Marți, 30 aprilie 2019, la Sala Radio din Sighet un destul de numeros public s-a reîntâlnit cu pictorul Octav Postolache, fostul sighetean care a fost implicat 35 de ani în viața culturală a orașului nostru. Au “zburat” șase ani de la ultima expoziție personală (2013) a profesorului Octav Postolache pe meleagurile sighetene.

Domnul Octav Postolache a transferat din actualul spațiu de reședință al Deltei Dunării nu doar cele cincisprezece lucrări expuse ci și o lume încărcată de simboluri, o lume zbuciumată, uneori “arzătoare”, tulburată de zboruri enigmatice, surprinsă în stilul caracteristic unui… expresionist. Maestrul Octav Postolache este el însuși un “zburător” și un căutător de inedite trăiri pe care le fixează cromatic pe întinderea pânzelor. A ales să zboare – în anul în care își va aniversa 80 de ani de viață – spre Sighet, orașul de care-l leagă povestite și nepovestite amintiri.

La acest vernisaj au participat prieteni din Sighet dar și din Baia Mare, Vișeu de Sus, Cluj Napoca, Negrești-Oaș și… Sulina. Expoziția a fost onorată de prezența prefectului de Maramureș, avocat Vasile Moldovan și a pictorului – scenograf clujean Gheorghe Codrea (născut la Sighet, absolvent al Lic. “Dragoș Vodă”).

S-a “discutat” destul de puțin formal (Ioana Popovici, Ion Mariș, Vasile Moldovan, Ioan Ardeleanu Pruncu, Codrea Gheorghe, Viorel Igna), dar mai ales informal, bucuria revederii cu mulți cunoscuți făcându-l pe artist să trăiască cu intensitate revenirea la… Sighet.

Salut, Sighet!

Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Printr-o fericită întâmplare, am în față o fotografie cât o pagină de istorie, făcută acum aproape un veac. Este reproducerea tabloului de absolvire al primei promoții de elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, înființat în orașul nostru în toamna anului 1919. Chipuri de adulți exprimând o sobră mulțumire și încredere, și chipurile unor tineri ale căror priviri pline de speranțe scrutează viitorul și toți, tineri și adulți împreună, așezați sub greutatea uriașă a devizei pe care singuri ș-au ales-o: „UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI PENTRU PATRIE ȘI NEAM”… câteva cuvinte înțelept alese și inspirat așezate pe capetele panglicii care-i „leagă” pe cei prezenți și-i obligă ca, oriunde vor fi, să rămână uniți, pentru a realiza ceea ce și-au propus: să-și servească neamul și țara. Niște idealiști, niște… zicem noi, astăzi.

Din rândul de sus ne privesc profesorii. În mijlocul lor – figura impunătoare a lui Mihail Șerban, fiul învățătorului din Săpânța (una dintre figurile cele mai luminoase între dascălii maramureșeni luptători pentru unire). După cursul primar, făcut cu tatăl său, Mihai a urmat la vestitul liceu românesc, „Iosif Vulcan”, din Beiuș și-apoi cursuri de matematică și fizică la Universitatea din Budapesta. După o specializare în filosofie, de un an, la Universitatea din Viena, a fost repartizat profesor la unul dintre liceele din Blaj. Recunoscându-i-se meritele și rezultatele deosebite, în 1920, i s-a oferit posibilitatea unei frumoase cariere la Universitatea clujeană, dar chemarea spre Maramureș a învins și, în toamna anului 1920, a fost numit profesor de matematică și director al Liceului din orașul nostru. A adunat copii de prin sate, a adus profesori, a pus în funcțiune un internat cu cantină și gospodărie proprie, s-a străduit ca numărul bursierilor să crească an de an, pentru a da posibilitatea copiilor săraci dar merituoși să facă studii, urmărindu-le cu atenție evoluția și, când se convingea că nu există resurse intelectuale suficiente, la terminarea ciclului secundar chema părinții și-i sfătuia, să-și ducă băiatul la o școală de meserii, fiindcă intrarea în cursul superior se făcea după o selecție severă și obiectivă. Nici cu colegii profesori nu era mai puțin exigent. Când se nimerea unul mai puțin corespunzător, ori se adapta cerințelor, ori pleca în altă parte. Mihail Șerban a fost printre puținii dascăli, care nu s-au amestecat în politică, grija sa permanentă fiind liceul, pe care l-a ridicat la nivelul celor mai bune din țară. A activat însă cu seriozitate și eficiență în rândurile Asociațiunii pentru cultura poporului român și al ASTREI locale, în cadrul cărora a ținut o serie de conferințe cu caracter științific și a colaborat cu presa locală. Cei mai mulți dintre intelectualii maramureșeni, care s-au ridicat și s-au afirmat după unire în diverse domenii, i-au fost elevi și i-au păstrat și cinstit memoria așa cum se cuvine. Juristul și diplomatul, dr. Mihai Marina, și profesorul universitar, dr. Andrei Radu, au scris despre el rânduri de mare frumusețe și încărcătură emoțională în cărțile lor, iar Ministerul Instrucțiunii i-a atribuit „Medalia de Aur” pentru merite deosebite în domeniul învățământului. În toamna anului 1940, pe când pregătea deschiderea celui de al 20-lea an școlar al liceului, Diktat-ul de la Viena l-a obligat să-și ia familia și să se refugieze. A primit imediat postul de director al unui liceu din Sibiu și, dacă nu s-ar fi întâmplat să moară brusc în vara lui 1945, în mod sigur s-ar fi întors la Sighet. Din păcate, nu s-a întâmplat așa și pentru liceul nostru a urmat o perioadă de frământări politice și de reforme de inspirație sovietică, specifice de altfel întregului sistem de învățământ românesc.

În dreapta directorului Șerban distingem figura profesorului dr. Iacob Dermer, o altă mare personalitate, venit tot în 1920, ca profesor de istorie și geografie. Bucovinean din zona Sucevei, cu studii superioare la Cernăuți și doctorat la Viena, Iacob Dermer s-a integrat repede în viața spirituală a locului. Mare iubitor de natură și amator de excursii și drumeții, deschis și comunicativ, a câștigat repede simpatia și încrederea intelectualității locale dar și pe cea a elevilor săi, cu care, de câte ori se ivea ocazia, „bătea” dealurile și munții din zonă. Fotograf pasionat, a imortalizat frumusețile întâlnite în nenumărate fotografii, împrăștiate prin tot felul de publicații. Unul dintre elevii săi, Francisc Nistor (regretatul Feri Bacsi), fostul director dar și re-fondator al muzeului etnografic din orașul nostru, și-a amintit la bătrânețele dumisale, cum și-a făcut ucenicia în tainele fotografiei și ale drumeției, alături de bunul său profesor.

Pornind cu intenția de a elabora un manual de geografie pentru ciclul primar, după câțiva ani de muncă, adunând un material mult mai bogat decât era necesar, Dermer a elaborat, împreună cu inginerul Ion Marin (din zona Vișeului) lucrarea „Maramureșul Românesc”, tipărită în 1934 de Editura „Cartea Românească” din București, primul studiu (în limba română) pe această temă, întocmit pe criterii științifice la zi. Coperta realizată de pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș, fotografiile deosebite și aparatul științific riguros întocmit i-au asigurat cărții o foarte bună primire. Dar profesorul Dermer a fost și o prezență activă și permanentă în activitățile ASTREI și ale Asociației presei, unul dintre ziariștii de frunte ai Maramureșului interbelic și corespondent al unor publicații centrale de prestigiu. În toamna anului 1940, a fost și el forțat să părăsească Maramureșul.

Următorul portret fotografic îi aparține preotului greco-catolic, Vasile Ciplea (văr cu folcloristul Alexandru Ciplea), profesor de religie. A făcut și politică și a ajuns (în timpul guvernării lui Nicolae Iorga) senator de Maramureș.

Din stânga directorului Șerban ne atrage atenția, în celebrul său costum popular de Muscel – pe care-l purta cu mândrie la toate ocaziile festive – profesorul de limba și literatura română, Ion Modreanu.

Ajuns la Sighet în 1922 a preluat numaidecât coordonarea Societății de lectură a liceului, a reorganizat-o și, în 1924, a scos publicația „Zări senine”, prima revistă literară a liceului. Președintele – elev al societății era Gheorghe Tite (clasa a VIII-a de liceu) și vicepreședinte – Mihai Pop (clasa a VII-a), binecunoscutul folclorist ajuns membru al Academiei. Orator și povestitor excelent, ușor teatral dar cu o cultură destul de serioasă, mai cu seamă din clasicii literaturii române, când a ajuns la Sighet, Modreanu avea publicat volumul de povestiri „Clipe din viața de tranșee”, trăite de el pe frontul primului război, unde s-a purtat cu adevărat vitejește și de unde s-a întors cu gradul de căpitan și cu o serie de decorații. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori din liceu. Din păcate, a intrat în politică, a ajuns în parlament și, din anul 1936, s-a dedicat acestei activități, ajungând în cercul apropiaților lui Carol II, al cărui admirator a fost tot timpul și căruia, împreună cu alți doi admiratori, i-a dedicat volumul „Carol al II-lea Regele Românilor”, apărută în 1935. El este și fondatorul Asociației „Vitejii Neamului”, pe care a înființat-o, când era la Sighet.

Din ultima fotografie a rândului de sus ne privește foarte tânărul profesor, Gheorghe Popovici, care a predat timp de câțiva ani limba franceză.

La mijloc, între elevii săi, a fost așezat dirigintele clasei, profesorul de limba latină și filosofie, Iosif Cațavei, om de o vastă cultură clasică, excelent cunoscător de limbă și cultură latină și italiană, un adevărat corifeu al breslei, implicat în viața și activitatea culturală și artistică a urbei, ziarist și membru activ al Asociației presei.

Și, în sfârșit, cei 11 tineri absolvenți. De ce așa de puțini?… Simplu: fiindcă doar aceștia au reușit să urmeze, în școlile ungurești din oraș, cursurile gimnaziale și să acceadă, în toamna 1919, la cele ale liceului românesc tocmai înființat. Ne oprim la câțiva dintre ei: Ștefan Bell (în dreapta, între rânduri), unul dintre numeroșii nepoți de-ai lui Ilie Lazăr, a urmat științele juridice, s-a întors la Sighet și a practicat avocatura, dar a fost și ziarist și membru fondator al publicației periodice țărăniste, „Acțiunea Maramureșană”. Lângă el, puțin mai jos, este Acațiu Almași, tot cu studii juridice; a ajuns unul dintre avocații cunoscuți ai Clujului. Un frate al său mai mic, tot avocat, a rămas la Sighet și a profesat până prin anii 1960. Alături de Almași este colegul său, Iuliu Cerveny, fiul inginerului cu același nume, fost, mulți ani, director general al minelor de sare din Maramureș, naturalizat prin căsătoria cu o fată din familia veche și nobilă, Ivașco, care a avut doi copii: fiica, Dora, absolventă a conservatorului clujean, căsătorită cu profesorul de muzică, Dimitrie Stan, cel care, prin anii 1930-’40, ca director, a ridicat Școala de muzică din Sighet la rang de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, din care coboară actuala Școală de artă „Gh. Chivu”. Refugiat la Lugoj, D. Stan a ajuns unul dintre cei mai mari dirijori de coruri din țară și a fost distins cu titlul de „Artist al Poporului”. După 1924, tânărul, Iuliu Cerveny, a urmat studii politehnice și a ajuns unul dintre marii specialiști din industria siderurgică românească. Următorul elev, Alexandru Ofrim, a urmat studiile la Academia militară, dar a murit înainte de a le termina. Ultimul la care ne oprim (în partea stângă, între rânduri), este tânărul, Gheorghe Tite, din Săpânța, care, după studii juridice la Cluj, a făcut un doctorat la Paris, specializându-se în drept internațional, ceea ce avea să-i fie de mare folos în viitoarea sa carieră diplomatică. Dar, după doctorat, el s-a întors la Sighet, a intrat în avocatură și a participat activ la viața culturală și politică. Avocat de succes, ziarist-membru fondator al „Graiului Maramureșului”– director al Clubului ziariștilor și membru în comitetul de conducele al Asociației presei, primar al Sighetului (1938-39) Gheorghe Tite a fost în perioada interbelică (și nu numai) una dintre figurile de întâie mărime ale Maramureșului. După Diktat, a fost dus de administrația maghiară în lagărul de muncă de la Carei, ceea ce l-a determinat să părăsească Maramureșul. Ajuns la București, cu sprijinul lui Petre Țuțea, cu care legase o frumoasă prietenie în timpul studiilor clujene și care era funcționar superior în Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost cooptat în cadrul Ministerului de Externe, iar în 1945, a fost numit consul general cu rang de ambasador la Legația Română de la Budapesta. În 1947, Regele Mihai i-a acordat „Steaua României”, dar, la scurt timp după aceea, regimul „puterii populare” l-a rechemat în țară și l-a exclus din ministerul condus acum de Ana Pauker. În pofida sfaturilor de a rămâne în București s-a întors la Sighet, a fost arestat și, după câțiva ani de Aiud, tot aici s-a întors și și-a trăit cu demnitate ultima parte a vieții. Cei care l-au cunoscut, își amintesc figura sa de aristocrat întârziat, trecând pe holurile tribunalului sau pe străzile orașului și ridicându-și pălăria cu un gest de o eleganță cum nu se mai întâlnește în zilele noastre. În vara anului 1969, la nici 65 de ani, Domnul ambasador Dr. Gheorghe Tite s-a așezat pentru veșnicie în Cimitirul Vesel din Săpânța, așa cum a dorit. Acum, ulița copilăriei și școala din comună îi poartă, cu mândrie justificată (!) numele.

Și povestea acestei fotografii cu fotografii poate continua, orice completare (sau corectare) venită de la cititori fiind binevenită.

P.S. Tabloul după care s-a făcut această fotografie, în 1924, cu siguranță nu mai există. Fotografia aceasta a fost păstrată cu grijă în familia distinsului domn, Alexandru Țiplea, cel care, în anul trecut, a donat bibliotecii liceului peste 5.000 de cărți din biblioteca personală. Așa a înțeles el să-și arate recunoștința față de Școala în care a fost de-a lungul anilor elev, profesor și director.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

GHEORGHE STRIMBEI
Un pictor sighetean uitat

S-a născut în 16 februarie 1908, la Sighet. Tatăl său, proprietar – adică un mic moșier local – căsătorit cu o învățătoare din familia Gherasim, avea livadă mare cu pomi la marginea orașului și avea acolo casă de vară și acareturi, mergea acolo cu trăsura, la sărbători și la diverse ocazii, cu întreaga familie și cu prietenii.

Provenind din familii numeroase și având ei înșiși mulți copii, prin căsătorii strimbeienii au ajuns un neam cu mulți dascăli și într-o societate elevată, care prețuia frumusețile naturii înconjurătoare, artele plastice și muzica, sportul… cultura și civilizația.

Studiile primare, Gheorghe Strimbei, le-a făcut în limba maghiară, iar după Unire a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”. Apoi, după unele specializări de scurtă durată, a devenit finanțist și a lucrat ca inspector financiar până la pensionare. Soția sa, învățătoare, provenind din familia Poleanschi, o familie de dascăli venită din Bucovina, l-a secondat și încurajat în preocupările artistice.

Întâile noțiuni în domeniul artelor plastice le-a primit de la profesorul său din liceu, Liviu Szabo – Bordeaux, cunoscutul pictor maramureșean trecut pe la școala lui Hollosy de la Teceu, (cel care a avut prima tentativă de a iniția în Sighet o școală de pictură),* dar, după venirea la Sighet a tânărului profesor și pictor, Traian Bilțiu-Dăncuș, Gheorghe Strimbei a intrat total sub influența acestuia. A fost începutul unei prietenii, care a durat cât viețile lor.

După ce s-a căsătorit și s-a stabilit la București, Traian Bilțiu – Dăncuș venea în Maramureș de câteva ori pe an – tânjea după Maramureș – și la Sighet casa lui era cea a familiei Strimbei, iar copii acesteia – pe care i-a botezat cu numele lui și al soției sale: Traian și Constanța, au fost copiii lui, el neavând norocul de-a avea urmași.

“Adeseori venea însoțit de alți artiști prieteni, precum marele pictor Catul Bogdan – fiul academiciamului Gh. Bogdan-Duică – cu care s-a împrietenit în tinerețe, la Școala de Arhitectură din București, și care a îndrăgit mult Maramureșul” ne mărturisește doamna Constanța Gavaler, născută Strîmbei, al cărei portret, pictat de nașul Traian Bilțiu – Dăncuș la scurt timp după botez, ne privește de pe peretele din fața noastră.

“Era un om deosebit de modest și de discret. Când venea singur, îi spunea mamei că nu-i trebuie decât un pat și o pătură, într-un colț de odaie… În portretul de alături, făcut tot de el, este mama mea”.

Dar Gheorghe Strimbei a fost și un prețios ajutor al lui Traian Bilțiu -Dăncuș în toate marile sale lucrări realizate în Maramureș. La executarea picturii din Biserica „Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Dragoș Vodă, ridicată de vicarul Maramureșului, preotul Tit Bud, între anii 1890 – 1892, pictată de Traian Bilțiu – Dăncuș și considerată de acesta ca fiind una dintre lucrările sale de referință în domeniul picturii religioase, l-a avut tot timpul alături pe Gheorghe Strimbei, fapt consemnat de altfel și în presa vremii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la realizarea unei alte astfel de lucrări cu care, în primăvara anului 1938, a acoperit pereții sălii de spectacole din Palatul Culturii, după ce acesta a fost cedat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și în sala respectivă s-au oficiat slujbe religioase. Pictura respectivă, acoperită în primii ani ai dictaturii comuniste, se găsește acolo și în prezent.

Tot despre pictorul Gheorghe Strîmbei, iată și câteva secvențe din amintirile unuia dintre nepoții săi, pictorul maramureșean Gheorghe Codrea, stabilit după absolvirea studiilor la Cluj, dar rămas legat sufletește de Maramureșul natal și de unchiul său:

„Încă de mic mă atrăgea mirosul și strălucirea culorilor și am simțit acest lucru pentru prima dată în preajma unchiului meu, Gheorghe Strîmbei, fratele mamei, care era pictor, din păcate dispărut prea devreme și uitat prea repede. Căutam să fiu cât mai mult în preajma lui, să văd cum pictează. Mi-aduc aminte că, odată, mă uitam cum pictează un peisaj. Undeva, acolo pe pânză, era și o vietate, un iepure. După un timp, când am văzut tabluoul gata, animalul dispăruse, îl ștersese. Am întrebat mirat și contrariat unde-i iepurașul și unchiul Gheorghe, cu un aer cât se poate de serios, mi-a răspuns, că a trecut pe-acolo un vânător și… Am fost total bulversat. Nu mai înțelegeam nimic…. dar acest lucru m-a stârnit și mai mult să aflu tainele picturii.

Ceva mai târziu, tot datorită lui, care era foarte bun prieten cu Traian Bilțiu – Dăncuș, am ajuns și la Școala de pictură din Palatul Culturii. Îmi plăcea grozav în sala aceea mare și luminoasă de la etajul II, plină de tablouri și de șevalete și priveam cu mare admirație la cei care lucrau. (…) Acolo am început, acolo m-am „contaminat” pentru toată viața de culori și de mirosul lor, care îmi fac și astăzi atât de bine! (…)

Încă nu aveam 10 ani, când am primit prima sarcină importantă. Traian Bilțiu – Dăncuș primise comanda să picteze pereții sălii de spectacole din Palat, acolo urmând să fie capela noii Episcopii Ortodoxe a Maramureșului și, împreună cu Gheorghe Strîmbei și cu un alt prieten și pictor local, Alexandru Dohi*, pregăteau pereții și culorile, iar eu „pauzam” cartoanele care urmau să se transpună direct pe tencuială (…)

Pe toți pereții sălii, la o înălțime de aproximativ un metru, era proiectat un chenar ca un ștergar maramureșean stilizat, asemeni celor care se puneau în casele țărănești deasupra icoanelor și care era conceput dintr-un joc repetat de lumini și de umbre, ce-i dădeau o aparență de relief. Deasupra lui începea pictura propriu-zisă (…) Am lucrat cu mare plăcere și eram extrem de mândru de importanța care mi se dădea.”*

Trebuie menționat aici faptul că, în Maramureșul interbelic exista o puternică activitate plastică întreținută de o serie de artiști plastici valoroși, confirmați în anii următori la nivel național, precum: Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu, dar și o serie de localnici, mai puțin titrați dar dotați cu talent indiscutabil: Badzei Pall, Magdalena Karpaty, Gheorghe Strîmbei, Alexandru Dohi, Vasile Kazar și alții.

Gheorghe Strîmbei n-a pictat ca să vândă și nici n-a avut ambiția să-și organizeze expoziții. Picta pur și simplu pentru propria sa plăcere. Fire calmă, blândă și liniștită el se simțea cel mai bine în natură, în peisaj, să observe până în cele mai mici detalii tot ce-l înconjoară. Au rămas după el o mulțime de coli simple de hârtie acoperite cu peisaje realizate în tuș sau acuarelă – dovezi grăitoare despre răbdarea, meticulozitatea, plăcerea de a „lua” cu sine, acasă, câteva clăi de fân dintr-un colț de livadă, printre care se zărește casa gospodarului cu toate cele din jurul ei, până în cele mai mici amănunte. Și-a risipit cu generozitate lucrările, dându – le cadou numeroaselor sale rudenii și prietenilor. Au rămas după el câteva lucrări în ulei, câteva schițe, o serie de studii, mici desene în tuș și un basorelief sculptat în lemn, deosebit de frumos, reprezentând ciclul muncilor țăranului maramureșean. Le păstrează copiii săi, Traian și Tanța.

În ultimii ani, își amenajase în podul casei un atelier cu fața spre grădină și spre Solovan și se pregătea ca după ieșirea la pensie să picteze cu adevărat, în tihnă și liniște, așa cum și-a dorit mereu, dar, în 1969 (19 iunie), la 61 de ani, a fost răpus de o boală neașteptată și nemiloasă.

Am scris aceste câteva rânduri cu un dublu scop: 1. Să (re)aducem în actualitate figura unui concitadin, care a existat alături de mulți dintre noi, un om și un artist modest care și-a dăruit o parte din timpul și din sufletul lui iubirii frumuseților care ne înconjoară și pe care mulți dintre noi nu le observăm și 2. Fecem cu această ocazie un apel către cei care dețin lucrări ale pictorului Gheorghe Strîmbei, să ne sprijine în intenția, de a-i organiza, în luna iunie (2019), când se împlinesc 50 de ani de la dispariția sa, o expoziție, oricât de “modestă”, ca un firesc gest de recunoștință.

Reproducem mai jos câteva dintre lucrările rămase fiicei sale, Constanța Gavaler și fiului Traian Strîmbei și așteptăm reacțiile celor care pot și vor să ni se alăture, cu lucrări ale pictorului sau cu sugestii.

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Gheorghe PÂRJA

(Editorial preluat din cotidianul “Graiul Maramureșului” din 19 decembrie 2018)

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo

Pe la începutul lunii noiembrie a anului 1918 la casa parohială din Săpânța soseau tot mai des trăsuri cu domni din Sighet, prieteni de-ai părintelui Simion Balea – bărbat de încredere și de mare autoritate în comitatul Maramureșului, cunoscut și apreciat de fruntașii români din comitatele învecinate și din tot Ardealul.

Oaspeții aduceau mereu alte știri despre ce se petrece pe front și în lume. De fapt, se pregătea aici, în aceste zile, o întâlnire în vederea luării unei hotărâri de mare importanță. Și întâlnirea aceasta a avut loc în 11 noiembrie, la sediul Băncii „Maramurășana” din Sighet, prima bancă românească de credit, înființată în 1912, al cărei membru fondator și președinte era tot „popa Balea din Săpânța”. Aici, sub pretextul unei ședințe de consiliu de administrație, s-au adunat semnatarii „Apelului”, care chema maramureșenii, să vină în 22 noiembrie la Sighet, pentru a-și constitui Sfatul Național și Garda Națională:

„Frați Români Maramurășeni! , începea apelul, au căzut lanțurile robiei de veacuri. A sosit ceasul măreț al eliberării. O lume nouă își ia astăzi ființa din ruinele trecutului și soarele dreptății a răsărit biruitor pe ceriul nostru. Pătrunși și noi în toată ființa noastră, de dreptul sfânt de a ne ferici singuri pe noi înșine (…). Să ne arătăm vrednici de măreția vremurilor ce trăim!”

În zilele care au urmat, tipărit în câteva sute (?) de exemplare, Apelul a ajuns în toate satele Maramureșului și în 22 noiembrie a avut loc Adunarea:

„A fost ziua cea mai frumoasă, cea mai aleasă a Maramurășului românesc. S-au adunat românașii din toate satele comitatului, ca la un semn; cu steaguri, cu cocarde în trei color românesc.

Eram adunați 5-6000 de oameni, fieștecare cu dor sfânt în inimă, – cu dorul arzător de a arăta lumii întregi, că neamul românesc din Maramurăș știe să-și croiască viitorul; știe să-și aleagă oamenii; și mai ales vrea să dovedească, că stă ca stânca pe lângă marele sfat național românesc. (…)

Însuflețirea a fost la culme. – Cuvintele, ce s-au spus, toate erau rupte din inima moastră.
Și când, părintele din Săpânța, Balea, l-a jurat pe președintele sfatului comitatens, Dr. Vasile Kindriș, sub steagul și pe steagul românesc – bucuria ne-a fost fără margini. – Lacrimi în ochi și bucurie pe fețele tuturora vesteau că ni se împlinește „visul neîmplinit”, al moș-stămoșilor noștri.

Cinste și recunoștință se cuvine, celor ce au ostenit, ca 22 nov. 1918, să fie temelia noii vieți a românimei din Maramurăș.

Hotărârile adunării, aduse cu unire desăvârșită, au arătat drumul pe care avem să mergem… S-au ales membrii Sfatului comitatens. Președintele ales a dat lămuririle de lipsă pentru întemeierea sfaturilor sătenești, – și cântând cântarea noastră națională: „Deșteaptă-te, Române !”- jucând cu foc, pe lângă celea mai frumoase nădejdi ne am depărtat la vetrele noastre, pentru a zidi lumea nouă ce s-a început. (…)

Mulți n-au putut fi de față, pentrucă greul vieții adesea nu iartă – și pe aceștia însă dorim să îi facem părtași, – după putință – bucuriei ce o am avut, fiindcă știm, că întregul neam românesc din Maramurăș, atunci, dimpreună cu noi a sărbătorit.”*

„La această adunare și prin acest jurământ, de fapt românii maramureșeni au votat Unirea cu România, iar la Alba Iulia și-au trimis delegații doar pentru a duce solia hotărârii lor și a o confirma încă odată, alături de frații lor din întreaga Transilvanie (iar) lui Simion Balea i-a revenit cinstea de a prezida această adunare, de importanță istorică, pentru trecutul său de luptător, dar mai ales pentru faptul că a fost inițiatorul și principalul organizator al ei.”**

După aproape 20 de ani, profesorul și ziaristul Gheorghe Dăncuș scria: „Ținem să facem unele considerații referitor la modul cum comemorăm ziua de 22 Novembrie 1918: cea mai importantă dată în istoria Maramureșului dela descălecarea lui Bogdan Voevodul până astăzi.

Ceea ce însemnează 10 Mai pentru toată românimea, ceea ce însemnează 1 Decembrie 1918 pentru toți românii din Ardeal și părțile ungurene, ceea ce însemnează 9 Aprilie 1918 pentru Românii din Basarabia, ceea ce însemnează 28 Novembrie 1918 pentru Românii din Bucovina; tot aceea însemnează și 22 Novembrie 1918 pentru Românii din Maramureș.

De ce, oare, numai noi, Maramureșenii, nu dăm importanța cuvenită acestui capital eveniment istoric, sau mai bine zis nu-i dăm nici o importanță ? (…) Maramureșeni! Cinstiți boieri și domni de viță veche! Nu credeți că, măcar, de la anul viitor, când se împlinesc două decenii de la constituirea Consiliului Național, s-ar cuveni să se proclame ziua de 22 Novembrie ca sărbătoare națională maramureșană și să fie sărbătorită în fiecare an de toată suflarea acestui ținut, nu numai în Sighet ci și satele, cu tot fastul cuvenit, cu parăzi și onoruri militare, cu programe artistice și culturale, organizate de toate școalele, cu care ocazie să ne întoarcem cu fața spre istorie (…), să evidențiem valorile și marele patrimoniu al Românismului ?…”***

După alți 80 de ani repetăm, și noi, întrebarea… nu fără să ne mirăm de câtă răbdare are istoria cu noi!
*
P. S. Părintele Simion Balea (1863 – 1938), s-a născut în marea famile Balea de Ieud, dar a servit Biserica Greco-Catolică din Săpânța o jumătate de veac. A ridicat acolo (din zid) o școală și o casă prohială, înlocuindu-le pe cele den lemn. La fel a făcut și cu biserica, cea pe care părintele Grigore Luțai a reconstruit-o de curând, încât se vede de foarte departe!…

A fost inițiatorul „Apelului” din 11 nov. și președintele „Consiliului Național Provizoriu”.

A fost fondatorul și mulți ani președintele Partidului Național din Maramureș și senator de drept în parlamentul României Mari, distins cu ”Răsplata Muncii”, Ordinul ”Regele Ferdinand”, ”Coroana României”, ”Steaua României”.

Și pentru că s-au împlinit de curând 155 de ani de la naștere și 80 de la moartea sa, se cuvine să-i aducem măcar un gând de recunoștință pentru exemplul de viață pe care ni l-a lăsat și să nu-i lăsăm mormântul (din cimitirul orașului) în paragină. Măcar în ziua de 22 noiembrie.

* -„Sfatul”, 7 dec. 1918, pg.2.
** – Mihai Marina, „Maramureșeni – portrete și medalioane”, Cluj – Napoca, 1998, p. 257.
***- Gheorghe Dăncuș , „Graiul Maramureșului” din 30 oct. 1937.

Autor, Ioan Ardeleanu-PRUNCU

Ca să poți spune că îți iubești țara, presupune, în primul rând, să o cunoști, pe ea și poporul care o însuflețește. În spiritul acesta ERAU crescuți și educați urmașii adevăraților noștri conducători de totdeauna. Așa a fost crescut și Regele Mihai. Și-a făcut școala împreună cu copii de seama lui, a fost cercetaș, a călătorit prin țară…

În Maramureș a fost de câteva ori. Ultima dată în 1997, împreună cu o parte a numeroasei sale familii, iar prima dată se pare că a fost în 1939.

Ca elev la Liceul „Sfântul Sava” din București, în timpul vacanțelor, împreună cu alți colegi de clasă și însoțiți de profesori, făcea excursii de studii prin țară, până în cele mai îndepărtate colțuri ale ei. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru își amintea de acele excursii în care a învățat geografia și istoria României, cunoscându-i pe oamenii ei „la fața locului”, mâncând și dormind la ei, ascultându-i și ajutându-i la muncile lor.

Cu ocazia unei asfel de excursii a ajuns, în vara anului 1939, și în Maramureș, prezența sa aici fiind consemnată într-o știre oarecare, apărută în paginile 3-4 ale săptămânalului „Dumineca”, organul de presă al Vicariatului Greco-Catolic Maramureș, ( nr. 25/15 iunie, 1939). Transcriem mai jos din textul respectivei știri :

„Marți, 13 iunie, la orele 12, a sosit la Dragomirești venind de la Năsăud Marele Voevod de Alba Iulia. Vlăstarul regal era însoțit de profesori și de doi colegi de clasă.

Dat fiind caracterul strict particular – călătorie de studii – al vizitei Măriei Sale, nu i s-a făcut primire oficială. Totuși, țăranii, îndeosebi tineretul, auzind de vestea sosirii Voevodului Mihai, îmbrăcați în pitoreștile lor costume naționale, i-au făcut o primire însuflețită, aclamându-l călduros.

Imediat după sosire, Voevodul Mihai s-a retras cu profesorii săi în grădina bisericii greco-catolice, unde sub umbra bătrânilor nuci, a făcut lecții de geografie. La orele 1,30 au servit masa, iar după masă au plecat să viziteze bisericile din Cuhea și Ieud, rămânând plăcut impresionat de stilul caracteristic maramureșan – cu puține nuanțe gotice – al bisericii din Ieud (ridicată în 1364) și a celei din Cuhea (ridicată la 1718).

Spre seară s-au întors la Dragomirești și după noi lecții, în timpul recreației, Voevodul Mihai și-a exprimat dorința de a asculta muzică populară. Un taraf de lăutari din Săcel a executat cântece și dansuri naționale, iar flăcăii și fetele din Dragomirești au încins „Bătuta” și „Învârtita” din Maramureș.

Miercuri, la orele 9 dimineața, Voevodul Mihai și suita au plecat spre Borșa.

În Dragomirești, peste patru mii de țărani l-au aclamat pe Marele Voevod. În Cuhea, Ieud, Borșa, pretutindeni unde a călcat, țăranul maramureșan l-a întâmpinat cu toată dragostea sufletului lui, ca pe copilul său iubit.

„Deapururi îmi va fi drag acest popor atât de românesc și atât de nobil în manifestările sale sufletești”- a declarat –printre altele- Marele Voevod Mihai de Alba Iulia, înainte de a părăsi Țara Voevozilor, „pentru că acest popor blând și cuminte, harnic și muncitor, dar care poartă pe nedrept crucea unor suferinți de cari nu el este vinovat”, i-a făcut o primire entuziastă.

Iar noi suntem mândri de românismul nostru, recunoscut de acel care este moștenitorul Tronului României”. Știrea nu este semnată.

P.S.

În 1939 Regele Mihai a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București și, în condiții normale!, el ar fi trebuit să meargă la una din marile universități ale Europei, să-și continue pregătirea și să „guste” din viața de student, cu tot ce înseamnă ea. Dar nu s-a întâmplat așa. Copilăria și tinerețea sa – care nu au fost, nici ele, nespus de fericite – au trecut brusc și brutal într-o maturitate tensionată și adeseori dramatică. A trebuit să rămână în țară și să-și asume uriașa răspundere de a conduce, timp de șapte ani, o Românie ciuntită și amenințată din toate părțile și din care, apoi, a fost – mereu! – izgonit.

Ce destin tragic a avut acest om blând și bun și iubitor de țară!

Dormi în pace, MAJESTATE!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din Sighetul Marmației este una dintre cele mai vechi din țară. Începuturile activității ei sunt marcate în ziarul „Maramarosi”, la data de 8 mai 1867, ca școală de muzică, cu 11 elevi. În anii care au urmat, ea și-a dezvoltat activitatea astfel încât, la începutul anului școlar 1907, ocupa patru încăperi ale unei importante clădiri din centrul orașului. Directorul școlii era Irșa Bela, profesor de muzică la preparandia maghiară și dirijorul orchestrei orașului și preda pian, flaut și canto clasic. A publicat, prin 1913, și o broșură de popularizare a școlii: „A Maramaroszigeti Zeneiskola hivatasa” (Menirea Școlii de Muzică din Sighet).

La sfârșitul anului școlar 1907-1908, elevii școlii au prezentat un concert foarte apreciat de public, în cadrul căruia s-au remarcat, printre alții, și elevele Mihalyi Iuliana (fiica cea mai mare a lui Ioan Mihalyi de Apșa) și Lazăr Valeria (fiica lui Alexandru Lazăr, președintele tribunalului), ambele de la clasa de canto. La începutul anului școlar 1908, școala s-a mutat într-o clădire mai mare, cea în care a avut sediul Șantierul de construcții. Număra peste 120 de elevi care învățau cântul, pianul, vioara, violoncelul, flautul, țambalul, istoria și teoria muzicii.

La 1 decembrie 1913 a fost inaugurat, cu mare fast, Palatul Culturii și Școala de muzică avea acum o sală pentru concerte de cea mai bună calitate, din păcate însă, după nici un an de zile-în oct. 1914 – orașul a fost ocupat de trupe rusești. Ocupația a fost de scurtă durată, dar distrugerile cauzate Palatului au fost considerabile. Fiind cea mai reprezentativă clădire din oraș și, având acoperișul prevăzut cu ferestruici și un fronton cu metereze de apărare, a fost întotdeauna prima clădire rechiziționată de armată. Din 1920, la conducerea instituției s-a aflat o altă personalitate a lumii artistice și muzicale locale, Ida Puschmann*(1), profesoară de pian, canto clasic și teorie muzicală. În Calendarul Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș, pe anul 1921, o găsim Școala de muzică menționată alături de celelalte școli din oraș, cu Ida Puschmann directoare și Dr. Florent Mihalyi curator. În 1922, pe structura Școlii de muzică, a luat ființa Societatea artistică-muzicală „Harmonia”, care a organizat în perioada următoare o serie de concerte și spectacole, frecventate și apreciate de public și comentate pozitiv în presa vremii.

În 1933, a venit la Sighet tânărul profesor Dimitrie D. Stan*(2) din Lugoj, fost elev al lui Ion Vidu*(3). Ca profesor de muzică la Liceul „Dragoș Vodă”, a format aici un cor deosebit de valoros, cu care a ajuns, în 1934, la București și a făcut câteva înregistrări la radio. Printre cântecele înregistrate atunci s-a aflat și piesa „Câtu-i Maramureșu”, armonizată în premieră, pentru cor și cunoscută apoi ca imn al Maramureșului și cântată frecvent și în zilele noastre. Activitatea sa cu totul deosebită l-a impus numaidecât ca director al Școlii de muzică, în locul Idei Puschmann, care se pensionase. Intrată sub patronajul Astrei și beneficiind din plin de sprijinul administrației locale – primarul dr. Petre Mihalyi și vice-primarul Alexandru Filipașcu fiind susținători declarați ai culturii – noul director a transformat Școala de muzică din Sighet în Conservator de muzică și dicțiune, ridicându-l la nivelul celor mai bune conservatoare din Ardeal. Cu corul Astrei dirijat de el și cu orchestra acesteia, formată, în principal, din profesorii și elevii Conservatorului, Dimitrie Stan a pus în scenă spectacole de operetă precum „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu și „La șezătoare”, de Tiberiu Brediceanu, prezentate pe scena sălii de spectacole din Palatul Culturii, dar și la Vișeul de Sus, Baia Mare, Satu-Mare, Cernăuți și câteva localități din Cehoslovacia vecină.

Anii în care la conducerea școlii a fost Dimitrie Stan, la conducerea Astrei Vasile Ilea și la cea a administrației locale Petre Mihalyi și Alexandru Filipașcu au fost anii de glorie ai mișcării și vieții culturale și artistice a Maramureșului. În 1938, Guvernul Octavian Goga a propus Comisiei interimare a județului Maramureș (Consiliul județean) – și aceasta a aprobat – cedarea Palatului culturii pentru sediul nou înființatei Episcopii Ortodoxe a Maramureșului, iar Astra – care îl închiriase în 1927 – cu Conservatorul de muzică și cu toate activitățile ei a fost nevoită să-l evacueze. Conservatorul s-a mutat în Redută și a funcționat acolo până în 1940. Despre perioada 1940-1945, negăsind documente, știm doar că s-a revenit la „Zeneiskola” (Școala de muzică) și că a funcționat, într-o formă mult redusă, și în timpul războiului. În 1946, profesoara de pian, Irma Weltner, rămasă din corpul profesoral al Conservatorului, a fost găsită continuând activitatea în câteva săli din Redută.

În 1948, Petre Dreab, absolvent al Conservatorului de muzică din Cernăuți, a fost trimis ca director al nou înființatului Liceu ucrainean din Sighet și i s-a atribuit și sarcina de a prelua Școala de muzică. Sub conducerea lui școala s-a reașezat în Palatul culturii, a devenit „Școala populară de artă”, a fost inclusă în rețeaua școlară locală și subvenționată din bugetul de stat. În 1956, P. Dreab a fost mutat la Școala populară de artă din Arad, iar în locul său a fost numit Ludovic Brukstein, absolvent al Școlii de literatură, scriitor și dramaturg aflat la început de carieră și tânăr activist al P.C.R. dar cu o mare deschidere pentru cultură și artă.

Din 1972 școala a fost condusă de profesorul Ioan Ardelean, din 1989 de subsemnatul, iar din 2010 de Ioan Tivadar. Dar, o școală este importantă mai ales prin rezultatele sale, prin elevii pe care îi formează și, din acest punct de vedere, bilanțul Școlii de artă din Sighet este unul grăitor și miile (multe) de elevi formați aici certifică acest lucru. Copiii familiilor din înalta societate sigheteană, unguri, români, evrei sau ucrainieni au fost, în marea lor majoritate, elevi ai școlii de muzică. Pictorul Simon Hollosy cânta foarte bine la violoncel, dar stăpânea destul de bine și pianul și vioara, învățate în copilărie, la Sighet. În timpul studenției, în Germania, a cântat într-o trupă instrumentală, iar când mergea în vizită la familia Mihalyi, cânta împreună cu fetele, la pian*(4). Episcopul Victor Mihalyi avea o voce foarte frumoasă și cânta foarte bine la flaut, fetele lui Ioan Mihalyi – opt la număr – cântau la pian, iar fratele lor, Longin, cânta la vioară. Izidor, fiul lui Iosif Man, a urmat studii strălucite la Academia de muzică din Budapesta, iar Valeria Pop-Herbaly *(5), după terminarea aceleiași academii s-a dedicat vieții muzicale clujene. Dintre surorile Mihalyi, cea mai mică, Adriana, a făcut carieră ca pianistă și a fost apoi, mulți ani, profesoară de pian la școala noastră. Sigheteanca Dora Cserveny, după terminarea studiilor la Conservatorul din Cluj, s-a întors acasă, s-a căsătorit cu profesorul Dimitrie Stan și a devenit profesoară de canto la Conservatorul din Sighet.

Peste ani, devenind școală populară de artă, și-a adaptat structura noilor cerințe sociale, au apărut noi discipline: teatru, arte plasice, dansuri și o necesară și firească orientare spre bogățiile folclorului local. Astfel, devenind neîncăpătoare, în 1960 s-a hotărît ca partea de muzică instrumentală cultă, cu profesorii și elevii respectivi, să se desprindă și să devină secție separată și cu un alt sediu. Atunci a luat ființă actuala Școală de Muzică (la care s-au adăugat mai târziu și artele plastice). A fost, de fapt, revenirea la forma inițială a vechii școli de muzică.

La Școala populară de artă, pe lângă catedra de canto clasic a luat ființă cea de muzică ușoară și cea de canto popular, iar catedra de vioară s-a tranformat treptat în catedră de instrumente specifice (ceteră, zongură, dobă) zonei Maramureșului. Celelalte discipline școlare: teatru, dansuri, arte plasice etc. rămânând pe loc, au sporit mereu în activitate. Tot în această perioadă s-au inițiat în diversele dișcipline artistice ale școlii o serie de elevi care au devenit apoi personalități marcante ale vieții culturale românești. Amintim doar câțiva dintre aceștia: Gheorghe Turda și Viorel Costin, Szeibert Ștefan și Molnar Ioan (de la Opera maghiară din Cluj), Ducu Bertzi și Ștefan Hrușcă, Năstăcuța Iuga, Măriuca Verdeș, Vlad Roman și mulți alții. Dacă până prin anii 1975 ceterașii Maramureșului erau fierarii și potcovarii satelor noastre – cântăreți după ureche – acum nu există sat în care să nu fie câțiva tineri (feciori și fete), foști elevi ai claselor de canto și instrumente populare, care cântă la petreceri, unii dintre ei asigurându-și în felul acesta chiar existența. Au fost cazuri în care elevii școlii veneau și din satele românești de peste Tisa,  (precum Hrin din Slatina, la vioară, sau Gheorghe Țiplea, din Biserica Albă, la canto, și care, continuând studiile, este acum un cunoscut cântăreț de operă la Moscova*(6), ori din Huta sau Huta Certeze (Oaș), și aceasta fiind, fără îndoială, una dintre realizările școlii.

De asemenea, în ultimii 5o de ani, au luat ființă o serie de secții externe, în satele în care existau meșteri populari cunoscuți precum: ceramica de la Săcel – cu meșterul Tănase Cocean, sculptura în lemn, de la Vad – cu Gheorghe Borodi, de la Săpânța – cu Ion Stan-Pătraș și cea de la Valea Stejarului – cu Pătru Gogea-Pupăză, cusături, țesături, clopuri și multe altele, reprezentând meșteșugurile tradiționale ale Maramureșului. Din acest punct de vedere, Școala de artă din Sighet a fost un model pentru celelalte școli din țară și singura care a avut, timp de aproape 20 de ani, un magazin propriu, prin care și-a valorificat produsele de artă populară. În loc să fie sprijinită și să crească în continuare, în urmă cu câțiva ani, i-a fost luat spațiul magazinului de artă populară și a fost transformată în „secție” a unui Centru cultural, probabil ca efect al politicii de… descentralizare. Anul acesta, când secția (Școala de artă „Gheorghe Chivu”) se pregătea, totuși, să sărbătorească 150 de ani de existență, (iarăși!) Episcopia ortodoxă a Maramureșului a dat-o afară din Palatul culturii, unde a „trăit” un secol. 

Scriu aceste rânduri în primul rând pentru a face cunoscută istoria acestei școli pe care Maramureșul a avut norocul să o aibă, dar, recunosc, și dintr-un sentiment de adâncă amărăciune. Am fost în anii 1955-65 elevul acestei școli, apoi colaborator și profesor, iar între 1989-2010 conducătorul ei. În 1992 am obținut aprobarea pentru a-i atribui numele unuia dintre cei mai iubiți și devotați profesori ai ei din ultima vreme: profesorul, pictorul și poetul Gheorghe Chivu. În 1996 am obținut de la Consiliul local spațiul și am deschis magazinul „Artis”.

În 2006, după peste 10 ani de documentare, am publicat lucrarea: „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, (format A4, cu peste 400 de pagini) în care a fost scoasă în evidență, cu documente, importanța de netăgăduit a acestei instituții de cultură.

Acum, când Maramureșul – și unii maramureșeni – caută să-și sporească valențele turistice reale și să le transforme în factori de dezvoltare, rolul acestei școli ar trebui să fie unul tot mai important și mai bine folosit, pentru că ea răspunde unora dintre cele mai importante cerințe culturale ale celor de aici.

NOTE: 1.* IDA PUSCHMANN – profesoară de muzică, pianistă și compozitoare. A fost printre primii muzicieni care a prelucrat teme din folclorul muzical local. A fost pasionată și de arta fotografiei. Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației…..pg. 30.

2.*DIMITRIE D. STAN, născut în 1906, la Lugoj, a fost remarcat de Ion Vidu și luat sub protecția sa. A urmat teologia și cursurile Academiei de muzică din București. A fost printre studenții preferați de Kiriac și Brăiloiu, a cântat în corul „Carmen” (patronat de Casa Regală) și s-a bucurat de aprecierea lui Enescu. Ajuns profesor la Sighet, s-a căsătorit cu Dora Cserveni (nepoata lui Ilie Lazăr), absolventă a Conservatorului din Cluj. Refugiat la Lugoj, după 1940 el a făcut carieră ca dirijor al Corului „Ion Vidu”, a ajuns unul din marii dirijori de coruri, premiat, medaliat și declarat „Artist Emerit”. A fost și director al Casei de creație a județului Timiș și, împreună cu soția, au predat și la Facultatea de muzică din Timișoara. A murit în puterea vârstei, în 1968, pe scenă, dirijând Corul „Ion Vidu”, unul dintre cele mai cunoscute din țară. Despre rolul său în mișcarea culturală maramureșană, vezi „Școala de artă „Gheorghe Civu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, pg.45-50.

3.* ION VIDU (1863 – 1931), compozitor și dirijor, un maestru al muzicii corale românești. A fost profesor de muzică la Arad și Lugoj și inspector general de muzică pentru școlile normale din țară, calitate în care a fost și la Sighet, în 1930. Colegiul național de artă din Timișoara îi poartă numele.

4.*Dintr-o relatare a Luciei Mihalyi.

5.* Valeria Pop, fiica profesorului Ioan Pop de la Preparandie, a studiat la Academia de Muzică din Budapesta și la Viena, cu celebra cântăreață Roza Papir. I se prevedea o strălucită carieră de cântăreață de operă.Vezi și „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…..pg. 166.*Vezi „Școala de artă „Gheorghe Chivu”…. pg. 249

Autor, Ioan Ardeleanu – Pruncu