În urmă cu puțin timp, în 21 iunie a.c., TVR 3 a transmis de la Catedrala Arhiepiscopală Majoră „Sfânta Treime” din Blaj ceremonia religioasă de sfințire a doi episcopi, un eveniment deosebit, încărcat de emoție și de sobrietate, care se întâmplă arareori. În condiții normale ar fi fost acolo mii de credincioși și clerici din toată țara, acum Catedrala lui Inochentie Micu-Klain a fost plină mai ales cu… amintiri din trei secole de istorie… câțiva înalți prelați și amintirile… dulci și amare.

Mulți dintre cei care au urmărit transmisia, au remarcat, așternut în fața iconostasului, un covor deosebit de frumos (foto), de dimensiuni impresionante. Puțini însă știu „povestea” acestei valoroase opere de artă.

În anul 1900, românii greco-catolici din Ardeal au sărbătorit 200 de ani de la Unirea cu Biserica Romei. Pentru cei din Marmația – cum frumos se spunea pe-atunci! – sărbătoarea a avut o dublă semnificație: Mitropolitul de la Blaj, Victor Mihalyi de Apșa, împlinea 25 de ani de episcopat și multele sale neamuri de-acasă au ținut să marcheze evenimentul într-un mod original și inspirat: la Sarasău, la casa fratelui Petru Mihalyi, Domnișoara Sofia, fiica acestuia, ajutată de 12 țărănci îndemânatice din sat, au confecționat un covor „persian” de 7/5,30 m.*, având ca model central un desen trimis de renumitul pictor religios Octavian Smigelschi, fratele profesorului canonic Victor Szmigeszky de la Blaj. În mijloc se află o Acvila cu aripile deschise, protejând o cetate înconjurată de trei ape curgătoare, iar chenarul, care încadrează desenul, este o inspirată sinteză de motive și culori specifice covoarelor maramureșene, punând minunat în valoare întreaga lucrare.

„Am aflat că vulturul țesut pe acest covor este simbolul pietății și al înțelepciunii arhiereului (episcopului n.n. I.A.P.), dar și înălțimea demnității sale (…) iar cetatea reprezintă eparhia care i-a fost încredințată spre păstorire. (…) Precum vulturul se înalță în zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot așa și viața pilduitoare a arhiereului trebuie să se ridice deasupra celor pe care îi păstorește, la înălțimea de la care trebuie să vadă, ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, să aibă sub observare atentă tot cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva binele și a înfrâna răul, urmându-l pe Cristos.”** Iată de ce, acest covor este unul de ritual, și se așterne în biserică doar la sfințiri de episcopi, în restul timpului fiind păstrat și protejat cu mare grijă.

În 1921, covorul a fost adus totuși la marea expoziție organizată cu ocazia Congresului ASTREI – 60 de ani de activitate – ținut la Sighet, a fost văzut și apreciat de delegații sosiți din toate județele și de marile personalități din proaspăta România Mare. Și tot atunci, l-au putut vedea și miile de maramureșeni, care au participat la grandioasa manifestare; adunările generale ale ASTREI, organizate de fiecare dată într-o altă filială, se constituiau în grandioase serbări naționale.

Demn de menționat este și faptul că, la acea expoziție a fost prezentat și „Zbornicul de la Ieud”, celebrul manuscris în limba română cu litere chirilice, despre care s-au scris o serie de studii și care a iscat multe controverse, unii cercetători afirmând că este din anul 1391, deci cel mai vechi de la noi. Găsit de preotul Arthur Anderco în podul Bisericii din Ieud – Deal și adus la expoziție, manuscrisul a fost remarcat de folcloristul Andrei Bârseanu – atunci președintele ASTREI – dus la Academie și arătat lui Ioan Bianu, care l-a introdus numaidecât în fondul de aur al manuscriselor de la Biblioteca Academiei, unde se găsește și în prezent.

Dar covorul de la Sarasău nu este singurul mesaj maramureșan din Catedrala Blajului. În 14 mai 1948, când s-a sărbătorit Centenarul Marii Adunări de pe Câmpia Libertății, pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș (născut în Ieudul Maramureșului, într-o veche familie greco-catolică) a donat Catedralei o frumoasă icoană, reprezentând-o pe „Maica Sfântă cu Pruncul Isus”. Culorile vii și plăcute privirii, frumusețea celor două chipuri, dimensiunile impunătoare ale lucrării, dar și faima de care se bucura deja pictorul, au determinat pe donatari să o așeze în zona centrală a bisericii, pe o masă special confecționată. Demn de remarcat este faptul că, și după preluarea catedralei de către Biserica Ortodoxă, icoana a rămas acolo, la locul ei.

În 1925, când Biserica Greco-Catolică din România a organizat primul pelerinaj la Roma, grupul de pelerini din Maramureș a dus și un covor – facsimilul celui de la Blaj – și l-a dăruit Papei Pius al XI-lea. Exemplarul acesta a fost realizat de Doamna preoteasă Elena Bîrlea, soția cunoscutului folclorist și ziarist, preot și profesor Ion Bîrlea, în atelierul de țesut din Palatul Culturii, ajutată de ucenicele sale, pe care Doamna le iniția gratuit în meșteșugul țesutului și al vopsitului cu culori vegetale.
După unele informații, covorul se află și acum, la mare cinste, în sala de primiri de la Vatican.

Printre pelerini (vezi imaginea reprezentativă) pot fi identificați: Vicarul Ilariu Boroș, preoții Simion Balea de la Săpânța și Artur Anderco de la Ieud, profesorii Mihail Șerban de la Liceul „Dragoș Vodă” , Ion Bilțiu-Dăncuș, Ion Bîrlea de la Școala Normală, Irina Berinde de la Liceul de fete „Domnița Ileana”, coriști de la AGRU, o serie de juriști și funcționari și, la cel mai înalt nivel, avocatul lIie Lazăr, care, la liturghia oficiată de prelații români, a cântat o priceasnă, de-a răsunat biserica.
Și nici covorul de la Vatican nu este singur. Împătimitul cercetător în arhivele Vaticanului, Ion Dumitriu-Snagov a descoperit acolo și a prezentat în expoziția „Monumenta Romaniae Vaticana” o serie de documente de mare valoare pentru istoria noastră, printre care și o stampă veche, deosebit de frumoasă, reprezentând o Maică Sfântă cu Pruncul, îmbrăcată ca o maramureșancă.
Așadar, Catedrala de jertfă și locul de binemeritată odihnă veșnică a lui Inochentie Micu-Klein – dar și Tribuna de luptă de la care Simion Bărnuțiu a rostit în 14 mai 1848 înflăcăratul său discurs de Deșteptare – păstrează cu sfințenie, din anul 1900, un covor din Maramureș, pe care îl așterne la ocazii de aleasă sărbătoare și mare bucurie spirituală. Iar un „frate” al acestuia este, din anul 1925, la loc de cinste în Cetatea Vaticană.

Și iată cum, cîteva file de istorie se pot lega, peste ani, într-o adevărată poveste, sau, de ce nu, într-o poveste adevărată.

NOTE: *- Alexandru Filipașcu, preot și profesor în Sighet, care a văzut ambele exemplare ale covorului, indică aceste dimensiuni în lucrarea sa „Istoria Maramureșului”, Editura „Gutinul”, Baia Mare, 1997, p. 177.
**- Nicoleta Idita – Tomuța – „Detalii” care fac diferența: covorul cu vulturul deasupra cetății Sionului din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Blaj, în ziarul „Unirea”, din Alba Iulia, 24 iunie, 2020.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A. I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea”, cronicarul ASTREI iubește aromele tari; are un tipar stilistic.” (Adrian Dinu Rachieru, aprilie 1988)

Născut – iată – în urmă cu niște ani, adică prin 1943, a doua zi de april, la Strâmtura, ca întâiul fecior al învățătorului Ion Brumaru (directorul școlii de acolo), Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”, absolvit în 1961.

Au urmat studii de psihologie și filosofie începute la Cluj și terminate la București, frecventând cu osârdie, în aula universitaria cursurile lui George Călinescu, iar la Cafeneaua „Capșa” pe cele – ex cathedra – ale lui Petre Țuțea, „proaspăt” ieșit din pușcăriile regimului românesc de sorginte bolșevică.

A scris și a publicat recenzii și critică literară în Gazeta Literară și Contemporanul, cronici dramatice în Teatrul, iar în 1969 stabilindu-se la Brașov, la revista Astra, al cărei colaborator deja era și, a fost, după 1989, redactor-șef al acesteia.
În 1975 a publicat la Editura Eminescu, împreună cu Mihai Nadin, volumul Literatură și cunoaștere, studiu și antologie iar în 1977, la Editura Dacia din Cluj, i-a apărut cartea care avea să-l impună atenției criticilor, eseul „Masca Principelui”.
Editura Kriterion, București, i-a publicat în 1980 traducerea – făcută împreună cu Adrian Hamzea – cărții, romanului „Blazonarzii” (Czimeresek) de Tamasi Aron, cu o prefață semnată de Mircea Zaciu.

Cu volumul (eseuri) „Ființă și loc”, apărut la Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 1990, A. I. Brumaru a deschis seria cărților care l-au impus ca eseist și filosof, au urmat „Despre ființa românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea, maramureșan și el), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Lecția labirintului”, prelegeri filosofice, Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017.

Între timp însă i-au apărut și alte câteva volume importante: „Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995, o carte fascinantă despre nu mai puțin fascinantul Petre Țuțea, de prețuirea căruia tânărul Aurel Brumaru s-a bucurat în perioada sa bucureșteană; „Destin deturnat. Schiță monografică Mihai Arsene”, Editura Kron Art, Brașov, 2007; „Pustia și călătorul. Versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019, un volum de 650 de pagini, în care a adunat o mică parte din scrierile sale de critică literară.

Cifra 7, se zice, este una dintre cele norocoase. Aurel I. Brumaru a adunat-o frumos în 77 de ani împliniți, cu cărți de valoare, apreciate de nume precum: Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Alexandru Surdu și mulți alții, cu o soție iubitoare și mereu alături, cu doi fii așezați la rosturile lor și cu un nepot (deocamdată), care-i va duce numele mai departe. Frumoasă viață!

Din partea noastră, a celor care îl cunosc și îl prețuiesc: Mulți ani, încă, cu sănătate și cu folos!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

După întâlniri, mai dese ori mai rare, cu jurnaliști români – și nu numai – din jurul granițelor țării, conducători ai UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România) au ajuns, zilele trecute, și la românii de peste Tisa. Miercuri (12 februarie a.c.) dimineața, dl. Doru Dinu Glăvan – președintele Uniunii și ziaristul Miron Manega – purtătorul de cuvânt al acesteia, însoțiți de Adrian Marchiș de la Radio România, președintele Filialei Maramureș a UZPR, au trecut prin Sighet. De data aceasta doar au trecut, dar au promis că, în curând, vor veni aici pentru o întâlnire cu tinerii de la revistele „AXA” și „Iluminări”. Și s-au oprit la Slatina (Solotvino), în Ucraina, unde s-au întâlnit, pentru prima dată, cu ziariști din presa scrisă, radio și televiziune, dar și cu reprezentanți și conducători ai unor asociații culturale de acolo, din Transcarpatia. Oficiul de gazdă primitoare l-a făcut primarul localității, dl. Gheorghe Uhali. Întâlnirea a fost onorată și de prezența domnului Florin Pîrvu, consulul României, care și-a declarat întreaga disponibilitate pentru a sprijini activitățile de acest gen. Au mai participat ziariștii sigheteni: I. Ardeleanu-Prucu și Florentin Năsui. Preț de câteva ore au avut loc aici discuții deschise, fără nici un fel de reținere, și de o parte și de alta, despre situația și starea îngrijorătoare pe care o traversează, despre ce se face și, mai ales, despre ce ar trebui și s-ar putea face pentru a o îmbunătăți. Timpul de emisie în limba română este tot mai scurt, baza materială tot mai precară, personalul tot mai puțin și susținerea financiară tot mai subțire. Una dintre soluțiile care au prins contur pare să fie aderarea acestor jurnaliști la UZPR, o soluție care s-ar putea traduce în: „Ajutați-ne, ca să vă putem ajuta!”. Dar s-au mai discutat și altele. Primarul a promis, și el, să se angajeze mai ferm și să-i antreneze și pe ceilalți primari din celelalte comunități românești. Și, în final, ca un semn de firească recunoștință, celor care de mulți ani stau aici, la nordul cel mai de nord, pe baricadele limbii și culturii române și sunt hotărâți să meargă mai departe, conducerea UZPR le-a acordat prestigioasa Distincție „Credință și Loaialitate”, pe care au primit-o: Geta Marina, Elvira Chilaru, Ion Huzău și Ion M. Botoș.

În după-amiaza aceleiași zile Doru-Dinu Glăvan și Miron Manega s-au întâlnit la Baia Mare cu membrii Filialei UZPR Maramureș și au discutat despre problemele care stau azi în atenția jurnalistului, despre activitățile pe care UZPR și le-a propus pentru acest an și despre alte chestiuni specifice unei uniuni care vrea să fie o prezență vie și constructivă în societatea românească de azi și de mâine.

prof. I. Ardeleanu – Pruncu

NR: În fotografie, de la stânga la dreapta, M. Manega, D.D. Glăvan, F. Pîrvu, Gh. Uhali și A. Marchiș.

Foto: Florentin Năsui

Poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea nu este cetățean de onoare al Sighetului dar, este un cetățean respectabil. Deși este politician, își permite să-și coloreze viața și să ne coloreze așteptările cu… parabolele fericirii. Adică ne ispitește cu poezie, cu noul său volum „Sigilii de sare„!

Ana Blandiana, analizând cartea poetului sighetean, crede că: „citind-o, descoperi cu bucurie că există și poeți fericiți”.

La Centrul Cultural, miercuri, 13 noiembrie 2019, de la orele 15:30 (fix), la sala de spectacole, Piața Libertății, nr. 24A, Mircea Petean (directorul editurii Limes din Cluj Napoca), Gheorghe Pârja (poet, ziarist), Ioan Ardeleanu – Pruncu (profesor, jurnalist) și Andrei Făt (profesor) ne vor desfereca sigiliile de ceară ale poetului Gheorghe Mihai Bârlea.

Dacă vă doriți să cunoașteți latura poetic – optimistă a unui politician – intelectual, faceți un „popas” în cămara cu poeme a Sighetului.

NB: Volumul „Sigilii de sare” va fi lansat și la Baia Mare, joi, 14 noiembrie 2019, orele 16:00, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”.

Salut, Sighet!

Un alt profesor care și-a onorat cu strălucire anii petrecuți la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, a fost Dimitrie D. Stan. Născut în 27 iulie 1906 la Lugoj, a fost remacat, încă din primii ani de școală, și ajutat să se realizeze de profesorul său, Ion Vidu (1863-1631), merele dirijor și compozitor bănățean. După terminarea studiilor la Lugoj, a urmat Academia de Muzică din București, dar a făcut, în paralel, și teologia. A fost unul dintre studenții preferați ai profesorilor Kiriac și Brăiloiu. A cântat în corul Bisericii „Domnița Bălașa” dar și în Corul „Carmen”, patronat de Casa Regală, ocazie cu care l-a cunoscut și s-a bucurat de aprecierile lui George Enescu. După absolvire a fost repartizat la Liceul „St. O. Iosif” din Odorhei. În 1931, la funeraliile mentorului său, Ion Vidu, la Lugoj, s-a întâlnit cu corul Astrei din Sighet, condus de profesorii: Elisabeta Jurca și Coriolan Simu, foști, și ei, elevi și discipoli ai celui dispărut. Conducătorul delegației maramureșene era Dr. Vasile Ilea, președintele Astrei din Maramureș, iar printre coriștii prezenți se afla și Dora Cservenyi, studentă la clasa de canto clasic a Conservatorului din Cluj. În anul următor, Dr. Vasile Ilea, care era acum și prefect de Maramureș, a reușit să obțină pentru tânărul profesor D.D.Stan transferul la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Un tânăr care stăpânea foarte bine vioara și pianul, dar și cu o voce foarte frumoasă, arătos, elegant și inteligent, sociabil într-un mod foarte natural, expansiv chiar, nu putea să nu fie bine primit în rândul profesorilor și în înalta societate locală, în care profesorii dădeau tonul. Erau și cei mai vocali și mai numeroși. Așadar, Traian Bilțiu-Dăncuș l-a cooptat numaidecât în cercul său de excursioniști pe coclaurile Maramureșului, alături de Mihail Iosivaș, Andrei Radu și alții. „Figură aristocratică de bănățean, gata de orice cântec, orice nebunie, orice farsă. Cu ochelarii încălecați pe un nas de o perfectă tăietură, cu figura distinsă și expresivă, el răspândea în jur o atmosferă de glumă și bună dispoziție.” Așa ni-l prezenta, câțiva ani mai târziu, colegul și prietenul, Andrei Radu, în cartea sa, „Din Țara lui Dragoș”(București, 1941). Dar mai întâi de toate, D.D.Stan era un profesor cu chemare pentru această muncă: foarte bine pregătit, exigent cu cumpătare și deosebit de perseverent, aflăm din presa vremii că: „După abia trei luni de la sosirea în Sighet, profesorul Stan își face simțită prezența cu ocazia serbărilor de 1 Decembrie, în cadrul cărora s-au remarcat corul și orchestra școlii, iar cu ocazia serbărilor de la 24 Ianuarie orchestra cuprinde 28 de elevi, execută bine bucăți destul de grele, iar corul, din peste 200 de elevi, cântă îndelung aplaudat și bisat la toate ocaziunile.” În aprilie, tot în „Graiul Maramureșului”, scria: „Elevii de la „Dragoș Vodă” au luat parte la concursurile literare și de coruri din București, iar gazetele bucureștene au vorbit foarte elogios despre corul nostru, punându-l alături de cele din capitală și a fost distins și mult aplaudat, iar apoi a fost invitat la Radio, unde a cântat „Câtu-i Maramureșu…”* Lauda i se cuvine d-lui profesor D. Stan, hărniciei și talentului său…pentru această frumoasă manifestație a elevilor noștri în capitala țării”. Și, numaidecât, tânărul profesor a fost cuprins și în conducerea Astrei locale, atribuindu-i-se coordonarea activităților muzicale ale acesteia, corul și orchestra, cu care, după o muncă de doi ani, avea să pună în scenă, cu succes și pentru prima dată în Sighet, operetele: „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu (1935) și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu și să susțină o serie de spectacole în oraș, în județ, în țară (Vișeu, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți) și chiar peste hotare, în Cehoslovacia (Kosice).

Și tot imediat după sosire i-a fost atribuită și conducerea școlii de muzică din oraș, pe care o va reorganiza, o va aduce sub oblăduirea Astrei și, în timp de doi ani, avea să o ridice la rang de conservator popular. „În 1935 (D.D.Stan n.n.) a reușit să obțină Autorizația nr. 198129/1935, emisă de Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor din România, pe numele „Conservatorului de muzică și dicțiune” al Societății Astra din Sighet” și astfel, acesta intra în structura ministerului, căpăta drept de publicitate, putând elibera diplome care se bucurau de toate drepturile legale, era considerat școală de rang superior (cum puține orașe din țară aveau la vremea aceea) și avea drept la subvenție bugetară. Și, tot sub egida Astrei și a Conservatorului, același neobosit D.D.Stan organiza, la Băile Coștiui, în vacanțele de vară, cursuri (gratuite) de pregătire pentru dirijori de coruri, la care au participat o mulțime de învățători de prin satele Maramureșului. I-a inițiat în arta dirijatului dar i-a învățat și să culeagă cântece populare cu text și partitură.Toate rezultatele acestea n-ar fi fost posibile dacă D.D.Stan n-ar fi avut-o alături pe soția sa, Dora, care, după absolvirea studiilor clujene, a renunțat la șansa de a rămâne la Opera din Cluj și a venit profesoară la Școala de muzică din Sighet, a cântat în corul Astrei și i-a asigurat cu succes rolurile cele mai grele din spectacolele de operetă realizate. Și, ca și cum cele înșirate mai sus, ca rezultate ale muncii sale, n-ar fi suficiente, o să mai menționam că D.D.Stan a fost și unul dintre ziariștii cei mai activi, a publicat în „Astra Maramureșană” și, mai ales, în „Graiul Maramureșului”, a fost unul dintre redactorii acestuia, a fost membru în Asociația presei.

În septembrie 1940 s-a refugiat la Lugojul natal, au fost imediat de primiți, împreună cu soția, ca profesori la Conservatorul de Muzică și Dicțiune de acolo, iar în anul următor a fost numit director al acestuia și a rămas pe acest post până în 1963, când a fost numit director al Casei Regionale a Creației Populare din Timișoara și profesor de teorie și solfegiu la Facultatea de Muzică a institutului de acolo. Dirijor coral împătimit, D.D.Stan a preluat de la Filaret Barbu (1903-1984) conducerea renumitului cor lugojan, „Ion Vidu” și a obținut cu acesta, timp de peste 25 de ani, o seamă de prestigioase distincții naționale, care l-au așeazat între marii dirijori români ai vremii: D.D.Botez, Ion Românu, Marin Constantin. În 1960, la sărbătorirea a 150 de ani de activitate a corului lugojan, dirijorul său, profesorul Dimitrie D. Stan a fost onorat cu titlul și medalia de „Artist Emerit”. În 1968 însă, ritmul trepidant al vieții lui D.D.Stan s-a întrerupt brusc și-ca un dat al sorții!-clipa aceea s-a petrecut pe o scenă. Avea doar 61 de ani și era încă în plină forță creatoare. „Dimitrie Stan a încetat din viață dirijând Corul „Ion Vidu” din Lugoj și prima telegramă de condoleanțe a venit de la Sighetul Marmației, unde dăduse prima oară strălucire talentului său. Sighetul a însemnat pentru el dragoste, împlinire, tinerețe unită cu munca pentru a da strălucire muzicii ca expresie a omeniei.”* Da, prima telegramă de condoleanțe a sosit din Sighet, de la Școala populară de artă, fiindcă, după plecarea nedorită din 1940, legătura sa cu Maramureșul a rămas vie și puternică, a trăit mereu. Dora, maramureșanca, soția sa i-a fost sprijinul cel mai de preț. Într-una dintre scrisori, Filaret Barbu îi scria:„Numai alături de un muzician ca Dora Stan ai putut să realizezi o operă atât de vastă și o calitate atât de deosebită corului („Ion Vidu” n.n.)pe care îl conduci.”

Născută la Sighet dintr-o mamă, Teodora Ivașco, fiica protopopului din Rozavlia și un tată de origine cehă (inginer și mulți ani director al salinelor (Ocna-Șugatag și Coștiui și a Fabricii de sare de la Cămara-Sighet) Dora a făcut studii strălucite de canto clasic la Conservatorul din Cluj, fiind colegă cu Mircea Popa, Ioan Dacian și alți mari cântăreți ai scenei românești. La absolvire i s-a oferit șansa de a rămâne la Opera clujeană dar a ales catedra de canto clasic de la Sighet și viața alături de profesorul Dimitrie Stan. „Urmându-și soțul la Lugoj, în refugiu, Dora Stan a devenit una dintre îndrăgitele „privighetori” ale Banatului. Mereu alături de soțul ei și ea i-a îndrăgit pe lugojeni (…) săvârșind astfel o punte culturală de suflet și cântare între Lugoj și Maramureș. (…) Poate că viața nu are sfârșit, poate că ea continuă să curgă în ființa semenilor pe care îi crești și că Sighetul și Lugojul mai portă ceva din marea iubire și talentul celor doi înaintași, truditori pentru cântec și armonie pe aceste meleaguri”.* Da, Sighetul, Maramureșul nu l-a uitat pe D.D.Stan, așezându-l la locul de cinste ce i se cuvine în paginile unor cărți*, bănățenii i-au dat numele său unei străzi din Timișoara, Școlii de artă din Lugoj, iar în anul 2006, i-au cinstit centenarul nașterii cu o frumoasă lucrarea monografică: „Centenar DIMITRIE STAN. Cântecul străbate lumea”.

*Cântecul cu acest nume a fost armonizat pentru cor de D.D.Stan. După ce a fost înregistrat și transmis la radio, a fost preluat de Maria Tănase și cântat cu mare succes în 1934, în primul ei turneu în Statele Unite.
*Din scrisorile trimise nouă de doamna profesoară Doina Mărgineanțu, născută la Sighet și stabilită la Timișoara, nepoată a doamnei Dora Stan.
*Idem
*„ Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației. 140 de ani de învățământ artistic” de I.Ardeleanu-Pruncu, Aska Grafika, 2006.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

O biografie interesantă, care s-a legat și de Liceul „Dragoș Vodă” din orașul nostru, este cea a profesorului și pictorului Liviu Szabo-Bordeaux, născut la Sighet, în 2 nov. 1896. Străbunicul său, Jean Bordeaux, a ajuns pe aceste meleaguri după revoluția franceză. Eugen Bordeaux, bunicul său dinspre mamă, un funcționar specialist în cartografie, căsătorit la Giulești, cu o maramureșeancă din familia nobilă Vințiu, a realizat, în 1870, o hartă a României Mari – aproximativ cea de la 1918 – pe care nepotul Liviu a ținut-o la mare cinste și a purtat-o cu el toată viața, ca pe o diplomă nobiliară a familiei sale. Una dintre fiicele lui Eugen Bordeaux și a Elisabetei Vințiu s-a căsătorit la Câmpulung cu un Szabo din Maramureș, devenit funcționar de tribunal regal. În 1902, acesta a fost transferat cu serviciul la Nyregyhaza, iar în 1908 la Kecskemet și apoi la Vacz, familia sa fiind nevoită să-l urmeze. Toată viața școlară a tânărului Liviu s-a petrecut așa, dar la Kecskemet a studiat în paralel și pictura, acolo existând atunci, în plină și înfloritoare activitate artistică, o colonie în jurul căreia se formase o adevărată școală de pictură. Aici, în atmosfera creată de marele pictor al vremii, Kosztolanyi-Kann Giula, s-a conturat personalitatea viitorului artist, Liviu Szabo-Bordeaux. Dar vacanțele și le petrecea de regulă în Maramureș, la neamuri, în familiile Moiș, Dunca, Marina, înrudite cu familia sa. Au urmat aproape trei ani de studii la Academia de Arte din Budapesta, timp în care a fost, pentru câteva zile, să-l verifice și Simon Hollosy, aflat la școala sa de pictură de la Teceu-Maramureș, familiile celor doi cunoscându-se din Sighetul în care au trăit. În 1918, pe când se aflau la Vacz, tatăl său moare în împrejurările complicate ale războiului și familia, rămasă fără nici o sursă de existență, în 1919 se întoarce la Sighet. Liviu a fost nevoit să-și întrerupă studiile academice de la Budapesta, iar sora sa mai mică, Magdalena, pe cele ale Școlii de muzică din localitate. Sora sa, Magdalena, pictoriță talentată și pianistă foarte bună, a fost numită profesoară de muzică la Blaj, iar el, profesor de desen la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Nu stăpâneau destul de bine limba română și începutul nu le-a fost deloc ușor. Au învățat, au susținut tot felul de examene și, până la urmă, au reușit. În toți anii petrecuți la Sighet, Liviu Szabo-Bordeaux a avut atelierul de pictură în Palatul Culturii (etaj II), în cea mai frumoasă sală a impunătoarei clădiri. Spațiul generos, luminos și încăpător, cu vedere panoramică spre oraș și spre Solovan, i-a permis tânărului pictor să-și amenajeze acolo un atelier-expoziție deosebit de reușit și foarte apreciat de toți cei care l-au văzut. Toate marile personalități (politicieni, miniștri, diplomați, Regele Ferdinand și alții) care au trecut prin Maramureș, au fost duși și la Palat, ca să vadă „atelierul lui Bordeaux și muzeul de artă populară a lui Vornicu”, aflat în sălile de alături. La loc de cinste în atelierul său, frumos înrămată, stătea harta desenată de bunicul său, care, se zice că l-a impresionat pe Rege în mod deosebit. De anii și de locul acela s-a legat în 1924 și începutul „Școlii de Pictură din Palat”, continuată și amplificată apoi de Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu și alții. În cei 14 ani de profesorat sighetean, Liviu Szabo-Bordeaux a organizat aici zeci de expoziții ale elevilor săi, și-a risipit cu generozitate propriile lucrări pentru înfrumusețarea unor instituții, a făcut schițele de portret ale ziariștilor și portretele unor personalități locale precum Mihail Șerban și Ioan Bușiția, a fost mereu prezent în presa locală cu articole pe teme cultural-educative. După plecarea lui Gheorghe Vornicu la Oradea, s-a îngrijit de Muzeul de artă populară, rămas în sălile aceluiași Palat al Culturii, s-a implicat ca artist-cetățean în viața comunității, a fost un model de conduită civică, morală, artistică, socială. Ca semn de recunoștință pentru generoasa sa găzduire, pictorul i-a dăruit (1931) Palatului Culturii o frumoasă frescă, așezată pe tavanul de deasupra casei scărilor, o alegorie reprezentând pictorul și muza sa.

În 1934 a fost transferat la Școala Normală din Cluj și a continuat să lucreze. După participarea la „Salonul Ardealului”, cotidianul local „Patria” nota: „În pictura profesorului Liviu Bordeaux trăiește Maramureșul însuși cu toate anotimpurile și bucuriile lui. Peste tot predomină eleganța formelor fine, adumbrite de un pesimism duios, care evocă înaltele calități artistice ale celuilalt neam latin, din Occidentul Europei, (Franța n.n.) prin care se înrudește.”

În 1940, după Diktat-ul de la Viena, s-a mutat, tot în învățământ, la București, a fost cooptat în Uniunea Artiștilor Plastici, a participat la expoziții în țară și afară. Amintim câteva din multele sale lucrări: „Podul peste Tisa”, „Bisericuța de pe Vaser”, „Pe malul Izei”, „Țărancă din Săliștea”, „Lenuța”, „Potretul mamei”, „Poetul și fata citind” (care se păstrează în Casa memorială „Liviu Rebreanu” din Maieru), „Munții Maramureșului” etc. Despre peisajele sale, ziaristul Mihai Marina de la „Graiul Maramureșului, a scris: „O singură vale pictată de Liviu Bordeaux se întinde și șerpuiește, pe lungimi de kilometri, până se pierde în desișul codrilor, care parcă se clatină în adierea vântului, urmați apoi în depărtare de glasurile munților, deasupra cărora norii aștern pete de umbre.”

O legatură cu totul specială l-a ținut mereu aproape de mama sa, pe care a dus-o mereu cu el și a îngrijit-o cu o iubire filială și o devoțiune de necrezut. Abia după moartea ei, pe când locuiau la București, s-a căsătorit și el, dar a rămas fără urmași.

Din nefericire, căsnicia sa a durat destul de puțin, iar moartea pretimpurie a soției l-a marcat profund. În 1976, la împlinirea a 80 de ani a fost sărbătorit în cadrul Asociației maramureșenilor din București, continuatoarea celei înființate de studenții maramureșeni în perioada interbelică. Inițiatorul manifestării a fost vechiul său prieten, Dr. Mihai Marina, iar surpriza a constituit-o grupul de maramureșeni (Petru Mihalyi, Ion Berinde, Vasile Fodoruț), foști elevi ai sărbătoritului și țuica de prune „de-acasă” pentru încălzire. În anul următor (august 1977) foștii săi elevi din Maramureș i-au organizat o manifestare care l-a copleșit și pe care a descris-o într-o scrisoare adresată surorii sale, Magdalena, stabilită în Ungaria. Timp de o săptămână a fost înconjurat de prieteni și condus prin toate locurile rămase în amintire: Palatul Culturii, Liceul „Dragoș Vodă” și Liceul pedagogic, unde a fost profesor etc. Fiindcă Liviu Szabo-Bordeaux a fost un profesor iubit de elevii săi.

Fire liniștită, cu o educație aristocratică de bună clasă, ale cărei baze au fost puse în familie, blând și manierat, de o eleganță discretă în ținută și în comportament și așteptând să fie recunoscut – și la propriu și la figurat – fără să se înghesuie pentru a ieși în față, tocmai de aceea, stările depresive, accentuate și de o gravă afecțiune a vederii, l-au izolat aproape total. În ultimii ani, câțiva dintre foștii săi elevi din Maramureș au inițiat o chetă pentru a-l ajuta să facă o operație la ochi. Din 1977, când Mihai Marina, cu care locuia în aceeași clădire – un bloc vechi, dintre primele construite în București – s-a mutat la Cluj, bătrânul pictor, rămas de tot singur și aproape orb, s-a autocondamnat la stingere. Din ultima sa scrisoare (pe care o avem), datată 10 ianuarie 1982 și adresată nepotului său Felician Karpati*, profesor de desen stabilit în Ungaria, la Erd, reiese clar acest lucru.

A fost îngropat în Cimitirul Bellu, lângă profesorul Dr. Vasile Pop, fost director al Școlii Normale din Sighet și Ilie Cleja din Bârsana. Distinsa Doamnă Melania Rițiu, stabilită la București, care-l cunoștea pe profesorul Liviu S. Bordeaux din anii de școală de la Sighet și știa locul mormântului, ne-a mărturisit pe când încheiam acest articol că el, mormântul!, nu mai este. A dispărut. Au rămas însă picturile lui Liviu Szabo-Bordeaux, din care reproducem mai jos câteva, ca un modest și pios gest de aducere aminte pentru cel care a purtat cu el, în suflet și pe pânze, Maramureșul în care s-a născut.

*Karpati Felician a tipărit, în 2012, în Ungaria și în limba respectivă, o lucrare monumentală despre familia sa.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Profesor Dr. IACOB DERMER

S-a născut în 1891 la Ipoteștii Sucevei, a absolvit studii juridice la Cernăuți, a continuat studii filologice la Viena, a revenit la Cernăuți și a făcut un doctorat în filosofie, apoi a fost mobilizat și trimis pe front. După terminarea războiului, în urma absolvirii unor noi cursuri și examene, în 1920 a fost repartizat profesor de geografie și istorie la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. Fire deschisă, comunicativă, mare amator de drumeții și bun cunoscător al tainelor naturii, tânărul profesor Iacob Dermer, care venea și dintr-un mediu multicultural asemănător, și-a câștigat repede simpatia noilor săi elevi, pe-atunci numai băieți.

A fost și un pasionat și bun fotograf, multe din pozele sale au fost folosite în publicațiile vremii. Sesizând nevoia acută a unui manual de geografie pentru elevii de aici, a pornit la documentarea și elaborarea unui astfel de manual, dar bogăția materialului adunat și colaborarea cu inginerul Ion Marin de la Vișeu, îl determină să-l transforme într-un adevărat studiu monografic, tipărit sub semnătura celor doi la „Cartea Românească” în 1934, sub titlul „Maramureșul românesc”.

A bătut cu pasul întreg ținutul, a făcut diverse măsurători și schițe, hărți, tabele și sute de fotografii, o parte dintre ele completând fericit textul lucrării, a cules informații din arhive, din instituții ale administrației, dar și de la simpli cetățeni de-ai locului, rezultând o lucrare foarte necesară atunci Maramureșului și poate și mai necesară țării și noilor instituții, Maramureșul fiind atunci un ținut prea puțin cunoscut acestora. După câțiva ani avea să scoată totuși, împreună cu învățătorul Petre Lenghel-Izanu, și un manual de geografie a Maramureșului pentru clasa a IV-a primară, cel pentru clasele secundare fiind elaborat tot în anii aceia de către profesorul Gheorghe Vornicu de la Școala Normală.

Dar Iacob Dermer a fost o prezență activă și în conducerea Astrei maramureșene, în Asociația Presei, fiind mulți ani bibliotecarul Clubului Ziariștilor dar și un prolific ziarist, mereu prezent în coloanele „Gazetei Maramureșene”, ale „Astrei Maramureșene”, ale „Graiului Maramureșului” sau „Frontul Maramureșului”, dar și în publicațiile naționale: „Lumea românească”, „Dimineața”, „Adevărul”, „Cuvântul” sau „Die Stimme” din Viena, al căror colaborator (corespondent) local a fost. Deși evreu de origine, ziaristul Iacob Dermer a fost unul dintre cei mai virulenți combatanți ai baronului local, Groedel, al modului în care acesta exploata pădurile și, mai cu seamă, al căilor și mijloacelor prin care acesta a ajuns în posesia lor. A scris, în 1932, în „Astra”, aproape vizionar despre Hitler: „Se poate întâmpla ca acest Adolf Hitler să rămână numai un episod în istoria atât de zbuciumată a Germaniei învinse, dar se poate și ca Hitler să însemne, nu numai pentru Germania, ci și pentru toată lumea, începutul unei epoci noi, adică trecerea de la un sistem parlamentar la un sistem de conducere a statului printr-un singur partid, într-o formă sui generis, diferită de cea încercată de Lenin și Mussolini.”

În câteva articole din „Graiul Maramureșului” a criticat atitudinea excesiv de tolerantă a autorităților față de „Boicotul împotriva limbii române”, numit așa într-un articol din 1934, publicat în „Graiul Maramureșului”, din care cităm: „Cerem ca școala să-și facă pe deplin datoria în ce privește menirea ei ca factor al culturii românești. Cerem sancțiuni aspre împotriva tuturor acelora care întrebuințează sau admit întrebuințarea limbii maghiare în școlile românești. Vom fi neîmpăcați urmăritori ai tuturor acelor care nu se vor conforma acestei juste cerințe, le vom publica numele și vom insista să fie mutați de aici și înlocuiți cu alții mai conștienți de menirea lor”.

Demn de relevat este și faptul că numele lui n-a fost găsit pe nici o listă electorală și n-a fost înscris în niciun partid și n-a fost implicat în niciun proces de presă. După august 1940, a fost obligat să se refugieze. Fiind un bun cunoscător al locurilor și munților de pe granița de nord, a încercat să ajungă, pe jos, la Cernăuți și i s-au pierdut urmele. Se zvonise că a fost prins prin munți de soldați ucrainieni și fiindcă s-au găsit asupra lui aparatul de fotografiat și ceva hărți ale zonei, a fost crezut spion și împușcat. Nu suntem siguri că așa s-a întâmplat și nici că ar fi fost evreu. Știm însă că activitatea sa de profesor la liceul nostru și articolele sale din presa vremii, deci întreaga sa activitate desfășurată timp de două decenii și pusă în slujba Maramureșului, constitue dovada cea mai clară că profesorul Iosif Dermer a fos un bun cetățean român și merită să ne amintim din când și de el.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Chiar de la înființare, liceul nostru a avut noroc de o serie de cadre didactice de înaltă ținută morală și profesională, intelectuali valoroși, care s-au implicat cu mare dăruire și în școală, dar și în viața culturală, socială și politică a locului, marcând pozitiv generațiile de elevi, în amintirea cărora au rămas ca modele demne de urmat. Cel care merită locul din frunte, este, indiscutabil, Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii temeinice la universitățile Imperiului (Budapesta și Viena), repartizat, ca director și profesor de matematică și fizică la acest liceu, în 1920. El a fost cel care a ridicat liceul, din mai nimica, la nivelul celor mai bune din Transilvania și tot el a fos și cel care, în 1940, la plecarea în refugiu a luat cu sine, salvând de la dispariție, arhiva școlii. O bună parte dintre ei au fost fiii acestor locuri, o altă parte au venit de pe alte meleaguri, unii dintre aceștia din urmă s-au integrat numaidecât în spiritul locului și și-au dăruit acestuia toate energiile și priceperea. Dăm și un exemplu: tânărul profesor Emil Domide a stat aici doar câțiva ani, dar, am găsit în presa vremii numeroase referințe despre activitatea sa, iar în momentul în care a fost transferat la Liceul din Bistrița, o mulțime de elevi au vrut să-l urmeze. Pe cei mai mulți dintre ei i-au oprit părinții, câțiva au plecat, totuși, făcând drumul pe jos, și au frecventat acel an școlar la liceul respectiv. Așadar, ne-am propus să prezentăm sub genericul din titlu câteva schițe biografice.

ION MODREANU

S-a născut în 1890, la Dărmănești și a absolvit Școala normală de învățători din Câmpulung Muscel. În 1914, când a fost mobilizat, era învățător în Vălenii de Munte. A făcut războiul de la un capăt la altul, a obținut distincții și medalii și s-a lăsat la vatră cu grad de căpitan. A urmat apoi cursurile de scurtă durată ale Universității din Cluj și, în 1922, a fost repartizat profesor de limba română la Liceul din Sighet. Aducea cu el un volum de povestiri de război, proaspăt publicat, o bogată bibliotecă personală – din care s-au împărtășit mulți dintre învățăceii săi – și o numeroasă familie, care a continuat să sporească numeric și aici, drept pentru care a primit locuință în Palatul Culturii. Dascăl cu har, iubit de elevi, Ion Modreanu a fost un om activ și dornic să se remarce în tot ce făcea. A scos din anonimat Societatea de lectură a liceului, atrăgând spre literatură și spre creație o seamă de elevi, cu care a reușit apoi să realizeze, în 1924, prima revistă literară a liceului. S-a numit „Zări senine”, dar, din pricina costurilor tipografice mari, au apărut doar 11 numere.

În afara școlii a fost unul dintre membrii activi ai Astrei Maramureșului, implicat în ridicare bustului lui Ioan Mihalyi de Apșa, a ținut o serie de conferințe-în stilul său oratoric original și atractiv – a scris în publicațiile locale ale timpului și a înființat Asociația „Vitejii Neamului” din Maramureș. La sărbători și la ocazii festive îmbrăca întotdeauna – cu o mândrie sinceră și nedisimulată – frumosul său costum popular din zona Muscelului. Despre anii de profesorat la Sighet, fostul său elev, Andrei Radu, ne-a lăsat în cartea sa, „Mierea amintirilor” câteva pagini frumoase, conturând un remarcabil portret sentimental. Lansat în arena politică țărănistă, în 1933 a ajuns deputat. Admirator al lui Carol II și susținător al politicii sale culturale, profesorul Modreanu a fost și unul dintre cei trei autori ai volumului „Regele Carol II – 5 ani de domnie” (București, 1935). După expirarea mandatului de parlamentar (1936) a rămas la Bucurști și a fost unul dintre apropiații Regelui, fiind apoi răsplătit de regimul de „democrație populară” cu câțiva ani de pușcărie.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Ioan Ardeleanu – Pruncu s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, în 1961, Liceul „Dragoș Vodă”, iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de limba și literatura română la diverse școli, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din localitate.

A debutat cu versuri în presa locală, după absolvirea liceului, iar în 1972, revista ASTRA din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare, a fost, în 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții.

În toată această perioadă a făcut și gazetărie și a fost membru al Uniunii Ziariștilor din România.

În anul 2006 a publicat lucrarea „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I” (420 pag., A4).

În 2018 a publicat lucrarea „Maramureșul ziare și ziariști de la începuturi până în 1945” (620 pag., A4) distinsă cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Salut Sighet (SS): Domnule Ioan Ardeleanu – Pruncu, sunteți un pensionar activ. De unde provine energia dumneavoastră?
Ioan Ardeleanu – Pruncu (IAP): Nu știu, nu m-am gândit la asta niciodată. Cred că din mai multe izvoare și dacă-i așa, atunci cel dintâi constă în legătura cu locul nașterii, cu neamul din care mă trag. Nu m-am gândit niciodată că aș putea să trăiesc în altă parte. Nici adresa de domiciliu nu mi-am schimbat-o. Aici, unde locuiesc și acum, am văzut lumina zilei, la propriu, fiindcă m-am născut acasă, cu o moașă din vecini. Așa era pe vremea aceea. Ori de câte ori plec de acasă, abia aștept să mă reîntorc și am avut norocul să călătoresc destul de mult. Prin anii 70-80 ai secolului trecut am văzut, sigur, nu pe îndelete, Austria, Germania – mai ales cea federală – Franța, Spania, SUA, Canada și mereu eram întrebat – nu întotdeauna cu sinceritate „…și n-ai rămas, de ce n-ai rămas!?” După două-trei săptămâni, mă lovea un dor de casă cumplit, devastator. Marele pictor maramureșan, Traian Bilțiu-Dăncuș, le-a mărturisit prietenilor, după ce s-a întors din periplul său de aproape un an prin Franța, Algeria etc., că i-a fost atât de dor de Maramureș, încât, când a ajuns acasă, s-a așezat „în patru labe” și a păscut iarbă. Dar o bună sursă de energie poate fi și felul în care-ți organizezi viața, îți stabilești principiile…ce vrei să faci cu viața ta. Am știut foarte de timpuriu că voi rămâne aici, legat de Maramureș, dar despre asta ar fi foarte multe de povestit.

SS: Ați asistat la aproape o jumătate de secol de cultură maramureșeană, ați fost un „jucător”. Care este proiectul dvs. de suflet, extras din întreaga activitate?
IAP: Cartea „Maramureșul-ziare și ziariști” tipărită anul trecut, la care am lucrat din greu, dar cu multă dragoste și pasiune mulți ani. Este gestul meu de modestă reverență adus Maramureșului meu drag și umila mea plecăciune de recunoștință în fața înaintașilor, care au făcut – mulți dintre ei cu prețul vieții! – ca Maramureșul să stea, iată, de un secol și mai bine, de strajă la tâmpla de Nord-Vest a Țării.

SS: Ați absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și știm că ați avut colegi de clasă cu rezultate excelente. Povestiți-ne câte ceva despre 2 – 3 dintre colegii dvs. ajunși… celebri!
IAP: Rezultatele „excelente” din școală nu asigură în mod automat și succesul în viață, nici măcar în carieră. N-am fost o promoție deosebită. Am fost doar două clase, una cu profil de „reală” și una „umană”. Mulți dintre colegi au urmat studii superioare, câțiva au ajuns cadre universitare, alții medici, ingineri, finanțiști. Din clasa noastră de umană cel care s-a impus la nivel național este – după părerea mea – Aurel I. Brumaru, unul dintre cei mai serioși și profunzi filosofi pe care îi avem la ora actuală. Critic literar și eseist de marcă, autor al câtorva cărți de referință în cultura română contemporană, A.I.Brumaru s-a așezat de aproape o jumătate de veac la Brașov, dar rădăcinile din care-și trage seva înțelepciunii i-au rămas adânc înfipte în pământul de baștină de pe Valea Izei.

Dintre cei rămași acasă, în slujba Maramureșului, mi-l amintesc cu drag pe Petrică Grigor, profesor de chimie la Școala nr. 2 din orașul nostru, un profesor cu o excepțională vocație, care a determinat cariera multora dintre elevii săi și care ar fi putut, în alte condiții sociale și politice, să facă o strălucită carieră didactică la nivel universitar. A ales să rămână în orașul lui și a fost înlăturat din sistem fiindcă era iehovist. Un alt coleg, cititor pasionat și un neliniștit căutător de adevăr, Ioan Dudaș, a fost împușcat de grănicerii români pe frontiera cu Iugoslavia. Mircea Nicorici a urmat științele economice la Cluj, a făcut parte din celebra echipă de volei „U Cluj”, iar după 1989 a intrat în lumea afacerilor, a fost printre fondatorii „Dacia Felix” și o bună perioadă director al „ARDAF”. A murit, și el, mult prea devreme. Niciunul dintre cei enumerați mai sus n-au fost elevi cu „rezultate excelente” în liceu.

SS: Un coleg celebru de-al dvs., din anii de liceu, ne spunea că nu-și amintește niciun profesor dintre cei care v-au predat. Și totuși?…
IAP: Este și greu de amintit. Liceenii de după „eliberare” n-au avut noroc de profesori precum cei din perioada interbelică. Să-i amintim doar pe: Mihail Șerban, feciorul învățătorului din Săpânța, cu studii strălucite de matematică, fizică și filosofie la Budapesta și Viena, care timp de două decenii (1920-1940) a ridicat din nimic liceul nostru la nivelul celor mai bune din Ardeal, profesorul Dr. Iacob Dermer, de la catedra de istorie – geografie, autorul lucrării „Maramureșul românesc” (1932), frații Ioan și Traian Bilțiu-Dăncuș, doi luptători neînfricați pentru ridicarea culturală a Maramureșului, excelentul profesor de limbași literatura română Mihail Iosivaș, „moțul cu ochi albaștri și suflet de aur”, care s-a înrolat entuziast în activitatea culturală și politică de aici, fapt pentru care regimul comunist l-a „gratificat” cu ani grei de pușcărie, profesorul de muzică Dimitrie D. Stan, demn urmaș al muzicologului Ion Vidu, el însuși muzicolog și dirijor, cel care a armonizat și lansat „imnul” nostru drag, „Câtu-i Maramurășu”, pe care-l cântăm cu emoție și astăzi și a ridicat școala noastră de muzică, al cărei director a fost, la rangul de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, cum puține erau în țară. În 1940 s-a retras forțat în Lugojul natal, a desfășurat o prodigioasă activitate dirijorală și a primit distincția „Artist Emerit” și, deși am putea continua, să încheiem cu fostul elev și apoi profesor de limba franceză, Andrei Radu, autorul primului volum de proză din și despre Maramureș, „Din Țara lui Dragoș” (București, 1941). După Diktat-ul din august 1940 aproape toți au fost obligați să se refugieze și, după 1945, cu excepția lui I. Bilțiu-Dăncuș, nu s-au mai întors la catedre. Profesorii tineri, veniți în anii următori, chiar dacă au fost de bună calitate (Gheorghe Chivu, Eracle Titircă, Ion Șuteu, Cornelia Circa), erau timorați de factorul politic. Activiștii de partid și cei de UTM (uniunea tineretului muncitor transformată în UTC, adică uniunea tineretului comunist), din interiorul liceului sau dinafara lui, îi terorizau, obligându-i la o conduită precaută și temătoare, deci, neproductivă și necreativă.

SS: Ați avut vreun profesor – în liceu – care v-a influențat în mod special?
IAP: Da, dar mai puțin în școală și mai mult în afara și după terminarea ei, mereu, în anii care au urmat în viețile noastre petrecute în Sighet. Pe Domnul Chivu l-am avut profesor de desen, dar l-am cunoscut cu adevărat la Cenaclul literar „George Coșbuc”, de la Casa de cultură. De la Domnia Sa mi se trage adaosul literar „Pruncu”, care mi s-a lipit fericit de nume și a rămas acolo, și acest lucru m-a determinat în 1994, să fac demersurile necesare atribuirii numelui său școlii de artă la care eram atunci director și în care dânsul fusese profesor un sfert de veac. Și Domnului profesor Titircă, cu care am făcut o scurtă perioadă de timp psihologia și care, în anii care au urmat m-a onorat cu prietenia Domniei Sale, îi păstrez o amintire cu totul specială și sper să găsesc ocazia să scriu despre asta câteva pagini spre neuitare. Unul dintre noroacele vieții mele a fost acela de a avea prieteni deosebiți, ceea ce nu este puțin lucru.

SS: Ce relevanță/ impact avea faptul că erați elev la „Dragoș Vodă”, în acei ani?
IAP: Mai păstra încă destul de multe urme din perioada sa de glorie de care am vorbit. Un absolvent își găsea ușor și repede un loc de muncă într-un birou, deci o muncă mai ușoară.

SS: Ce materii „nemilitante” v-au bucurat educația în liceu?
IAP: De materii „nemilitante” n-am prea avut parte. Cu excepția psihologiei, a limbilor latină și franceză, introduse în ultima perioadă, a desenului și a sportului nu se prea putea evita militantismul agresiv de stânga. A fost perioada lui de înflorire…„Partidul e-n toate, e trainic făgaș/ ce duce spre cea mai înaltă dreptate,/ în el adevărul își are sălaș,/ e sabia care lovește-n vrăjmaș/ și mâna ce vindecă toate…” Am citat din memorie. Nu mai știu cărui poet al timpului îi aparțin versurile. Cred că lui George Lesnea, un moldovean, de altfel, sensibil și talentat, din care-mi mai amintesc niște versuri chiar frumoase: „La Neamț e-un beci cu vinuri vechi,/ bătrân e pivnicerul,/ cu păr cărunt peste urechi… ține-n butoaie cerul/ și vinu-i brun, cum la Cotnar/ în toamnă sunt pădurile,/ e dulce-un pic și-un pic amar,/ ca sub săruturi gurile…”. Cât despre partidul – mână ce vindecă toate ce să mai vorbim din moment ce cu doar câțiva ani înainte, 17 dintre cei mai buni elevi din ultimele clase de liceu și tânărul lor profesor, Aurel Vișovan, au avut „norocul” să inaugureze închisoarea orașului, devenită apoi una dintre cele mai cumplite închisori politice din țară, iar alți câțiva tocmai fuseseră împușcați pe la Ieud. Și totuși, să fim corecți, mai existau – și numărul lor creștea – și ore altfel, adică normale, de literatură cu profesorul Șuteu, de psihologie cu Titircă, de istorie (veche) cu Iuga Iulian, care compensau în parte celebrele ore de „socialism științific” ale lui Grigore Holdiș, de pildă.

SS: Aveați constrângeri/ lipsuri/ obstacole în liceul tinereții noastre?
IAP: Constrângerile sunt necesare, dacă au caracter pozitiv și dacă sunt aplicate spre obținerea unor bune rezultate, dacă sunt absurde este cu totul altceva și altele sunt și rezultatele, precum nici reducerea lor până aproape de dispariție – cum se întâmplă astăzi – nu este bună. Tinerețea noastră, energică și inventivă, găsea mereu soluții. Uniformele și numerele matricole nu ne deranjau foarte tare și fiindcă, pentru mulți dintre noi era cea mai la îndemână și mai puțin costisitoare posibilitate de a ne îmbrăca. Dacă „întrunirile tovărășești”, cum se numeau balurile de atunci, nu ne conveneau, fiindcă erau supravegheate de activiștii utemiști și erau și destul de rare, ne organizam „ceaiurile” noastre, în grupuri restrânse, pe la colegele noastre pe acasă, cu acordul părinților, cu sendviciuri și cu prăjiturele și cu muzică de dans de la patefonul cu discuri de vinil. Din când în când erau scoși la „careu” în curtea școlii și erau chemați în față colegii care comiteau acte grave de indisciplină și erau sancționați, gradual, până la exmatriculare. Așa l-am cunoscut pe unul dintre colegii mai mari, care mi-a devenit apoi unul dintre cei mai apropiați și buni prieteni, și care mi-a fost întâiul îndrumător avizat într-ale poeziei și literaturii în general. El m-a dus întâia oară la cenaclul literar de la casa de cultură, lui îi arătam tot ce scriam, cu el m-am pregătit pentru admiterea la facultate. Simțea gramatica și mai cu seamă sintaxa cum rar mi-a fost dat să văd și împreună cu el am lucrat în instituțiile din Palatul Culturii din 1964 până în 1994, când a plecat dintre noi. La careul acela prietenul meu – cu care, printr-o ciudată coincidență, purtam același nume și același prenume!- a fost exmatriculat pentru că: umbla cu gulerul paltonului ridicat (era, de fapt, un pardesiu destul de ponosit, rămas de la unul din frații săi mai vârstnici), se ducea de unul singur la cinematograf, unde era voie să mergi doar în mod organizat și cu rândul, însoțit de un profesor, citea în timpul orelor cărți interzise și nu accepta să se tundă, a fost văzut fumând pe stradă… Și-a găsit un serviciu amărât și ultimele două clase le-a făcut la seral și filologia la fără frecvență, la Iași.

SS: Cât de „revoluționari” sau mai pe limbajul zilelor noastre, cool, v-au fost anii adolescenței?
IAP: Cu adevărat revoluționari au fost liceenii dinaintea noastră. În 1945, când emisarii lui Odoviciuc au venit la liceu ca să introducă limba ucraineană ca oficială, pentru că profesoara nu a îndrăznit să spună nici un cuvânt, s-a ridicat din bancă și a protestat, calm și argumentat, un elev din clasa a VIII-a de liceu și a doua zi a fost arestat și, revoluționari, au fost cei din grupul profesorului Vișovan, despre care am amintit deja. Revoluționarismul nostru a constat mai ales din a refuza să învățăm la lecțiile și la materiile care mințeu despre adevăratele noastre valori, ceea ce n-a fost neaparat un lucru bun și înțelept, mai ales în ceea ce mă privește, fiindcă urmele acestei atitudini au rămas prin cataloage. Revoluționarismul meu a fost unul tăcut. Am învățat acest lucru foarte devreme din familie. Tatăl meu a fost toată viața un anticomunist înrăit și-i înjura pe ruși nu pentru că erau ruși, ci pentru că erau comuniști. Avea pentru asta și motive destule. Prin anii ’53-’54 asculta la un aparat de radio prăpădit, la noi acasă, „Vocea Americii”, împreună cu câțiva prieteni și așteptau, mai sperau, că vor veni americanii. După evenimentele din Ungaria (1956) am început să înțeleg cum stau lucrurile. În ultima clasă de liceu, către sfârșitul anului, am găsit la una dintre surorile mele mai mici o distincție pionierească, o medalie agățată de un suport mititel și discret, dar tricolor. Am dat jos medalia și am rămas cu tricolorul, pe care l-am prins pe reverul hainei de uniformă. Într-o bună zi m-am nimerit, nu știu dacă din întâmplare, cu unul dintre instructorii UTC în fața mea. Era un ucrainean roșcat și burdihănos. M-a prins de gulerul cu pricina și-a zis: „Ce, mă,… ești mare patriot? Îl dai jos și te tunzi la zero!” Și m-am tuns. Nu chiar la zero fiindcă urma să ne facem fotografiile pentru tabloul de absolvire. Dacă aș fi fost un „revoluționar”, i-aș explicat tovarășului ce reprezintă pentru mine cele trei culori și l-aș fi trimis la plimbare.

SS: Ce vă amintiți mai special din Sighetul liceului dvs.?
IAP: Orașul liniștit în care se ieșea seara la plimbare, pe „corso”, nimeni nu striga, nu fluiera, toată lumea vorbea normal, râdea decent, saluta respectuos… Apoi, sfârșitul de an școlar cu serenadele cântate prin centrul orașului, de pregătirea acestora, pregătindu-ne la modul cel mai serios, și cântate doar la profesori, care ieșeu la ușă sau la fereastră și ne mulțumeau frumos, fără să ne cheme în curte sau în casă pentru a încinge adevărate chiolhanuri… așteptam cu nerăbdare zilele în care, în vitrinele din centul orașului erau expuse tablourile absolvenților din anul respectiv și în dreptul cărora se opreau toți cei care treceau pe acolo. Elevii din clasele mai mici făceau la ele adevărate pelerinaje.

SS: Ați ales filologia pentru studii superioare. Cum ați constatat că era direcția cea bună?
IAP: Alegerea presupunea mai multe variante. La mine n-a fost o alegere între ceva și altceva. A fost o continuare, aș zice, firească. Științele exacte nu m-au atras niciodată. Concretizarea opțiunii mele s-a făcut însă ceva mai târziu și a fost, poate și de aceea, cea mai bună și cea mai potrivită.

SS: Ați revenit la Sighet după absolvire și ați fost profesor și… instructor artistic. Ați fost implicat timp îndelungat în viața culturală a Sighetului. Cât de artistic era job-ul… instructorului artistic? Ce diferențe remarcați între ieri și azi?
IAP: Nu. S-a întâmplat altfel. Pe-atunci, în ultima clasă de liceu fiecare absolvent care dorea să meargă la o facultate, trebuia să facă un dosar cuprinzând: o cerere cu motivarea opțiunii pentru profilul respectiv, situația școlară, caracterizări de la diriginte și de la organizația politică de tineret etc. Dosarul respectiv era trimis la Serviciul raional de cadre, care elibera un fel de recomandare pentru profilul și instituția de învățământ pe care cei de acolo o considerau potrivită pentru tine. Cu această hârtie te puteai înscrie la examenul de admitere respectiv. Cererea mea a fost pentru Facultatea de filologie din Cluj și aprobarea lor a venit pentru Institutul pedagogic „Maxim Gorki” din Cluj, specializare limba rusă. Am refuzat categoric și am intrat în învățământ. Era o mare criză de cadre didactice, mai ales în mediul rural. Școlile erau pline de învățători și profesori suplinitori, localnici cu șapte clase. La începutul lui septembrie (1961) eram profesor suplinitor la Școala din Văleni. Planul meu era să stau acolo un an, să mă pregătesc, să adun și ceva bani și în anul următor să mă duc pe cont propriu la facultatea dorită, dar, după nici două luni de activitate, am fost dus în armată și, după doi ani de cătănie, m-am întors în învățământ, la Școala din Sarasău. Până la amiază eram învățător la clasa a IV-a, după amiază aveam ore de desen și muzică la ciclul II, iar seara eram la Căminul cultural, la repetiții sau proiectam filme, pentru că fusesem numit și director și operator la căminul cultural din sat. Urcam apoi pe bicicletă și porneam spre casă. În urma rezultatelor obținute cu formațiile artistice de acolo, în toamna anului următor am fost chemat („promovat”) instructor la Casa raională de cultură Sighet, înființată nu cu mulți ani înainte, dar care avea o mulțime de formații artistice proprii: un cor uriaș al cadrelor didactice și un grup vocal folcloric, o orchestră de muzică populară și soliști vocali, o orchestră semisimfonică, fanfară, formație de teatru și o formație de teatru de păpuși, cenaclu literar, brigadă artistică de agitație, brigadă științifică și nu sunt sigur că le-am amintit pe toate. Activitatea cultural-artistică era obligatorie, mai cu seamă pentru cadrele didactice. Puteai să optezi pentru o formă sau alta, dar erai obligat să o faci, săptămânal. Am fost numit instructor pentru formațiile cu profil folcloric. Știam încă de acasă cântecele și jocurile noastre. În armată mi-am dat seama repede că activitatea culturală îmi poate face viața cazonă mai ușor de suportat și am profitat cât am putut de asta. Am fost bibliotecarul unității și operator la stația de amplificare – un aparat de radio mai mare, care transmitea emisiunile de la „Radio-București” la difuzoarele răspândite în toată unitatea (011.97-Timișoara) dar am fost și foarte des plecat pe la diverse concursuri artistice din cadrul armatei. Eram corist, recitator și prezentator, dar cântam și muzică populară cu taraful armatei și dădeam spectacole pe la căminele culturale din zonă. Am jucat și într-o piesă de teatru, scrisă și pusă în scenă la Casa ofițerilor din Timișoara, de un medic ofițer cu veleități de dramaturg. Așa că, cei doi ani de armată au trecut destul de ușor. La Casa de cultură am răspuns de orchestra de muzică populară, pe lângă care am format și o echipă de dansuri din zona noastră – atunci a început ceea ce a devenit apoi Ansamblul „Mara”, dar activam și în grupul vocal-folcloric, participam și la întâlnirile cenclului literar, am jucat și în câteva piese de teatru. După vreo doi ani, când a luat ființă Comitetul raional de cultură – în cadrul Sfatului popular raional Sighet – am fost, iarăși, „promovat”. Președinte a fost numit profesorul Ion Buzatu. Funcția era mai mult politică, adică de propagandă. Am răspuns de toate formațiile artistice din raion. Pe Mara și pe Ronișoara umblam cu „trenuțu”, în rest, cu bicicleta. Când avea repetiții echipa de teatru de la Desești, eram acolo, la echipa de dansuri de la Berbești, la fel, la orchestra de mandoline de la Rona de Sus, la Nănești, la Glod… eram mereu pe teren și dormeam pe la camerele de oaspeți de la primărie, împreună cu activiștii de rută de la PCR sau de la UTC. Când a fost revolta de la Cornești și au răsturnat colectiviștii mașina securității și i-au fugărit pe activiști prin sat, am stat acolo două săptămâni și am dormit la sediul ceapeului. Trebuia să organizez, împreună cu cadrele didactice, tot felul de activități cultural-artistice, care să dea impresia că acolo totul este în ordine. Unul dintre activiștii de rută ai partidului, un fost ilegalist semianalfabet, mi-a spus într-o seară, zâmbindu-mi complice și cu o anume șiretenie: „La ăștia le trebe untură, nu cultură!”. Cred că nici nu-mi dădeam seama prea bine ce se întâmplă cu mine… Eram tânăr și viața era, totuși, frumoasă. Am fost însă mereu un om norocos. În momentele cruciale, o mână nevăzută m-a luat și m-a așezat pe cărarea mea cea bună. În vara anului 1967 m-am căsătorit. Soția mea, profesoară de matematică, pe care am cunoscut-o la niște cursuri de dansuri populare, a lăsat Clujul și a venit la Sighet. În anul următor, am intrat la facultate (cursuri f.f.), m-am întors în învățământ și, timp de patru ani am lucrat și am învățat. Examenele noastre erau împreună cu ale celor de la zi. Pretențiile profesorilor erau aceleași. După absolvire (1972), am fost chemat în redacția ziarului „Pentru Socialism” de la Baia Mare, la care eram deja „corespondent voluntar”, și angajat pentru zona de dincoace de deal, dar, în 1974, a venit reforma presei și am fost numit director la Casa de Cultură Sighet.

SS: O perioadă mare ați activat la Casa de Cultură și la Școala de Artă Gheorghe Chivu din Sighet. Care sunt „faptele” dvs. mai importante din acea perioadă?
IAP: Am lucrat în cele două instituții timp de 35 de ani. Pe cartea de muncă! Dacă iau în calcul și anii de după 1957, când am devenit elev al Școlii Populare de Artă, și anii de după 1959, când am început să frecventez cenaclul literar, rezultă că mi-am petrecut mai mult timp în Palatul Culturii, decât acasă. De aceea, când Palatul a fost înstrăinat de cultura Maramureșului, pentru care a fost ridicat – aș zice înălțat! – acum o sută și mai bine de ani, am avut cea mai amară deziluzie. Și pierderea aceasta a fost să se întâmple într-o zi de 7 septembrie, ziua mea de naștere. Dacă vă spun că am plâns pe ascuns în ziua aceea, ce o să ziceți? Dar să ne întoarcem la întrebare. Cea mai bună perioadă din activitatea mea la Casa de Cultură a fost între anii 1975-1982. Atunci Ansamblul folcloric „Mara” a obținut cele mai mari succese și a cucerit cele mai prestigioase trofee, în țară și peste hotare. „Discul de Aur” și „Colierul de Argint” de la Dijon-Franța, Premiul „EUROPA” pentru folclor, decernat de Fundația „Herder”, din Germania Federală, a participat la prestigiosul festival internațional de la Palma del Mallorca, din Spania dar și o serie de premii și distincții la nivel național. Era cotat ca unul dintre cele mai bune din țara noastră, la rivalitate cu cel de la Scorniceștii lui Ceaușescu. Și tot în anii aceia am avut încă o realizare, pe care îndrăznesc să o numesc chiar deosebită. În încercarea de a găsi pentru Festivalul Național „Cântarea României” o formulă nouă de manifestare artistică și care să poată evita indigestele clișee încărcate de osanale „iubiților conducători”, am scris un text dramatic despre eroii de la Moisei în ultimele lor clipe de viață și l-am pus în scenă cu un grup de țărani din satul Valea Stejarului. Niciunul dintre ei nu urcase niciodată pe o scenă, în sat neexistând cămin cultural. Repetițiile (iarna 1976-1977) le-am făcut seara, într-o sala de clasă. Spectacolul a fost o adevărată reușită, a ajuns în faza pe țară, s-a clasat pe primul loc și, la festivitatea de premiere, țăranii din Valea Stejarului au urcat și au jucat pe scena Teatrului Creangă, din capitală. Iar textul, cu titlul „Firul vieții”, a fost premiat și tipărit, împreună cu alte texte câștigătoare, într-o culegere care a luat același titlu. În anul 1978 s-au întâmplat câteva turnee prin Moldova și Banat și participări la un festival al teatrului scurt, la Oradea și la unul al teatrelor folclorice la Șanț, în Bistrița, dar și înregistrarea spectacolului și difuzarea lui pe postul național, la emisiunea „Teatru la microfon”, în regia-făcută la Valea Stejarului – de cunoscutul regizor, Dan Puican. Și tot în anul acela am fost chemați la Televiziunea Română, înregistrați și dați pe postul național. Anul următor (1979) a fost încununarea muncii noastre. Am fost trimiși să reprezentăm România la un mare festival internațional al teatrelor populare, organizat la Detroit și Windsor, de SUA și Canada. Și am făcut-o cu cinste și cu mândria de a fi prima formație românească ajunsă acolo. După o săptămână de festival, au urmat încă două, petrecute în comunitățile românești de acolo, pentru care am pregătit un spectacol aparte și care le umplea bunelor noastre gazde ochii de lacrimi. Ziua de 4 iulie 1979 și noaptea respectivă le-am petrecut înlăuntrul și în fața clădirii celor trei turnuri, în care își aveau sediile cele trei mari firme producătoare de automobile: Creisler, Ford și General Motors, cea mai impunătoare construcție din oraș. Atunci am asistat, pentru prima dată în viață, la un foc de artificii cum numai americanii știu să-l facă. Amintiri deosebite mă leagă și de festivitățile înmânării premiului „EUROPA”, la București și la Sighet dar și primirea de care ne-am bucurat în anul următor la gazdele noastre de la Hamburg, unde era și sediul fundației. Și cei douăzeci de ani petrecuți apoi la conducerea Școlii de Artă au fost ani buni și cu bune rezultate, dacă mă gândesc că am preluat-o în septembrie 1989 cu 5 sau 6 cadre, care nu-și mai primiseră salariile din anul precedent (și câteva zeci de elevi) și am lăsat-o, la sfârșitul anului școlar 2010, la nivelul celor mai bune școli din țară: cu aproape 20 de angajați și 400 de elevi, cu o mulțime de secții externe profilate pe meșteșugurile tradiționale și cu un magazin propriu, în centrul orașului, pentru comercializarea produselor rezultate, cu un microbus pentru transportul micilor formații artistice, cu un ansamblu folcloric propriu, înființat în memoria cunoscutei cântărețe, Titiana Mihali, fostă profesoară a școlii. Și nu pot uita bucuria de a fi reușit, în anul 2006, organizarea unei reușite manifestări în cadrul căreia am marcat împlinirea a 145 de ani de activitate a instituției-școală și focar de cultură maramureșeană, ocazie cu care am lansat și prima mea carte, legată și ea de această instituție. Dar vreau să spun și să subliniez următorul lucru, și cu toată sinceritatea: toate „marile fapte” cu care m-am lăudat n-ar fi fost posibile și nu s-ar fi realizat fără ajutorul oamenilor cu care am lucrat de-a lungul acestor ani. Am căutat mereu să aduc lângă mine oameni potriviți, capabili și, mai ales, dispuși să pună umărul. Nu de puține ori m-am înșelat. Am găsit și dintr-acei care erau și potriviți și capabili, dar… doar atât. I-am ajutat să plece și am căutat alții.

SS: Ați fost publicat în diverse cotidiene și periodice din epoca în care România „performa” pe drumul socialismului. Cum se făcea selecția textelor, articolelor? Cum te făceai remarcat?
IAP: Dacă mă refer direct la presă, în redacție existau, oficial, cenzori. La ficare număr era unul dintre ei de serviciu și stătea în redacție – în biroul lui – până ieșeau de la tipar primele exemplare. Tăia fără cruțare ce i se părea lui că „nu merge” și redactorul responsabil de număr trebuia să refacă sau să înlocuiască. Dacă mă refer la activitatea literară, este diferit. Dacă voiai să publici un ciclu de poezii, cel puțin una, de regulă prima, trebuia să fie „patriotică” (era termenul uzual). Dacă stabileam în cenaclu să facem o pagină literară pentru o publicație, se întâmpla la fel. Eram atât de obișnuiți cu condițiile încât nu prea am avut probleme. Mi-aduc aminte că într-un an, când se pregătea unul din volumele omagiale pentru tovarășul, am fost chemat, împreună cu Domnul Chivu, la partid și secretarul cu propaganda ne-a spus că i s-a cerut să trimită la București „câteva poezii din Maramureș, dedicate Tovarășului…” și s-a gândit la noi. Așadar, ne roagă ca, în câteva zile, să-i ducem câte două-trei fiecare… și am ieșit. Nici n-am închis bine ușa și domnul Chivu a început să bombănească nervos (cuvinte care nu se cuvin reproduse). Am încercat să-l calmez: „Știți cum facem? Aducem câte două poezii proaste și redactorul de carte nu le va publica”. Eu așa am făcut, dar Domnul Chivu n-a reușit și a intrat în cartea respectivă.

SS: Schimbarea de regim din 1989 v-a „eliberat”?
IAP: Mulți dintre noi, cei care am trăit cea mai mare parte a vieții – și cea mai bună, valoric vorbind – înainte de ‘89, nu ne putem simți pe deplin eliberați. Cu câți congeneri am discutat acest subiect, toți au avut aceeași părere. Înainte de ‘89, când discutam cu cei apropiați despre dezastrul din agricultură, din industrie, din infrastructură, obișnuiam să spun că toate acestea pot fi refăcute în câțiva ani, dar ceea ce s-a stricat în oameni, în mentalitaea acestora, se va repara mult mai greu și pe termen lung. Noi nu suntem pe deplin liberi fiindcă nu ne-am născut și nu am crescut în libertatea reală, ne lipsește cultura libertății și știința valorificării ei, a flosirii ei în interesul și spre folosul tuturor, nu doar al nostru. Mulți cred și cultivă o libertate fără limite și nu vor să înțeleagă cel mai simplu principiu: „Libertatea fiecăruia ține, se întinde, până acolo unde atinge libertatea celuilalt. Acolo se oprește. Punct.” Dacă ar fi așa, m-aș simți mai liber ca pasărea cerului.

SS: Cât de strălucitor – cultural, artistic – este Sighetul, azi?
IAP: Din ce în ce mai strălucitor, tot mai strălucitor. Regimul comunist de 50 de ani n-a înființat și n-a clădit nici o instituție de cultură în acest oraș, dar nici n-a desființat nici una dintre cele care existau deja. În anii de după ‘89 ce s-a făcut? S-a înființat ceva, s-a clădit ceva? Nu! Instituțiile de cultură au fost scoase din clădirea lor și împrăștiate prin alte clădiri, au fost reorganizate și comasate pe pricipiul detergenților 3 în 1, Școala de artă „Gheorghe Chivu”, după 160 de ani de existență, a dispărut (juridic), a devenit o „secție” nu mai are magazinul cu produse de artizanat, nu mai are ansamblul „Titiana”, nu mai are secțiile externe din zonă, Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici”, devenită, și ea, „secție”, a ajuns, ca număr de personal, la situația de acum 50 de ani, dar și fără bani la achiziții și la abonamente, Casa de Cultură, secția, trăiește la umbra vechilor succese. Mai are o formație artistică proprie: Ansamblul folcloric „Mara”, care duce mai departe drapelul. Casa memorială Ioan Mihalyi de Apșa arată deplorabil pe dinafară și jalnic pe dinlăuntru fiindcă nu sunt bani. Când au fost bani pentru ea în ultimii 30 de ani? Ce să mai vorbim! Strălucitor! Tot mai strălucitor. Eu nu spun că instituțiilor de cultură le era bine și confortabil acolo. Clădirea Palatului era într-un stadiu de degradare îngrijorător și ceea ce se face acum acolo este un lucru foarte bun, se salvează o clădire emblematică a orașului. Dar, oare, acest lucru nu putea să se întâmple fără să se schimbe destinația, că banii aceia nu vin din cutia milei de la Episcopie, ci din fonduri la care puteau accesa și alții, dacă erau cu adevărat și sincer interesați. Și nu spun nici că orașul este lipsit de activitate culturală și artistică. Avem, de câțiva ani, iarăși, parte de spectacole de teatru, dar asta se întâmplă pentru că un om din sistem, șeful Centrului Cultural are această veche și, se vede, incurabilă pasiune; Festivalul datinilor de iarnă și Festivalul de poezie au ajuns la vârste respectabile și merg mai departe în virtutea inerției, simpozioane, lansări de cărți, expoziții, daci și romani care se bat și domnițe care-i aplaudă, pe ei și pe Ducu Bertzi. Cu alte cuvinte, eu nu spun și nu condamn nimic. Eu doar constat și întreb, legitimat de anii pe care i-am petrecut muncind în acest domeniu: E bine? E suficient? Toată lumea-i mulțumită? Dacă factorii responsabili cred că da, e-n regulă. Tot înainte!

SS: Ați publicat două cărți importante, după o documentare de lungă durată. Prima lucrare „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului, vol. I”, presupune și alte volume. Când vor apărea, lucrați la… continuare?
IAP: A și apărut. Este a doua mea carte, „Maramureșul – ziare și ziariști… Pagini din istoria culturii Maramureșului II”. În continuare lucrez la… Pagini… III. Poate reușesc să termin.

SS: Ați aprofundat istoria culturii Maramureșului într-un mod remarcabil. Dacă ar fi să alegeți rapid trei nume de maramureșeni care ne-au lăsat o moșternire incontestabilă, pe cine ați alege și de ce?
IAP: Pe Ioan Mihalyi de Apșa pentru tot ce ne-a lăsat (și nu știm să folosim), pe Ioan Bilțiu-Dăncuș pentru cum a trăit și cum a murit pentru cauza noastră națională și pe Alexandru Filipașcu pentru „Istoria Maramureșului”. Singura, până acum.

SS: Dar azi ce nume „grele” – trei, patru personalități – din istoria contemporană a Țării Maramureșului, ați evidenția?
IAP: Las celor mai tineri (și mai lipsiți de prejudecăți) să facă acest lucru. Dacă o să-i mai intereseze.

SS: Cum vedeți Sighetul în următorul deceniu?
IAP: Spun de foarte mulți ani – și nu numai eu – că șansa reală a Sighetului de a se impune, de a se afirma cu adevărat, este cultura. Dacă înțelegem prin asta și cultura populară și turismul, este cel mai bogat și ușor de exploatat zăcământ și cea mai sigură industrie. Șuruburi, scaune, confecții și tricotaje se pot produce oriunde, dar cultură, nu.

SS: De ce ar trebui să rămână tinerii la Sighet?
IAP: Din aceleași motive pentru care ar trebui să rămână toți tinerii noștri în România. Dar, oare facem destul pentru a-i opri? Măcar pe cei care ar fi dispuși să rămână, că sunt și de cei care nu pot fi opriți orice le-ai face.

SS: Aveți regrete, neîmpliniri?
IAP: Din păcate, da! Dar, oare, se putea fără? Regret, de pildă, că m-am apropiat atât de târziu de istoria Maramureșului și nu voi reuși să fac tot ce aș fi vrut, în acest domeniu. Și mai regret că n-am reușit să-i conving pe concitadinii mei să scrie corect numele orașului în care trăiesc și trăim. Prin anii ‘70, când s-a adoptat această denumire, am apelat la autoritatea academicianului Iorgu Iordan, șeful Institutului Național de Lingvistică. Am purtat o scurtă corespondență și l-am convins să vină la Sighet și, deși avea 85 de ani, a venit și a conferențiat în sala de spectacole a Casei de Cultură și a spus că forma scrisă, corectă, este Sighetul (Marmației) nu Sighetu. Degeaba. Secretarul de atunci al primăriei o ținea una și bună, că se scrie cum se pronunță. După ‘89, fiind membru în comisia pentru cultură a primului consiliu local, am readus chestiunea în discuție. Nici la acea dată n-am găsit mai multă înțelegere, iar secretarul, deși unul mult mai școlit și mai tânăr, a pus punct discuției: Este foarte complicat. „Nu putem schimba toate ștampilele.” Să nu te deranjeze faptul că numele localității sau al țării tale este scris greșit, înseamnă mult mai mult decât nepăsare. Vorba cuiva: „Poți să mă înjuri cât vrei, dar să-mi scrii corect numele!” Măcar atât să facem și noi.

SS: Oare cultura, arta sunt neatractive azi, în secolul super-tehnologizării vieții noastre?
IAP: Cineva spunea: „Mă tem de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea atunci o generație de idioți.” Dar eu cred că nu-i exclus ca ziua aceea să nu vină niciodată. Poate că Cineva o să aibă grijă de asta.

SS: Următorul dvs. proiect?
IAP: Să termin volumul III. Pagini din istoria culturii Maramureșului.

SS: Mulțumim mult și multă implicare în continuare, în viața culturală a Sighetului! Suntem toți în așteptarea… Centenarului CNDV-ist!
IAP: Îl aștept cu o emoție inexplicabilă. Cea mai mică nepoată a mea, deci, a treia generație, mi-a spus că am să o văd în corul liceului.

Ion MARIȘ & Brîndușa OANȚĂ

NR: Și pentru că la începutul acestei luni, septembrie, dl. prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu și-a sărbătorit ziua de naștere, îi transmitem și noi cu multă bucurie… LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!

Foto: Ion Mariș

MIHAI BORODI, sculptorul dăruit și prietenul nostru, a plecat de curând dintre noi. Se întorsese cu câteva zile – aș zice cu câteva clipe – înainte din Franța, ca să termine bustul lui Eminescu, lucrarea care-l obseda de multă vreme… ceea ce lipsește din parcul ce poartă numele marelui nostru poet.

În 13 mai, la înmormântarea sa, ar fi trbuit să ajungă și să fie citit un mesaj din Franța, unde Mihai Borodi și-a petrecut, cu folos! – o bună parte din ultimii săi ani de viață. Din păcate, n-a ajuns la timp. Îl reproducem mai jos și pentru a fi cunoscut de concitadinii noștri, dar și pentru a ne pune, iar și iar întrebarea: oare până când valorile noastre vor fi mai apreciate printre străini decât la noi acasă?

Mesaj trimis de Jean-Francois Dodet
13 mai 2019,

Bună ziua,

Sunt primarul din Saint Apollinaire unde trăia, în Franța, Mihai Borodi. Am aflat ieri despre decesul său. Toată comunitatea este tristă de acest anunț și mi-au fost trimise de dimineață o mulțime de mesaje de condoleanțe.

El a realizat deja trei opere monumentale în localitate și urma să realizeze și un bust al Simonei Veil, începând din iulie, la întoarcerea din România.

Nu voi putea să fiu mâine prezent la înmormântarea sa, dar, dacă este posibil, mi-ar face plăcere să puteți citi acest mesaj din partea mea.

Mihai era un locuitor de adopție în Saint Apollinaire. În localitatea noastră el era recunoscut și apreciat pentru valorile pe care le promova: respectul față de ceilalți, activități în folosul societății și angajamentul civic.

El a realizat trei opere monumentale: „Speranța”, „Dialog intim”, „Abatele Pierre”, care sunt urme lăsate de trecerea sa prin Saint Apollinaire.

Deplângem plecarea sa, fiindcă el lasă un mare gol în comunitatea noastră, care i-a cerut să realizeze și bustul Simonei Veil, politician francez, angajată în lupta pentru drepturile femeilor și pe care el o admira în mod special. Blocul de piatră de Burgogne era ales, statuia din ipsos, realizată, urmând să înceapă lucrarea în luna iulie a. c. Vom rămâne orfani de această operă.

Saint Apollinaire prezintă condoleanțele cele mai sincere apropiaților săi.

Odihnește-te în pace, Mihai, tu ai fost un om corect, bun, credincios, un om de pace și de armonie!

Jean-Francois Dodet
Primar în Saint Apollinaire,
Vicepreședinte al Zonei Dijon Metropele.

P.S. În speranța că acest mesaj va sosi la timp, cu toate condoleanțele mele.
Cu prietenie, J.-F. Dodet.

Traducere: Prof. Ana Ștețiu, Cluj-Napoca

A consemnat Ioan ARDELEANU-PRUNCU

foto: pagina de Facebook a artistului