Echime, 75 de ani de viață este fără îndoială unul dintre „momentele” cele mai serioase pentru un bilanț, pe care e bine să ți-l faci singur, fără menajamente și fără să cauți neaparat să ieși pe plus. Așadar, de data aceasta, nu-ți voi mai aminti nici de câți ani ne cunoaștem, nici cum s-a întâmplat, nici ce-am făcut laolaltă în acest timp și cu ce folos pentru lumea asta și mă voi limita la să-ți urez atâta sănătate – și deci atâția ani! – cât să mai poți pune „o slovă peste alta” în cărțile de poezie care așteaptă să le dai glas. Dar și să nu-ți uiți bunul obicei – cu care m-ai onorat mereu – de-a mi le trimite și mie. De altfel, sunt sigur că așa vei face, drept pentru care îți mulțumesc de pe acum! Și fii răbdător cu anii care vin, că nu vor fi mai buni. Eu ți-i doresc, din suflet, așa cum vor fi, să fie cât mai mulți și cu folos!
Dintr-un Octombrie cum nu se poate mai potrivit cu vârsta poetului Echim Vancea de Nănești vin și gândurile bune și urările de sănătate întru Mulți Ani de la…                                                                                                                                                               Ioan Ardeleanu-Pruncu

* * *

Echim Vancea: prietenia ca destin

Prima mea amintire cu Echim Vancea? Era în anul 1980. Octombrie. Am plecat din Piatra Neamț și din Târgu Neamț în echipaj cu Daniel Corbu și cu Nicolae Sava, ca să ajungem la Sighetul Marmației, acolo unde Laurențiu Ulici ne vorbea despre cel mai important festival de poezie din România. Care ar fi trebuit să ajungă cel mai important din Europa de Est, după cum spunea Laurențiu Ulici, căruia îi plăceau mizele mari! Am ajuns la Suceava, cu un autobuz, de acolo am luat un tren, până la Vișeu. Vișeul de Sus? De J      os? Greu de spus acum. De acolo, am luat alt tren/ autobuz, până la Sighetul Marmației, unde am ajuns destul de târziu, în noapte. La Casa de Cultură, ne aștepta Echim Vancea, în numele organizatorilor. Ne‑a spus că e prea târziu ca să ne ofere ceva de mâncare, dar ne‑a pus paharele în mână și le‑a umplut cu palincă. Era prima oară când încercam „substanța”. Și pentru mine era prima oară, dar și pentru amicii mei. A fost de pomină. În jumătate de oră, fiecare vorbea în legea lui, încerca să se înțeleagă pe sine. A doua zi, a fost un colocviu despre poezia tânără, implicată politic, era o temă obligatorie ca să se poată desfășura festivalul în epocă. Pe masă erau nenumărate ispite locale, care făceau bule în momentul în care le turnai în pahar. Din picătură în picătură, se cam ducea pe apa sâmbetei ideologia obligatorie, iar poeții deveniseră foarte guralivi, foarte liberi. Ca să stăpânească verbiajul și opiniile, Ulici a trecut la varianta recitalului de poezie. Fiecare își spunea „pro­ducta” poetică, numai că palinca împletise multe limbi. Mulți dintre poeți ajunseseră la varianta extrem de avangardistă a murmurului, a geamătului, a bâlbâielii inspirate. Îmi amintesc că eu am citit un poem, Vitrina cu sălcii, care i‑a plăcut foarte mult lui Laurențiu Ulici, m‑a pus să îl repet, ca să fie receptat de lumea ascultătoare. Cred că poemul a fost argumentul decisiv ca să îmi fie acordat mie marele premiu al festivalului. Că asta s‑a întâmplat, la final. Poemul a apărut și în România literară, după festival, ca ilustrare a evenimentului. Premierea a fost făcută la Desești, o comună din preajma Sighetului Marmației, acolo unde breșa fusese făcută de Nichita Stănescu, care înnobilase locul, cu un an mai devreme. În sala Căminului Cultural, a fost adunată suflarea satului. Am urcat pe scenă, pe rând, și am spus câte o poezie. Nu a cerut nimeni să fie spuse poezii patriotice, ideologice. Numai că, la un moment dat, la sfârșit, un poet local tot insista pe lângă Ulici să spună și el o poezie. Laurențiu Ulici l‑a tot ocolit, dar, la un moment dat, i‑a dat voie să recite ce avea de spus. Ajuns pe scenă, poetul a spus foarte rar, explicit: „Decât să scriu despre Partid/ Mai bine mă sinucid”. S‑a făcut liniște în sală. Ulici are însă prezență de spirit și îi spune: „Cam puține două versuri, te rog să te concentrezi și, până anul viitor, să mai scrii două. Promiți?” Și individul a promis. Momentul, unul care putea deturna sensul festivalului, nu a avut urmări. Da, premiile aveau și o oarecare valoare financiară, cred că am primit vreo cinci mii de lei, în condi­țiile în care un salariu al unui profesor debutant era de două mii. De obicei, acești bani erau folosiți pentru „udarea” premiului, se trans­formau în vodcă și bere pentru toată lumea, ca să stingă invidia con­fraților nepremiați. Am luat multe premii, la acea vreme, dar nu cred că mi‑am cumpărat măcar o pereche de mănuși din ele.
Din acele momente, Echim a rămas mai mult decât prietenul, a rămas fratele. Pe care îl caut și atunci când nu pare să îl caut, în lista mea scrisă cu colțul inimii (pe frunze, pe cer, pe apă) este parte din alfabetul veșniciei personale. An de an Sighetul a devenit Mecca personală, la capătul căreia ne așteaptau prietenii Echim, Ghiță Pârja, Ghiță Bârlea, Vasile Muste (Dumnezeu să îl primească!) …!
Dragă Echim, ai adunat 75 de ani?
Dacă timpul ne va cere socoteală pentru anii risipiți, să-i spunem că nu am risipit nimic: am transformat anii în prietenie, iar prietenia în ceva ce nu se măsoară în ani.
La mulți ani, Echim! Să ne țină Dumnezeu în aceeași poveste, până când nici măcar veșnicia nu va mai avea nevoie de calendar.

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamț, 18 octombrie, 2026

* * *

„Prin poezie mi-a fost dat dreptul să trăiesc”

Când scriu despre prieteni intervine, psihologic, o anumită inhibiție emoțională, din dorința de a nu rata repere semnificative în relația mutuală. Contează empatia reciprocă, parcursul educațional și profesional, coincidențele cu valoare de liant ce înnobilează o prietenie.

Despre Echim Vancea, în multiple circumstanțe am vorbit, am scris, rememorând „povestea” noastră, începută din fragedă pruncie în satul Nănești, la șocala primară, anii adolescenței de la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, mereu colegi de clasă. La maturitate, prietenia noastră s-a consolidat în mediul cultural al Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Casa de Cultură. Din 1997, în cariera mea au intervenit provocări și responsabilități în viața publică, la fostul Inspectorat pentru Cultură al județului, prefect al județului până în anul 2000, senator, cariera universitară în cadrul Universității de Nord din Baia Mare. Destinele Bibliotecii Municipale au fost preluate de Echim Vancea, ca director, funcție onorată prestigios în respect pentru importanța socială a acestei instituții și pentru tradițiile culturale ale Sighetului. A fost un transfer reușit și inspirat de responsabilități profesionale și instituționale. Din tinerețe, Echim și-a afirmat vocația de poet, a confirmat-o spectaculos prin cele peste 30 de volume publicate la edituri prestigioase, prin traduceri în câteva limbi europene.

Acestea sunt doar câteva detalii și coincidențe în parcusul nostru existențial, refugiate în tezaurul nostru de memorie, reevaluate din când în când din nevoia de a trezi ludicul din noi, inspirați de versurile spiritului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu: „Când amintirile în trecut/ Încearcă să se cheme/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme…”. Pentru a evita banalizarea prin repetiție nu insist cu „divulgarea” altor întâmplări comune. Mă fixez pe teritoriul liric al poetului Echim Vancea, nu printr-un comentariu personal, pentru a nu fi suspectat de un subiectivism de conjunctură, într-un moment aniversar al poetului și prietenului, ci printr-un decupaj selectiv din comentariile unor critici literari cu notorietate la unele dintre volumele de poezie. Sunt implicit argumente convingătoare privind identitatea stilistică a poetului, discursul său, fixându-i o poziție de referință în spațiul poeziei actuale din România:
Laurențiu Ulici
„Poetul Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit – izbutește să-și găsească locul propriu în interpretarea partiruii optezeciste,  relevându-se ca un poet al locului prin atașamentul față de natura dramatic – lirică a poeziei moderne maramureșene”.
Daniel Corbu
„Echim Vancea își construiește fiecare volum, cu fiecare poem un univers poetic original, de o responsabilitate stilistică și un cuceritor spectacol imagistic, din care nu lipsesc liniile transcendenței”.
Ioan (Jean) Pop
„Sub un titlul jucăuș și ironic (Mâța pe spini), Echim Vancea scrie de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expersia lor metaforică, împinse uneori spre un fel de ermetism. E și inspirat și (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăine de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție manieristă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune e ocolită, cel mai adesea inteligent și fin”.
Ion Vădan
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și sacralitate”.
Ion Holban
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvențe remarcabilă), a unui Octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…”.
Casian Maria Spiridon
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii, Echim Vancea știe că: în întunericul din spatele cărților / poetul așteaptă cântecul bufniței, iar ce a mai rămas din întuneric / s-a strecurat în poem”.
Gheorghe Gricurcu
„În calitate de înger căzut Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice… De asemenea, obișnuiește a deforma, nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii… În postura umană strecoară notele unei acute solitudini, cu cât încearcă a o înăbuși, cu atât rezonează cu un mai puternic efect fabulos”.
Adrian Alui Gheorghe
„O carte de poezie rară, care își face dulce amarul de pe cerul sufletului. Citești poezia din volumul Mai Târziu și te miunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o hologramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.
În această carte Echim Vancea scrie așa cum au scris capodoperele lor toți adevărații inspirați ai lumii: ca și cum în afară de poezie nu ar avea nimic de pierdut…”.
Sunt evaluări ce onorează poetul ajuns la o vârstă a sintezelor, care refuză cu încăpățânare spectacolul public, prin lansări de cărți, alegându-și cu precauție prezențe la evenimente, exceptând pe cele desfășurate în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, la a cărui „profesionalizare” a contribuit substanțial, unde ne-am regăsit împreună timp de peste o jumătate de veac, avându-i alături pe Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu Pruncu, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu, managerii Centrului Cultural în succesiunea lor. Am avut aceeași mentori, în primul rând Laurențiu Ulici, azi președintele din cer al festivalului, Gheorghe Chivu, Ion Ardeleanu Mecena.
Sper că nu e de prisos să reținem ce spune Echim Vancea despre poezie, rostul în societate a poeziei și poetului. În acest sens fac trimitere la singurul său volum mai puțin poetic dar care este și despre poezie, prin unele cronici de critică literară, interviuri acordate unor jurnaliști, poeți, editori de reviste, intitulat „Lecturi filantopice și alte strânsuri”. La întrebarea poetului Lucian Vasilescu „La ce bun astăzi și mâine poezia?” Echim precizează: „Parafrazând expresia unui interbelic, aș spune că poeții sunt niște ipocriți. Totuși mi se pare exagerat și nedrpet. E nevoie de poezie pentru că aceasta este o întoarcere către sine. Poezia te instalează, cred, în pretutindeni, întotdeauna. Poezia are puterea de a primi și a dărui fiindcă trăiește în armonie…”.
Regretatul poet, critic și eseist Ion Vădan, în dialogul cu Echim, face referiri la unul dintre volumele de referință din creația sa „Hramuri”: „insistând pe ideea dacă poetul este și duhul spațiului în care s-a născut”. I se răspunde: „Eu cred că poetul este mult mai mult decât atât. Este ușa de ieșire a unui spațiu locuit în mod legitim… Este mânia care liniștește, care aduce un strop de contemplare acestui loc și care propune, în final, căutarea în fiecare dintre noi împăcarea ca element de stabilizare”. Întrebat „Cât de mult crede în poezie?” Echim Vancea surprinde: „Nu cred în poezie, cred în CUVÂNTUL poetic. Acel cuvânt al pustiei, a rugului care arde acolo și nu se mistuie, ci ne mântuie. Cred în cuvântul indispensabil pentru mântuire”. Poetul Adrian Alui Gheorghe îl evocă pe Laurențiu Ulici ca „un artizan al definirii literare a kilometrului zero la Sighet”, despre care poetul E.V. spune: „Laurențiu Ulici a fost și rămâne, în ciuda unor minimalizări, o personalitate de prim rang a literaturii române, precum și un personaj al ei. Laurențiu Ulici a făcut din Sighetu Marmației una dintre cele mai curate și mai ferme conștiințe ale poeziei/ literaturii române”. Nu întâmplător Echim Vancea, în calitate de manager al Bibliotecii Municipale, în respect pentru memoria magistrului nostru, i-a dat numele Laurențiu Ulici.
Fără pretenția de a trage concluzii, spun că Echim Vancea, la această aniversare, poate privi cu onoare opera sa de poet, pe care a știut să o construiască cu ingeniozitate și știință, printr-un imaginar liric adesea șocant prin forță și inedit. Un discurs despre temele acute ale existenței, despre iubire și moarte, despre dezamăgiri, toate interiorizate într-o conștiință proprie poeților care s-au dedicat prin excelență actului de creație. Unii critici îl plasează printre optzeciști, alții la post optzeciști, la manieriști sau expresioniști. Dar, dincolo de clasificările formale, importantă rămâne opera sa inconfundabilă în registrul ei stilistic și imaginarul extrem de original. Adesea radical și revoltat, la un moment dat a ales exilul într-o altă locație și adresă socială. În esență, el rămâne durul cu inimă blândă, parafrazând o caracterizare pentru un celebru actor francez.
Când e vorba de vârstă, Echim, șturlubatic, cum e, se ține după mine ca scaiul cu aniversările, eu în Februarie, el în Octombrie.
Îți urez, dragă Echime, sănătate, inspirație, ani mulți nepetrecuți încă!

Gheorghe Mihai Bârlea

* * *

Echim Vancea este cel mai bun prieten al românilor din Transcarpatia (Ucraina). Pe parcursul anilor am solicitat și m-am adresat multor scritorii și oameni de cultură din România pentru sprijin, dar doar Echim a răspuns pozitiv și a fost mereu aproape de noi. El este redactorul șef al publicației „Apșa” de ani de zile și face totul doar prin voluntariat, fără niciun beneficiu.
Îi spun cu drag… La mulți ani! Să-i dea Domnul sănătate, sănătate și mai o dată sănătate!

Ion Botoș (Ucraina)

* * *

Cred că poezia lui Echim Vancea nu va îmbătrâni curând. Scrisă pe mai multe „strune”, ecourile versurilor sale pot atinge varii sensibilități. Dacă este să ne luăm (și de ce n-am face-o?) după rutinatele spuneri potrivit cărora literatura mai poate salva câte ceva din viețuirea terestră a semenilor, eu aș pune rămășag pe creația lui poetică: da, va fi o izbândă! Indiferent cui îi va reveni mărunta victorie a pariului. Nu a fost în zadar! La mulți ani, prietene Echim!
                                                                                                                                                                                                                         Gavril Ciuban

* * *

Echim Vancea este, pentru mine, mai mult decât Poetul Maramureșului; este o parte vie din geografia sufletului familiei mele. Dincolo de prestigiul său literar și de activitatea neobosită de la Nord Literar, unde a primit-o cu atâta generozitate și căldură pe fiica mea, oferindu-i un debut de neuitat, Echim reprezintă puntea de aur către trecutul meu. Prietenia lui strânsă și curată cu tatăl meu a fost una dintre acele legături rare, clădite pe respect, afinități elective și o loialitate care sfidează timpul.
Să-l sărbătoresc astăzi înseamnă să celebrez nu doar un scriitor de o sensibilitate rară, ci și un om-reper, care a știut mereu să sprijine și să cultive frumosul din jur.
La mulți ani, dragă Echim, să-ți păstrezi mereu spiritul tânăr, iar condeiul să-ți rămână la fel de binecuvântat!

Brîndușa Oanță

* * *

O părere, câteva amintiri și firești uitări

La un moment aniversar pentru un scriitor, socotim că merită să ne gândim ce loc ar putea ocupa într-o „Istorie a Literaturii de la origini până în prezent” a zonei geografice căreia îi aparține, dar mai ales într-o „Istorie a literaturii române” după ce a izbutit să treacă borna semicentenară a activității sale literare.
Prin tot ce a realizat ca poet, publicist și editor, Echim Vancea acoperă o perioadă de peste o jumătate de veac dintr-o posibilă „Istorie a Literaturii Române din Țara Maramureșului”, de la origini până în prezent care, dacă se va scrie, trebuie să îi sublinieze acestui maramureșean energic contribuția de om al condeiului, cu o operă recunoscută de criticii de frunte ai literaturii române actuale care, prin textele lor despre cărțile acestui creator harnic l-au îndreptățit să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România, cu alte cuvinte, să primească un certificat de profesionist al cuvântului scris.
Fiind elev al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare, nu am avut întâlniri în adolescență cu cei din generația mea care urmau liceele maramureșene, dar am aflat despre cei atrași de „slova făurită” (cum ar zice Tudor Arghezi) de la rubrica „Poșta redacției” a revistelor literare din acele vremuri.
După câțiva ani, când am ajuns profesor în satul meu natal, Petrova, am aflat că la Sighetu Marmației activează Cenaclul literar „George Coșbuc”, în Vișeu de Sus Cenaclul literar „Andrei Mureșanu”, iar la Baia Mare Cenaclul literar „Nord”. Având deja o experiență de cenaclist la Cenaclul „Afirmarea” din Satu Mare, condus de maramureșeanul Petre Got, am cutezat a merge la toate cenaclurile maramureșene, unele constituite mai târziu, precum Cenaclul literar „Metamorfoze” din Borșa, până când am ctitorit Cenaclul de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” din Petrova. Acesta activează și astăzi, depășind o jumătate de veac de activitate în care a propovăduit binele, adevărul și frumosul în împrejurimile așezării noastre, în Maramureș și în România.
La Cenaclul literar „George Coșbuc” din Sighetu Marmației am făcut cunoștință cu seniorii scrisului din Marmația, dar și cu tinerii împătimiți de literatură, precum Gheorghe Pârja, Gheorghe Mihai Bârlea, Marin Slujeru și mulți alții, între care se număra și Echim Vancea. Cenacliștii tineri nu s-au simțit în largul lor la cenaclul dominat de seniorii scrisului din Maramureșul Voievodal și fascinați de dezinvoltura tânărului profesor de filozofie Ion Jean Bălan, au înființat Cenaclul literar „Alexandru Ivasiuc”, omagiindu-l astfel pe ilustrul maramureșean răpus de cutremurul de la București.
Impunându-se „Festivalul de Poezie” de la Sighetu Marmației cenaclurile din Sighetu Marmației s-au stins dar tinerii dornici de a deveni scriitori au frecventat alte cenacluri din județ și din țară, au scos cărți la edituri zonale și naționale, dovedind până în prezent că se poate vorbi despre o „Istorie a Literaturii Țării Maramureșului (pe care noi am schițat-o într-o teză de doctorat).
Nu rețin împrejurările exacte în care l-am cunoscut pe Echim Vancea, dar știu că, încet și sigur, am ajuns camarazi în ale scrisului, iar el s-a pronunțat întotdeauna cu obiectivitate despre scrisul meu. Amintirile sunt multe, dar le lăsăm pentru alte ocazii și ne întoarcem la momentul aniversar pentru scriitorul Echim Vancea, care și-a câștigat prin scrisul său un loc în „Istoria Literaturii Române”, până la vârsta patriarhilor pe care o poartă cu demnitate, scriind și publicând carte după carte.
La sărbătoarea la care ne facem și noi părtași, îi urăm sărbătoritului tot ceea ce ne dorim ca truditori pe ogorul literaturii neamului românesc, rostindu-i un limpede „La mulți ani”!

Ion Petrovai de Petrova
Petrova Maramureșului, 17 octombrie 2026

* * *

Nu știu încă niciun poet din țară cu barbă de patriarh, care să fi devenit cetățean de onoare al județului în care trăiește. Dacă cetățeanul de onoare respectiv este de talia lui Echim Vancea, atunci lucrurile se complică în măsura în care se și simplifică.
Timp de șaptezeci și cinci de ani, Echim Vancea a fost și rămâne un poet român de graniță, de o parte a Tisei, lângă alți poeți români de graniță, de cealaltă parte a Tisei.
Cum vine asta, numai Dumnezeu și istoria știu.
Eu mă minunez de toate acestea și cu drag din suflet spun: La mulți ani, maestre! A venit vremea memoriilor napoleoniene!

Nicolae Scheianu

* * *

Echim Vancea ‘75
În dreptul zilei de 19 Octombrie apare în calendarele Maramureșului mențiunea: Echim Vancea, poet, născut la Nănești, 1951. Se adaugă: membru al Uniunii Scriitorilor Români. De aceea nu-mi pot permite, tocmai azi, să nu îmi reafirm explicit prietenia, admirația și respectul ce i le port – ca de alfel în fiecare zi din ultimii zeci de ani, tacit.
De la Iza în jos pe Iza și apoi spre Tisa, oricâte încercări a întâmpinat pe cale, poetul  și-a purtat și își poartă înainte textele lirico-dramatice, în mixaje absolut personale (marcă înregistrată) – cca 30 de apariții editoriale, poezie. Cu dârzenie și mistică dedicare. Un adevărat literat.
Aș dori să avem un loc în Sighet cu volumele/ cărțile autorilor locului, cu „producția”  lirică semnată Echim Vancea la loc de cinste. Un vis interzis, ca de altfel și un recital sau o lansare de carte a poetului?…
La Mulți Ani mai buni, Echime!
                                                                                                                                                                                                                       Marin Slujeru

* * *

Onorabile prieten,
La împlinirea celor 75 de ani, îți urez – cu tot entuziasmul „bunei vecinătăți”! – să păstrezi Poezia în suflet, să te „complaci” în aceeași sensibilitate cu care (re)descoperi singurătatea și tristețea lumii, să ai puterea – încă mulți, mulți ani! – de-a transforma „nopțile” în versuri. Mă bucur că viața mi-a oferit bucuria de a te cunoaște și de a-ți fi prieten. Să tot fie vreo 15 – 20 de ani?!… ne întâlneam la Palatul Cultural și analizam „dosarul” unei retrocedări care crea dispute legislative. Timpul a trecut… s-a transformat în Poezie.
Dincolo de Poetul care dăruiește frumusețe prin pre_facerea cuvintelor, prețuiesc omul „răzvrătit” dar valoros care ești. Să-ți fie anii ce vin tihniți și să ai (doar) oameni dragi aproape. Iar poezia să-ți rămână mereu o bucurie și un „camarad” de nădejde.

La mulți ani fără stres(uri), Cetățeanule de Onoare al Poeziei! Să-ți fie mereu sufletul „liniștit” și inima… în parametri durabili!

Ion Mariș

alabastru

o linie verde domoală
surâsul clarobscur al lucidității
amintiri dezinfectate
aproape
plutesc

la sfârșitul zilei aș vrea să fi venit Dumnezeu
să-mi spună uite asta-i parola pentru nivelul următor
poți trece

acum
                                                                   (din volumul „Amare”)

Foto & Video: Ion Mariș

* * *

Anca-Iulia BEIDAC (n. 18. 06. 1975) locuiește în Timișoara și este de profesie avocat. Începând cu anul 2000, publică poezie în reviste precum Arca, Contemporanul, Feed Back ș.a.

A debutat în 2019 cu volumele de poezie: pink porn guerrilla și 18- barely legal, ambele apărute la editura Grinta. Este prezentă în mai multe antologii, volume colective de poezie, proză scurtă și eseuri.

În anul 2025 i-a apărut volumul Amare la Editura Junimea, premiat la Festivalul Internațional de Poezie din anul 2025.

O fotografie din anul 1937 cu un grup de eleve reprezentând Societatea de lectură de la Liceul de fete „Domnița Ileana” din orașul nostru, cu ocazia unei serbări.
În centru, jos, prima din dreapta este eleva Terezia Mezei, cunoscută peste ani ca profesoară de pian și acordeon, Mariana Răcuciu, de la Școala Populară de Artă și Școala de Muzică, o prezență activă în viața muzicală a orașului nostru. Orice identificare a altor persoane din fotografie ar fi binevenită.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva familiei Ioan Ardeleanu-Pruncu.

„Scriitorul spaniol Miguel Angel Garcia Brera ne-a vizitat de curînd țara. Două zile din programul vizitei au fost dedicate Maramureșului. L-am întîlnit în holul Muzeului Maramureșului din Sighetul Marmației și i-am solicitat un scurt interviu pentru ziarul nostru. A primit cu plăcere: „Sunt bucuros să pot mărturisi impresiile mele despre Maramureș”.

• Sunteți pentru prima dată în România?
• Am fost și anul trecut ca turist, dar scurta mea trecere de atunci nu m-a mulțumit. N-am putut vedea decît foarte puțin. De altfel, de cîte ori plec dintr-o țară, plec cu dorința de a o revedea și uneori reușesc. Cu România e altceva. Aici dacă vii o dată, te trage ața mereu.
• Acum, când plecați din Maramureș, ce au însemnat pentru dumneavoastră cele două zile petrecute aici?
• Aproape 48 de ore trăite intens. În cîteva detalii: Cimitirul de la Săpînța, care m-a dus cu gîndul la colosalul poem valeryan „Cimitirul marin”, porțile lui Gheorghe Borodi și felul lui de a fi asemeni lemnului pe care îl supune și îl modelează, Monumentul Eroilor de la Moisei, care mi-a lăsat o deosebită impresie prin tocmai simplitatea lui sobră, acest Muzeu din Sighet, pe care l-am vizitat acum și care m-a purtat prin lumea dumeavoastră, o lume în care lucrurile se spun domol și calm, o lume care te face să vorbești încet și să umbli în vîrful picioarelor, și-apoi bisericile de lemn, satele și oamenii dumneavoastră, splendidul peisaj natural… Păcat că nici timpul meu și, bănuiesc, nici spațiul gazetăresc de care dispuneți, nu ne permit să vorbim cum și cît s-ar cuveni să o facem.
• Temperamental, spaniolii și românii…
• Vreți să spuneți că se deosebesc. Nu! Eu cred că nu neaparat temperamental, ci mai ales din punctul de vedere al manifestării temperamentului. La noi lucrurile se spun mai dur, mai țipător, pe când ale dumneavoastră se rostesc domol. Avem însă multe puncte comune în modelele utilizate, originar vorbind. Deși ar putea părea paradoxal, ne deosebim atît de mult, încît ne asemănăm.
• Ca om de litere, cum veți da spațiu acestor impresii?
• De fapt, ceea ce fac eu acum este o călătorie de documentare și am în vedere cîteva lucruri: în primul rând o carte despre România pe care o vreau pe măsura subiectului. Ca primă formă a acestei cărți, probabil, voi publica în ziarele noastre o serie de articole. Intenționez, de asemenea, să deschid o emisiune la noi la radio cu un ciclu de expuneri și comentarii pe tema civilizației lemnului, unde Maramureșul se va bucura de spațiul cuvenit și această temă s-ar putea să devină o carte și cred că așa va fi.
• La plecare…?
• Impresii de neșters și o mare dorință de a reveni”.

Rândurile de mai sus sunt dintr-un scurt și ocazional interviu, doar că discuția a avut loc în urmă cu… 53 de ani și interviul a fost publicat integral în 26 septembrie 1973, în ziarul „Pentru socialism”, la care lucram atunci ca redactor. De ce l-am reluat acum, după o jumătate de secol? Pentru că, în urmă cu câteva zile, Miguel Angel Garcia Brera a murit la vârsta de 93 de ani considerăm că acest prieten al României și al Maramureșului merită evocat cu aceste câteva rânduri.
A fost un remacabil poet și scriitor spaniol: „Pasiunea pentru justiție”, „Geografia amorului” și „Tinerețe la ruletă” sunt cele mai cunoscute dintre cărțile sale. Dar a fost și unul dintre cei mai cunoscuți reporteri care au promovat turismul ca președinte, mulți ani, al FIJET ESPANA (Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism), care are de mulți ani o filială și în România și dacă, de-a lungul anilor, cel mai prestigios premiu al FIJET, numit „Mărul de Aur”, a fost atribuit și unor orașe din România, precum Târgu Jiu, Sibiu, Iași și altele, se găsește acolo și contribuția regretatului Miguel Angel Garcia Brera, care, așa cum a declarat în 1973 la Sighet, a revenit încă de multe ori în România și a promovat-o sincer și dezinteresat în scrierile sale.

Turistul, reporterul, călătorul împătimit care a fost de-a lungul vieții Miguel Angel Garcia Brera a pornit în 16 august a.c. în ultima sa călătorie, de data aceasta într-o lume a umbrelor, unde nu-l putem însoți decât cu gândurile noastre, ale celor care l-am cunoscut, pomenindu-i numele. Ceea ce și facem.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Zilele trecute, la Giulești, deci la el acasă-n Maramureș, ILIE  LAZĂR a împlinit 130 de ani de la naștere. Am zis „a împlinit” fiindcă numărul mare al participanților la eveniment, mobilizarea gazdelor și felul în care au vorbit invitații despre el, ambianța și atmosfera creată și, nu în ultimul rând, prezența nepotului său, Ionuț Gherasim (care îi seamănă atât de bine!) mi-au creat impresia că cel despre care se vorbește, se află printre noi, e-acolo… și, într-un fel, era și este, fiind un spirit mereu prezent în memoria locului, prin Casa Memorială, fosta casă părintească, prin bustul din fața primăriei, care-i eternizează chipul în bronz, prin manifestările omagiale organizate periodic de către cei îndatorați de istorie și de memorie să o facă.

În urmă cu peste 25 de ani, scormonind prin documente, pentru o carte despre viața culturală din Maramureș, am dat peste numele lui Ilie Lazăr în ipostaze cu totul neașteptate. După un alt număr de ani, răsfoind colecții întregi ale ziarelor vremii, pentru o altă carte, am găsit alte și alte dovezi în sprijinul convingerilor mele care se conturau tot mai clar: la portretul lui Ilie Lazăr, pentru a fi mai bine conturat, mai trebuie trase câteva linii și luminată o zonă rămasă în umbra vremii. Încerc prin rândurile care urmează să fac acest lucru.

Aproape toți cei care, după 1990, s-au aplecat asupra vieții și activității lui Ilie Lazăr, au creionat portretul unui bărbat impunător fizic și moral, orgolios și dârz, un luptător neînfricat pentru dreptate și adevăr, un caracter integru și viața lui, mai cu seamă în ultima ei parte, a confirmat pe deplin toate aceste trăsături, le-a avut din plin. Din „portretul” acesta lipsesc totuși câteva tușe, câteva linii care schițează încă o trăsătură, deloc minoră, aceea a unui Ilie Lazăr cu nebănuite sensibilități, un Ilie Lazăr care a iubit cu toată ființa sa frumosul vieții, căruia i-a plăcut să cânte, să joace și să petrecă, un Ilie Lazăr iubitor și duios cu cei apropiați, dar și unul glumeț și cu replica, la nevoie tăiosă, mereu la îndemână. Și trăsătura de care vorbim s-a lipit de caracterul lui, și a crescut odată cu el din fragedă copilărie, când mama sa îl ducea duminica și la sărbători la biserica din sat, unde a început să cânte pricesne, și a continuat să cânte ori de câte ori era acasă, încât preotul i-a băgat în cap mamei sale să-l facă popă, că are o voce grozavă.

La gimnaziul piariștilor unguri din Sighet a devenit gornistul școlii, iar după cursuri, la internatul Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român (Convictul Sfântul Vasile cel Mare), unde își petrecea restul timpului, a fost cântăreț în strana capelei, în care părintele Timiș făcea obișnuitele liturghii pentru băieții interni, veniți de prin satele Maramureșului la școlile ungurești din oraș. Din clasa a V-a, nemilțumit de atitudinea șovină a unor profesori, și cu sprijinul nemijlocit al mitropolitului Victor Mihalyi, s-a mutat ca stipendiat al acestuia la liceul Episcopiei Greco-Catolice din Lugoj. Și aici limba de predare era cea maghiară, deși peste 80% dintre elevi erau români.

„Aici am cunoscut adevărata viață românească și pe români… aici am devenit cu adevărat român”, avea să scrie în amintirile sale. Era perioada înfloritoare a societăților culturale constituite în jurul corurilor conduse Ion Vidu, Victor Bârlea, Petre Bancea, Filaret Barbu și erau în plină afirmare în muzică Bredicenii, Tiberiu și Mihai. Se organizau frecvent serbări și concursuri corale, serenadele la fete și petrecerile erau frecvente. Tânărul Ilie Lazăr, bas profund, cânta și în corul liceului și în corul mare, numit „Lira” și era cotat printre cei mai buni bași din Lugoj. Pregătirile pentru Crăciun începeu cu săptămâni înainte cu repetițiile colinzilor. „Eram câte 15-20 de tineri. Eu, ca cel mai înalt din grup, cu vocea mea de bas, făceam pe Moș Crăciun cu barbă. Îmbrăcați în frumoasele costume populare bănățene colindam la toate familiile românești, până dimineață”.

Nici ștrengăriile puse la cale nu erau puține, dar fiind în grațiile Episcopului, al cărui cântăreț de strană era, și fiind și rudenie cu Mitropolitul, era pedepsit mai cu… blândețe. „În clasa a VIII-a, mărturisește el, s-a întâmplat ceva grav de tot: m-am amorezat de nepoata primarului Florescu. Veneau băieții de dragul meu și-i dădeam serenade de ne topeam”.

După terminarea liceului s-a întors la Sighet și s-a înscris la Academia de drept de aici, dar a intrat în conflict cu directorul acesteia, fiindcă a declarat în actele de înscriere ca limbă maternă limba română. La petrecerile grupului de studenți români, în fruntea cărora era Ilie Lazăr, violonistul trebuia să cânte numai doine românești și Ilie avea câteva doine bănățene de mare succes. După o astfel de petrecere prelungită, s-au dus cu muzica după ei să cânte la porțile Prefecturii (actuala clădire Curtea Veche), „că doară o făcut-o strămoșii noștri români!”. Poliția maghiară avea grijă ca directorul Academiei să afle totdeauna despre isprăvile studenților români și văzând că nu-l poate îmblânzi pe „sălbaticul valah”, l-a trântit la examenul de drept constituțional, de la sfârșitul anului, determinându-l să se transfere la Universitatea din Cluj. În vara aceluiaș an, acasă la Giulești, vrând să facă la biserică un cor ca la Lugoj, a adunat tinerii, dar le-a împărțit și broșuri și cărți de la ASTRA și le-a vorbit despre drepturile românilor. N-a apucat să facă mare lucru, că a primit de la unchiul său, Alexandru Lazăr, prim-președintele Tribunalului din Sighet, un bilețel: „Mâine vei fi arestat. Fugi!”. A trecut Gutinul și, prin Baia Mare și Cluj, a ajuns la Lugoj, găzduit de prieteni, iar în toamnă s-a înscris la Universitatea din Cluj. De-aici a fost mobilizat și trimis la Școala de ofițeri din… Lugoj, după absolvirea căreia a plecat ca sublocotenent cu o companie de români bănățeni pe frontul din Galiția. Rănit grav la ambele picioare și îmbarcat într-un tren cu răniți care trecea prin gara din Sighet, la intervenția aceluiași unchi, Alexandru Lazăr, a fost reținut și îngrijit câteva zile în spitalul din oraș, de unde a fost transferat la cel din Lugoj. Nevindecat total, a fost retrimis pe frontul din Galiția. Rămas același om tonic și curajos, și-a învățat subordonații „Deșteaptă-te, române!” și alte cântece patriotice românești și la plecarea din cazarmă le-au cântat, spre bucuria românilor ieșiți în număr mare să-i petreacă, dar și spre indignarea și revolta ofițerilor maghiari din unitate. Cântecele erau pentru el momente de alinare. Pe front, în momentele de relativă liniște, le cânta subordonaților și se acompania cu o vioară pe care aceștia i-au cumpărat-o de ziua lui. Îl iubeau foarte mult. Așa se și explică faptul că, în toamna anului 1918, aflând cursul evenimentelor, a dezertat cu întreaga companie, și după peripeții și clipe de mare cumpănă, a ajuns în Bucovina. „Aici le-am vorbit soldaților că suntem pe pământul lui Ștefan cel Mare, au încins o horă și eu le cântam la vioara care mi-au cumpărat-o soldații pe front de ziua mea”. După un marș de câteva ore au ajuns la Cernăuți, a reinstalat cu soldații săi ordinea, a curățat orașul de trupele ucrainiene dezorganizate, care terorizau orașul, a arborat Tricolorul pe Casa Națională și a pregătit primirea Armatei Române. După câteva zile trupele românești conduse de generalul de divizie Zadik au intrat în Cernăuți și, după ce Generalul s-a dat jos din mașină în piața plină de lume „cum era mic de statură, l-am ridicat pe umeri și așa l-am dus în Casa Națională. Să-mi dați voie domnule general, a zis Iancu Flondor aflat în fruntea aleșilor bucovineni, să vă îmbrățișez ca pe un frate dulce, de care am fost despărțit 174 de ani”.

De la Cernăuți, Ilie Lazăr a pornit spre Maramureș, iar de la Iacobeni la Borșa a trecut munții înzăpeziți pe jos. Ajuns la Sighet a participat cu binecunoscutu-i entuziasm la cele mai dificile momente dinaintea și de după Marea Unire, în mod substanțial la intrarea Armatei Române și la alungarea trupelor ucrainiene care ocupaseră abuziv Maramureșul. La Alba-Iulia a fost cel mai tânăr delegat care a votat Unirea. S-a întors apoi la Cluj, și-a dat diferențele de studii, inclusiv doctoratul.

În criza de funcționari a noii administrații, a intrat ca secretar al orașului Satu Mare, prima sa acțiune importantă a fost organizarea primirii lui Vasile Lucaciu, care se întorcea din misiunea sa în S.U.A. Manifestarea perfect organizată în fața hotelului Dacia, l-a emoționat profund pe marele tribun, iar când Ilie Lazăr, acompaniat de muzica militară, i-a cântat cunoscuta doină: „Cântă mierla prin păduri,/ Rob îi Lucaci la unguri/ Pentru sfânta libertate,/ De care noi n-avem parte”, Lucaciu, cu ochii plini de lacrimi, l-a îmbrățișat și l-a sărutat.

Dorind să se perfecționeze în economie politică și practică bancară, pleacă la Viena. Și aici, cântă în corul Capelei românești și participă la activitățile societății studențești „România Jună”, contribuind direct la organizarea unor concerte și baluri românești, ceea ce l-a determinat să dorească să-și perfecționeze vocea cu mari specialiști precum profesorii Nina Burian și Frantz Steiner, acesta din urmă chiar declarând că vrea să facă din el un mare cântăreț. Aici îl caută și prietenul și colegul de la Lugoj, marele cântăreț de operă de mai târziu, Traian Grozăvescu, „pe care, la început, eu l-am primit și găzduit și tot eu l-am prezentat maestrului meu (Steiner), care a devenit și al lui”.

Chiar dacă nu și-a desăvârșit pregătirea, Ilie Lazăr, dotat din naștere cu un auz muzical foarte bun și cu o voce puternică și de mare întindere vocală, interpreta cu ușurință și doinele și cântecele de petrecere și cele patriotice și romanțele și opereta și pricesnele liturgice. În 1925, aflându-se cu un grup de pelerini maramureșeni la Roma, la liturghia românească oficiată în Catedrala Sfântul Petru, a cântat în prezența unor înalte fețe bisericești și a unor distinse personlități diplomatice câteva pricesne. Câțiva ani mai târziu, a cântat alături de solista de operă Dora Cerveni în operetele „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare” de Tiberiu Brediceanu, puse în scenă la Conservatorul de Muzică din Sighet de dirijorul Dimitrie Stan, directorul conservatorului, cu care au susținut o serie de spectacole în țară și în Cehoslovacia.

O scrisoare primită la Viena de la Iuliu Maniu l-a determinat să lase totul, să se întoarcă în țară și să se implice în luptele politice ale Partidului Național, și a rămas credincios acestuia până la sfârșit. La bătrânețe soția lui a declarat: „Ilie a avut toată viața două manii: una pentru Maniu și una pentru P.N.Ț.”.

Din nefericire, din cumplită și dramatică nefericire, a doua parte a vieții lui, una de peste 30 de ani, avea să-i fie lipsită de toate bucuriile pe care le trăise până atunci. Anii grei și mulți la număr petrecuți prin pușcăriile comuniste, chiar dacă nu i-au înfrânt demnitatea, mândria și credința, l-au lipsit de tot ce-i era atât de drag și de prețios: Bucuria de a trăi. Feciorul din Giulești, care fiind pe-acasă, la câte o nuntă, „când juca, pticau talgerele de pă păreț și când strâga, să potole loampa-n grindă” (cum mi-a mărturisit un bătrân din Giulești, cu vreo 50 de ani în urmă) devenise prin anii 1970, pe străzile Clujului, un bătrân înalt și încă semeț, cu pălărie și palton lung – ambele destul de vechi, cu un sufertaș într-o mână și cu un baston în cealaltă. Puținii care îl mai cunoșteau, îl salutau respectuos. Era asemeni unui vultur bătrân obligat să umble tăcut printre orătăniile gălăgioase din curte.

                                   Ioan ARDELEANU-PRUNCU
14 decembrie 2025

Foto: Ion Mariș

De curând, câteva canale t.v. de la noi au transmis în direct de la Blaj instalarea (numită specific „întronizare”)  noului Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice Unită cu Roma din România.

În urma decesului înaltului arhiereu, Lucian Mureșan (94 ani), întâmplat în 25 sept. a.c. Sinodul Episcopilor  Români întrunit la Roma, l-a ales ca succesor pe Lucian Claudiu Pop, episcopul de la Cluj. Sanctitatea Sa Papa Leon XIV l-a confirmat în 5 nov. 2025 și, câteva zile mai târziu, a avut loc în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj întronizarea înaltului ierarh. Bucuria credincioșilor greco-catolici români de a vedea așezat în fruntea lor un ierarh tânăr, energic și dăruit de Dumnezeu cu frumoase calități preoțești, a avut pentru maramureșeni un motiv în plus de bucurie și – de ce nu! – chiar de mândrie, deoarece în mijlocul vechii și glorioasei Catedrale a fost iarăși așternut pentru acest moment solemn Covorul cu Vultur, dăruit de ei, în anul 1900, Mitropolitului de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, fiu devotat al acestor meleaguri, cu ocazia împliniri a 25 de ani de episcopat. De dimensiuni impresionante (700/530 cm) și țesut din lână de către 12 dintre cele mai pricepute țesătoare din zonă adunate la conacul lui Petru Mihalyi de la Sarasău, la o „tiară” (război de țesut) făcută anume pentru asta, după un desen realizat de pictorul Octavian Szmigelski de la Blaj și sub îndrumarea directă și permanentă a domnișoarei Sofia, fiica lui Petru Mihalyi, minunatul covor a fost dăruit Catedralei și expus pentru prima dată la grandioasele serbări organizate cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la Unirea cu Roma. Iată, ca mărturie, câteva fraze din ce a scris în ziarul „Unirea” istoricul Augustin Bunea cu acea ocazie: „El reprezintă o cetate cu ziduri mari pe lângă care curg trei râuri. Deasupra cetății stă un vultur uriaș cu aripile întinse… iar țesătura e așa de măiestrit și admirabil executată, cât nici nu-ți vine să crezi, că așa ceva poate fi făcut cu războiul de țesut. Varietatea aceea de culori, feluritele figuri din desemn, cadrul, cetatea cu zidurile ei, cele trei râuri, dar mai ales uriașul vultur sunt de o frumusețe uimitoare. Cu vie plăcere au privit cu toții această lucrare artistică, conglăsuind în a aduce laude domnișoarei Mihalyi și țesătoarelor dibace… Ne grăbim și noi (autorul) a aduce tributul nostru de admirațiune măiestriei neîntrecute a femeilor române maramureșene”.

De menționat că atunci, la acele serbări jubiliare, covorul a fost așezat pe „zidul corului celui mare, față cu iconostasul”, adică acolo unde acum sunt așezate portretele celor șapte Episcopi Martiri ai Bisericii Greco-Catolice și că a fost văzut de zecile de mii de participanți, veniți din toate provinciile românești și din întregul imperiu bicefal Austro-Ungar. În anii următori, a fost așternut în Catedrală doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat cu mare grijă într-un loc special amenajat, cum de altfel se și cuvenea unui obiect încăcat de istoria  acestei Biserici și a acestui Covor, am putea spune „obiect de cult”, dacă avem în vedere câte mari personalități ale timpului și câți episcopi ai acestei biserici și-au plecat pe el, de-a lungul vremii, genunchii și fruntea, printre care se numără și cei 7 Fericiți Episcopi Martiri: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, cu toții trecuți, într-un fel sau altul, pe sub oblăduirea părintească a arhiereului Victor Mihalyi de Apșa, donatorul Covorului cu Vultur.

Dar, revenind în prezent, nu putem trece cu vederea faptul că la întronizarea Arhiepiscopului Claudiu au participat o serie de notabilități clericale și de stat, printre care: Președintele României, Nicușor Dan, Eminența Sa, Claudio Gugerotti, Prefectul Dicasterului pentru Bisericile Orientale, ca reprezentant al Vaticanului, Arhiepiscopul Gianpiero Gloder, Nunțiu Apostolic pentru România și Moldova și mulți alții, și că, în cuvântul său de salut, rostit liber, Nunțiul Gloder a atras atenția celor prezenți oprindu-se, cu vădită și plăcută surprindere, asupra covorului care trona în fața iconostasului și comentând minute în șir frumusețea și armonia culorilor și simbolistica motivelor cu care este decorat, a vădit o profundă și surprinzătoare  înțelegere a sensului îmbinării celor trei motive centrale: simbolul vulturului cu aripile deschise deasupra Cetății Sionului și cele trei ape de la poalele acesteia, ceea ce ne îndrituiește să credem că înaltul prelat a văzut pentru prima dată covorul, care, de altfel, n-a mai fost expus de la ultima sfințire de episcopi, petrecută în 2020.

Gestul Monseniorului Gloder, sincer și firesc pentru un om sensibil și deschis la frumusețile creației, și care cu siguranță nu a trecut neobservat, ar trebui să ne bucure pe toți și să readucă în atenție spre cinstirea cuvenită atâtea și atâtea alte dovezi ale geniului creator al neamului nostru. Și nu putem sfârși aceste câteva rânduri de evocare fără să re/amintim că tot în Catedrala Blajului se află un mic altar de rugăciune și taină, sub o minunată icoană a Sfintei Maria cu Pruncul Isus, zugrăvită de mâna neîntrectului pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș și dăruită acesteia în anul 1948 – an de tristă aducere aminte pentru Biserica Greco-Catolică din România!- cu ocazia sărbătoririi Centenarului Marii Adunări din 14 Mai 1848.

Dar nici Biserica Greco-Catolică din România nu a rămas „datoare” Maramureșului. I-a „dăruit”, prin Temnița de la Sighet, calvarul Episcopilor Martiri și prin Cimitirul Săracilor pământ pentru morminte necunoscute chinuitelor rămășițe pământești pentru patru dintre aceștia. Și tot aici, loc pentru a ridica Sanctuarul în jurul căruia credincioșii ei de pretutindeni se adună în fiecare an, la începutul lunii mai, să-și plece genunchii și să se roage pentru ceea ce-și doresc lor și neamului, la doar câteva zeci de metri distanță de granița dincolo de care, în Ucraina vecină, de câțiva ani, se aud sirenele de alarmă ale unui război cauzator de suferință și de moarte.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Nota red.: mai multe fotografii de la întronizarea Arhiepiscopului Major al Bisericii Greco-Catolice Unită cu Roma din România găsiți accesând link-ul https://www.facebook.com/share/p/1Cbr3XeDpA/

Ediția 2025 a concursului de creație „Cărțile Anului”, organizat de Revista de Cultură „Nord Literar” și-a desemnat câștigătorii, în cadrul unui elegant eveniment desfășurat la Muzeul de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”.

Un juriu format din filologi și membri ai Uniunii Scriitorilor din România: lector univ. dr. Raluca Giurgiulescu (președinte), prof. dr. Delia Muntean, prof. Mihaela Popan, poetul Gheorghe Pârja și poetul Gavril Ciuban a avut de ales din 42 de cărți înscrise în concurs. O misiune dificilă, raportat la calitatea foarte bună a creațiilor care acoperă un mare număr de secțiuni.

„«O Doamne, ce bucurie să simţi cum toate elementele uneltesc împotriva ta, crivăţul suflă puternic şi totuşi nimic nu reuşeşte să stingă flăcăruia din pieptul nostru» – spune Nikos Kazantzakis în «O viață în scrisori». Așadar, ne-am adunat aici pentru că această «flăcăruie» există în pieptul fiecăruia dintre noi. Că se cheamă conținut cultural, că se cheamă lectură, că se cheamă talent, că se cheamă aspirație, dorință, că se cheamă urcuș, drum, vis, țel… cu toții suntem parte din aceeași familie a creației literare, a iubirii de carte, de cuvânt. Și toate acestea conferă măreție literaturii și noblețe oamenilor care o cinstesc. De ce mai facem «Cărțile Anului» într-o perioadă de austeritate extremă? E o întrebare pe care mi-au adresat-o multe persoane în ultima vreme și m-am întrebat și eu la un moment dat. Însă, indiferent de vremuri, de condiții, noi vom face acest lucru, pentru că aici este cel mai relevant for literar din Maramureș, care poate valida un demers creativ în acest domeniu. Pare greu de crezut, dar «Cărțile Anului» 2025 este un eveniment cu buget zero. Pentru că aceasta este situația în prezent. Însă, avem alături oameni fabuloși grație cărora evenimentul nostru este unul de înaltă ținută și așa va fi întotdeauna. Este minunat să te sune prietenii să întrebe dacă pot să vină însoțiți de alți prieteni, ori dacă pot să aducă elevii la acest eveniment. Și să vezi că sala devine neîncăpătoare. Dacă e așa – și așa este! – înseamnă că ne-am atins scopul. De aceea, țin să mulțumesc gazdelor noastre, elevilor din corul „Voci eminesciene” coordonați de prof. Alina Andreicuț, pentru minunatul moment muzical și dumneavoastră tuturor! A fost un dialog al literaturii și al muzicii într-un templu al artelor!” – a afirmat managerul instituției, dr. Dana Buzura-Gagniuc.

S-au acordat următoarele premii:

1. PREMIUL „CARTEA ANULUI” – Ioan Ardeleanu-Pruncu, pentru monografia „Victor Mihalyi de Apșa și lumea în care a trăit” (Editura Valea Verde Sighet).
2. PREMIUL PENTRU PROZĂ – Vasile Jurje, pentru volumul „Miracolul oglinzilor din noi”.
3. PREMIUL PENTRU POEZIE (ex aequo) – Valeria Bilț, pentru volumul „Păsările timpului meu”.
4. PREMIUL PENTRU POEZIE (ex aequo)- Mihaela Poduț-Ienuțaș, pentru volumul „Înger prin rouă”.
5. PREMIUL PENTRU CRITICĂ LITERARĂ – Ligia Duruș, pentru volumul „Perspective parabolice ale puterii totalitare”.
6. PREMIUL PENTRU ISTORIE – Dorel Michiș, pentru volumul „Alecsiu Latiș – o viață de mărturisire, slujire și apostolate la Baia Mare”.
7. PREMIUL PENTRU MONOGRAFIE (ex aequo) – Ioan Marchiș, pentru volumul „Monografia satului chiorean Ciolt”.
8. PREMIUL PENTRU MONOGRAFIE (ex aequo) – Ioan Dorel Todea, pentru volumul „Destin liric. Gheorghe Chivu”.
9. PREMIUL PENTRU DEBUT – Alexandru Sabou, pentru volumul „Wagner und Braga: Postmoderne im Fokus”.
10. PREMIUL PENTRU CARTE DIDACTICĂ – Daniela Sitar-Tăut, pentru volumul „Passerelles vers la maîtrise du français”.
11. PREMIUL PENTRU VOLUM BILINGV – Nicoară Mihali, pentru volumul „Iubirile lui Gabriel Garcia Marquez”.
12. PREMIUL PENTRU PUBLICISTICĂ – Ion Mariș, pentru volumul „Cu spatele la Centru” (Editura Valea Verde Sighet).
13. PREMIUL PENTRU MĂRTURII – Florica Bud, pentru volumul „În căușul veacului”.
14. PREMIUL PENTRU INTERFERENȚE – Ana Olos, pentru îngrijirea volumul de versuri și artă plastică „Mihai Olos. Ape moarte”.
15. PREMIUL „AUGUSTIN COZMUȚA” – Delia Muntean, Nicolae Scheianu, Flaviu Claudiu Mihali, pentru îngrijirea volumului „Remember Vasile Morar”.
16. PREMIUL „V.R. GHENCEANU” – Raul Conicica, pentru volumul „Teatru în viziunea mea”.
17. PREMIUL PENTRU JURNAL – Mihaela Ganța, pentru volumul „Scrisori netimbrate”.
18. PREMIUL „PUNTE DE CUVINTE” – Gheorghe Moiș, pentru volumul de versuri „Timpul învins”.
19. PREMIUL PENTRU DICȚIONAR – George Cadar, pentru volumul „Limba bătrână a poporului roman. Vlahogetica – dicționar etimologic”.
20. PREMIUL „CARTE PENTRU COPII” – Lucian Perța, pentru volumul „Cinci pași mici, de colo-ici”.

Mențiuni:

1. MILIAN OROS – pentru volumul de proză „Femeia din vis. Răscoala”.
2. NICOLAE DUMITRU – pentru volumul de versuri „Ave. Poeme de aproape”.
3. MARIAN HOTCA – pentru volumul „Teste de gramatică rezolvate pentru reușita la examenele de titularizare și definitivat, învățământul antepreșcolar și preșcolar”.
4. GELU DRAGOȘ – pentru volumul de critică literară „Raftul lui Gelu”.
5. AMALIA MARIA DAN – pentru volumul „Acquiring learning experience”.
6. ADRIANA POP – pentru volumul „E ok să fii tu. Dezvoltare personală prin exerciții de gândire critică și reflecții filosofice”.

Informații preluate de la Revista de Cultură „Nord Literar”

Credit foto: „Nord Literar”

* * *

La Mulți Ani pentru totdeauna, dragă prietene, care porți poezia pe cărările sufletelor noastre, așa cum zefirul alină primăverile prea împovărate de doruri ancestrale!
Mai pune multe cărți  frumoase căpătâi, spre neuitare!
Ani mulți cât mai frumoși și cu mulți prieteni alături!

■ Doina Rândunica ANTON

* * *

Prietenul Gheorghe Pârja împlinește zilele acestea 75 de ani. Mă bucur și mă mândresc a fi unul dintre martorii frumoasei și fructuoasei sale existențe de până acum, mai cu seamă în prima parte a acesteia, cea în care s-a clădit, cinstit, cu trudă, în cărți scrise, care-i vor rămâne dovezi de netăgăduit despre cum a trăit acești ani. Dar, pe lângă aceste deloc puține cărți, în care îi găsim întipărit sufletul, dragostea și încrederea în destinul Neamului Românesc din țară și din afara ei, Gheorghe Pârja a fost mereu și pe baricadele luptelor pentru o societate și o lume sănătoasă moral și etic, pentru respectul valorilor autentice, s-a implicat în proiecte culturale de prestigiu, pe unele dintre acestea slujindu-le  cu o credință exemplară de câteva decenii până prezent. Cât despre Gheorghe Pârja, ziaristul de la „Graiul Maramureșului”, în slujba căruia continuă să oficieze cu harul său și în aceste zile, mărturisesc doar că editorialele sale îmi încălzesc sufletul și-mi dau un ușor sentiment de mândrie, când îmi amintesc, că în urmă cu peste 50 de ani, când eram redactor la „Graiul”, atunci îmbrăcat în „Pentru Socialism”, și redactorul-șef  Vasile Gaftone m-a întrebat pe cine recomand dintre tinerii de la noi pentru a fi trimis la București la Ziaristică, i-am răspuns: pe Gheorghe Pârja!
Și da, de neprețuit pentru mine, a rămas și prietenia noastră, pentru că Gheorghe Pârja știe să fie un prieten de drum lung și de mare suflet, și glasul lui, pe care, din când în când, îl aud întrebând la telefon: „Ioane, ce-ți mai fac albinele?” este pentru mine o bucurie aleasă și rară.
La mulți ani, Prietene Gheorghe Pârja!

■ Ioan ARDELEANU-PRUNCU

 * * *

Gheorghe Pârja și misterul din Valea Mătrăgunei

Când intenționezi să scrii despre un prieten, la moment aniversar, ți-ai dori să dea năvală peste tine cuvintele și sub temperatura emoțiilor să reușești un portret narativ, nu neapărat ceremonios, în care să pulseze amintiri, sentimente, idealurile, motivațiile existențiale, ce ne-au luminat anii de prietenie.
Mă leagă de poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja, șase decenii de prietenie fără fisură, cu experiențe de viață de neuitat din adolescență până azi, unele de referință pentru biografiile noastre, precum cătănia de la Beiuș și calitatea lui de naș în cel mai fast moment al vieții mele – căsătoria.
Ne-am cunoscut de elevi, eu la Liceul „Dragoș-Vodă”, el la Liceul Pedagogic din Sighet. Anii tinereții ne-au fost acompaniați de spiritul poeziei, de care ne-am apropiat unii cu timiditate, alții, precum Gheorghe Pârja, cu o deschidere spre rostirea poetică mai matură încă din acei ani. Înclinațiile noastre ne-au favorizat accesul către spațiul cultural al Sighetului, unde am întâlnit câțiva intelectuali remarcabili, cu preocupări literare, în frunte cu poetul și pictorul Gheorghe Chivu, de care ne-am atașat și ei ne-au încurajat sesizându-ne unora înclinații promițătoare.
După adolescență și armată, prietenia a devenit și mai puternică, aș zice netulburată de vanități și orgolii, alături de un grup de prieteni remarcabili fiecare în felul lui, pe care nu-i nominalizez, evitând riscul unor omisiuni nedrepte. Ne-am integrat în instituțiile culturale ale Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Muzeul Maramureșean din Sighet. Opțiunile noastre profesionale, deși diferite, ne-au conturat un profil intelectual distinct. Gheorghe Pârja a devenit jurnalist, despre care, spun cu certitudine, că a fost și este printre cei ce și-au confirmat vocația prin etică și deontologie, în respect pentru adevăr, pentru cititori și instituții, într-un timp al unor complicate, adesea confuze, evoluții sociale, politice, economice, culturale din societatea românească. Nu i-a fost indiferentă nici soarta românilor din Transcarpatia și Bucovina de Nord, din Ucraina, a românilor din Republica Moldova. Nu putem omite din biografia sa statutul de redactor șef la Graiul Maramureșului și la revista Nord Literar. În prezent este președintele reprezentanței Maramureș, din cadrul Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj.
Ca poet, afirmat încă din adolescență, este în prezent prestigios receptat la scară națională, ca o voce distinctă și creator al unui topos liric inconfundabil în spațiul rural românesc, prin Serile de Poezie de la Desești, timp de 45 de ediții, desfășurate concomitent cu Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, care a depășit o jumătate de veac de existență. Poezia lui respiră misterul adânc din Valea Mătrăgunii, unde, cred, s-a deprins cu mirarea și frumusețea ce plutesc la poalele Gutâiului, convertindu-le în surse de inspirație pentru poet. Fără să par prețios, Gheorghe Pârja face parte din acea categorie de prieteni pe care nu doar că i-am ales eu, ci sunt un dar de la viață.
La aniversarea a 75 de ani de viață, îi urez din inimă sănătate, ani mulți, inspirați și să rămânem pe mai departe „Doar împreună!”.

■ Gheorghe Mihai BÂRLEA

* * *

La împlinirea celor 75 de ani ai săi, simt nevoia să evoc cu prețuire figura unui coleg de liceu care a devenit, peste timp, o voce importantă a presei și a poeziei maramureșene: Gheorghe Pârja.
Ne leagă anii petrecuți la Liceul Pedagogic din Sighet, o școală care a știut să formeze caractere și să cultive vocații. Încă de pe atunci, Gheorghe Pârja avea o lumină a lui, un fel aparte de a fi prezent în lume – tăcut, dar atent, discret, dar profund.
Încă din liceu, cuvintele lui aveau greutate și o nuanță poetică, parcă presimțind destinul pe care avea să-l urmeze.
Ne-am reîntâlnit peste ani la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, un eveniment care adună suflete sensibile sub semnul cuvântului, al poeziei, al creatorilor de versuri, al cititorilor și iubitorilor  de poezie. Ani de zile a găzduit la Desești participanții festivalului, cu renumitele seri stănesciene. Memorabil pentru mine rămâne anul în care am fost acolo împreună cu Ana Blandiana. Întâlnirile cu Gheorghe Pârja acasă, la Desești, sunt unice! De fiecare dată, aceeași pasiune pentru poezie, aceeași dorință de a pune în lumină valorile acestui ținut, de-a aduna prieteni, iubitori de poezie.
Gheorghe Pârja este mai mult decât un poet și un jurnalist: este o conștiință maramureșeană. În versurile lui pulsează dealurile, bisericile de lemn, tăcerile bătrânilor, strigătele de pe Valea Izei. În articolele sale, găsești respectul pentru adevăr și nevoia de a păstra identitatea unui loc cu o memorie aparte. Liceul Pedagogic are toate motivele să se mândrească cu el – a devenit un reper pentru generații.
Îi doresc sănătate și inspirație în continuare. Iar poezia să-i fie mereu o punte între el și lumea care are nevoie, poate mai mult ca oricând, de poeți care nu și-au trădat rădăcinile.

■ Odarca BOUT

* * *

LIVADA  CU  POEȚI

Se sedică poetului Gheorghe Pârja de Desești, 
autor – printre multe alte cărți de poezii –
și al volumului de evocări Livada cu prieteni.

 Chiar la întretăierea a două mari linii
imaginare,
în punctul definit geografic 47 grade, 46 minute Nord
și 23 grade, 51 minute Est,
loc în care în care și-a înfipt steagul, la 1360
Voievodul Dragoș,
numindu-l pe veci Desești,
și-a cultivat Ghiță livada
în care avea să ademenească, în torsul
timpului
la întrecere clătită în curgerea Marei,
Prietenii.

Și ei, ca voievozii –
Stăpîni, nobili adică, ai domeniului limbii
Române.

Le-a dat să mănînce, fmînzi fiind,
mere, nuci și pancove
și le-a dat să bea, însetați fiind,
din lacrimile Maramureșului
chiar mama lui
care a devenit Mama tuturor, Mama Doca.

Primul ademenit în livadă s-a nimerit a fi
Nichita Stănescu,
descoperind aici locul potrivit
pentru a se pregăti să fie oaspetele Zeului.

Apoi, absorbind reverberațiile energiei
arhaice
primordiale ale Locului,
au trecut prin Livada de după vale
un șir lung de poeți, care mai ales decît
altul
și respirînd aerul acela tare
(„simplu, profund, separat”)
ca în prima lor clipă pe pămînt,
au devenit, în chip magic, cu toții
Nichita.

Într-atît s-a îndesit Livada din Desești (fără ca cineva să se fi îndesat în ea
cu de-a sila,
doar cu cei care, precum magii, se simt
chemați ca de un semn
pe bolta septentrionului),
încît acum, acolo, a crescut
un codru de poezie.

Iar poeții, ca voievozii, adevărați Niketas,
vin în fiecare toamnă, la vremea cînd nucile
s-au copt,
merele au fost culese și lacrimile de peste
veac distilate,
la o vînătoare liturgică de cuvinte.

Atunci,
Nodurile cosmice se dezleagă
Iar cerul se îndesește de necuvinte.

■ Vasile GOGEA

* * *

Fiindcă știam că pe 27 aprilie, Gheorghe Pârja împlinește o vârstă formată din trei sferturi dintr-un întreg, m-am gandit zilele acestea, cum l-aș putea defini, ca la rebus, ca om, într-un cuvânt sau în cât mai puține cuvinte. Nu e ușor, pentru  că poetul și jurnalistul care și-a petrecut cea mai mare parte din viață în redacția unor reviste și ziare (începând cu celebra „Flacăra” a lui Adrian Păunescu), dar, cu precădere, în redacția cotidianului „Graiul Maramureșului” (ca redactor, redactor șef sau redactor șef adjunct) – este o personalitate culturală și socială cu valențe multiple, complexă,  dar  și „un om din popor”, fiul satului său drag, Desești, din care  a reușit să facă un punct de reper în viața culturală maramureșeană și națională.  Deseștiul și livada sa cu prieteni, din curtea casei  părintești a devenit un loc important în biografia multor poeți români și străini  renumiți  și motiv de mândrie  pentru maramureșeni, pentru că  au  avut  această șansă de a fi fost vizitați și de a fi vizitați, an de an, cale de câteva decenii, de poeți, critici și  scriitori care contează  în literatura română.  Pentru că  suntem, de o vreme bună, prieteni și schimbăm adesea opinii sau vești despre ce se mai întâmplă sau despre ce s-a întâmplat în literatură, nu vreau să pară că „îl  tămâiez” cum se spune, de circumstanță, și spun cu drag despre el că este „un esențial”, una dintre  personalitățile maramureșene din toate timpurile, care au fost și sunt esențiale  pentru cultura maramureșeană .
La mulți ani cu sănătate și cu chef de scris, Gheorghe Pârja!

■ Nicolae  SCHEIANU

* * *

Publicistul poet la 75 de ani

Gheorghe Pârja face parte cu onoare din echipa sigheteană de septuagenari literați ai Maramureșului Istoric, alături de Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Andrei Făt, luându-le-o, iată, înainte cu atingerea „Bornei 75”…
Știe ca nimeni altul să fie, să locuiască în lumea Maramureșului, scriind sute de poeme și articole celebrative despre acest loc, oamenii, inima, tainele și rânduielile sale, ca  o apă vie fără sfârșit pentru cititori. Nu voi uita mai ales medalioanele închinate  de Gheorghe Pârja părinților și prietenilor săi sau un editorial copleșitor  despre bătrânii „sângurați” ai Maramureșului…
Este un prieten de nădejde, pe a cărui sprijin și discreție te poți baza – cuvântul său contează. Perseverent, trudește în tăcere și din toată inima la relevarea fenomenului și al În-sinelui maramureșean.
Am toată admirația pentru creația sa poetică, activitatea sa la „Graiul  Maramureșului”, „Nord literar”, filiala Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România. Și nu am participat niciodată la manifestări literare mai complexe decât  Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, satul său natal.
La Mulți Ani, prietene!

■ Marin SLUJERU

* * *

În Nord, pe Mara

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s frunze
Și gerul te subție ca lama de cuțit
Vibrează o lumină ca-n marile orașe
Când voievozi de slovă din noapte s-au trezit.

Frumos e Doamne, ceasul când te hrănește mintea
Ochii te mai rabdă să te uiți la cer
Și liniștea se-ntoarce să-ți odihnească drumul
Să-ți vezi pruncia dusă cu-n tren forestier.

În Nord pe Mara sau poate în alt Nord
Îmi frâng a jeluire cu pumnii tari genunchii
Că prietenii nu-mi scriu nici frații mei nu-mi spun
Că-mi rătăcesc prin codri mătușile și unchii.   (Gheorghe Pârja)

În Nord, pe Mara*

Acolo unde toamna nici frunzele nu-s treze
Și-ndiferent de arbori totul miroase-a prună,
E dat doar poeziei la toate să vegheze
Și-acolo poezia poeții mi-i adună.

Frumos e Doamne, totul la ceasul înserării
Când anual poeții îmi intră-n bătătură,
Dar asta pân’ acolo spre mijlocul serbării,
Când pică câte unul pălit de băutură.

În Nord pe Mara, Doamne, locația precisă
E în Desești, la școală, cu toată deferența,
Te rog să vii în toamnă, mi-e inima deschisă,
Dar fă cumva odată și vino fără… Perța!

                                                                                                                                  ■ Lucian PERȚA

* * *

„Vândut” primăverii

„Asta este casa noastră. Nu are glorie/
Ci numai memorie. //
Lăsați-L pe Dumnezeu să vorbească/
Liniștit despre noi.”

Din maldărul de ani plini de vise și aduceri aminte la acest ceas aniversar decupez cu mare dificultate gânduri de a nu spune mai mult decât s-ar cuveni din dragoste frățească, dar nici, din modestie, mai puțin.
Cu Gheorghe Pârja ne ştim de mai mult de o jumătate de secol. Cred că de prin vara-toamna atât de nehotărâte a anului 1970 când un prieten comun, Gheorghe Mihai Bârlea, ne-a făcut cunoştinţă. Gheorghe Pârja era absolvent al Liceului Pedagogic (așadar pedagoist), eu al Liceului de cultură generală „Dragoș-Vodă”, ambele din Sighetul Marmației. Am  devenit buni prieteni. În aceeași toamnă ne-am dat întâlnire în Cluj-Napoca. El pentru admitere la filologie, eu la sociologie. Nu am mai apucat a ne înscrie niciunul dintre noi la facultate. Ne țineam bagajele în gară, la bagaje de mână, și ori de câte ori aveam nevoie de ceva (mai ales horincă) le deschideam când unul când altul. Dormeam când la un cămin când la altul, dar „reședința” o aveam la căminul  studențesc de pe Avram Iancu. Vreme de vreo două săptămâni, am dat admitere cu mai mulți „restanțieri”. Nu mult după aceea am fost chemați sub arme, adică am încorporat. Eu la Constanța, Bârlenii (Vasile și Gheorghe Bârlea) și Gheorghe Pârja și-au dat întâlnire pe la Beiuș. Dar nu după ce, în prealabil, în Nănești-ul natal, am pus-o de un vergel.
Pentru mine, numele Gheorghe PÂRJA rămâne asociat cu cel al prietenului prin excelență, mai ales în timpuri de întuneric, de confuzie și de pierdere a valorilor, cum este cel de astăzi.
Gheorghe Pârja a impresionat și impresionează încă prin demnitate și integritate, prin spiritul unei febrilități vizibile întru a descifra lumea/ cultura, de a transmite acest entuziasm al descifrării nu numai celor apropiați ci, mai ales, și contestatarilor. Pentru mine rămâne, în mod cu totul special, prietenul.
Născut într-o casă lângă care se înălța o biserică (astăzi monument istoric) străjuită de un venerabil stejar și de un popor de morminte și cruci dinspre care vântul aducea efluvii de tămâie, ce puteau trezi în suflete porniri inconștiente spre misticism și tot de la aceasta purcedeau vibrații de clopot, prelung glas de aramă care, după dispoziție, putea să înfioare, sau să dispună la visare. Pe o laură a casei (în față) se afla (se află și astăzi) un cerdac, larg cu stâlpi de lemn de stejar din care coboară o scară cu mai multe trepte pe care erau/ sunt așezate ghivece cu flori (mai ales mușcate) de toate felurile atent îngrijite de Mama Doca. În cerdac se află lada de zestre a familiei pe al cărei capac părintele Gheorghe a scris cu creion chimic: „Astăzi 27 aprilie 1950 s-a născut fiul meu Gheorghe.” Grădina traversată de drumul mocăniței spre Runc este plină de pomi fructiferi (meri, peri, nuci, pruni). În acest loc plin de apoteoza culorilor s-au strecurat poezia și visul într-un suflet pregătit poate pentru asta, darul de a vibra înaintea frumosului, făcându-le să ajungă, într-un târziu, la darul cititului și al scrisului, la darul poetic…
Nu o dată ne-am cuibărit la o masă dintr-o bibliotecă imaginară adâncindu-ne în liniștea lecturii respectând convenția, și ea tăcută, a tăcerii.

Este drept că l-am cunoscut mai târziu prin scrisul său, texte care mi se dezvăluiau în straturi succesive de sens adânc, de plinătate a frazei, a limbajului poetic de înaltă ținută nu numai ca idee, dar și ca stil. Dar cel mai mult mă leagă de Gheorghe Pârja pasiunea pe care o împărtășim pentru poezie. Și asta a însemnat enorm, pentru că încrederea cu care mi-a însoțit debutul în poezie a însemnat și recunoașterea de către mine a faptului că în activitatea mea de lucrător cu cuvântul, în relația mea cu textele literare sunt iubirea și neliniștea, deopotrivă, față de lume, de om, de cultură care își trage seva din poezie. Poezia scrisă și nescrisă a oamenilor, a frumuseții și a spaimei din noi.
Gheorghe PÂRJA, ajuns în această primăvară la o vârstă…, este o figură aproape singulară în buimaca noastră societate maramureșeană în care triumfă zi de zi impostura, vasta ignoranţă, intoleranţa, mitocănia lustruită, prostia fudulă şi, peste toate, noncaracterul ca una dintre cele mai nefericite trăsături ale specificului… național.
Intelectual rasat, Gheorghe Pârja fără ifose, fără paradă de erudiţie, recurgând cu parcimonie la aceasta și numai când contextul o impune la formația și experiența sa de ziarist și poet este mai întâi de toate un prieten de patimă sufletească, în lumea celor care se simt înfrățiți prin aceeași cuminecătură a Artei, a Poeziei.
Închei cu o memorabilă frază dintr-un articol al lui G. Călinescu despre N. Iorga: „Omul excepţional, expus privirilor tuturor, este ca pomul care, crescând, măreşte crestătura neînsemnată şi-i dă înfăţişare de plagă”. Procurorii literari de azi sau apostolii diverselor ideologii demolatoare de monumente și valori ar putea lua aminte!
Îți mulțumesc, prietene, pentru „aceste aduceri aminte.., aceste «odăi fără izvoare», pe care de un timp încolo, simți nevoia să le zăvorăști, de teamă să nu care cumva să intre în ele prea curând musafirul nepoftit.” și îți urez cu toată inima La mulți ani!

■ Echim VANCEA

* * *

Ce poți spune – în plus – despre un maramureșean veritabil, poet, publicist, care a marcat zeci de ani „mersul” cuvintelor pe drumul dinspre obârșie spre veșnicia nu doar a satului ci a vieții, pe care a trăit-o demn și fără complicații inutile? Prietenii lui Gheorghe Pârja, sus_semnați, au „divulgat” multe și frumoase amintiri, întâmplări, dedicații, sevențe totuși infime din bogata viață a sărbătoritului la 75 de ani.
Eu îl cunosc mai îndeaproape doar de câțiva ani și – mai ales – după participarea la câteva ediții ale „Serilor de poezie Nichita Stănescu de la Desești”, de când m-am încărcat cu energie pură din/ pe covorul verde al satului Poeților. M-au surprins plăcut discuțiile pe care le-am avut, prietenia deosebită pe care mi-a arătat-o și mi-o arată, generoasele abordări ale volumelor mele de poeme.
Extrem de deschis, de o politețe nedisimulată, originară, Gheorghe Pârja știe să-și arate prietenia, emaptia și să genereze… respect.
La mulți ani frumoși, mereu înverzitori în poezie, aducători de cât mai multe „seri” profunde, Domnule Gheorghe Pârja!

■ Ion MARIȘ

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (neoficial, dar real… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și a sprijinit Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Foto: Ion Mariș

Fiu de țărani înstăriți din Apșa de Jos, de peste Tisa, Mihai Marina a început să învețe carte în limba maghiară, la Școala de stat din comună. A urmat apoi cursurile Gimnaziului piarștilor de la Sighet, iar în 1919 a trecut la nou înființatul Liceu „Dragoș-Vodă”. Deși condițiile materiale (internat, cantină, manuale etc.) au fost în primii ani deosebit de grele, silitor, inteligent și ambițios, tânărul s-a afirmat repede ca unul dintre cei mai buni la carte și cei mai activi pe tărâm cultural, ajungând bibliotecarul Societății de lectură a liceului și apoi președintele acesteia. În anii aceia a publicat în revista „Zări Senine” primele sale creații literare.

Pe vremea aceea conducerea Liceului „Dragoș-Vodă” organiza la sfârșitul anului școlar, pentru elevii din ultimele clase, o excursie în circuit prin țara devenită România Mare. Cu extrem de rare excepții tinerii aceștia cunoșteau doar meleagurile natale.Prima excursie de acest fel a fost organizată în vara lui 1924, cu un grup de 30 de elevi și câțiva profesori. Pentru elevii cu posibilități materiale reduse  plăteau profesorii. Au plecat din Sighet cu trenul până la Borșa, au trecut pe jos munții în Moldova, au coborât, când cu trenul, când pe jos în Muntenia și după un traseu de peste 3000 km. au ajuns iar acasă. Aceste excursii au fost adevărate lecții de patriotism. Elevul Mihai Marina, fiind și secretarul Societății culturale, a ținut un jurnal de excursie și a publicat un reportaj în Anuarul liceului din acel an.

În anul 1926 Mihai Marina a absolvit ca șef de promoție al primei serii de elevi români ai Liceului, președintele comisiei de bacalaureat fiind profesorul universitar Nicolae Cartojan, a urmat apoi cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Regele Ferdinand” de la Cluj, a fost președinte al Clubului Studenților Maramureșeni, cu care a organizat o serie de activități culturale la Cluj și în Maramureș și, tot în acea perioadă, a colaborat intens la publicațiile clujene „Chemarea” și „Patria”, în redacțiile cărora și-a făcut ucenicia într-ale gazetăriei, învățând cum se face un ziar „da capo al fine”.

În 1930, după examenul de licență, a rămas la Cluj, angajat la Prefectură, a pregătit doctoratul, iar în anul următor, la nici 24 de ani împliniți,  proaspătul doctor în drept, Mihail Marina, a fost numit secretar al Prefecturii Maramureș și a fost cooptat secretar al despărțământului ASTRA Maramureșului, timp de câțiva ani fiind colaboratorul apropiat al lui Dr. Vasile Ilea, împreună cu care a editat publicația „Astra Maramureșului”.

În 1932 a fost numit prim-pretor al plasei Sighet. Tot atunci a înființat cunoscuta publicație „Graiul Maramureșului”, s-a implicat în conducerea Asociației presei din Maramureș și organizarea Clubului acesteia, iar în 1935 a reprezentat  presa maramureșană la Congresul Ziariștilor Români.

În 1938 a fost transferat prin Decret Regal la Rezidența Someș-Cluj, pe funcția de șef al Secției de Studii și Documentare, unde a avut răgazul necesar pentru a-și redacta și publica lucrarea monografică „Maramureșul – necesități și remedii”, un foarte interesant studiu interdisciplinar economic și sociologic, în care a inventariat riguros problemele cu care se confrunta Maramureșul, propunând și soluțiile privind remedierea acestora, în condițiile în care toată lumea deplângea situația grea, mai ales din punct de vedere economic, a acestui județ, dar nimeni nu acționa concret. „Maramureșenii au intrat în România Mare (spune el) cu mândria unui trecut glorios și cu multă, multă sărăcie”, deși nu este un județ sărac și lipsit de izvoare productive, nici nu consumă mai mult decât produce, și „economia sa ar putea fi redresată fără prea multe jertfe din partea statului”.

Apărut în 1939, studiul lui Mihai Marina a fost foarte bine primit și comentat în presa vremii. „Monografia dr. Mihai Marina (scria „Universul”) este o premieră națională… un model de inventariere minuțioasă a necesităților și remediilor de dezvoltare și modernizare a vieții rurale, dar și urbane, vizând industrializarea localităților, pentru a asigura maramureșenilor un nivel mai ridicat de civilizație”.

La sfârșitul aceluiaș an s-a întors  la Sighet, iar în anul următor a fost numit prefect al Maramureșului. În toamna 1940, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat la București și a fost încdrat în structura Ministerului de Interne, iar în anul următor în cel de Externe și cooptat în Comisia pentru tratative cu Ungaria, apoi numit consul general la Consulatul României de la Oradea, pe care l-a condus până în Septembrie 1944, când a fost arestat de autoritățile maghiare, predat autorităților hitleriste și internat în lagărul de la Hofbruk, de  unde a fost eliberat în 1945 de trupele americane.

În timpul activității diplomatice de la Oradea consulul general dr. Mihai Marina și-a etalat și calitățile sale umane deosebite, salvând personal, cu automobilul consulatului, mai mulți evrei, dar mai ales prin curajoasele acțiuni desfășurate cu sprijinul lui Gheorghe Tite și Mihai Bologa (alți doi maramureșeni angajați la Consulat, prieteni și colaboratori apropiați), cu care urmărea trenurile cu evreii trimiși în lagărele de exterminare și informa, prin canalele diplomatice elvețiene, Crucea Roșie Internațională. *(Vezi  Andrei Radu, „Mierea amintirilor”, Arad, 2008 și Antonio Faur, „Implicarea diplomatului român dr. Mihai Marina în acțiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria (1944)”, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2014.)

În Noiembrie 1945 a reușit să ajungă la București și a fost reîncadrat la Externe, în Biroul de pregătire a lucrărilor pentru Conferința de Pace de la Paris, ca bun cunoscător al realităților Maramureșului și Transilvaniei, și apoi numit director al Direcției Consulare. În 1947, după preluarea Externelor de către cominternista Ana Pauker, a fost epurat din minister ca diplomat antonescian. Din acel moment a fost nevoit să-și șteargă mereu urmele, angajându-se pe la diferite instituții sau întreprinderi, pe posturi obscure și prost plătite și nu pentru mult timp, pentru a nu se afla cine este. A trecut pe la Intreprinderea de Locuințe și Localuri, Direcția poștelor, Ferma agricolă „30 Decembrie”, iar în 1967, când s-a pensionat, deoarece i-au fost calculați doar ultimii 20 de ani, primii 27 nefiindu-i socotiți în slujba țării, s-a ales cu o pensie de semi-subzistență.

Știm despre Mihai Marina că a fost unul dintre cei mai prolifici ziariști maramureșeni din perioada interbelică și că „Graiul Maramureșului” a fost strâns legat de numele lui, dar și că a fost pasionat de istoria Maramureșului. Cu bogata sa experiență și posedând și o serie de documente, după pensionare a intenționat publicarea unor cărți, pe care însă nu a reușit să le definitiveze. Adunată în 27 de caiete mari, cuprinzând aproape 2000 de pagini manuscrise, toată munca lui a rămas posterității. În 1998, prin grija unor nepoți ai săi și cu sprijinul Editurii „Dragoș-Vodă” din Cluj i-a apărut postum volumul „Maramureșeni – portrete și medalioane”, în care a scos de sub colbul vremii chipurile unor iluștri înaintași ai săi și ai noștri, care s-au pus cu toată ființa lor în slujba neamului românesc de pe aceste meleaguri precum: Iosif Man, Ioan Mihalyi de Apșa, George Bilașcu, Ioan Bușițași alții. Apoi, folosind selectiv caietele cu însemnări ale lui Mihai Marina aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, Vasile Gaftone a publicat, în 2013, volumul  „Pagini alese”, cuprinzând și alte scrieri istorice și creații literare.

Speriat de cutremurul din martie 1977 și afectat de moartea stupidă a tânărului său prieten, scriitorul Alexandru Ivasiuc *(Vezi Mihai Marina, „Pagini alese”, p. 109 și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Maramureșul, ziare și ziariști, p. 420-421.) s-a mutat la Cluj, și-a regăsit vechi prieteni maramureșeni precum Dr. Emil Forna și muzicologul Harry Maiorovici, a luat legătura cu Biblioteca Academiei și s-a întors la masa de scris… dar ceasul existenței sale s-a oprit la 15 martie 1980, deci acum 45 de ani.

În Istoria Maramureșului Mihai Marina va rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale unei epoci de mari frământări și de profunde și uneori dramatice schimbări, un reper de cinste, corectitudine și moralitate pentru zilele noastre: n-a fost în slujba nici unui partid și n-a râvnit onoruri și funcții politice, și la București și la Cluj a locuit cu chirie în câte un apartament al statului.

                                                      Ioan Ardeleanu – Pruncu

Miercuri, 06 noiembrie 2024, de la ora 16:00, la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” din Sighet va avea loc lansarea volumului „VICTOR MIHALYI de APȘA și LUMEA ÎN CARE A TRĂIT”, (765 pagini), autor Ioan ARDELEANU-PRUNCU (Editura Valea Verde, 2024).

„Punând pe tapet un volum de informații imens, edite și inedite, autorul reușește să ofere publicului un grandios laudatio personajului de care se ocupă și, prin felul de tratare a evenimentelor, un encomion al familiilor nobile din Maramureș. […] Autorul cărții (Ioan Ardeleanu-Pruncu) vorbește într-un limbaj accesibil, scrie într-un stil plăcut, lipsit de abruptețe.” (prof. univ. dr. Blaga Mihoc)

Salut, Sighet!