În completarea atmosferei Centenarului nașterii lui Aurel Vișovan (împlinit recent, la 4 iunie 2026) oferim cititorilor acest text sugestiv și impresionant, scris de Ioan Dunca (la scurtă vreme după trecerea lui Aurel Vișovan în veșnicie, în anul 2002) și publicat de Fundația Academia Civică în antologia de texte intitulată  „Memoria Închisorii Sighet”, ediția a doua, revizuită și adăugită,  îngrijită de Romulus Rusan.

Se face mare caz astăzi de lipsa de „modele” resimțită de tinerii Patriei noastre, explicându-se astfel dezorientarea și dezordinea morală în care se zbat.
Orizontul se caută, ordinea se formează.

Dacă e vorba de modele, noi am avut unul cum altul nu-mi imaginez.  Nu era singular, au fost și alții în vremea adolescenței noastre, trezită în foc, perioada ocupației maghiare (1940-1944), războiul, lupta inegală pentru salvarea Maramureșului de anexarea la Uniunea Sovietică (1945) urmată de mâzga comunismului zis biruitor. În astfel de vremuri apar modele, dar ce fac ele dacă nu-i cine să le urmeze?

În criza de profesori de după război, aceștia au fost supliniți de tineri absolvenți de liceu, de teologie, studenți „particulari”…  înlocuind aceștia cu real succes lipsa titularilor. Se muncea mult pe vremea aceea și era o extraordinară străduință de a umple golurile lăsate de… istorie.

Așa a apărut la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet tânărul absolvent al Colegiului „Diaconovici Loga” din Timișoara, Aurel Vișovan. Preda ca suplinitor chimia, fizica și limba italiană și studia la Facultatea de Drept din Cluj ca „particular” (fără frecvență). Părea mai degrabă un elev din anii terminali decât un profesor. Cu toate acestea s-a impus repede prin seriozitate și muncă temeinică. Înalt și vertical, frumusețe bărbătească, aspră până îl cunoșteai, totdeauna pregătit la ore, sever și drept, admirat și – ca profesor – temut.

Ne întrebam, cum poate munci atâta ? Știam că e student strălucit, cu toată situația ingrată de „particular”. A mai refăcut, el știe cum, laboratorul de fizică și chimie ca și ce mai rămăsese din colecțiiile naturale devastate de mutările de colo-colo care nu se mai terminau pentru a face loc spitalelor militare sovietice. Când totuși mutările au încetat, printr-o muncă enormă și cu efortul susținut și de corpul profesoral și de elevi, s-a  reclădit din dezastru ce s-a mai putut, urnindu-se din nou școala.

A urmat instaurarea comunismului și reacția noastră. Mă număr printre aceia care au fost acceptați să-l urmeze pe Aurel Vișovan și m-am simțit întotdeauna onorat de aceasta. Era într-adevăr un model de urmat și a fi acceptat în preajma lui, o onoare.

Prima arestare în 1948. Nu intru în amănunte, au fost scrise de alții. Celula ne-a legat și mai mult, ne-am cunoscut și mai bine, și chiar dacă domn’ profesor (cum continuam să i ne adresăm) regreta că ne-a vârât în belea și și-a asumat întreaga responsabilitate la Tribunal, noi nu am regretat.

Regretul a fost în toamna anului 1949 când ne-am despărțit la Jilava și știam că va trece mult până îl vom revedea, având o condamnare de 10 ani temniță grea. Dar nu știam că la Pitești, unde urma să meargă el, va intra în oroarea dezlănțuită acolo din prima clipă. A parcurs totul de la capăt la capăt. Cum a supraviețuit?

Nu bănuiam atunci că ne vom regăsi după 10 ani tot în fața unui Tribunal Militar, judecați și condamnați, tot cu el acuzat principal, deși în intervalul de 10 ani nu ne revăzusem.

Din feciorul falnic, impunător, rămăsese o umbră. Bolnav, descărnat, abia ținându-se pe picioare, cere din nou instanței să-l considere pe el unicul responsabil. Responsabil? De ce? Grupul nou format era în majoritate din vechiul nostru grup de acum 10 ani, dar mai erau și alții adăugați după criterii doar de Securitate știute pentru a alcătui o falsă organizație antistatală, după nevoile momentului. Iar umbra celui care fusese domn’ profesor Vișovan încerca să atragă toată nenorocirea pe capul lui. El care suportase singur chinuri mai mult decât toți la un loc!

Am schimbat puține cuvinte atunci. Bucuria revederii era umbrită de starea lui, disperată din punctul meu (nu numai al meu ) de vedere. Aveam să stăm următorii ani în temnița din Satu Mare, în prima perioadă Aurel fiind separat de noi, ceilalți maramureșeni.

O iarnă întreagă, deosebit de friguroasă, a fost izolat într-o celulă cu un turnător, având caverna de la plămâni deschisă (avea mai multe, dar asta era cea mai mare) fără niciun medicament. În celula aceea cu regim special se introducea căldura excesiv, alternând cu stoparea căldurii la fel de excesiv. Probabil se presupunea că în felul acesta va muri în mod „natural” fără să le mai dea dureri de cap.

Primăvara i s-a făcut o radiografie cu rezultat stupefiant – caverna era închisă și calcifiată!  Ce să mai înțeleagă sărmanii criminali oficiali? Că banditul e tot bandit, dă planurile peste cap așa, de afurisit ce e! Lasă că-l aranjăm noi altfel!

Așa a apărut în celula noastră supraaglomerată. Zece sau unsprezece într-o celulă calculată în vremea chezarocrăiei (a Imperiului austro-ungar ) la maxim trei inși.  E drept, calculul se referea la hoți, ceea ce era altceva. În fine, eram aici aproape toți din grupul nostru. Pentru Aurel era clar:
–M-au adus aici ca să vă îmbolnăvesc și pe voi. Eu știu că până în prezent nu am fost niciodată „pozitiv”. Dar cine știe… mi-e teamă pentru voi!

Era scandalos! Omul acesta nu se gândește niciodată la sine?

Nu!  Aurel, cum începuserăm cu greu să i ne adresăm la cererea lui, nu se gândea niciodată la sine. Se îngrijea în felul lui, cunoscându-și boala pe de rost, dar cu grija noastră spre a nu fi el cauza – chiar indirectă – unei eventuale contaminări în grup.

Situația nu era roză nici pentru alții. Costică Radu era cu nervii la pământ după tratamentul brutal suportat la Ministerul de Interne, Fănică Deac era chinuit de pietre la rinichi, suportate în stilul lui, fără să crâcnească fără un oftat măcar, exasperându-l pe Nistor Man care afirma cu convingere că tipul (adică Fănică) era pur și simplu inuman! Ceilalți la fel, poate nu bolnavi sau mai puțin grav dar slăbiți și lihniți de foame. Dar toate păreau mărunte față de starea jalnică a lui Aurel.

Ce era de făcut? Medicamente primea, dar nu ce-i era necesar. Nu se știe de ce, exact acestea erau lipsă în farmacia pușcăriei! A profitat o dată de bogatele-i cunoștințe de chimie cerând două soiuri de pastile, care sfărâmate și amestecate într-un banal flaconaș de medicamente au dus la un rezultat absolut incredibil. Pe traiectul între nas și trahee a făcut o ulcerație despre care presupunea Aurel – și bine a presupus – că ar fi de natură TBC. Motiv serios de alarmare, din care a rezultat combinația reușită, alcătuită de Aurel. Am fost pe post de infirmieră și am suferit văzând lacrimile de durere scurse din ochii lui Aurel când, strângând din dinți, turnam combinația pe nările larg deschise spre tortură. De câteva ori pe zi!  Dacă eu sufeream, pur sentimental, ce o fi îndurat Aurel? Nu știu. Știu că treptat durerile au scăzut până la dispariția totală. Posibil că ulcerația s-a închis în urma tratamentului auto-prescris.

Dar a mai fost și un alt fel de tratament și anume buna dispoziție pe care ne-am străduit și am reușit să o creem redevenind niște adolescenți, cam întârziați ce-i drept, și generând o voie bună ca în vremea adevăratei adolescențe. Ne-am ocupat timpul și l-am implicat fără rușine și pe Aurel, apucându-ne pentru început de italiană, alții de matematică și tot ce ne mai dădea prin cap că ar trebui să știm și nu știam. Ori așa ceva găsești mereu și aveam și dascălii la îndemână. Treaba asta și afecțiunea noastră absolut sinceră și fără rezerve l-a  înviorat pe Aurel nesperat de mult. Desigur, resortul principal a fost moralul și morala lui. Dar ne place să credem că am ajutat puțin și noi.

Dar când a trebuit să ne despărțim din nou am fost din nou îngrijorați: oare-l vom revedea cândva ?

L-am revăzut. După ce și-a făcut restul „stagiului” la Aiud, unde a fost instalat direct in Zarcă. Și unde a supraviețuit din nou. Cum? Presupun că rugându- se. Întreaga lui viață a fost rugăciune. În gând și faptă. În dăruire totală pentru ceilalți. Niciodată nimic pentru el.

Peste ani, mulți ani, mi-a împrumutat o carte despre Pitești (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării) și grija lui era cum să șteargă de acolo sublinierea „Aurel Vișovan, eroul de la Pitești” … dacă nu știu eu cumva ceva, o soluție… ca să șteargă sublinierea de care se jena. Am râs din toată inima, acesta era Aurel și sub acest aspect era indubitabil fără speranță de schimbare…

Amănunte despre el însuși, în cartea de memorii pe care cu greu a fost determinat să o dicteze. Puține. Nu i-a plăcut să vorbească despre sine. Dar generos peste măsură cu alții, toți mai buni în opinia sa decât el. S-a căsătorit cu o fată pe măsura lui, dar viața nu l-a cruțat. A avut dureri de toate felurile, mai ales pierderea unui copil. A rămas cu unul care i-a dăruit pe cât era în viață încă cinci nepoți, al șaselea pe drum. O casă plină de copii și de hărmălaia lor veselă. În toată viața lui, roasă de închisori, de boli, de chinuri atroce și uneori de calomnii și învinuiri nedrepte, pe care nu se ostenea să le combată, a avut totuși marea bucurie, inegalabilă, a unei familii numeroase și devotate.

Mulțumesc pe această cale soției sale Aurelia, în numele tuturor celor care l-am iubit nelimitat pe Aurel, pentru ceea ce a știut să-i ofere.

====

– Tot mor, de atâția ani…

Cuvintele acestea le-am auzit, mai mult șoptite, ultima oară când l-am văzut în viață. Cumplit de adevărate. Murea mereu și revenea miraculos. De atâtea ori ne-am despărțit fără iluzia revederii și totuși ne revedeam. În ciuda a ceea ce era evident am avut și de data asta vaga iluzie că va depăși din nou pragul, că va păcăli moartea.

Dar de data asta nu a mai fost să fie. Era 7 august 2002…

Nu-mi vine să folosesc cuvântul moarte când e vorba de Aurel.

Lui i se potrivește mai degrabă următorul fragment dintr-o rugăciune alcătuită de Padre Pio:
„Rămâi cu mine Doamne, și ajută-mă ca și eu să rămân mereu cu Tine pentru ca să trăiești doar Tu în mine, iar eu să dispar în Tine și să mă consum, mic bob de tămâie în văpaia iubirii Tale infinite. Amin.”

Ioan Dunca
Memoria Închisorii Sighet, Fundația Academia Civică, 2003.

Școala de Artă „Gheorghe Chivu” din cadrul Centrului Cultural Sighetu Marmației are plăcerea de a vă invita joi, 18 decembrie 2025, ora 16:00, la un concert de colinde special, intitulat „O, ce veste minunată”. Evenimentul va reuni pe scenă elevii claselor de Canto popular, Vioară și Saxofon, coordonați cu multă dăruire de profesorii: Viorel Bledea, Marius Iusco, Ioan Dunca și Florin Filimon.

Acest concert va fi o adevărată sărbătoare a spiritului Crăciunului, iar atmosfera magică va fi completată de interpretările vocale și instrumentale ale tinerelor talente din cadrul școlii. Vă invităm să pătrundeți într-un univers muzical deosebit, cu colinde tradiționale, care vor răsuna în Sala de spectacole a Centrului Cultural Sighetu Marmației.

Vă așteptăm cu drag să celebrăm împreună magia Crăciunului!

Centrul Cultural Sighet

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc  întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă. Anul acesta se împlinesc 76 ani de la momentul încarcerării lor în sinistra închisoare din Sighet, la 29 august 1948 (de unde au fost ulterior duși la Cluj pentru proces și apoi repartizați la închisorile de executare a pedepselor – Pitești, Târgșor, Gherla, Canal, Aiud…).

Anul acesta singurul senior prezent a fost domnul profesor Nistor Man și împreună cu un grup de preoți și tineri greco-catolici au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial de la Sighet (celula unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Rugăciunea din celulă a urmat Sfintei Liturghii celebrate jos pe celular de grupul de la Oradea și Zalău, aflați în pelerinaj la Sighet, la sfârșitul căreia domnul Nistor Man  a ținut un discurs tinerilor.

Cei trei supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Petru Codrea – 93 de ani cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca – 92  ani la Vișeu de Sus, și Nistor Man – 95 ani, la Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 4 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan

Providența dumnezeiască ne oferă, în anul de grație 2023, bucuria și privilegiul să mai avem printre noi mărturisitori ai idealului creștin și național, pătimitori în închisori dar și luminători ai societății, oameni de mare caracter, repere obligatorii ale reconstrucției morale a națiunii române (ne referim în special în acest articol la cei legați direct de Maramureșul istoric, dar ne exprimăm respectul pentru toți românii care mai sunt în viață și care au dat mărturie de jertfă în rezistența anticomunistă și care sunt omagiați oficial la 9 martie în fiecare an). După ce imensa majoritate a generației lor a plecat deja spre veșnicie, cei rămași – puțini dar luminoși – sunt ultima noastră legătură cu un trecut eroic care ne legitimează în fața lui Dumnezeu și a istoriei.

Odată cu aniversarea – tot azi 9 martie – a celui mai tânăr dintre ei, domnul Aurel Vlad din SUA (născut la 9 martie 1933 la Dragomirești și implicat cu generozitate în multe proiecte ale memoriei inclusiv două frumoase  monumente ale eroilor din localitatea natală), toți foștii deținuți politici maramureșeni au depășit 90 de ani, trecând de cele două praguri biblice de 70 și 80 de ani (prevăzute în Psalmul 89) – care reflectă longevitatea naturală a omului. Care este rolul lor acum în planul lui Dumnezeu pentru neamul românesc? Fără îndoială supraviețuirea lor până azi are și o explicație evidentă, aceea de a mai putea oferi tinerelor generații informații cu valoare istorică și morală din experiența lor personală, de a da românilor de azi șansa unei întâlniri directe cu eroii luptei anticomuniste.

Dar mai există, în opinia mea, și o altă explicație. Pentru ca oameni cu tinerețea și sănătatea distruse în închisori, supuși la foame, frig și torturi ani de zile (plus șicanele și privațiunile de după aceea) să ajungă să trăiască mai mult decât majoritatea celor liberi cu o viață normală, aceasta nu se poate explica decât prin asistența directă  a lui Dumnezeu, printr-un har cu totul special. Prin viața lungă și împlinită a nonagenarilor noștri, Domnul ne amintește că numai El este Atotputernic! Numai El este Stăpânul vieții și al morții! Avertizare serioasă pentru toți dictatorii, tiranii și torționarii care s-au amăgit crezând că au în mână destinul omului și al națiunilor… (Țurcanu la Pitești, Goiciu la Gherla, Koller și Crăciun la Aiud, Maromet la Jilava, Stern și Retezaru la Sighet și Baia Mare, au avut comportamente efectiv diabolice!) dar și reconfortantă consolare și încurajare pentru cei care se încred în Dumnezeu și devin instrumente ale lucrării Sale, după cuvintele psalmistului David: „Domnul este Păstorul meu și nu voi duce lipsă de nimic” ( Ps.22) și ale apostolului Pavel: „Dumnezeu toate le îndreptează spre binele celor care-L iubesc” (Romani 8,28).

Cei opt nonagenari ai noștri, în ordine cronologică sunt (în paranteze localitatea de origine din Maramureș, domiciliul actual și anul nașterii): Melania Rițiu (Săpânța – București, 1925), Vasile Bizău (Dragomirești – Franța, 1925), Nistor Man (Șieu -Tg Mureș, 1929), Ioan Pop Arvinte (Breb -Timișoara, 1931), Petru Codrea (Vadu Izei – Sighet, 1931), Gheorghe Bărcan (Săliște – SUA, 1931), Ioan Dunca (Ieud  -Vișeu de Sus, 1932), Aurel Vlad (Dragomirești – SUA,1933).

Să le dea Domnul sănătate, iar nouă bucuria și responsabilitatea de a le duce mesajul mai departe, în comuniune cu cei deja ajunși în Patria cerească, cu toți martirii și eroii neamului românesc!

preot prof. Marius Vișovan

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Alături de cei 2 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban și Nistor Man, au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate. Ulterior s-au rugat în celulă și un grup de preoți și tineri de la Oradea și Zalău.

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (90 ani) și Petru Codrea (89 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (88 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (91 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 7 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan

Găvrilă Iusco – Sfâcă (născut la Ieud în 1932) a fost unul dintre eroii luptei armate anticomuniste din Maramureș. Elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, conștiința sa creștină și românească îl determină să ia atitudine, la doar 16 ani devine partizan, ucenic apropiat al lui Vasile Popșa (și pe plan spiritual și organizatoric) alături de care a luptat contra Securității până în mai 1949, când în urma încercuirii de la Ieud, Vasile Popșa este ucis, iar Găvrilă Iusco și ceilalți partizani sunt arestați (cu excepția lui Ion Popșa care reușește să fugă dar este arestat mai târziu). Eliberat după câțiva ani de închisoare, Găvrilă Iusco se va stabili la Vișeu unde se va încadra în muncă, își va întemeia familia, dar va pleca prea repede la cele veșnice în 1988, la doar 56 de ani. În cimitirul din cartierul Vișeu de Mijloc (parte componentă a orașului Vișeu de Sus), am găsit mormântul, am aprins o lumânare și am înălțat o rugăciune către Domnul pentru veșnică odihnă a sufletului său și pentru luminarea conștiinței poporului român.

Iată o frântură din lupta armată anticomunistă din Maramureș, în relatarea lui Găvrilă Iusco – Sfâcă (care reflectă atât curajul cât și noblețea sa sufletească), ale cărui mărturii au fost salvate și consemnate de camaradul său, Ioan Dunca, din Vișeu de Sus.

„Prima dată Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti unde noi eram adăpostiţi în casa morarului Petrovan. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: „Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: „Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. „Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de data asta n-am mai scăpat…” (Ioan Dunca, Amintiri din rezistența anticomunistă)

preot prof. Marius VIȘOVAN

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan, urmat apoi de agapa fraternă găzduită generos de domnul Petru Codrea. În ziua precedentă au avut loc momente de reculegere și rugăciune la mormintele camarazilor din cimitirul municipal.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan – Ioan Ilban, Petru Codrea și Grigore Hotico, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București). Datorită decesului neașteptat al soției sale, domnul Nistor Man s-a întors de urgență la Târgu Mureș, după ce participase la prima parte a manifestărilor de la Sighet. Îl asigurăm de profunda noastră compasiune și solidaritate în această grea încercare.

Cei 5 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (87 ani) și Petru Codrea (86 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (85 ani) -Vișeu de Sus, Grigore Hotico  88 ani) – Baia Mare și Nistor Man (88 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 12 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Sursa: Marius Vișovan