat.” Să fie, aşadar, cât mai mulţi oameni buni în jurul nostru, ca să fie Lumină!

Eliza Tudor

sursă foto: walldesk.net