A trecut ieri la cele veșnice ultimul deținut politic anticomunist din Maramureșul istoric, Ioan Dunca din Vișeu de Sus, la venerabila vârstă de 94 ani.

Născut în 1932 la Ieud, elev al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, arestat și condamnat în „lotul Visovan”, a pătimit 11 ani în temnițele comuniste, cumplita experiență fiind reflectată în cărțile sale „Aur și noroi” și „Amintiri din rezistența anticomunistă”.

Aspecte ale biografiei sale precum și fragmente edificatoare din aceste lucrări au apărut în mai multe rânduri în paginile publicației noastre.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Salut, Sighet!

Temnița nu stinge bucuria

Închisoarea Satu-Mare, 1961… Tinerii maramureșeni au primit sentințele… Majoritatea erau foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”  din Sighet care mai fuseseră în detenție o perioadă, începând cu 1948… La rejudecarea procesului s-au mai redus condamnările, cuantumul pedepselor – aberante la procesul din 1959 – a devenit mai „rezonabil”, de la Aurel Vișovan care a primit „doar” 18 ani, alții 6 ani sau 4 ani… până la Ioan Motrea care a fost achitat (dar nu eliberat). Deja mult maturizați (nu doar de trecerea anilor dar mai ales de încercările suportate ) ei nu aveau naivitatea să creadă în mărinimia regimului. În sistemul comunist, orice condamnare se putea prelungi fără explicații sau se putea fabrica un nou proces total inventat (cum era și cel care tocmai se încheiase). Oameni profund credincioși, ei știau că – mai presus de orice – sunt în mâna lui Dumnezeu… Acum nu aveau de făcut decât să aștepte plecarea spre locurile de executare a pedepselor, așteptare care a durat câteva luni. O parte din ei au fost chiar colegi de celulă în această perioadă, ceea ce a generat un entuziasm debordant. Ioan Dunca relatează emoționant atmosfera acelor luni în cartea sa „Aur și noroi”.

Sighetenii din nou împreună

„După proces ne-au mutat în alte celule și ne-am pomenit împreună mai mulți dintre sigheteni: Costică Radu, Nistor Man, Fănică Deac, Ștefan Coman, Ionică Hotea, ultimii doi cu pedepse foarte mici, Ghiță Nan cu condamnare prea mare, Gicu Bulacu, Ghiță Andreica și eu. Ghiță Andreica nu era prea încântat de pedeapsa de șase ani egală cu a mea… și ne tachinam pe tema asta. El ne-a adresat tuturor fraza care l-a făcut celebru:  De la capăt, copii!

Ne-am ocupat locurile în celulă după gradul de sănătate (iluzorie, de altfel…) desigur eu cocoțându-mă la „cucurigu”, la ultimul nivel. Nivelul 3 pentru mine nu era o problemă… totul era să ai aer destul. Celula fusese prevăzută (de regimul austro-ungar care construise închisoarea) pentru 3 persoane, noi eram deja 9 și vor mai veni… Atmosfera de bună dispoziție a reînviat în modul cel mai firesc, eram bucuroși că suntem împreună, restul nu mai conta… Subiecte grase și interminabile erau din belșug… cu argumente și contraargumente, despre proces, despre anchete, despre ce a mai făcut unul sau altul,  despre plecarea unor ofițeri de Securitate în Israel (aflată prin indiscreția unui gardian ) și promovarea autohtonilor în funcțiile respective… și fiecare emitea nesfârșite ipoteze, unele de-a dreptul fanteziste dar asta crea o bună dispoziție reconfortantă. Fraternitatea și solidaritatea dintre noi, cultivate înca din liceu și consolidate în prima detenție se confirmau pe deplin. Elevii de la Liceul „Dragoș-Vodă” (acum cu 13 ani mai bătrâni) eram ca o adevărată familie.
Nu arătam a oameni disperați că își vor pierde, dacă nu viața, în tot cazul ce a mai rămas din tinerețe (în condiții pe care le știam deja foarte bine, majoritatea având deja cel puțin 5 ani de pușcărie la activ) ci ca un grup de prieteni fericiți că se întâlnesc după o perioadă în care nu se văzuseră.

Vine Aurel Vișovan

La scurtă vreme însă a fost adus în celula noastră Aurel Vișovan, profesorul și șeful lotului nostru la prima arestare în 1948.  Mulți dintre noi nu-l mai văzuseră din 1949 când am fost separați la Jilava, noi plecând spre Târgșor iar dânsul spre Pitești. Acum era grav bolnav de TBC, starea sănătății lui era aproape terminală… era de mirare că mai trăia. I-am aranjat imediat un pat la mijloc și lângă geam unde chiar și prin jaluzelele alea idioate tot mai primea ceva aer. Cu asta îl puteam ajuta…

Noi tot „domn’ profesor” îi spuneam… și a trebuit un timp consistent până ne-am obișnuit (la insistențele lui) să-i spunem simplu Aurel. Cu chiu cu vai ne- am obișnuit. Dar el era tot necăjit deoarece considera că a fost adus cu noi cu scopul precis de a ne transmite și nouă boala și nu se înșela. Securitatea era capabilă de o asemenea viclenie perversă. Toată iarna a fost ținut într-o celulă cu un turnător, om slab și nevolnic, instrument docil și speriat și el de posibilitatea de a lua boala. Lui Vișovan nu i s-a dat niciun medicament în acest interval de timp în afara regimului alimentar pentru TBC, mult mai consistent, dar care nu-i folosea la nimic, deoarece el pur și simplu nu putea să mănânce fiind epuizat. A profitat turnătorul și se îndopa din rația victimei pe care nici n-avea cum să o toarne… Ce să le spună securiștilor ? Că Vișovan e pe ducă? Asta știau și șefii și doar așteptau deznodământul.

În toamnă când i s-a făcut o radiografie de rutină i s-a mai depistat o cavernă (avea mai mult de  10… ) de mărimea unei nuci. Deci scopul asasinării pur și simplu a lui Aurel prin intermediul bolii netratate părea pe cale să fie atins. Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc totdeauna cu cele din târg. Nici de data asta nu le-a reușit mârșăvia. Primăvara când au repetat  controlul radiologic, blestemata cavernă se calcifiase,  contrar tuturor presupunerilor considerate ca fiind normale. Aurel se încăpățâna să îi dezamăgească și să nu moară.

Puterea dragostei

Aurel era slab peste măsură dar viața în el pâlpâia totuși. Firav, dar pâlpâia. Cel mai tare îl supăra faptul că era convins (ca și noi de altfel) că a fost adus acolo cu noi  ca să ne îmbolnăvească… Se consola totuși că după ultimele investigații care i se făcuseră nu era „pozitiv” deci în principiu nu transmitea boala. Astăzi mă întreb cum de noi nu ne-am alarmat pe tema asta. Eram atât de bucuroși că este cu noi că nu ne sinchiseam și am făcut spontan tot ce se putea face ca să nu se simtă vinovat de nimic căci el tot se considera factor moral al tinereții noastre petrecute în închisori, dar i-am scos astea din cap. Ba mai mult l-am înveselit cu aiurelile noastre care nu se deosebeau esențial de cele din ’48 -’49… eram sau redeveniserăm niște puști șturlubatici cum ar fi spus Creangă, puși pe pozne și glume, ignorând atât cât se putea realitatea. Țineam atât de mult la el… am fi făcut orice să-l ajutăm, să-i alinăm suferințele și el simțea asta. A spus mai târziu că dragostea noastră l-a salvat și cred că nu e departe de adevăr.

Aurel nu avea medicamente potrivite pentru stadiul în care ajunsese boala, dar le folosea pe cele existente – le sfărâma, le combina, le dizolva și obținea un fel de soluție cu care se trata (doar era profesor de chimie, nu ?). Țin minte că mie îmi revenea misiunea ingrată de a-i turna soluția pe nări ca să ajungă în trahee la locul ulcerației… durerile erau cumplite, îi țâșneau lacrimile, dar îmi spunea să nu mă opresc. Mă simțeam ca un călău, dar tratamentul improvizat i-a făcut bine, cel puțin pentru o vreme.

 Forța rugăciunii

Aici trebuie să menționez un factor determinant în situația grea în care eram, noi în general și Aurel în special – Credința. Pe lângă Speranță și Iubire. Speranță în ajutorul Cerului și iubirea celui de alături, susținerea necondiționată a celui căzut în aceeași nenorocire cu tine.

Cred că în închisoare au fost puţini cei care nu s-au rugat… şi e foarte probabil că acele rugăciuni erau mai sincere decât cele făcute în libertate. Fiindcă aşa suntem noi, râmele terestre, când ne e bine uităm şi ne reamintim când dăm de belea… Ei bine, pentru Aurel Vișovan, rugăciunea era esenţa vieţii. Aurel se pierdea în rugăciune, se topea, dispărea într-o lume în care în afară de el, nimeni nu avea acces… Aurel nu era omul care să ceară ceva, el se dăruia total, fără rezerve…

Pentru mine, şi nu numai, Aurel reprezintă un miracol… după 16 ani de temniţă la Piteşti, Gherla, minele de plumb din Baia Sprie…, sfâşiat de boli, el refuza să moară… nu pentru că s-ar fi agăţat cu disperare de viaţă ci pentru că trebuia să-şi ducă crucea până la capăt…” (Ioan Dunca, „Aur și noroi”)

Minunatul domn și prieten Ioan Dunca trăiește la Vișeu de Sus, având venerabila vârstă de 94 de ani. Cu toate multele și gravele probleme de sănătate, același spirit lucid de martor autentic al istoriei frământate a Maramureșului și a țării, aceeași dragoste față de colegii de ideal și suferință plecați demult și totuși atât de prezenți… iar când vorbește despre Aurel (acel Aurel…), se simte emoția comuniunii peste timp și spațiu, dincolo de viață și moarte…

Preot prof. Marius Vișovan

Unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”, domnul Ioan Dunca din Vișeu de Sus (actualmente în vârstă de 93 de ani) este autorul unei impresionante și deosebit de documentate lucrări memorialistice, intitulate „Aur și noroi”, care cuprinde experiența autorului în cei 11 ani de pușcărie comunistă. Un episod foarte emoționant s-a petrecut în ziua de Crăciun a anului 1952.

Eram în ziua de Crăciun a anului 1952 în colonia de muncă forțată Coasta Galeș de pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, alături de alți maramureșeni condamnați de regimul comunist și de mulți oameni din toate colțurile țării, de toate vârstele și profesiile… În ziua aceea, nu știu nici cine, nici de unde, a făcut rost de o vioară. Cineva, o dosise cumva. Când am văzut-o, ochii noștri s-au supradimensionat. Posibil că, atunci când „brigada orchestră” din Poarta Albă a fost desființată, instrumentele au fost depuse la magazie în bagajele posesorilor, iar la plecarea în altă colonie au fost restituite, dar vioara cu pricina nu a mai fost depusă la magazia noului domiciliu. Cum prin Coasta Galeș nu s-au făcut percheziții din cauza programului supraîncărcat, a rămas așa.

Aveam printre noi un violonist profesionist, un bucureștean pe nume Ion Niculescu. Când a văzut vioara, Ion s-a albit la față (cât mai încăpea din nuanța aceea pe fața oricăruia dintre noi!) și a luat-o în mână, uitându-se la ea ca la o comoară pierdută și subit regăsită. Se uita la scripcă de parcă în viața lui nu văzuse așa ceva. Fața frumoasă a lui Ion era crispată. De emoție. Eram lângă el.
–Nelule, o să mai pot cânta? Și mi-a arătat mâinile.
Erau ca ale noastre, ale fiecăruia dintre noi, opincă. Talpă groasă, bătătorită și adesea însângerată pe la articulațiile degetelor. Când desfăceai degetele înțepenite, dimineața, când se dădea deșteptarea, la încheieturi apărea adesea sânge. Faptul nu mai mira pe nimeni, era parte din firescul cotidian. Din acel firesc. Dar pentru Ion, care „afară” renunțase la tot, dedicându-se exclusiv viorii, acel firesc de care vorbeam, constituia un risc grav, de aceea întrebarea.
–Ai să poți Ioane și încă cum!!! Habar nu am de unde mi-a venit optimismul acela…
Unde nu a început Ion să-și scoată țoalele, una câte una și să le arunce pe prici, fără nici o grijă pentru o eventuală ordine, până ce a rămas în pulover, sau în ceea ce a mai rămas dintr-un fost pulover.
–Ce faci băiete? Pe frigul acesta?…
–Nici o grijă! Mă încălzesc eu! Pentru început lăsați-mă să cânt ce-mi doresc eu. Apoi o voi face pe gustul tuturor. Bine?
–Bine! Și-a acordat instrumentul după ureche – de unde diapazon? – l-a așezat la locul lui, a închis ochii și a început.

Liniștea s-a instalat instantaneu, perfectă, totală. Ce a scos Ion din instrumentul acela de calitate medie – după opinia celor ce se pricepeau la așa ceva – nu se poate descrie. Eram cutremurați, zguduiți, înfiorați până în temeliile sufletelor noastre, în exces sensibilizate. Credeam că ne-am asprit în anii duri care trecuseră peste noi și prin care trecuserăm – eram în al treilea an pe Canal, al cincilea de închisoare și peste mai puțin de două luni urma să împlinesc 21 de ani – , eram aspriți fără îndoială, dar sufletele erau sensibilizate în compensație. Spre stupoarea noastră de zgribuliți, am observat cum fruntea lui Ion s-a acoperit cu boabe limpezi de sudoare, fața a recuperat – de unde? – o culoare aproape normală. Prietenul nostru era transfigurat. Iar noi… noi eram prin alte spații, duși undeva… departe… departe…

Cât a durat?… Timpul era suspendat. A venit și momentul în care Ion a început să intre în gusturile noastre. Am avut favorul să înceapă cu mine, fără să mă întrebe ce-mi poftește inima, căci știa, doream „Ave Maria” de Schubert. Apoi alții și alții și toți împreună, am beneficiat din plin de harul lui Ion, care se pare că uitase cu totul de palmele sale bătucite, de degetele sale desțepenite la „deșteptare”, fiecare cu ajutorul celeilalte mâini. Nu mai era nimic din toate acestea. Mai târziu, când vraja s-a destrămat, mi-a spus, minunându-se foarte, că are impresia că niciodată nu a cântat atât de frumos! Tot ce se poate!

Au auzit cei de la poartă sau un suflet „milostiv” a dat informația cui nu trebuie? Nu știu. Știu că au venit niște gardieni, au confiscat instrumentul buclucaș devenit corp delict și duși au fost. Ciudat mi se pare faptul că nu s-a luat nici o măsură disciplinară, ba chiar s-a obținut ca instrumentul incriminat să fie depus în bagajul proprietarului de drept. Aproape un miracol.

Dar, fiind Crăciunul, de ce nu?

Din volumul „Aur și noroi”, autor Ioan Dunca, Editura Metafora, Constanța 2004

Fostul deținut politic și memorialistul Ioan Dunca din Vișeu de Sus cunoaște, la cei peste 91 de ani de viață (va împlini 92 în februarie!), o tinerețe spirituală remarcabilă, în ciuda problemelor de sănătate care în mod inevitabil îl marchează în ultimii ani și îi limitează posibilitățile de deplasare.

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, ca fiu al preotului greco – catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate marcantă a spiritualității creștine maramureșene și mai târziu, a rezistenței anticomuniste), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, implicat activ în organizația condusă de profesorul Aurel Vișovan, arestat și apoi condamnat de autoritățile comuniste, va pătimi 11 ani în temnițele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Baia Mare, Satu Mare, Galați dar și lagărele de muncă forțată de pe Canalul Dunăre-Marea Neagră și din Balta Brăilei. Suferințele îndurate dar și oamenii minunați pe care i-a cunoscut au fost prezentate în lucrarea „Aur și noroi”, una dintre cele mai valoroase mărturii maramureșene ale Golgotei neamului românesc, cu martirii, sfinții și eroii săi din toate colțurile țării, făra nicio deosebire de orientare politică, etnie sau confesiune… dar și într-o lucrare ulterioară de mai mici dimensiuni intitulată „Amintiri din rezistența anticomunistă”.

Domnul Ioan Dunca a colaborat constant în ultimele 3 decenii la diferite publicații specializate în cultivarea istoriei autentice și a memoriei anticomuniste și continuă să o facă, trimițând lunar texte bogate în informație, cu o deosebită rigoare în analize dar și cu un constant și reconfortant umor. Dealtfel, după credința în Dumnezeu și dragostea față de colegii de ideal și suferință, umorul a fost arma care l-a făcut să supraviețuiască iadului și, nu de puține ori, să ridice și moralul celorlalți. Eminamente pozitiv în toate abordările, Ioan Dunca ne lasă moștenire frumoase portrete morale ale tinerilor maramureșeni implicați în lupta anticomunistă, făcând (alături de Gheorghe Andreica), o muncă esențială de cronicar, fără de care multe comori de suflet ar fi fost pierdute sau uitate (mai ales despre cei care nu au lăsat nimic scris). Iar față de profesorul, îndrumătorul și prietenul lor Aurel Vișovan, Ioan Dunca are, de aproape 8 decenii, pe lângă respectul și simpatia cu care îl înconjurau toți elevii, o comuniune profundă pe o dimensiune tainică, inefabilă, care a izvorât rânduri de o frumusețe emoționantă.

Preot prof. Marius Vișovan

Azi 19 august avem aniversarea rotundă (75 ani) de la arestarea tinerilor anticomuniști maramureșeni din „lotul Vișovan” , la 19 august 1948, primul lot de deținuți politici din Maramureș arestați de regimul comunist, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Oferim cititorilor acest fragment prin care, alături de Gheorghe Andreica ne „furișăm” și noi în închisoarea din Sighet, în acele prime zile de detenție și îi cunoaștem pe tineri, așa cum erau ei atunci…

* * *

„…Uşa puşcăriei s-a deschis şi în prag apăru un gardian cu centură şi diagonală. Avea în mână o listă pe care figurau numele noastre în ordinea alfabetică. Gardianul începu să ne strige cu glas tare:
-Andreica Gheorghe.
-Prezent.
-Treci înăuntru!

…Şi aşa, din ultimul am ajuns primul. Aşa mi-a fost dat mie de Sus să fiu la ghinioane tot primul, iar la plăcinte tot ultimul. De-ar fi fost acesta singurul caz, poate l-aş fi uitat. Dar n-a fost singurul, ci toate – parcă – aşa mi-au mers în viaţă. Orice lucru l-am obţinut greu. Mai scumpe au fost sudorile decât realizările. Abia când mă gândesc la cei care-au trecut prin iadul Piteştiului sau al Gherlei mă consider un om norocos. Deşi am căutat dezastrul cu lumânarea, Dumnezeu m-a ferit de el. Căci n-aş fi rezistat. Iar acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că n-am fost deloc ghinionist ci, din contra, un om norocos.

Toţi hoţii din închisoare au fost strânşi în camerele lor, iar gardienii, cu mic cu mare, au venit pe coridor în faţa corpului de gardă, ca să întâmpine „faimoasa bandă”, cea care era cât pe-aci să spulbere regimul democrat popular. Şi uite-aşa, în fruntea plutonului de proaspeţi puşcăriaşi păşeam eu ţanţoş în pas de front. Mă vedem şi eu o dată în frunte…

După ce am ajuns la etajul 2, urcând câte trei trepte deodată, la un timp oarecare ne-a ajuns din urmă şi un gardian bătrân, pe nume Grigore Tivadar, consătean şi prieten cu doi dintre noi, cei arestaţi. Ne-a deschis uşile şi, rând pe rând, am fost introduşi tot câte unul sau doi în cameră. Aveam unde, căci întreg etajul 2 era liber. Camera era goală. Într-un colţ era o „tinetă” din tablă – cu un capac ce se îmbuca ermetic – pentru necesităţi fiziologice. În rest nimic. Pe jos, duşumeaua era de scândură…

De acum echipa era întreagă. Iată-ne:

AUREL VIŞOVAN era şeful grupului. La liceu avea funcţia de profesor suplinitor la chimie. În paralel urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj – secţia „particular”, adică „fără frecvenţă”. La data arestării era în anul IV de studii. Avea 22 de ani. Deși locuia de multă vreme la Sighet, părinții lui erau originari din satul Breb.
Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu multe talente. Mai întâi avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o putea repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba. Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza. Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent…
Deşi nu avea o voce excepţională, era  totuşi  un bun cântăreţ. Mai târziu, pe parcursul închisorii, s-a dovedit a fi şi un talentat compozitor. În momentele de inspiraţie inventase semne speciale cu care fixa melodia sau ariile unui cântec, zgâriind pe perete diferite semne mnemonice pe care numai dânsul le înţelegea… Aşa au fost compuse „Rapsodia Maramureşului” şi alte cântece de închisoare sau de dragoste, care ne-au ridicat moralul nouă, celor neîmpliniţi ca vârstă.
În închisoare, cu toţii îi ziceam „domnu’ profesor”. Mai târziu, după ani şi ani de zile – după ce diferenţele de vârstă s-au şters – a devenit pentru toată lumea: „Aurel”…Creştin până în măduva oaselor, om de onoare şi de sacrificiu. Dintre toţi prietenii pe care i-am avut, n-am întâlnit pe nici unul care să-l fi depăşit.

IOAN VIRAG, în vârstă de 24 de ani, bun prieten cu Aurel Vișovan. Fiu de ceferist din Sighet. De meserie funcţionar, fusese notar în localitatea Ocna Şugatag, în apropierea Sighetului. Fiind cel mai vârstnic dintre noi toți, răspundea în cadrul organizației de recrutarea adulților, dar nu apucase să facă mare lucru. A fost suficient însă ca să primească la judecată doi ani de închisoare corecţională. Sărmanul… La închisoarea Cluj, imediat după proces, s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă. În timp ce noi ceilalţi ne târam cu greu, ducându-şi fiecare crucea prin alte închisori, Virag murea în închisoarea Cluj…

NISTOR MAN din Șieu, flăcău de 19 ani înalt de statură, bun la carte, nepăsător în faţa morţii şi a suferinţei. Părul bogat, castaniu, ondulat, îi dădea prestanţă şi autoritate asupra altora. Bărbat frumos, inteligent şi cult. În cei 13 ani de închisoare pe care i-a executat, n-a făcut nici un compromis cu administraţiile comuniste. Din această cauză, în perioada cât a executat pedeapsa la Canalul Dunăre – Marea Neagră, a stat mai mult pe la brigăzile disciplinare, cu lanţuri la picioare. În semn de protest împotriva regimului ce i s-a aplicat, de multe ori a declarat greva foamei…

CONSTANTIN RAD (îi ziceam Costică) din Călinești – băiat de mare ţinută morală şi dârz la cei 19 ani ai săi. A executat și el mulți ani de pușcărie, în două etape. De statură mijlocie, bine legat… Avea un păr platinat, extrem de subţire şi fin. Bun matematician, dar şi expert în orice fel de muncă fizică.

ȘTEFAN DEAC (îi ziceam Fănică) din Cuhea (actuala comună Bogdan Vodă) – de aceeaşi statură cu Costică Rad. Nici un milimetru în plus nici unul în minus… Era un flăcău bine legat, vânjos şi tăcut. Pe lângă că vorbea puţin, era şi foarte corect. Îi plăcea să asiste la ciondănelile noastre, ale celor mai mărunţi, distrându-se copios pe socoteala noastră. Datorită ţinutei sale de ţăran înstărit, l-am botezat „Chiaburul”. Fănică Deac era tipul tânărului răbdător şi nepăsător la suferinţă. Aceasta era o atitudine specifică celor din satul Cuhea. Răbdau ca nişte catâri, fără să se vaite sau să protesteze.Vârsta -19 ani.

IOAN ILBAN din localitatea Dragomireşti, flăcău de 18 ani, înalt brunet şi drept ca frasinul. Mult mai emancipat decât mine şi chiar decât alţii… Era veşnic îndrăgostit – şi asta pe drept, căci dintre toţi avea cea mai mare trecere la fete…În închisoare purta cea mai zdravănă căciulă ce mi-a fost dat să văd în viaţa mea. I-a trimis-o scumpa lui mamă şi i-a fost de mare folos în cele trei ierni pe care le-a petrecut în închisoare. Nu l-am văzut niciodată căinându-se sau dând înapoi din faţa greutăţilor.

GRIGORE HOTICO, de 19 ani, era fecior de învăţător din Ieud. Lucrul cel mai important pentru noi era că mai avea şi două surori, una mai frumoasă decât cealaltă. Lizuca – cea mai mică – s-a măritat între timp, aşa că am tăiat-o definitiv din agendele noastre. Dar Ticuţa a rămas… Securitatea a încercat să-l corupă şi să-l facă informator. Flăcău de ispravă, Hotico l-a anunţat discret pe Vişovan şi astfel am luat toate măsurile posibile ca să ne ferim de năpastă. Grigore Hotico avea o teorie medicală proprie, pe care am adoptat-o şi noi ceilalţi: râsul şi veselia ţin de foame şi – pe deasupra – îngraşă. El toată ziua râdea de nebuniile pe care le făceam noi, ceilalţi, şi ne instiga mereu la altele…

GĂVRILĂ COMAN, supranumit „generalul”, era cel mai ordonat flăcău dintre toţi. Fusese copil de trupă la batalionul 9 „Vânători de Munte” din Sighetu Marmaţiei. Avansase oficial până la gradul de sergent. La închisoare a intrat în ţinută militară. I s-au smuls doar epoleţii şi petliţele. Dintre toţi era cel mai sărac. N-avea mamă. Tatăl său, un om necăjit din Săliște, fără avere, a rămas văduv de timpuriu cu vreo şapte copii, toţi mărunţei. Noroc cu armata română, care i-a luat pe vreo trei dintre cei mai mărişori, făcându-i copii de trupă. Dintre aceştia făcea parte şi Găvrilă al nostru. Milităros şi bun la învăţătură, era brav şi de o corectitudine ireproşabilă. În faţa lui nu puteai să scapi o minciună nici în glumă. Oricine ai fi fost, pe loc te lua la trei păzeşte. Vârsta lui Găvrilă -19 ani.

NELU DUNCA, de 16 ani, feciorul preotului greco-catolic din Ieud. Tatăl său n-a acceptat nici un compromis cu regimul comunist. Din această cauză a înfundat puşcăria. Fiul său l-a urmat, iată, la scurt timp. Mic de statură şi deosebit de vioi, cel mai guraliv dintre toţi. Cum amândoi aveam aceeaşi statură şi – aproximativ – aceleaşi năravuri, străinii ne confundau. Am avut mai multe porecle dar până la urmă am rămas cu numele ce ni le-au dat părinţii: eu Ghiţă, iar el Nelu. Nelu Dunca era cel mai bun cântăreţ dintre toţi, în plus avea şi un auz muzical de excepţie. După Aurel Vişovan şi Nistor Man, el era cel mai citit. În schimb învăţătura sistematică, şcolărească nu-i plăcea. De matematică nici nu voia să audă. Avea talent la scris. Era o plăcere să-i citeşti compunerile. Avea cel mai mare debit de cuvinte pe minut dintre toţi. Prin marile lagăre de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – pe unde şi-a petrecut ultimii ani din prima puşcărie – n-a fost nici unul să-l întreacă. Făcea glume bune şi dădea replici prompte. Era veşnic dispus să cânte. N-a fost cântec nou compus în închisoare pe care Nelu Dunca să nu-1 fi învăţat. Eu – prietenul cel mai apropiat – i-am fost şi cel mai statornic auditoriu. Niciodată nu m-am săturat să-l aud cântând.

PETIU CODREA. Petru îi era numele în actul de identitate, dar toţi i-am zis Petiu, aşa cum îi ziceau cei din familie. Feciorul unui învăţător de excepţie. Mai avea doi fraţi şi o soră… (cu toții trăiesc și azi, n.n.). O familie de intelectuali serioși şi deosebit de harnici la muncă. Locuia în Sighet, dar copilărise la Șugău, o vale pitorească de la marginea orașului unde tatăl său înființase școala, cu ani în urmă. Petiu îmi era cel mai vechi prieten. Ne cunoşteam încă din 1942, pe vremea ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, când ne-am întâlnit vreo patru români la liceul maghiar „Piarista Gimnazium”. La masa acestei familii de intelectuali români m-am mai cioplit puţin şi eu – făcutul din topor şi total neşlefuitul. Petiu era silitor la învăţătură, iar la meserii – fruntaş între fruntaşi. A fost un prieten de nădejde, pe care puteai miza în orice situaţie. Sportiv şi curajos, avea 17 ani.

PETRICĂ ULICI, botezat de noi „Ursu”, datorită forţei muşchilor săi. Deşi avea doar 19 ani, era înalt şi puternic. Bun la învăţătură şi mare şahist, cu dorinţa obsedantă de a fi mereu în frunte. Flăcău de ţăran din Rona de Jos, avea cele mai multe relaţii în rândurile gardienilor de la închisoare, dintre care doi îi erau chiar vecini şi prieteni: Grigore Tivadar şi Ioan Tivadar (noi pronunțam Tivodar, după accentul locului). În acel moment, când Securitatea Poporului abia se năştea, mai puteai avea prieteni chiar şi printre gardienii de închisoare…

IULIU VLAD (îi ziceam Micu) – feciorul preotului greco-catolic din Rona de Jos – era consătean cu Petrică Ulici.

Era înalt, subţire ca o joardă, cu o voce de fetiţă, total neîmplinit fizic. Fratele lui mai mare, proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, i-a dat multe cunoştinţe medicale. Aşadar, Micu Vlad era „doctorul nostru” (ale cărui sfaturi medicale ne-a ferit totuşi Dumnezeu să le urmăm…). Deşi avea doar 16 ani, ţinuta lui era veşnic sobră. Era un băiat serios şi aşa a rămas toată viaţa. Dacă ar fi fost vorba să-l compar cu mine, atunci Micu Vlad ar fi fost un îngeraş, iar eu un drăcuşor…

IOSIF ANDREICA zis „Puiu” era fecior de dascăl din  Călineşti, discipol şi consătean al lui Costică Rad. Era cel mai tânăr dintre toţi – 15 ani. Iute din fire şi încordat, mâna îi tremura abia observabil. Pentru noi ceilalţi, acest aşa-zis defect era un prilej de distracţie şi de glume. De câte ori avea de făcut o treabă mai fină (de exemplu, de pus aţa în ac) i-o dădeam lui, minunându-ne cu toţi cum reuşeşte să treacă aţa prin urechile acului mişcând mâna în dreapta şi în stânga. Cu voce de fetiţă a intrat la închisoare şi tot cu voce de fetiţă a fost pus în libertate, după doi ani şi jumătate.

GHEORGHE BULACU (îi ziceam Gicu) – fecior de dascăl din Budeşti. Anii ocupației maghiare (1940-1944, n.n.) i-a petrecut refugiat cu familia în Oltenia, în localitatea Ciuperceni (la bunicii din partea tatălui), şi a rămas cu multe obiceiuri olteneşti în vocabular şi chiar în mişcări. Flăcău plin de curaj. Bun camarad. Nu se dădea bătut cu una, cu două. Avea 17 ani.

VASILE DUNCA din Ieud era cel mai vârsnic dintre elevi: 21 de ani. Cânta şi el destul de bine, secondându-1 sau „terţându-1” pe Nelu Dunca. Încerca să compună „vierșuri”(cântece specifice înmormântărilor maramureșene, care evocau viața răposatului, după terminarea rânduielii canonice a prohodului) ba chiar şi unele melodii, care însă mie nu-mi plăceau. După ani şi ani de zile, profitând de unele slăbiciuni ale firii sale, Securitatea i-a provocat o prăbuşire sufletească totală, din care își va reveni târziu și greu, ajutat de Aurel Vișovan.

IOAN MOTREA (îi ziceam Ionică ) – flăcăul cel singur pe lume s-a născut în comuna Slatina, situată dincolo de Tisa, în actuala Ucraină Subcarpatică. L-a prins închiderea graniţei, din anul 1947, dincoace de Tisa, în Sighetu Marmaţiei, şi aici a rămas. Ionică era, la 20 de ani, marele nostru sportiv şi microbist şi cel mai bun şahist dintre toţi. Avea un suflet bun şi nobil, care înduioşa. N-aveai cum şi nu puteai să te superi pe el.

MIHAI VLAD (îi ziceam Milu) din Sighet, era cel de-al doilea student printre noi, după Aurel Vişovan. Avea 22 de ani.

L-am cunoscut abia în puşcărie, aşa că nu am ce zice despre el prea multe, decât că s-a dovedit un băiat bun, ca toţi ceilalţi.

ULTIMUL sunt eu, GHEORGHE ANDREICA din Vișeu de Mijloc (actualmente cartier al orașului Vișeu de Sus),  cred că deja mă cunoaşteţi destul de bine, din cele spuse până acum, fără să trebuiască să mă laud. Aveam atunci 17 ani.”(Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închisoare”)

* * *

Dintre cei arestați atunci, mai sunt acum în viață Nistor Man la Târgu Mureș, Ioan Dunca la Vișeu de Sus și Petru Codrea la Sighet, cu toții trecuți de 90 ani, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă, modele luminoase pentru noi cei de azi.

Preot prof. Marius Vișovan