În mod cu totul eronat, fie cu intenţie, fie dintr-o slabă informare, în ultimii ani s-a împământenit ideea că Sfântul Valentin ar fi o sărbătoare importată de la americani. Ei bine, nu este aşa! Ziua de 14 februarie este marcată ca zi de sărbătoare în calendare şi în cărţile religioase din spaţiul central-european încă din Evul Mediu. Ca sărbătoare a iubirii, ea s-a răspândit în secolul al XVII-lea, iniţial în tradiţia rurală apoi şi în cea urbană.

La Sighet, această zi se sărbătorea deja în secolul al XIX-lea cu petreceri dansante: presa vremii scrie de balurile organizate de „Bálintnap” (n.a. Ziua Sf. Valentin) care se ţineau de lumea bună din oraş, precum şi de cele din târgul de la Bujurgău, la care, fetele de măritat băgau pe ascuns în buzunarul feciorului ales seminţele unui măr consumat de ele pentru a-l face să se îndrăgostească: a doua zi, feciorii se mândreau cu numărul de seminţe primite de la fetele cu care au dansat. Tot de măr era legat un alt obicei practicat în această zi: tinerii însurăţei mâncau un măr în comun şi apoi numărau seminţele să vadă câţi copii vor avea împreună. Tinerii îndrăgostiţi îşi puneau câte un fir de păr în aluatul din care fata făcea un mic cozonac pe care-l mâncau doar cei doi, pentru ca să se iubească toată viaţa.

Varianta „comercială” a sărbătorii s-a răspândit la începutul secolului al XIX-lea, aşa cum o dovedesc reclamele apărute în ziarele din regiune în care, comercianţii ofereau buchete personalizate de flori, cutii cu dulciuri şi celebrele inimioare de turtă dulce. Tot atunci s-a răspândit şi obiceiul felicitărilor imprimate, trimise perechii iubite: cele mai vechi din Sighet datează din 1863, ele fiind imprimate la tipografia „Kaufmann şi Fiul”.

Dincolo de obiceiurile legate de găsirea şi păstrarea ursitului, ziua Sfântului Valentin era legată şi de ciclul agricol: dacă ziua era uscată, fără precipitaţii, gospodarii ştiau că vor avea recolte bogate. Tot în această zi se începea plantarea puieţilor de pomi fructiferi.

Ioan J. Popescu

În perioada 1-12 februarie, la Băile Felix s-au desfăşurat Campionatele Naţionale de Șah Copii şi Juniori – categoriile 8-20 de ani, competiţie de la care tinerii şahişti ai C.S. „Sig-Mar” din Sighetu-Marmaţiei s-au întors cu patru medalii, două de aur şi două de argint. Astfel, Mihaela Ioana Trifoi (foto) – categoria 12 ani – a cucerit Medalia de Aur la şah bliţ şi Medalie de Argint la şah clasic, tot Medalie de Aur i-a revenit jucătoarei Covrig Larisa Raluca la şah bliţ. Trebuie menţionat că, deşi nu a împlinit nici 13 ani, tânăra Larisa a jucat la categoria 14 ani! Cea de-a doua Medalie de Argint a fost cucerită de Dan Alexandru Dicu la şah rapid, categoria 16 ani. Menţionăm că Larisa Raluca Covrig şi Dan Alexandru Dicu au dublă legitimare, respectiv C.S. „Sig-Mar” şi LPS Satu Mare. În ceea ce o priveşte pe Mihaela Trifoi, datorită recentului succes, ea va reprezenta România la Campionatul European care se va desfăşura în toamna acestui an.

„Şi ceilalţi copii s-au situat bine: deşi şahul nu primează printre preocupările lor, au obţinut locuri de şase, opt şi doisprezece, ceea ce e foarte bine într-un campionat la care au participat peste 600 de tineri şahişti din ţară, jucători formaţi la cluburile de mare tradiţie” ne-a declarat antrenorul echipei sighetene, Ioan Costiuc.

Ioan J. Popescu

Salomon Isacovici (1924, Sighet – 8 februarie 1998, Quito, Ecuador) om de afaceri, scriitor

Salomon Isacovici s-a născut la Sighet în anul 1924, unul dintre cei opt copii ai unei familii de fermieri. După o copilărie fericită şi ferită de griji în care a studiat atât cursurile heder-ului cât şi ale yeshivei locale, în anul 1944 este deportat alături de întreaga familie la lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Birkenau unde, deşi împuşcat, scapă cu viaţă şi este transferat în lagărul Gross-Rosen de unde va fi eliberat de armata americană.

Întors acasă, află că întreaga avere i-a fost furată iar casa ocupată; se alătură mişcării sioniste cu intenţia de a emigra în Palestina dar renunţă la idee pentru ca, în anul 1948, să-şi urmeze iubita în Ecuador, cetăţeania căruia o va primi în 1958. Devenit între timp un om de afaceri prosper, îşi dedică o bună parte din timp pentru lupta pentru drepturile indigenilor ecuadorieni al căror tratament din partea autorităţilor spaniole era similar cu cel al evreilor sub ocupaţia nazistă, fapt care-i va provoca o serie de neplăceri din partea unor prelaţi romano-catolici locali printre care şi oprirea de la publicare a romanului „A7393: Hombre de Cenizas” („A7393: Omul de Cenuşă”) care va vedea lumina tiparului abia în anul 1990 în Mexico.

Romanul – scris împreună cu Juan Manuel Rodriguez – descrie copilăria în Sighetul natal, anii petrecuţi sub teroarea nazistă şi apoi emigrarea în Ecuador. Considerat „o mărturie crudă a lagărelor naziste”, romanul „Omul de cenuşă” a avut un succes comercial şi de critică, în 1991 fiindu-i decernat premiul „Fernando Jeno”.

Traducerea în limba engleză iniţiată de Universitatea din Nebraska, SUA, a fost însoţită de o controversă: Juan Manuel Rodriguez care a contribuit la corectarea limbii spaniole a textului original, a afirmat că romanul este o ficţiune în care a incorporat texte proprii şi, ca atare, trebuie considerat coautor, şi să beneficieze de drepturi egale. Ulterior, controversa a fost considerată un exemplu de „uzurpare literară” şi o încercare antisemită de a diminua, dacă nu chiar nega, sinistrele experienţe trăite de evrei în lagărele naziste. Până la urmă, varianta în limba engleză a văzut lumina zilei în anul 1999 sub titlul „Man of Ashes” avându-l pe copertă pe Juan Manuel Rodriguez ca şi coautor. Din păcate, Salomon Isacovici n-a trăit să apuce apariţia cărţii în limba engleză: a murit de cancer la 8 februarie 1998.

Ioan J. Popescu

sursă foto: internet

Hollosy Simon, fondatorul Şcolii băimărene de pictură, s-a născut la Sighet într-o zi de 2 februarie. Tot într-o zi de 2 februarie i-a fost furată lucrarea „Cetatea Hustului”.

Pentru istoria Sighetului, data de 2 februarie este semnificativă datorită a două evenimente legate de numele fondatorului Şcolii băimărene de pictură, una dintre cele mai mari personalităţi ale artelor plastice maramureşene, Hollosy Simon: pictorul s-a născut la Sighet, la 2 februarie 1857 şi tot într-o zi de 2 februarie, în anul 1992, a fost furată una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Cetatea Hustului”.

Născut într-o familie de armeni înstăriţi, după absolvirea gimnaziului în oraşul natal, studiază artele plastice la Budapesta şi München, unde va deschide o şcoală particulară de pictură ce va deveni curând celebră în întreg Imperiul Austro-Ungar. Împreună cu câţiva prieteni pictori, printre care Réti István şi Thorma János, în anul 1896 fondează, în Baia Mare, o colonie de pictură unde îşi va petrece verile alături de elevii şcolii müncheneze. Fire sensibilă, din cauza unor neînţelegeri cu colegii plasticieni, se desparte de colonia băimăreană, mutându-se cu elevii la Teceu, unde va şi muri la 8 mai 1918.

Hollosy Simon nu a fost un pictor prolific, preferând să-şi găsească satisfacţii în pedagogie: personalitate puternică şi carismatică, va imprima elevilor un stil interiorizat, liric şi realist în acelaşi timp, stil care va fi marca Şcoalii băimăreane de pictură chiar şi după dispariţia sa.

 Una dintre lucrările cele mai cunoscute semnate Hollosy Simon, ce poate fi admirată şi azi la Casa memorială „Dr. Mihaly de Apşa” din Sighetu-Marmaţiei, este „Cetatea Hustului” – ulei pe pânză de 1,5 pe 2 metri – lucrată în anul 1896. Vreme de patru decenii, tabloul a fost expus în clădirea municipalităţii. În anul 1940 tabloul este ascuns într-o pivniţă din Turda, fiind recuperat în anii ’50 de Francisc Nistor, directorul de atunci al muzeului sighetean, şi expus publicului abia în anul 1990, la galeria de artă a Casei „Dr. Mihaly de Apşa”. De aici, alături de alte obiecte de valoare, la 2 februarie 1992, este furat de doi indivizi care l-au vândut câteva zile mai târziu în Ungaria. După doi ani, tabloul este recuperat, restaurat şi redat proprietarului de drept, Muzeul Maramureşean.

Ioan J. Popescu

Comerțul Elegant...

Odată cu primăvara, decoratorul reamenajă vitrina magazinului central de haine. Îmbrăcă un manechin cu un deux-pièces lejer, iar ceva mai în spate, azvârli o haină de blană pe (la) un coș de gunoi din plastic. Spre seară, directorul de la ICSMI îl chemă și îi ceru să redecoreze vitrina. Nu de alta, dar soția sa avea o haină de blană identică.
(& I.J.P.)

Comerțul Select...

Pe vremuri. În magazinul de stofe al ICSMI intră o damă, în taior bej.
– Un material violet doresc!
Tânărul vânzător îi arată o stofă violet.
– Aa, nuu!… – zice ea, vreau un violet așaa…, bacovian… Tânărul o priveşte nedumerit.
– Daa, poftim! – intervine bătrânul responsabil de magazin și scoate din raft un val de violet bacovian.
( & I.J.P.)

Autor, Marin Slujeru

sursă foto (principal): internet

În nr. 34 din 20 august 1876 al revistei „Vasárnapi Újság” („Ziarul de duminică”), scriitorul sighetean Szépfaludi Örlősi Ferenc publică articolul „Máramarosi képek” („Imagini maramureşene”) în care, comentând de-acum cunoscura gravură reprezentând centrul Sighetului, scrie că clădirea cu un singur etaj  aflată în stânga imaginii ar fi o tipografie.

„A kis nyomdán kivűl, mely a rajzunk sarkán levő emeletes, ugynevezett „Nemesi” vendéglő mellett látható, alig van már földszintes ház Sziget főterén” („Cu excepţia micii tipografii, aflată în colţul desenului, lângă aşa-numitul hotel „Nemesi”, abia dacă mai sunt case fără etaj în centrul Sighetului”).

Amintita clădire aparţinea parohiei romano-catolice şi, din datele pe care le deţinem, în 1806 a fost oferită de către protopopul Simonchicz Incze tipografului Gottlieb Antal pentru a găzdui o tiparniţă. Dacă a fost sau nu prima tipografie din Sighet, este greu de stabilit. S-ar putea foarte bine să fie prima pe care o putem atesta prin documentele tipografului Gottlieb Antal păstrate la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale (Corespondenţa dintre Gottlieb şi Szighethy, 1805. 40. Fasc. VI).

Gottlieb Antal s-a născut la Sighet în anul 1760, dintr-o familie de mici nobili, tatăl fiind slujbaş al coroanei. După cum reiese din cariera sa şi mărturiile contemporanilor, Gottlieb a fost un tipograf de talent şi bine pregătit, excelent om de afaceri. După o perioadă petrecută la tipografia lui Patzkó Ferenc din Pesta, în anul 1793 cumpără tipografia lui Ambró Ferenc din Vác şi curând ajunge unul dintre cei mai reputaţi tipografi din Regatul Maghiar. Chiar din primul an de activitate (1794) încheie un contract cu administraţia Sighetului în valoare de 5.200 de forinţi, şi se pare că munca i-a fost apreciată, pentru că este rugat să deschidă o filială. Primele demersuri le face în anul 1803 şi, având în vedere că era deja un tipograf recunoscut şi, în acelaşi timp, membru ales în administraţia oraşului Vác, aprobările le primeşte după doar câteva luni, în anul 1804. La 31 august 1804, îi scrie tipografului Szigethy Mihály din Debrecen şi, după ce îl anunţă că a cumpărat tipografia seminarului din Oradea, îi propune ca împreună să achiziţioneze tipografia nefolosită la acea vreme a grofului Károlyi şi să se asocieze la tipografia din Sighet, pentru ca astfel să controleze împreună întreg teritoriul. Szigethy Mihály nu acceptă oferta, el dorind să cumpere sau să se asocieze la tipografia orădeană. Printr-o scrisoare datată 17 septembrie 1804, Gottlieb reînnoieşte propunerea făcută lui Szigethy Mihály, menţionând că administraţiile şi episcopiile greco-catolice din Maramureş, Bereg şi Ugocsa urgentează deschiderea unei tipografii la Sighet, fapt pentru care s-au adresat Consiliului Locumteneţial, argumentând alegerea în privinţa tipografului prin faptul că tatăl lui Gottlieb a fost timp de mai mulţi ani în slujba coroanei şi în zonă nu se află nicio altă tipografie. Ulterior, din lipsa resurselor financiare şi, mai ales, a personalului calificat la care se adaugă şi sănătatea precară, Anton Gottlieb amână deschiderea tipografiei la Sighet, lucrările angajate din acest oraş fiind în continuare imprimate la Vác (Országos Levéltár. Budapest. ÍL Tan. 1807. 8. Revis. Libr. No 4.). Până la urmă, la 9 octombrie 1806, trimite preotului protopop romano-catolic Simonchicz Incze din Sighet tiparniţa achiziţionată de la Gutmann János Pál din Oradea, iar după o lună îi trimite şi literele, astfel încât la sfârşitul anului 1806, prima tipografie din Sighet îşi poate începe activitatea. Tipografia lui Gottlieb („Typis Antonii Gottlieb Marmarosiensis”) a funcţionat până în anul 1817 când a vândut-o unui anume Pál József cu 1.500 de forinţi. Ulterior, tipografia ajunge în proprietatea lui Sichermann Dezső, iar în 1872 se uneşte cu „Császári Királyi Könyvnyomda” („Tipografia Imperială Regală”) – înfiinţată în anul  1865 –  şi formează împreună „Máramarosi Könyvnyomda és Kiadói Részvénytársaság” („Tipografia şi editura maramureşeană SA”), fapt relatat de Szilágyi István în „Máramaros vármegye egyetemes leírása” („Descrierea judeţului Maramureş”, Budapest, 1876). De altfel, în aceeaşi lucrare, Szilágyi István scrie că în Sighet existau doar cele două tipografii amintite mai sus.

Nu contestăm datele prezentate în articolul „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, singura concluzie pe care o putem trage este că ar fi timpul să se alcătuiască o echipă de cercetare pentru scrierea unei monografii a Sighetului. Datele publicate aleatoriu, oricât de corecte ar fi, nu fac altceva decât să creeze confuzii.

Autor, Ioan J. Popescu

La 9 ianuarie 1849 s-a născut la Sighetu-Marmaţiei Brozik Károly, profesor, cartograf, traducător şi editor. Numele lui este legat de apariţia primului Atlas Geografic din centrul Europei şi de traducerea operei scriitorului Jules Verne.

Brozik Károly s-a născut la Sighet la 9 ianuarie 1849. După absolvirea liceului în oraşul natal, îşi continuă studiile la Facultatea Tehnică din Budapesta. Din anul 1870 este angajat profesor la un liceu din capitala Ungariei unde va lucra până la pensionarea din anul 1905. Pe lângă activitatea didactică, Brozik Károly a desfăşurat o bogată activitate de cercetare materializată în numeroase volume de geografie şi studii. Între anii 1896 şi 1906, este iniţiatorul, coordonatorul şi redactorul primului Atlas Geografic ce cuprinde întreaga zonă central-europeană, atlas care stă la baza tuturor atlasurilor ulterioare. Dintre cele aproape o sută de lucrări din domeniul cartorafiei mai amintim „Harta Europei” (1893), „Atlas geografic pentru elevii de liceu” (1898), „Mic atlas istoric” (1899) precum şi un studiu amănunţit al bazinului Tisei superioare cuprinzând date importante privind Maramureşul, lucrare realizată împreună cu o echipă de cartografi celebri ai vremii, originari tot din Maramureş: sigheteanul Vozáry József, Vucskics Zoltán născut la Ocna Şugatag şi băimăreanul Sasku Károly. Alături de lucrările din domeniul geografiei şi cartografiei, Brozik Károly este şi unul dintre cei mai importanţi traducători ai operei scriitorului francez Jules Verne, tradusă integral între anii 1878 – 1892. Brozik Károly a încetat din viaţă la Budapesta la 12 iulie 1911.

Autor, Ioan J. Popescu

sursă foto: Wikipedia

Ziua tipografului

La 13 decembrie, în România se sărbătoreşte Ziua Tipografului în amintirea evenimentelor din Bucureşti când, la 13 decembrie 1918, tipografii atelierelor grafice „Sfetea” şi „Minerva” au intrat în grevă solicitând măsuri socio-economice precum ziua de lucru de opt ore şi mărirea salariilor. La manifestație s-au alaturat și alți muncitori, însă a fost reprimată violent prin intervenția în forță a vânătorilor de munte, poliţiştilor şi jandarmilor, care au deschis focul asupra manifestanților.

Dincolo de acest eveniment, pentru tipografii din Sighet, luna decembrie a acestui an înseamnă aniversarea a 210 ani de la deschiderea primei tipografii. În 1806, tipograful Anton Gottlieb – originar din Sighet – trimite în oraş o maşină de imprimat. Aceasta este primită în custodie de protopopul romano-catolic Simonchicz Incze, preot care a oferit şi spaţiu pentru amenajarea tiparniţei, într-o clădire mică, cu două camere, aflată în locul farmaciei „Manna” de azi. Nu avem date privind ziua în care a fost imprimată prima pagină, istoria reţinând doar luna. În perioada următoare, în Sighet au fost deschise alte zeci de tipografii care, de-a lungul anilor, au publicat mii de cărţi, ziare şi reviste în limbile maghiară, idiş, ebraică şi română. Merită amintit că multe dintre publicaţiile sighetene erau citite în întreaga Europă şi chiar pe coasta de est a SUA.

(foto: gravură de epocă în care se vede prima tipografie)

Autor, Ioan J. Popescu

A murit Borsányi Julián (Sighet, 1 octombrie 1903 – München, 12 decembrie 1992), inginer, ofiţer, istoric, ziarist. Studii superioare la Academia Militară din Budapesta. Până în anul 1945 , la Ministerul Apărării Naţionale Maghiare conduce secţiile de cercetare ale apărării aeriene şi predă la mai multe facultăţi tehnice. Publică în presa vremii. Din 1945 se mută la München. Între 1951-1954 lucrează în cercetare, între 1955-1969 este redactor la Radio Europa Liberă (sub numele de Bell). Lucrări: “Das Rätsel des Bombenangriffs auf Kaschau, 26. Juni 1941”, “Wie wurde Ungarn in den II. Weltkrieg hineingerissen?” (München 1978); “A magyar tragédia kassai nyitánya” (München, 1985).

Autor, Ioan J. Popescu