Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

Încă din liceu am fost pasionată de perioada comunistă, pe care și mama mea a parcurs-o. Discuțiile de la orele de istorie și de acasă, mi-au amplificat dorința de a cunoaște amănunte despre această epocă ce ține de istoria recentă a României. Consider că există zone întunecate, nedevoalate publicului larg din perioada comunistă, de aceea continuă să mă preocupe investigarea epocii în care au trăit apropiații din familia mea. Comunismul a reușit să suprime democrația și să reducă la tăcere un popor, cu excepțiile de rigoare.

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, mai ales în ultimii ani ce au precedat Revoluția din anul 1989, era încărcat de propagandă și osanale dedicate cuplului Ceaușescu, el “geniul Carpaților” și ea “savantul de renume internațional” își primeau meniul zilnic de lingușeli, plecăciuni, aplauze furtunoase, din partea jurnaliștilor de curte, dar și a oamenilor de cultură ce se prostituau pentru funcții călduțe sau pur și simplu din frică. Critica sau observațiile neconforme realismului socialist erau pur și simplu excluse, deviațiunile anti-sistem de neconceput, opozanții reduși la tăcere. Securitatea omniprezentă veghea cu duritate la menținerea liniștii cuplului prezidențial, hotărâtă să pedepsească orice formă de dizidență în “iepoca” de aur.

Uniunea Scriitorilor din România, de sorginte proletcultistă, edita în tiraje impresionante operele inestimabile ale Tovarășului, iar orele de “religie socialistă” sau, altfel spus, de educație comunistă, erau croite pe același calapod al preamăririi “iubitului fiu al poporului”. Populația hrănită pe cartelă, cu pâinea raționalizată “științific”, fără lumină și curent electric în locuințe, lipsită de minime condiții de trai, a apei calde și-a săpunului, era terorizată de tembelismul și absurditatea reprezentanților clasei muncitoare dar… mămăliga nu exploda.

Festivalul Cântarea României, al “culturii și educației socialiste”, inventat în anul 1976, pin manifestările culturale ce-l compuneau, a devenit o platformă de adulare a președintelui pe viață al României, purtătorul de sceptru regal, zeul înțelepciunii și atotștiutorul veșnic.

Sistemul de represiune și propagandă era infiltrat în toate celulele societății românești din acei ani de sumbră amintire, singura imagine vizibilă, permisă, admisă era doar… Conducătorul Iubit.

La inițiativa domnului Marius Voinaghi, profesor de istorie la C. N. „Dragoș Vodă”, vineri, 27 aprilie 2018, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, a găzduit lansarea „Ghidului ilustrat al comunismului românesc” coordonat de Asociația Forum Apulum din Alba Iulia, în care, încercăm o abordare diferită a acestor 50 de ani de dictatură pentru a face ca mesajul să fie simplu de înțeles și de reținut, prin a pune accentul pe ilustrații realizate de artiști români – Dan Perjovschi, Saddo, Ana Kun, Livia Coloji, Răzvan Cornici, George Roșu, Andreea Ilisăi, Dragoș Boțcău și Bogdan Topîrceanu sunt cei care și-au oferit voluntar munca pentru acest ghid. (Forum Apulum)

Urmăriți și reportajul audio:

Evenimentul a fost moderat de muzeograf Andrea Dobes – Fürtös. Partea de concluzii a fost prezentată de Marius Voinaghi, coordonatorul Cercului de Istorie „Gemina”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

A consemnat Marius Vișovan

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan, urmat apoi de agapa fraternă găzduită generos de domnul Petru Codrea. În ziua precedentă au avut loc momente de reculegere și rugăciune la mormintele camarazilor din cimitirul municipal.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan – Ioan Ilban, Petru Codrea și Grigore Hotico, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București). Datorită decesului neașteptat al soției sale, domnul Nistor Man s-a întors de urgență la Târgu Mureș, după ce participase la prima parte a manifestărilor de la Sighet. Îl asigurăm de profunda noastră compasiune și solidaritate în această grea încercare.

Cei 5 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (87 ani) și Petru Codrea (86 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (85 ani) -Vișeu de Sus, Grigore Hotico  88 ani) – Baia Mare și Nistor Man (88 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 12 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Sursa: Marius Vișovan