Azi începe școala. Alte visuri, alte speranțe, alte începuturi. Și, bineînțeles alte motive de campanii electorale. Pentru că doar așa se poate explica marea agitație premărgătoare acestei zile în care mulți reprezentanți ai statului, ai administrației locale se laudă, pozează și afirmă că susțin educația pentru că sunt create condițiile minime pentru începerea în bune condiții a anului școlar .

Conform Constituției României, Învăţământul de stat este gratuit. A oferi un ghiozdan gratuit dotat cu tot ceea ce e nevoie (sper) măcar pentru cei care încep clasa 0 nu ar trebui să reprezinte un motiv de a te afișa peste tot cu aceste imagini, ar trebui să fie o normaliate, privită ca atare, iar cele necesare desfășurării procesului de învățământ pentru toate nivelurile ar trebui să fie cu adevărat gratuite și la îndemână copiilor și a părinților lor. Aș înțelege ca astfel de gesturi să fie făcute publice de ONG-urile care, într-un fel sau altul, se implică în cazurile celor defavorizați, dar ei nu consideră că trebuie să-și facă un piedestal din acest lucru, cu toate că nu de puține ori și nu în puține cazuri suplinesc lipsa de interes a statului. Nu văd de ce atâta publicitate pentru că s-au renovat școli, au fost dotate cu grupuri sanitare – oare la ce ne așteptăm în secolul XXI? Sau noi suntem tot în epoca medievală …

Știu cei ce se afișează azi cu părinți și copii ce înseamnă să construiești o sală de clasă, într-o unitate de învățământ de stat, dacă vrei să aibă copilul împreună cu alți 29, unde să învețe decent și unde nu au fost alocate sume de nicăieri în afară de buzunarele părinților? Sau știu ce înseamnă să faci performanță în laboratorul școlii – unde ai cu greu acces pe vacanță – cu păturile pe tine și caloriferul pe masă ca să nu îngheți? Cum e să alergi după sponsorizări pentru ca visele unor copii să se transforme în realitate și să participe la un concurs sau altul, pentru a face ca un proiect să funcționeze? Știu măcar pentru câți dintre copiii care încep azi un drum, acesta e singurul ghiozdan pe care îl vor vedea vreodată pentru că părinții nu își permit să-i țină la școala aceasta gratuită? Ori câți nu vor reuși să termine nici măcar învățământul primar, nu cel obligatoriu cu toate că Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional (Constituția României)... Da, Constituția îți garantează un drept, nu te obligă să înveți. Ar fi bine de știut cine își asumă acei copii care au un ghiozdan de vise pe care nu -l pot împlini și nu întotdeauna din motive care țin de ei și de capacitățile lor intelectuale. Aici ar trebui să se intervină la nivel de autoritate publică. Oare cum sună că învățământul dual se va dezvolta la un alt nivel dincolo de deal, la Baia Sprie, Dumbrăvița, Fărcașa, Baia Mare, cu toate că erau șanse ca acest proiect să fie dezvoltat la Sighet dacă era implicare din toate părțile?

Eu aș propune să fie scoase de pe toate paginile de socializare pozele în care cei care fac parte din consiliile locale, primari ori alte funcții alese/ bugetate se afișează îndeplinindu-și atribuțiile.

Părinților le doresc putere să facă față cerințelor școlii, să fie alături de copiii lor, să -i ajute să se ridice atunci când le e greu, să creadă în ei și în puterea lor de a face lucrurile să meargă. Elevilor le doresc un an școlar cu spor, să nu-și abandoneze visurile , speranțele și să nu uite că singurul ghiozdan adevărat e cel pe care și-l fac singuri, învățând.

Celor dornici de poze le spun: Cu un ghiozdan nu se face școală!

Un părinte (neafiliat politic) de absolvent

sursă foto: romanialibera.ro

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021

Periplul didactic de 6 ani, din Maroc. Secvențe

-Diversitate-

După cum am relatat, țara străină era Marocul și urma să predăm lecții nu în arabă, ci în franceză, limbă străină și lor, dar a rămas încă a două limbă oficială acolo și după ieșirea de sub statutul de Protectorat Francez, în 2 mai 1956.

La intrarea în clasă, prima dată, s-a așternut o liniște totală, fiind cuprinși de curiozitate, liniște, pe care am întrerupt-o eu, prezentându-mă; aveam, evident, puține emoții. Le-am prezentat programa și am afirmat că sper să avem o plăcută relație, „spiritul” străin să fie exclus și le-am spus să intervină cu orice problemă, în ritmul lecției, în solicitarea unor explicații mai ample, atunci când nu vor înțelege ceva, toate fiind în scopul unei bune însușiri a materiei. Le-a plăcut introducerea făcută și au și aplaudat la sfârșit.

Era totul nou, poate și modul lor de a gândi, de a reacționa. Am observat că aveau vârste diferite, în general mai dezvoltați ca elevii de clsasa a IX-a de la noi, cu care erau în corespondență.

Tabla a început apoi să se coloreze în alb, rânduri, rânduri; am așteptat puțin și un elev a venit s-o șteargă și am continuat. Lecțiile aveau desfășurarea de cursuri, cu toate explicațiile necesare, foarte rar intervenind întrebări, intervenții și acestea provocate de mine.

A fost bine, am încheiat primele două ore fără pauză, așa cum se obișnuia, la final trecând în jurnalul clasei conținutul pe scurt a celor predate într-un registru, pe care îl purta un elev, timp în care elevii ieșeau în pauză, unde discutau, își exprimau păreri, fumau. Eu, trecând printre ei, m-am îndreptat spre sala profesorala, cu foarte mulți profesori și unde se legau alte discuții, diverse. Cei nou veniți eram mai abordați, doamnana A. Vaida, de la Năsăud, mai ales, acorda „interviuri” foarte degajată, ea stăpânind franceza foarte bine, în tot specificul ei, pregătită încă din copilărie, datorită unor situații conjuncturale. Eu am fost mai rezervat și am abordat discuțiile mai cu prudența, „matematic”.

Au urmat alte ore, zile și săptămâni, ani de zile, cu activitatea prin aceleași săli de clasă, sau altele, cu aceiași și cu alți colegi, în cei 6 ani cât am funcționat în Maroc. A fost totul foarte bine, am încheiat activitatea fără a ni se face niciun reproș, nicio observație, din partea nimănui, în toată această perioadă bucurându-ne în schimb de mult respect și aprecieri unanime. Spunând acestea, nu pun punct relatărilor pentru a pleca spre avion, ci am să refac periplul marocan pe perioade, cu activități diverse, relații și câte toate din cele petrecute într-o bogăție foarte diversificată, amestec între cunoscut și necunoscut, surprize, admirații și, din păcate, n-au fost numai din acestea.

Ce m-a impresionat foarte mult a fost prezența ambilor directori la intrare, zilnic (foarte rare excepții), când ne acordam reciproc salutul. Ei nu făceau inspecții la clasă și numai inspectorii de specialitate, marocani sau francezi.

Măriuca și-a pregătit și ea programa și lecțiile și le desfășura foarte bine, apreciativ. Avea 3 zile la liceul El Fchtali și 3 zile la liceul de fete Lalla Amina, un liceu foarte bun și aproape (7-8 minute de mers pe jos). Cele două licee unde funcționam noi, eu la Licee Moulay Ismail, se aflau aproape unul de altul și mergeam împreună la școală în cele trei zile. După aceea, din anul următor, a avut acolo întreaga catedră, pe întreaga perioadă de cooperare. Liceul Lalla Amina avea o poziție centrală splendidă: era mărginit în față de o alee bordată de mulțime de palmieri de toată frumusețea, în fața lor fiind un mare platou liber, de partea cealaltă fiind alte Instituții Publice.

Mai amintesc faptul că toate orele, la toate clasele, s-au desfășurat în condiții optime, nu am avut nicio problemă cu limba și nici de conținut. Am mai răsfoit și dicționarul, am participat la multe discuții prin oraș și oarecum ne-am familiarizat în vorbire, având și dinainte o bună pregătire, așa cum spuneam. Mi-am format un caiet mare plin cu exerciții, după culegeri celebre din limba franceză, pe care le-am completat cu cele din manualele ce au apărut. Aici pregăteam cu multă atenție lucrările scrise, cuprinzătoare, ele fiind și baza pregătirii examenului de bacalaureat. Îmi plăcea cum se desfășurau lecțiile, atmosfera din clase, relațiile cu profesorii, cu elevii, dorul mare fiind după Victor, care a rămas în țară în primul an; era mai slăbuț și ne-a fost teamă să-l ducem cu noi, fără a cunoaște condițiile de acolo.

După circa o luna de activitate, în timpul unei ore la clasa a V-a, îmi intră în clasă inspectorul, se așează în bancă și asistă la oră, în desfășurarea ei; așa se obișnuia acolo: intra la oră când sosea. Predam logică matematică, o lecție foarte bine pregătită și desfășurată, cu dezvoltare. A apreciat-o, spunând chiar foarte bine, a consultat registrul cu consemnările lecțiilor, find totul în ordine. La ieșire, un elev mi-a spus: nici nu se cunoștea că nu sunteți francez. Am avut un limbaj corect, dar accentul se observă și după ani de zile. Următoarea inspecție a fost peste 4 ani, după rezilierea contractului. A intrat spre sfârșitul orei, n-a spus nimic despre lecție, cum și bănuiam. M-a întrebat însă de ce am reziliat contractul, că lor le place cum lucrez și crede că și nouă ne place și suntem mulțumiți în Maroc. I-am explicat problema noastră limitată la 4 ani și celelalte obligații. De la mine a plecat la Măriuca, tot așa în oră, cu aceleași întrebări, răspunsuri și explicații.

Vreau să mai amintesc că aveam dreptul de a solicita și obține 10 zile libere pe trimestru, pentru probleme personale, cerute însă cu 5 zile înainte. Aveam dreptul la un concediu medical de 3 luni pe an, plătit 100% și încă 3 luni, plătit însă cu 50% din salar. Dar în realitate anul școlar nu ținea, în mod practic, mai mult de 6 luni, dacă adăugăm cele două vacanțe, el începând din luna octombrie și sfârșind în luna mai. Tabla cu anunțul absențelor erau pline de nume ale profesorilor marocani, care cam foloseau mult cele 3 luni plătite integral și rar de tot apărea câte un nume străin, de câteva zile, motivate. Eu am beneficiat de 6-8 zile de concediu, în totalul celor 6 ani (răceală!) și vreo 8 zile pentru probleme personale, majoritatea pentru a duce cunoscuții detașați la locurile lor de muncă, cu mașina, când îi și organizam cu cele necesare acolo unde erau repartizați. Străinii erau conștiincioși cu prezența la ore și realizau programa.

Au trecut cu bine cei 4 ani, în fiecare vară făceam drumul în țara, dus întors, cu mașina, drumuri europene, cu vizele necesare traseului obținute din timp, iar după 4 ani de activitate la locul nostru de muncă, am mai plecat pentru 2 ani în Maroc, Măriuca la același liceu de fete Lalla Amîna, iar eu la un liceu nou și tot mare, El Kattab, dintr-un cartier evreiesc din Medina, unde au mai rămas puțini evrei. Ne-am repatriat apoi definitiv, plecând în țară, cu satisfacția deosebită că în cei 6 ani de zile ne-am îndeplinit cu conștiinciozitate serviciul, nu ni s-a făcut nicio singură observație și la plecare am fost felicitați, pe lângă solicitările de a mai rămâne și ni s-a strâns mâna. Ne-au strâns-o și ai noștri mâna, de mai multe ori, în diverse feluri…, în ușă! Pe parcurs am să mai relatez, probabil, secvențe din acest plăcut periplu marocan.

Prof. Gheorghe BĂRCAN
detașat 6 ani în Maroc, pentru cooperare didactică
Minneapolis, 28.11.2020

Drumuri, trăiri și experiență didactică

Decolarea. În baza unui Protocol între state, s-a hotărât acordarea de către România a unei asistențe didactice în 3 țări africane: Marocul, Algeria și Zairul. Durata era pe 4 ani, cu posibilități de prelungire. Susținerea financiară a acestei cooperări didactice a fost susținută și încurajată de UNESCO, pentru ca aceste state să-și formeze cadrele necesare economiei, dezvoltării. Prevederile erau pentru 10 ani, timp considerat suficient pentru realizarea obiectivului.

În baza acestui Protocol, s-au semnat contracte individuale între profesorii detașați și angajatorul marocan, cu drepturi și obligații, cu efectuarea obligatorie a 2 ani din contract, următorii 2 ani putând fi prelungiți, an de an, cu acordul celor două părți semnatare. Erau pevăzute salariile, cu impozitarea și taxele CAS și pensii, precum la marocani, la fel ca și sporurile de mărire anuală a lor. Reținerile pentru CAS și pensii se livrau diect Ambasadei României în Maroc, care le transfera în țară. În particular, între detașat și statul român, s-a convenit ca după 4 ani de cooperare, era obligatorie revenirea în țara pentru 4 ani și, apoi, dacă mai dorea, putea relua datașarea, pentru 2 sau 4 ani, în aceleași condiții, cu acordul ambelor părți.

Acestea fiind stabilite, cei recrutați pentru plecare în Maroc, au fost chemați la Cluj pentru o pregătire a limbii franceze, timp de o lună, cu câteva teme de politică externă și, bineînțeles, cu ceva „infuzii ideologice”. Mai amintesc faptul că, înainte de recrutare, am fost convocați la Baia Mare și am fost examinați la limba franceză, pentru Maroc impunându-se vorbirea curentă a acestei limbi, care apoi se consolida și în pregătirea de la Cluj. Fără a mă lăuda, cred ca am fost printre cei mai buni la această verificare.

După pregătire am fost chemați la o Comisie, tot la Cluj, pentru interviul în limba franceză. Erau de față 3-4 reprezentanți ai Marocului, asistați și de persoane din România, de la Ministerul Învățământului. Ne-au chemat pe rând și au organizat cu noi o discuție în limba franceză, pe o temă sau alta, dar și cu secvențe din domeniul matematic. Am fost declarați printre cei reușiți, amândoi, iar cei care n-au corespuns la interviu, se înscriau pentru Algeria sau Zair, dacă doreau. După aceasta am semnat contractele și ni s-a comunicat data prezentării la București, la aeroport, când ni s-au înmânat și pașapoartele (Pașapoarte Diplomatice). Pe un pașaport erau trecuți ambii noștri copii, dar am făcut pregătirea și vaccinurile necesare doar pentru Rodica, de 4 ani, Victor, de 2 ani, fiind mai slăbuț, n-am vrut să-l luăm în acest an, pentru că nu știam cum este pe unde mergem, nu cunoșteam condițiile și ne era teamă că nu va rezista. L-am lăsat cu mama, la fratele meu Daniel, medic la Spitalul din Borșa.

În jurul datei de 10 septembrie 1974, ne îndreptam spre avion, cu bagajele lăsate pentru cală, având cu noi doar ceva bagaje de mână, cu actele și toate cele necesare și admise; atunci nu erau restricțiile de acuma, pentru terorism. Am urcat scările și ne-am ocupat locurile, ușile s-au închis și în față a apărut o stewardesă, care ne adresează un salut călduros și apoi ne prezintă instrucțiunile de zbor, în franceză; o înțelegeam. Avionul a început manevrele de decolare și, încet, apoi mai repede, foarte repede s-a înălțat tot mai sus și și-a luat direcția spre Maroc.

În timpul zborului am fost serviți cu bunătăți fel de fel, de care noi le duceam dorul, sau pe altele nici nu le cunoșteam.

Am plecat din București la orele 18:00 și am ajuns în capitala Marocului, la Rabat, tot la orele 18:00; plecare și sosire instantanee, o teleportare. Distanța de parcurs era de 4.000 km, avionul zbura cu 1.000km/oră și distanța de fus orar între România și Maroc este de 4 ore, de unde explicația teleportării.

Coborâm din avion la Rabat, pe coasta Atlanticului, într-o atmosferă umedă și un amurg plăcut, într-un mediu exotic și miros de plajă. Lume multă, cu ținută la costum, sau în specificile jilabale albe, cu un turban tot alb, într-un amestec de exprimări arabo-franceze și de altele. Erau prezenți și delegați ai Ambasadei Române, pentru a ne ura bun venit și cam atât; în rest, s-au văzut mai puțin. Au plecat în Maroc două avioane, cu cca 400 de profesori; altele în Algeria și Zair.

Peripeții. Ni s-a înmânat un avans de 2.000 de dirhami (Dh), cca 400 de dolari, urmând ca regularizările să fie făcute după 2-3 luni, cu restanțele cuvenite. Prima noapte am fost cazați în capitală, cu o cină de excepție, apoi ne-am informat și, din a doua zi, am pornit spre locurile noastre de muncă. Ne-am documentat și am plecat spre diferitele destinații, cu mijloace de transport adecvate, după localitățile și amplasamentul lor. Erau variate zone de confort, de la unele deosebit de plăcute, ca dezvoltare, climă și mediu, altele aride, deșertice, greu de suportat, cu călduri toride în cea mai mare parte a anului. Probabil, repartițiile au fost și după interviul susținut și nu la întâmplare, cu grade de pretenții locale diferite, cu un nivel de dezvoltere diferit. Cu toate aranjate, mai departe, cu gasirea locuinței și altele, eram independenți, trebuia să ne decurcăm singuri. Și românii erau descurcăreți, de altfel.

Trei familii, Vaida Ana (din Năsăud, cu 2 copii și soțul, însoțitor), Mincic Aurel (din Beiuș, cu soția, însoțitoare) și Bărcan Gheorghe (cu soția, încadrată și un copil însoțitor), am luat drumul spre Meknes, cu trenul, în două compartimente vecine, noi împărțindu-l cu familia Mincic. Situat la cca 120 de km de capitală, era unul din cele 4 orașe imperiale, de mărimea Clujului, de o mare preferință și frumusețe magnifică. Era situat central, mai spre nordul țării, ferit de influențele climatice sahariene, sau de umiditatea oceanică și maritimă, excesive. Dacă eram puși să alegem repartiția și-l cunoșteam, pe acesta îl alegeam, dintre toate celelalte. Un alt mare avantaj îl reprezenta locația aici a Misiunii Franceze, cu școli deosebit de valoroase, câteva în tot Marocul, unde copiii puteau învăța limba franceză, engleză și celelate, în mod calitativ superior. Elevii erau în majoritate francezi, urmați de marocani și, mai puțini, de la ceilalți cooperanți, pentru care taxele erau de 3 ori mai mari (pentru că francezii administrau școala, excepțional de bine organizată, marocanii dețineau spațiul și acesta oferindu-ți o plăcere deosebită).

Au fost mai multe staționări și, la un moment dat, privind pe geam și vedem familia Vaida coborâtă, în discuție cu un marocan. Trenul se puese deja în mișcare și noi nu mai puteam coborî. Atenție, comunicare și solidaritate românească! Am zărit pe geam gara La Fayette, din centrul orașului, unde trebuia să coborâm și noi, dar am mers mai departe, până la cea comercială, mare, de la periferia orașului. Am văzut în gara mare un marocan, lângă un Renault 4 și l-am rugat să ne ducă în centru, la un hotel. Drăguț, a acceptat și pe drum i-am povesti drumurile noastre, pentru a primi unele informații. I-am spus că eu sunt repartizat la Liceul „Sidi Baba” și el a exclamat brusc: dar acolo este elevă și soția mea; școala ne este în drum și trecem să o vedem. O noutate desprinsă: erau printre elevi și căsătoriți. Am trecut pe la liceu și conducătorul nostru s-a întors repede și ne-a spus că aceasta este în construcție extinsă și că se va încheia doar la anul. Ne-a invitat pe la el pe acasă, fiind tot în drum și, nu prea bucuroși, am acceptat; erau toate prea dintr-odată.

Acasă ne-a prezentat soția, o frumoasă doamnă și câțiva copii. După o ieșire scurtă în oraș a soțului, între timp noi întreținându-ne cu „eleva”, ni se întinde o masă deosebit de apetisantă, cu carne prăjită, frigărui, pui la rotisor și altele, cu prăjituri și mulțime de sucuri, care ne-au determinat să eliminăm, încetul cu încetul, precauția, reținerea, un fel de teamă și ne-am adunat la „muncă”, evitând totuși atitudinea de lăcomie și păstrând decența. Cel ce ne-a adus știa că eu nu voi funcționa la acel liceu și că nu-i voi putea ajuta soția, dar a făcut acest gest ca o prezentare a ospitalității marocane, fapt ce ni s-a și confirmat mai apoi.

Părăsind gazdele atât de ospitaliere, am ieșit cu multe mulțumiri și am rugat cărăușul să ne ducă la un hotel bun, pentru cazare. Ne-a dus la hotelul Majestic din centrul orașului, la mai puțin de 70 m de unde trebuia să coborâm din tren, gara La Fayette! Am luat două camere, pentru cele două familii, deocamdată pentru o săptămână, timp în care să ne căutăm o locuință.

Eu am coborât apoi, rugând șoferul să mă ducă până la spitalul Mahomed V, unde funcționa un medic român, dr. Pertrescu, pentru care aveam o recomandare. M-a întâmpinat domnul dr. Relle, francez, de 25 de ani în Maroc și ne-a spus: Mr. Petrescu e plecat în concediu și vă rog să-mi spuneți mie de tot ce aveți nevoie, pentru că am să-l înlocuiesc, în tot ce voi putea. Domnul dr. Relle avea o frumoasă familie și ne-au ajutat mai mult decât ori pe cine am fi găsit în Maroc. Au fost îngerii noștri păzitori.

Am rugat conducătorul nostru să-mi spună costul purtării cu mașina, aproape toată ziua și, surpriză, îmi spune: mi-a făcut plăcere, nu vă costă nimic!; cu toată insistența, așa a rămas. Ne-am mai întâlnit după aceea, întâmplător, și m-am revanșat eu altfel.

În aceeași zi, spre seară, ne-a vizitat domnul dr. Relle și ne-a dat câteva sfaturi utile, pe care le-am respectat toată perioada, unele fiind specifice acelor locuri.

A doua zi, de dimineață, ne-am prezentat la „Delegație” (un fel de inspectorat școlar zonal, dar cu drepturi de decizie mult sporite) și am prezentat contractele.

Mie mi s-a schimbat repartizarea la Liceul Moulay Ismail, aproape de centrul orașului, un liceu masiv, sub formă ovală, o adevărată citadelă, cu o imensă curte. Birourile administrației se aflau imediat la stânga intrării. Am fost bine primit de către cei doi directori, Mr. le Proviseur și Mr. le Cenceur, cu urări de bun venit în Maroc și mult succes în activitate. Mi-au spus să trec zilnic pe acolo și că îmi vor comunica clasele, programa și orarul școlii. La acest liceu a fos repartizată și doamna Vaida. Nici vorbă de planificări, anuale, trimestriale, dirigenție și multe altele; era eliminat mult balast. Nu am fost programați pentru bacalaureat, pentru a ne putea instala. Măriuca avea în trei zile la liceul Lalla Amina, în centrul orașului, foarte aproape de liceul unde voi preda eu. Un plasament de toată frumusețea, cu o alee în față, pe care erau înșirați mulțimi de palmieri, aliniați, iar în față un vast spațiu liber. Aceleași comunicări i s-au făcut și ei, de către o doamnă, directoarea liceului, o figură ce exprima noblețe, cum a și dovedit. Trei zile trebuia să predea la Liceul El Fchtali, ceva mai la marginea orașului, unde mergea cu autobusul.

Ne-am instalat deci în orașul de reședință Meknes, un oraș frumos, exotic, cu toate împrejurimile lui, aflat sub aureola celor 1001 de nopți arabe, părasindu-l, mai târziu, cu frumoase amintiri despre muncă, ospitalitate și respect uman. Ceva cu totul specific, altfel decât la noi, așa după cum se va mai vedea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 21.08.2020

Era prin 1956… mama mea, învățătoarea Ana Chindriș, preda în vremea aceea la școala de la Câmpu Negru. Era o perioadă grea pentru familia noastră, cu multe dificultăți financiare și multă suferință din cauza autorităților comuniste. Tatăl meu, după detenția politică din ’48-’49 (executată în închisoarea Timișoara) nu a mai avut voie să lucreze în învățământ, a mers pe șantier, apoi s-a îmbolnăvit grav (avea să moară în 1958 la 50 de ani încă neîmpliniți…). Eu eram deja profesoară, contribuiam cu cât puteam la efortul familiei, dar aveam trei frați mai mici, încă elevi.

În fiecare dimineață, pe drum spre școală, mama participa la liturghie la biserica romano – catolică (se celebra încă în limba latină) și de aceea avea în poșetă o carte de rugăciuni. Nu și-ar fi închipuit niciodată că acea carte va deveni „corp delict” și-i va crea probleme mari.

Într-una din zile, mama ajunge la Câmpu Negru, intră în clasă și începe ora când, dintr-odată, intră o echipă de inspectori care i se adresează agresiv : „Tovarășa Chindriș, avem informații că faceți propagandă religioasă în școală!” (ceea ce contrazicea doctrina ateistă oficială a statului comunist) . Mama s-a speriat, a negat acuzația, au fost întrebați copiii, li s-au verificat caietele… nimic nu părea să confirme bănuielile. Dar… i s-a luat la percheziție poșeta și au găsit cartea de rugăciuni! Dovada era clară, de vreme ce luase cu ea cartea la școală înseamnă că avea intenția să-i „îndoctrineze” pe copii ! Cartea a fost evident confiscată, constituia o „probă”.

Nu s-au luat măsuri pe moment împotriva ei, dar ancheta a continuat. Au fost întrebați elevii dacă mama le citise din cartea respectivă, răspunsurile au fost unanim negative, alte dovezi n-au apărut. Cam o lună au ținut-o pe mama în tensiune amenințând-o cu sancțiuni disciplinare. Totul pornise de la o reclamație „binevoitoare”, iar autoritățile erau „vigilente”.

După ce lucrurile s-au mai liniștit, mama s-a dus la inspectoratul școlar raional (Sighetul era atunci capitală de raion) și a cerut înapoi cartea. Au purtat-o de mai multe ori până i-au dat-o, dar tot cu priviri piezișe și amenințări… Elevii de atunci ar avea acum 65-70 de ani; poate unii își mai amintesc momentul.

Presiunea ateismului oficial a continuat în învățământ în toată perioada comunistă – profesorii și învățătorii erau în mod special supravegheați dacă merg la biserică (unii au avut chiar necazuri mari din cauza asta), iar pentru elevi erau înființate așa-numitele „cercuri de ateism”. Și la noi, la „Dragoș Vodă” a funcționat un asemenea cerc, se pare, însă, că elevii n-au fost prea entuziaști…

prof. Aurelia Vișovan

Olimpiada Națională de Pedagogie – Psihologie s-a desfășurat la Arad, în perioada 23 – 26 aprilie 2017. Au participat în acest an peste 245 de elevi din liceele pedagogice din țară, la disciplina pedagogie – psihologie, clasele IX – XII.

Profesorul Felix Gabriel Szabo (Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației) a fost evaluator în Comisia Centrală la disciplina “Psihologie generală”, clasa a-X-a.

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației a fost reprezentat de două eleve la faza națională: Bledea Emilia, clasa a XI – a, a participat la disciplina “Psihologia vârstelor” (prof. îndrumător, Felix Gabriel Szabo) și Mureșan Melania, clasa a XI – a, disciplina “Managementul clasei de elevi” (prof. îndrumător, Rozaura Simion).

Bledea Emilia a revenit acasă de la Arad cu mențiune (nota 9) la disciplina “Psihologia Vârstelor”.

Felicitări profesorilor, felicitări elevilor!

Felicitări Emilia Bledea!

Echipa „Salut, Sighet!”