#CNDV100 – Profesorul – poet Marin SLUJERU mereu pe drumuri… sighetene!

Profesorul Marin Slujeru a intrat în viața mea „pe tăcute”, cu discreție. Mai întâi la Liceul ”Dragoș Vodă” când am avut fericita ocazie de a-mi preda filosofia, apoi, ca ”meditator” la Istorie Antică, pentru facultate. Mă fascinase încă de atunci prin felul în care m-a determinat să rețin și să înțeleg istoria, dar și prin tactul pedagogic, permițându-mi să învăț ”în ritmul meu”.

Despre Poetul Marin Slujeru știam prea puține. Peste ani – predam deja limba latină – aveam să-i descopăr haiku-urile. Fremătătoare, neliniștite, surprinzătoare sau cuminți, ca firea domniei sale. Apoi poezia – atât de “feminină”, ingenuă, adâncă, filosofico-existențială, reală, simplă sau pătimașă, ca valurile mării veșnic foșnitoare, mereu în căutare. Iubitor de frumos, fin observator al firii și al ființei, Marin Slujeru prinde în cuvinte pulsul orașului său, surprinde cu acuratețe frânturi de viață, mici stampe viu colorate care se strecoară zilnic pe lângă noi, aproape neobservate.

Marin Slujeru povestește mult, însăilează lumea exterioară în crochiuri pline de viață. Dar, despre Omul Marin Slujeru, cu trăirile, frământările, gândurile, viața sa personală, afli prea puțin. Remarci aceeași privire înlăuntru, fără exteriorizări, fără a spune foarte multe despre el. E foarte greu să-l ”prinzi” într-un profil anume. Chiar și datele biografice pe care le-am aflat, sunt puține, culese din cărțile publicate până acum. Însă, tot ”răsfoind” internetul, am găsit câteva notițe inedite: bunicul său se numea Ioan Grigore Marin, învățător. De origine dâmbovițean, a venit în Maramureș după Primul Război, în „zona poliglotă”, voluntar. ”Aici, îndurerat de soarta Maramureșului înstrăinat (din nordul Tisei) – o vreme a fost învățator chiar în Teceul nostru, peste Tisa de Teceul de azi din Ucraina –, publică placheta de versuri „Trec plute pe Tisa”, sub pseudonimul Slujeru (I. Gr. Marin), pseudonim pe care și-l ia ca nume de familie. Se poate să fi fost la mijloc și o neînțelegere cu tatăl său, preot în Bezdead, după ce bunicul s-a căsătorit și a hotărât să rămână definitiv aici, în Sighet.”

Tatăl său a fost tot învățător, în Hoteni. Absolvent al Liceului ”Dragoș Vodă” (promoția 1973, profil umanist), Marin Slujeru este licențiat în filosofie, a fost profesor la Școala Gimnazială Sarasău. Actualmente este pensionar, însă, așa cum ”se descrie” pe pagina de facebook, pasiunea sa rămâne scrisul: scriu parahaiku-uri, am scris, am publicat şi voi mai scrie poezii.

Editura ”Echim” (Sighet) îi publică volumele de poezie: ”Pauza de lectură”, ”Tresăriri”, ”Târziu, în iunie”, volumul de proze poetice ”…léptem?”; la Editura ”Limes” din Cluj îi apare culegerea de autor ”În neștire”, iar Editura ”Valea Verde” (Sighet) îngrijește volumele ”Anotimpul neprevăzut” (poezii) și volumul dublu „În pas de 17 (5-7-5)”, autor Marin Slujeru și „În ce mă privește”, autor Doina Rândunica Anton – un proiect destul de ciudat, de fantezist, n-am mai văzut cărți din acestea, duplexuri, mai ales că mergem fiecare pe terenul nostru, nu interferăm neapărat (Marin Slujeru).

Din 2016, încă de la lansarea site-ului, Marin Slujeru colaborează cu www.salutsighet.ro, unde publică serii de ”pastile”/consemnări sighetene: Locale, De pe sate, Din folclorul local, Pe drum mergând, EDU.RO…, Cotidiene sau ”Semne de carte”.

Tânărul pensionar și pasionatul ”feisbucist” Marin Slujeru a avut timp și pentru mine. I-am luat pulsul într-un interviu pseudo-cuminte.

Brîndușa Oanță (BO): Ce faceți azi, cu atât de multă libertate, domnule profesor – poet?
Marin Slujeru (MS): E greu cu ziua de luni… Altfel, apar noi alternative şi noi constrângeri, toate sub semnul „stării de urgenţă”, se multiplică priorităţile. Aşa că nu am, de fapt, mai mult „timp liber”, mai de grabă „nu am timp”, în continuare – timp interior, pentru a asimila, elabora, formula. Desigur, ar fi ideal să am câteva scopuri clare cu proiectele realizabile aferente…

BO: Din câte am aflat, aveți antecedente poetice în arborele genealogic?
MS: Da, bunicul patern. A avut un rol important în învăţământul, publicistica şi literatura locului. „Trec plute pe Tisa” se numeşte culegerea de poezii propusă sighetenilor în 1930. Regretatul profesor Ion Berinde şi dl. prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu au scris despre el. Numele ce-l port este de fapt pseudonimul literar ce şi l-a ales, numele său real fiind Ioan Grigore Marin, fiul lui Grigore Marin Popescu, preot în Bezdead – Dâmbovița și al Sofiei Popescu.

BO: Nu vă năpădesc nostalgiile cu gândul la anii de școală, de predare?
MS: Ce am avut de dat, de dăruit, am dăruit şi asta m-a îmbogăţit. M-am retras imediat ce am simţit că nu mai am suportul …energetic, psiho-nervos necesar. Profesoratul nu se poate practica strict tehnic sau în stare de relaxare. Sigur că am nostalgii, frumoase amintiri, dar mai degrabă mă încearcă melancolia, văzându-mi foştii elevi navigând prin viitorul lor…

BO: Ce face poetul când nu… scrie?
MS: Îmi cultiv, recunosc, stările poetice, sunt foarte atent la natură, la oameni, la lume (natura umană). Ieşiri în oraş, „la o cafea”, plimbări, poze, lecturi, facebook, evenimente sportive (mai ales „Simona, file de poveste”…), internet (e-presă, filme, muzică). Până deunăzi, petreceam cu nepoţii mei, acuma sunt mari… De scris scriu puţin, mai mult selectez „materia brută” adunată tot mai anevoie, elimin, re- şi reformulez. Nu ştiu dacă sunt poet – scriitor sigur nu. Să zicem că sunt un amator al versului, al notaţiei, al consemnării, al reamintirii, de la „amo, amare…”

BO: Ce citește un tânăr… pensionar?
MS: Oameni, flori, Iza, poeme absolute, e-presa, eseuri, istorie, iar şi iar… Mă bucură să citesc poezie de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, Rândunica Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, textele semnate Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timeea Műller, mai nou Oana Ţînţaş, interviurile depline ce le faceţi voi, Brînduşa Oanţa şi Ion Mariş, la „Salut, Sighet!”. Dacă persoanele amintite vor „comite” şi romane, promit să le citesc, fiind deficitar la acest capitol. Regretatul Ioan J. Popescu scria un roman de factură nonficţională, documentară, mi-l citea pe măsură ce-l elabora…

BO: Este “utilă” filosofia pentru tinerii elevi ai zilelor noastre?
MS: Da, orice filosof, dar pornind de la definirea conceptelor cu care operează şi realizarea „background”-ului socio-istoric şi cultural în care se pronunţă. Altfel, „tinerii elevi ai zilelor noastre”, cum le spui, o să priceapă altceva, reţinând eventual câteva citate, bune de pus pe sonete sau de postat pe fb. Şi care mai mult le complică înţelegerea, făcându-i victime vesele ale culturii-mozaic, fragmentarişti… Or, rolul filosofiei este cel de clarificare – a gândirii, a cunoaşterii, a voinţei – , pentru încadrarea optimă în cosmosul uman. Disciplina filosofică ce o recomand spre aprofundare este etica, dimensiunea morală fiind maxima fiinţei umane ca fiinţă inteligentă şi implicit directoare în proiectul de viaţă. Dacă nu ar fi așa, nu am avea o mulțime de „ocoşi” care dau chix în planul moral… Cultivând lectura înţelepţilor lumii, adolescenţii vor realiza gravitatea inadecvărilor, a derâderii, a superficialităţii, a aranjamentelor şi şmecherismelor, a pervertirii statului de drept, vor şti să distingă între valoare şi pseudovaloare, democraţie şi „dimocrăţie”, politicieni şi politrucieni, demnitari şi agonisitori…

BO: Ce vă amintiți frumos din anii de liceu?
MS: Orele neîncrâncenate (rusă – prof. Radu Bitan, matematică – prof. Aurelia Vişovan), în care eram lăsat să visez (fizică, Optică – tot doamna prof. Aurelia Vişovan, biologie, Anatomie – doamna prof. Livia Balea), orele în care eram provocat să vorbesc (prof. Eusebia Negrea la Literatură universală sau inegalabilul Ion (Jean) Bălin, la economie sau filosofie), încrederea ce mi-au acordat-o diriginţii mei: prof. Ion Vancea (care m-a promovat ca aspirant la poezie, alături de prof. Eracle Titircă, introducându-mă în lumea literară a oraşului), prof. Vasile Gogea, prof. Maria Şugar, prieteniile legate atunci cu Gheorghe Mihai Bârlea şi Echim Vancea, prin intermediul cărora m-am apropiat de Cartea de poezie, de substanţa Maramureş, de tainele creaţiei literare.

BO: Care dintre profesorii din anii de liceu credeți că vă… seamănă, pe palierul educativ – pedagogic? Cu cine v-ați “identifica”?
MS: Haos aici! Aş fi vrut să fiu şi riguros şi empatic şi sclipitor şi cu stilul meu… – şi, ca-n toate celelalte, m-am făcut doar „cântec pentru ele…” Oricum, nu mi-am propus „să îngheţe sângele-n copii” când apar în clasă… Aş zice că, pe lângă o puzderie de personalităţi şi (numai) personaje, mi-au rămas ca model profesorii care m-au făcut să citesc, să „mă dedulcesc” la marea literatură beletristică, filosofică, istorică – Doamna Profesoară Eusebia Negrea şi Domnul Profesor Ion Bălin. Am fost uimit de calităţile regretaţilor profesori Vasile Anişorac şi Vince Citra, din relatările peste timp ale unor foşti elevi de-ai lor – da, aşa am vrut să fiu şi eu…

BO: Ați făcut mulți ani naveta la Sarasău. Pentru un poet era un traseu inspirațional. Profesorul Marin Slujeru cum s-a acomodat în mediul rural?
MS: Da, pentru mine navetiştii se constituiau într-o adevărată societate, una diversă, interesantă, de regulă manifestă (mai puţin adulţii câmpulungeni), reflectând comunitatea mai mare din care făceau parte, în care un loc sper să fi dobândit şi eu. Deplasarea în sine a fost un răgaz pentru observare, meditaţie, contemplare. Prezenţa agresivităţii verbale, practicarea cu virtuozitate a derâderii nu m-au încurajat deloc să mă adaptez. În timp, însă, am învăţat să decelez valorile, trecând peste învelişul lor aspru… Nu-i nimic mai interesant decât să urmăreşti ori să intri în vorbă cu bătrânele, aceşti regizori prestigioşi ai vieţii satului…

BO: Mai agreează tinerii noștri de azi… poezia?
MS: Da, în măsura în care o agreează şi profesorii lor. Există, însă, acest pericol al scientificării jargonarde a gramaticii, acest cantitativism în predarea literaturii („materia”!), al îndepărtării parcă programatice a elevilor de limba română vie naturală, la concurenţă cu ispitirile pleziriste, consumatoriste, IT-iste. „Se face totul” pentru „sărăcirea umanului”, de la vârste fragede.

BO: Iubiți Sighetul fără echivoc. Oare Sighetul își iubește intelectualii? Dar pe poeți îi… respectă?
MS: Nu confund oraşul cu câţiva agonisitori. A fi intelectual, a fi poet, în măsura în care sunt aşa ceva, este o treabă pe cont propriu, asumată, ar fi penibil să cer răsplată. Aici chiar că este vorba de libertate. Iar în privinţa iubirii oraşului, cu atît mai mult…

BO: Care sunt lipsurile de fond ale Sighetului?
MS: Infrastructura (praful!), iluminatul public, estetica urbană (de ex., numai la noi se expun lucruri cum ar fi „Cuiul” sau „Scaunul”, în toată tristeţea lor intrinsecă), înstrăinarea (legală, desigur, nu se presupuie…) a unor edificii publice, inexistenţa unor centre de divertisment specifice, pentru tineri sau pensionari.

BO: Dacă ați fi primarul Sighetului, ce proiecte/ activități ați propune pe segmentul cultural?
MS: Un edificiu-complex, un bloc-turn cu: piscină semiolimpică (aia care se tot face, de vro 50 de ani, ca „Dacii liberi” de la Petrova), sală de lectură (cât o hală, luminoasă, cu multi-media), sală de teatru şi concerte şi recitări, sală de forţă, sală de cinema, o cafenea-restaurant imensă, un „Kiss Pipa II” spaţios, parc („Dendrologic II”), parcare, plajă şi helioport pe acoperiş, cu tavane de sticlă, cu terenuri de tenis adiacente – pe malul Izei, sub Solovan…

BO: Se spune că poezia este veșnic tânără. Presupun că, implicit și poeții nu îmbătrânesc niciodată, nu-i așa?
MS: „Filoanele” mai sărăcesc, cele din tinereţe le-am epuizat (sau m-au epuizat), trebuie timp până se refac, este tot mai mult de aşteptat…

BO: Unde/ cine sunt prietenii dumneavoastră?
MS: La lumina zilei: Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea – de-o viaţă; câţiva tineri admirabili: prof. Marius Voinaghi, av. Lucian Botizan, bibl. Dragoș Ardelean – minţi, fiinţe vii; voi, cei de la „Salut, Sighet!” – implicaţi, profunzi, harnici. În anii din urmă am pierdut trei dintre cei mai buni şi bogaţi cultural prieteni ai mei: poetul Fábri Sándor, enciclopedistul Ioan J. Popescu, prof. Caius Lugojan…

BO: Când veți publica următorul volum de versuri?
MS: E vorba de sfârşitul anului, tot prin bunăvoinţa Editurii „Valea Verde” (editor Ion Mariş). Se intitulează deocamdată „Alte imagini, vederi…”.

BO: Ce propunere aveți pentru aniversarea din toamnă a celor 100 de ani ai Liceului „Dragoș Vodă” (CNDV)?
MS: Eu sunt pentru adevărul întreg, inclusiv privind anii de liceu, atât cei din interbelic, cât şi cei din epocile stalinistă, ceauşistă, postdecembristă. Dar, se pare că noi nu apucăm aşa ceva, rămânem cu idealismele, roz-bombon-urile, adevărurile parțiale sau chiar contrafăcute…

BO: Puteți oferi cititorilor noștri cel mai recent haiku pe care l-ați creat?
MS: 

***
soarele toamnei –
dres mieriu pe faţa ta,
o, strălucindo!

BO: Mulțumesc, domnule poet – profesor! Ne vedem la… toamnă! Fără restanțieri la aniversarea de 100 de ani!
MS: Nici nu visam aşa ceva, la aniversarea de 50 de ani, când eram în clasa a IX-a! Mulţumiri! Cum să lipsesc?

Brîndușa OANȚĂ




”Scrisorile mamei”… sighetence! [VIDEO]

Duminică, 27 ianuarie 2018 – Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului – secția de teatru a Centrului Cultural Sighet a prezentat spectacolul cu piesa “Scrisorile mamei“, o dramă după o poveste adevărată care a început la Sighetu-Marmației în cel de-al Doilea Război Mondial.

Dramatizarea și regia artistică: Ioan Dorel Todea
text: Oscar K. Speace
traducere din limba engleză: Ioan J. Popescu.

Autor (foto & video), Sorin MARKUS

 




Un an fără Johnny… (05.02.1953 – 14.09.2017)

Din ziua de 14 septembrie 2017, Ioan J. Popescu (născut la Baia Mare la data de 05 februarie 1953) a încetat să mai scrie, a încetat să mai fie o voce la Radio Sighet (unde colabora chiar de la înființarea postului). Numele lui a intrat în istoria presei sighetene, care-l va păstra printre amintiri, în arhive. Era un căutător pasionat prin documente, registre, tipărituri uitate de timp, ce păstrau urmele antecesorilor noștri, extrăgea și organiza informațiile cu meticulozitatea arhivarului clasic.

Cunoscător avizat al istoriei evreilor sigheteni, a fost un jurnalist prolific și și-a trecut numele pe multe volume ce vizează în special destinul evreilor din zona noastră. La Editura “Valea Verde” i-am publicat câteva cărți ce vor fi mereu de referință pentru istoria unei populații cu un destin tragic: “Cartea sinagogilor”, “Gibborim. Evrei sigheteni în Primul Război Mondial”, “Evreii din Sighet, scurtă istorie – 1600 – 1940”. A tradus din engleză piesa Janka pe care, împreună cu Maia Morgenstern am oferit-o sighetenilor.

Avea pregătite pentru tipar volumele “Tipografiile din Sighet – 1806 – 2017” şi “Istoria farmaciilor din Sighet” și, în plus, noi, prietenii apropiați știam că Johnny lucra la un interesant roman.

Romanul vieții lui s-a încheiat mult prea devreme. Azi, 14.09. 2018, se împlinește un an de la dispariția lui. PAX TIBI!

Ion MARIȘ




Deschiderea la Sighetu Marmaţiei a Bibliotecii româno-maghiare „Ioan J. Popescu”, filială a Bibliotecii „Corbii albi”

Luni, 5 februarie 2018, de la orele 16, în cadrul evenimentului „Despre Johnny” organizat de Muzeul Maramureşean Sighetu Marmaţiei la Casa muzeu „Elie Wiesel”, în semn de omagiu pentru tot ce a însemnat şi a făcut Johnny Popescu pentru oraşul nostru, se va deschide filiala sigheteană a Bibliotecii româno-maghiare „Corbii Albi”.

Johnny Popescu a fost un excelent vorbitor de limbă română, de limbă maghiară, de limbă engleză. A fost un erudit, un excelent cunoscător al istoriei locale. Cărţile scrise de el stau mărturie că a fost o personalitate de prim rang a oraşului, care merită aprecierea noastră prin toate mijloacele.

Tocmai de aceea Mihail Manole a propus ca filiala din Sighet a Bibliotecii româno-maghiare să poarte numele celui pe care nu avem cum să-l uităm vreodată.

Biblioteca „Ioan J. Popescu” este o filială a Bibliotecii „Corbii albi” înfiinţată la Cluj-Napoca, în cadrul Asociației Clubul Media Corbul Alb. Statutul Asociaţiei prevede organizarea următoarelor evenimente:
-Mese rotunde, itinerarii, cu tematici legate de jurnalism, probleme minoritare, prezentare de cărți și alte activități culturale
-Sprijină educarea tinerilor în spiritul toleranței față de minoritățile de toate genurile, prin concursuri, diverse evenimente, tabere și alte căi
-Editează volume publicistice în diferite limbi
-Realizează portalul de contact român-maghiar care are misiunea de a înlesni contactele dintre comunitățile maghiare și românești
-Colaborează cu alte instituții pe tematici sociale, culturale, sportive
-Creează legături umane între diferite comunități etnice, regionale, sociale, culturale prin atragerea reprezentanților acestora în diferite activități tematice comune
-Reprezintă interesele membrilor săi la diferite evenimente, simpozioane.

În momentul de faţă sunt trei localităţi unde există Biblioteca româno-maghiară „Corbii albi”: Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Cristuru Secuiesc. Începând cu 5 februarie 2018, se va deschide şi filiala „Ioan J. Popescu” a aceleiaşi biblioteci.

Despre modul cum va funcţiona biblioteca vom discuta luni, după ce (sau în timp ce) ne vom aminti „Despre Johnny”. O precizare trebuie făcută de pe acum: Biblioteca primeşte şi dă împrumut doar cărţi scrise de autori români şi maghiari.

Convinşi că autorii de cărţi români şi maghiari pot contribui mult pentru a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, vă aşteptăm luni / hétfő la prima noastră întâlnire!

Coordonatorii filialei din Sighetu Marmaţiei: Horia Picu şi Mihail Manole

Comunicat de presă




Calendarul zilei – sigheteanul Brozik Károly (n. 09.01.1849)

La 9 ianuarie 1849 s-a născut la Sighetu-Marmaţiei Brozik Károly, profesor, cartograf, traducător şi editor. Numele lui este legat de apariţia primului Atlas Geografic din centrul Europei şi de traducerea operei scriitorului Jules Verne.

Brozik Károly s-a născut la Sighet la 9 ianuarie 1849. După absolvirea liceului în oraşul natal, îşi continuă studiile la Facultatea Tehnică din Budapesta. Din anul 1870 este angajat profesor la un liceu din capitala Ungariei unde va lucra până la pensionarea din anul 1905. Pe lângă activitatea didactică, Brozik Károly a desfăşurat o bogată activitate de cercetare materializată în numeroase volume de geografie şi studii. Între anii 1896 şi 1906, este iniţiatorul, coordonatorul şi redactorul primului Atlas Geografic ce cuprinde întreaga zonă central-europeană, atlas care stă la baza tuturor atlasurilor ulterioare. Dintre cele aproape o sută de lucrări din domeniul cartorafiei mai amintim „Harta Europei” (1893), „Atlas geografic pentru elevii de liceu” (1898), „Mic atlas istoric” (1899) precum şi un studiu amănunţit al bazinului Tisei superioare cuprinzând date importante privind Maramureşul, lucrare realizată împreună cu o echipă de cartografi celebri ai vremii, originari tot din Maramureş: sigheteanul Vozáry József, Vucskics Zoltán născut la Ocna Şugatag şi băimăreanul Sasku Károly. Alături de lucrările din domeniul geografiei şi cartografiei, Brozik Károly este şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai operei scriitorului francez Jules Verne, tradusă integral între anii 1878 – 1892. Brozik Károly a încetat din viaţă la Budapesta la 12 iulie 1911.

Materialul ne-a fost oferit spre publicare de regretatul Ioan J. Popescu și a apărut pe site-ul www.salutsighet.ro în data de 9.01.2017.

sursă foto: Wikipedia




„Cetățeni de Onoare” post mortem

Miercuri, 15 noiembrie 2017, în Sala Transist a Primăriei Municipiului Sighetu Marmației, de la ora 12:00, va avea loc ședința ordinară în cadrul căreia se va decerna post mortem titlul de „Cetățean de Onoare” profesorului Caius Lugojan și jurnalistului Ioan J. Popescu. La ceremonie pot lua parte toți cei care i-au cunoscut și apreciat.

În timpul vieții, atât profesorul Caius Lugojan cât și jurnalistul Ioan J. Popescu au activat în comunitate cu dăruire, și-au stabilit traiectorii diferite, dar cu un impact surprinzător și benefic asupra colectivității în care au trăit.

Cu o activitate sportivă susținută în domeniul artelor marțiale, pe care a desfășurat-o ani de zile, profesorul Caius Lugojan a fost și un dascăl minunat – generații întregi de copii s-au aflat sub atenta lui îndrumare la cercurile de pictură, a cizelat și a construit caractere care își amintesc cu drag de el. În ultimii ani de viață el a adus în comunitate un proiect minunat, Culori pentru Pace. Desenele copiilor din întreaga lume au ajuns la Sighetu Marmației. Fiecare copil are ceva de spus, iar când copiii din toată lumea au ales culoarea pentru a transmite mesajul Păcii, profesorul Caius Lugojan nu a făcut decât să ne facă cunoscută dorința lor! Și-a dorit mult ca acest proiect ce a pornit pe plan mondial și a fost adus pe meleaguri sighetene să rămână în comunitate, să nu se altereze sub nicio formă, iar inocența copiilor să fie protejată de adulți responsabili și dăruiți în educarea generației tinere.

Jurnalistul Ioan J.Popescu a fost istoricul nerecunoscut oficial al comunității, a cules informații, a studiat și disecat neobosit arhive importante pentru a aduce în atenția noastră trecutul istoric real, acele evenimente și fapte pe care nu le învățăm la școală. A fost pasionat de cultura iudaică, dar și de comunitatea sigheteană evreiască, comunitate care, de-a lungul timpului, a trecut prin transformări incredibile, dar a suferit și pierderi umane și materiale. A fost realizator de emisiuni radio, jurnalist, pamfletar, artist plastic.

Chiar dacă ei nu se mai află printre noi, rămân în conștiința comunității locale.

Comunicat de presă, Primăria Sighet




Romancierul Alexandru Ivasiuc ar fi împlinit 84 ani (autor, Ioan J. Popescu)

La 12 iulie se împlinesc 84 ani de când, în 1933, la Sighet se năştea Alexandru Ivasiuc, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.

Refugiată la Bucureşti după Dictatul de la Viena, familia Ivasiuc se întoarce în Sighet în anul 1951, astfel că tânărul Saşa – cum îi spuneau prietenii – va absolvi Liceul „Filimon Sârbu” (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). După bacalaureat se înscrie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, dar este exmatriculat din motive ideologice. Înscris ulterior la Facultatea de Medicină din Bucreşti, participă la mişcările studenţeşti din anul 1956, motiv pentru care este arestat şi condamnat la 5 ani închisoare corecţională pe care le execută în puşcăriile din Jilava, Gherla şi în diferite lagăre de muncă. După eliberare i se fixează domiciliu forţat în localitatea Rubla din judeţul Brăila. În anul 1963, după o scurtă perioadă în care lucrează la o fabrică de medicamente, este transferat la Ambasada SUA unde va lucra până în anul 1968.

Între anii 1968-1969 beneficiază de o bursă de studii în Statele Unite, perioadă în care ţine o serie de conferinţe. Între anii 1970-1974 este redactor şef şi director adjunct al editurii „Cartea Românească”, secretar al Uniunii Scriitorilor apoi director la Casa de Filme nr. 1. Alexandru Ivasiuc a murit în cutremurul din Bucureşti la 4 martie 1977.

Ca scriitor a debutat în anul 1964 cu povestirea „Timbrul” publicată în „Gazeta Literară”, urmată de o serie de articole. În memoria literară, Alexandru Ivasiuc rămâne romancierul dezbaterilor etice şi social-politice. Opera lui cuprinde romanele „Vestibul” (1967), „Interval”, „Cunoaştere de noapte”, „Păsările” şi „Apa” (1973), „Iluminări” şi „Racul” (1976), volumul de nuvele „Cornul de vânătoare”, două volume de publicistică precum şi mai multe volume de esuri publicate sub titlul „Pro Domo”.

Romanul „Apa”, a cărui acţiune se petrece la Sighetu-Marmaţiei în anii tulburi de după cel de-Al Doilea Război Mondial, a stat la baza scenariului filmului „Trei zile şi trei nopţi” realizat în anul 1976 în regia lui Dinu Tănase.

Autor, Ioan J. Popescu




Asztalos Sándor – un nume pe monumentul dedicat eroilor paşoptişti din Sighet

Unul dintre eroii Revoluţiei de la 1848, Asztalos Sándor s-a născut la Sighet la 5 mai 1821. Nu ştim prea multe despre tinereţea lui doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă tatăl – Asztalos Pál, membru al parlamentului – îl înscrie la şcoala militară din Bistriţa pe care o absolveşte în anul 1840 ca subofiţer infanterist. Evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena: demobilizat în 1846, se întoarce la Sighet unde va lucra ca grefier.

În anul 1848 se alătură mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă la luptele asupra Aradului din 8 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere, Asztalos Sándor atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria, apoi la Hamburg şi Geneva în Elveţia unde se va întreţine cu succes din pictură. În urma unei altercaţii cu un alt ofiţer refugiat, polonezul Augustin Michael Strzeleczky, Asztalos Sándor îl provoacă la duel, fiind ucis la 17 februarie 1857.

Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate, a dispărut: a rămas însă portretul executat de un alt pictor sighetean, Zahoray János, lucrare care se află expusă în prezent în galeriile Muzeului de artă din Arad (foto). Numele eroului paşoptist este înscripţionat pe monumentul din faţa bisericii reformate din Sighet, iar până în anul 1955, o stradă din oraş i-a purtat numele.

Johnny Popescu




Peste o sută de sigheteni au participat activ la Revoluţia din 1848

Anul 1848 a rămas în istorie drept an de cotitură în istoria popoarelor europene ca şi anul revoluţiilor îndreptate împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste. După Italia, Franţa, Germania şi Austria, la 15 martie 1848, revoluţia izbucneşte şi în Ungaria. Sighetul, parte a Imperiului Habsburgic, a participat la revoluţia paşoptistă, monumentul dedicat eroilor Asztalos Sándor, Móricz Samu şi Leövey Klára din scuarul de lângă biserica reformată, precum şi monumentele din cimitirele reformat şi romano-catolic, vorbind despre acest lucru.

Speriat de amploarea revoluţiei, guvernul ungar a ordonat retragerea trupelor de husari din Galiţia, printre care şi regimentul de husari Würtenberg, împărţit în patru divizii a câte două companii fiecare, conduse de un colonel, un maior şi doi căpitani printre care şi Lenkey János ce avea să joace un rol important în istoria regimentului şi a revoluţiei paşoptiste. Lenkey a fost cel care, în fruntea a 130 de husari, ajunge la Sighet unde este primit cu urale şi flori de populaţie, peste o sută de tineri urmându-l în luptele ulterioare. Printre aceştia s-au numărat: Leövey Klára – fondatoarea şcolii de fete, pictorul ofiţer Asztalos Sándor, scriitorul şi politicanul Várady Borbely Gábor, graficianul Országh Antal – inventatorul fotografiei lucioase, profesorul Hanák János, medicul Pete Zsigmond, Móricz Samuel, actorul Balogh Károly, scriitorul şi publicistul Grosschmid Gábor, scriitorul Lonkay Antal, preotul romano-catolic Palotay László şi pictorul Zahorai János – a cărui lucrare este expusă la Casa „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Prezentăm în continuare biografiile unora dintre sighetenii participanţi la Revoluţia din 1848.

Asztalos Sándor (Sighet, 5 mai 1823 – Geneva, 17 februarie 1857). Despre anii tinereţii ştim prea puţin, doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă, evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena pe care o lasă în 1847 pentru a se alătura mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă în luptele asupra Aradului de la 6 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere ale colonelului Gál, Astalos Sándor observă punctele slabe ale inamicilor, atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria ca apoi să plece la Geneva în Elveţia unde va relua pictura, ajungând o celebritate locală. Cu ocazia unui duel, este ucis la 17 februarie 1857 de către un alt ofiţerul refugiat, polonezul Strzelecki. Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate a dispărut.

Leöwey Klára (Sighet, 25 martie 1821 – Budapesta, 8 aprilie 1897). Din anul 1836 activează în cadrul trupei de teatru din Sighet. Între 1846-1949 este profesoară la Pesta la şcoala de fete condusă de Teleki Blanka cu care, la începutul anului 1849, îngrijeşte răniţii revoluţiei paşoptiste la spitalul de campanie din Debrecen. Pentru participarea la revoluţia din 1848 este arestată şi condamnată la 5 ani închisoare. Eliberată în 1856, înfiinţează şcoala de fete din Sighet. După închiderea acesteia în 1862, după o scurtă perioadă petrecută în Paris, se mută la familia Teleki unde va locui până la moarte. Pe lângă activităţile pedagogice, chiar de la lansarea din 1856 a revistei “Máramaros” colaborează cu aceasta: scrie articole politice, economice, de literatură şi, mai ales, recenzii teatrale. Editorialele privind revoluţia din 1848, precum şi versurile sale au fost publicate şi la Budapesta.

Várady Borbély Gábor (Sighet, 11 noiembrie 1820 – 12 noiembrie 1906), provine dintr-o familie de nobili. După terminarea liceului în oraşul natal, tânărul Gábor pleacă la Eperjes unde îşi completează studiile de filozofie şi filologie. La îndemnul părinţilor, celor amintite adaugă şi studiile la facultatea de drept unde va cunoaşte şi lega o trainică prietenie cu Leövey Klára şi, mai ales cu Gabriel Mihályi de Apşa care îi va fi aproape în toate momentele cruciale ale vieţii. După terminarea studiilor, este înrolat în Garda Imperială de la Viena unde îl cunoaşte pe Asztalos Sándor cu care, alături de mai mulţi tineri reformişti, fondează ziarul „Speranţa”. În anul 1840, pleacă la Bratislava, devenit centrul mişcării reformiste, unde va participa activ la dezbaterile parlamentare. Revenit la Sighet, după izbucnirea Revoluţiei din 1848, Várady Gábor preia conducerea unităţii militare 105, sub comanda generalului Bem. După eşecul de pe valea Someşului, reuşeşte cu mare greutate să aducă unitatea militară înapoi în Maramureş ca apoi, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Militar de la Arad, se refugiază în Bavaria, unde-şi ia pseudonimul de Borbély pe care-l va păstra de-a lungul întregii vieţi. În urma amnistiei generale, în primăvara anului 1860, Várady Gábor revine în Maramureş şi ocupă diverse funcţii de răspundere, printre care şi cea de deputat în Parlamentul de la Budapesta unde desfăşoară o bogată şi importantă activitate în cadrul grupului democratic. În această perioadă scrie scrisori academicianului Szilágyi István, directorul de atunci al Liceului Reformat din Sighet, scrisori care la 23 octombrie 1871 sunt publicate într-un volum. Pe lângă cel epistolar, o altă operă remarcabilă scrisă de Várady Borbély Gábor este volumul „Hulló Levelek” – „Frunze căzătoare” sau „Frunze ce cad” (1892), volum care în cele peste 300 de pagini conţine o cronică amară a evenimentelor trăite de autor. Cartea mai conţine poezii de satiră politică vizând birocraţia funcţionarilor din Comitatul Maramureş, dar şi poezii lirice care descriu frumuseţile plaiurilor maramureşene. După o activitate neobosită dusă în scopul reformării sistemului politic şi a dezvoltării economice, sociale şi culturale ale Maramureşului natal, Várady Gábor a murit la 12 noiembrie 1906, fiind înmormântat cu toate onorurile la cimitrul reformat din Sighetu Marmaţiei.

Zahorai János (Sighet, 17 iunie 1835 – Beregovo 1909). După clasele elementare în oraşul natal, studiile gimnaziale le continuă la Budapesta cu o întrerupere de trei luni, perioadă în care a participat la Revoluţie ca artilerist. În paralel, ia lecţii de desen la o şoală particulară din capitala Ungariei. Din cauza situaţiei precare a familiei, n-a putut continua studiile la Academia de Arte Plastice aşa că după terminarea gimnaziului şi până în anul 1863 va lucra contabil la Arad. Dovedind un talent deosebit dublat de o putere de muncă ieşită din comun, reuşeşte să-şi însuşească cunoştinţele şi chiar să-i întreacă pe cei doi plasticieni, aşa încât se poate lansa în cariera de grafician ilustrator. Se mută în Budapesta unde, în scurt timp, ajunge un nume cunoscut şi respectat printre plasticienii din oraş şi Viena. Este angajat ca profesor suplinitor la catedra de desen al unei şcoli iar ulterior, după ce-şi ia examenele aferente, este numit profesor de desen la gimnaziul de stat din Munkacevo unde va lucra până în anul 1892 când iese definitiv la pensie. Pe lângă cariera de grafician ilustrator, Zahorai János s-a remarcat ca portretist: printre cele mai cunoscute lucrări sunt cele ale prefecţilor şi guvernatorilor din clădirea primăriei din Beregovo, portretele regelui şi familiei acestuia, ale lui Deák Ferenc, Széchenyi, II. Rákóczi Ferenc, Kossuth Lajos precum şi cele ale episcopilor de Satu Mare şi Ungvar.

Országh Antal (Sighet, 1818 – Budapesta, 6 aprilie 1878), grafician, pictor, traducător, scriitor, fotograf, inventatorul fotografiei lucioase, aşa numite „de porţelan”. Participant al Revoluţiei din 1848, fuge în Italia unde devine ofiţer al legiunii din Veneţia: pleacă şi de aici la Constantinopol unde se ocupă cu fotografia şi lucrează ca interpret. În anul 1853 se mută la Paris unde devine cunoscut ca grafician şi pictor, dar mai ales fotograf. După inventarea fotografiei „de porţelan” pe care o brevetează în 1856, deschide un atelier în apropierea teatrului Odeon. Succesul fotografiilor „de porţelan” a fost de scurtă durată din cauză că ele nu erau rezistente în timp. În anul 1862 este amnistiat şi se întoarce la Pesta unde deschide un atelier foto pe strada Kerepesi, dar nu are succesul scontat: firma dă faliment şi este nevoit să lucreze ca mic funcţionar la Ministerul Comerţului. S-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. În urma lui au rămas o serie de articole şi traduceri, precum şi o monografie a Maramureşului.

Lonkai Antal (Bocicoi, 12 septembrie 1827 – Balatonfüred, 29 august 1888). După terminarea studiilor gimnaziale la Sighet, Satu Mare şi Budapesta, se angajează ca profesor-preot novice la Nagybecskerek, Ungaria. În timpul Revoluţiei se înrolează în regimentul condus de Perczel Mór. După 1849 este urmărit de armata imperială aşa că se retrage din viaţa publică şi se dedică studiului istoriei, literaturii şi pedagogiei, perioadă în care devine cunoscut ca jurnalist: scrie la ziarele “Pesti Napló” şi “Új Magyar Múzeum”. Traduce zece volume din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr şi o mare parte din opera lui Demostene. La 1 mai 1856 fondează revista „Pagini didactice” (Tanodai Lapok) care va apărea pînă la 30 iunie 1871. În paralel, publică cotidianul politic catolic „Martorul vremurilor” („Idők Tanuja”). Opera lui cuprinde o serie de lucrări de valoare din domeniul istoriei, literaturii şi pedagogiei. Papa de la Roma l-a ridicat la rangul de Cavaler al ordinului Sf. Grigore şi comendator al Ordinului Sf. Silvestru, şi i-a oferit diploma de Cavler al Pintenului de Aur.

Ioan J. Popescu




Noël Bernard, directorul secţiei române al postului de radio „Europa Liberă” s-a născut la Sighet

Noël Bernard (Noël Bernard Berkovici) s-a născut la Sighet la 25 februarie 1925, pe strada ce azi se numeşte Mihai Viteazu nr. 19, dintr-o familie mixtă, tatăl fiind evreu iar mama săsoaică.

În anul 1937 se stabileşte împreună cu părinţii la Tel Aviv de unde, în anul 1940, emigrează la Londra; urmează cursurile Facultăţii de Matematică şi, după ce primeşte cetăţenia britanică, devine colaborator al secţiei române al postului de radio BBC şi Vocea Americii. Din anul 1953 se stabileşte la München, în Germania, unde devine redactor al secţiei de limba română al postului Europa Liberă, în 1957 fiind promovat director adjunct iar apoi, între 1966-1981 director al secţiei române a Radio Europa Liberă. Vorbitor al limbilor ebraică, idiş, engleză, germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă şi română, în cariera sa de jurnalist s-a remarcat ca un fin şi erudit analist politic. Noël Bernard a murit din cauza unui cancer pulmonar suspect, la vârsta de 56 de ani, la 23 decembrie 1981. Cât a fost directorul Departamentului românesc al postului de radio “Europa Liberă”, a fost ţinta unor campanii de discreditare şi de intimidare şi a fost condamnat la moarte de regimul Ceauşescu, fapte confirmate de colegii săi, de ofiţeri superiori ai fostei Securităţi şi ai STASI. Fiind incinerat la cererea sa testamentară, cenuşa sa se află într-o urnă în casa ultimei sale soţii, Ioana Măgura, în San Diego, California – SUA.

Ioan J. Popescu