Sighet – Album retro (XLIII)

Biletul de intrare la Balul tinerimii române (Balulu Romanu) desfășurat în Oradea (Mare) la începutul anului 1870. Titularul biletului a fost sigheteanul… Ioan Mihaly (de Apșa).

 

N.R. Fotografie din colecția prof. dr. Mihai Dăncuș

Salut, Sighet!




Maramureşul din ziare (autor, Gheorghe Pârja)

Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Gheorghe PÂRJA

(Editorial preluat din cotidianul “Graiul Maramureșului” din 19 decembrie 2018)




Un dac printre noi (autor, Ileana Pisuc)

Într-o lume plină de zbucium, care aleargă bezmetic spre niciunde, fără pauză, dați-mi voie să vă ofer un răgaz de meditație asupra unui subiect destul de spinos. Și anume, voi aborda o temă incomodă, dar necesară, și anume, a destinului unor oameni cu har, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu un rost anume: acela de a-i încânta pe semenii lor, de a-i face mai buni, mai atenți la adevăratele frumuseți fără de care viața ar fi pustie…

N-aș putea să mă laud că am cunoscut multe dintre aceste personalități, dar nici nu pot să trec ca și cum n-am văzut, n-am auzit și să nu-mi pese de ceea ce e sub ochii mei.

Se tot vehiculează o expresie la modă: „Sunt mândru că sunt contemporan cu un asemenea om!” Cuvinte de complezență, prea uzitate, dar care dau bine. Mândria fără implicare, la fel ca și credința fără fapte, e slabă.

Când îți apare în față un personaj grav, asemeni lui Mihai Borodi, n-ar trebui să fii nepăsător. O așa figură aparte de dac, coborât parcă de pe Columnă, nu te lasă indiferent. De o statură medie, vânjos, cu o față încadrată de o barbă albă, părul de asemenea, te duce cu gândul la vechea istorie adevărată cu dacii liberi, istorie care, din păcate, este cam unica la care ne putem referi.

Modest în port și în purtare, fără aere de „artist”, îl poți vedea periodic prin Sighet. Șase luni pe an e al nostru, iar celelalte șase, e al țării adoptive, Franța. E rupt între două lumi… una unde e între toți ai lui, și o alta, unde e al tuturora. Una, în care ai o identitate datorită rădăcinilor bine înfipte în pământ, iar în cealaltă, unde toți te întreabă ce faci, cum ești, dar nu le pasă cu adevărat. Plecatul și venitul sunt ca un „răstimp” în care nu-și găsește astâmpărul.

Nu o dată l-am întrebat ce-l face să se tot întoarcă ciclic, asemeni berzelor, și mereu mi se justifică cum că el tot timpul se simte dator față de Sighet cu câte o operă de artă. Ba cu un bust al lui Coșbuc, ba cu cel al lui Mihalyi de Apșa. Acum a venit special să-și realizeze visul de o viață, acela de a ni-l da pe Eminescu. Oare de ce artiștii au această proastă meteahnă de a se considera veșnic datori…? Mor săraci și datori față de o societate care-i ignoră cât sunt în viață, iar apoi nu prididesc în a-și însuși roadele lor post mortem…

L-am întrebat:
– Încă nu te-ai săturat de oameni, de cei care te-au trădat, te-au mințit, te-au umilit?
Mi-a răspuns:
Oamenii, e drept, m-au dezamăgit, dar eu nu vin pentru ei. Mie mi-e drag Pământul. Pentru el vin. El ne iubește necondiționat și la el vin de fiecare dată, mă aplec și-l sărut. Îmi sărut cărarea care mă duce la căsuța mea săracă, în ruină, din Vad. Mulți mă judecă și pun asta pe seama viciului, cum că, beat fiind, n-aș ști ce fac. Păi, dacă eu beat fac asta, cu atât mai mult, ei de ce nu o fac treji fiind? Eu știu foarte bine ce fac. Dar, până când ești privit prin prisma viciului și nu prin cea a talentului, soarta artistului e incertă.

Ne plac sfinții în icoane, ne plac operele de artă, dar punem mereu în umbră trăirile celor implicați. Noi avem nevoie de moaște care să aducă profit. Artiștii nu ne sunt de folos atâta timp cât se învârt printre noi.

Mi-a recunoscut că zilnic se lovește de birocrație, de umilință, dar satisfacția lui ca artist este că va lăsa o urmă, o dâră în urma lui…

Asemeni melcului, am zis eu…
Ei, până și melcul are casa lui, eu mă zbat pe la diverse instituții după aprobări, autorizații, ștampile, pentru a-mi îndeplini ultimul vis: acela de a-mi planta o căsuță tradițională într-un loc (cumpărat deja) unde să-mi pot face o expoziție personală însă, în ritmul în care pot să-mi rezolv actele, frică mi-e că nu-mi va ajunge restul de viață ce-l mai am de trăit.

Pentru mulți sigheteni Mihai Borodi e un necunoscut, trece neobservat, circulă cu autobuzul (are abonament), mănâncă la cantină și în rest, trudește de dimineață până în amurg la Demiurg, pe care-l vrea terminat cât de repede, pentru a nu rămâne dator Sighetului. Pentru a lăsa și el o dâră, dacă nu pe cer asemeni Luceafărului, măcar pe Pământ, pe care-l iubește până la lacrimi…

A pledat pentru el,
Ileana Pisuc
06.08.2018

Foto: Ion Mariș




Vivat, crescat, floreat, civitas Zigeth! În urmă cu 665 ani, Sighetul a devenit oraş

Teofil IvanciucVivat, crescat, floreat, civitas Zigeth! În urmă cu 665 ani, Sighetul a devenit oraş

La data de 18 februarie 1352, Sighetul a primit Charta Libertăţii, devenind târg liber al coroanei regale.

De mulţi ani se discută despre momentul în care Sighetul a devenit aşezare cu statut orăşenesc, susţinându-se ba că actul doveditor este pierdut definitiv, ba că acesta nici nu a existat vreodată (mai ales că a fost doar semnalat, nu publicat – de către Ioan Mihalyi de Apşa, Szilágyi István, Bélay Vilmos, Alexandru Filipaşcu sau Radu Popa, nefiind editat nici în imensele colecţii de documente Fejér – Codex Diplomaticus, nici în cele ale Academiei Române).
În realitate însă, privilegiul respectiv s-a păstrat, ba chiar în cel puţin trei cópii (cea din imagine datează din 1685 şi se păstrează în Arhivele Naţionale Maghiare). Originalul, precum şi cel al Chartei din 1329, au fost arse de către moldoveni (latrunculi de regno Moldavie), probabil în anul 1468, gen de distrugere frecvent în epocă şi în regiune, puţine documente emise în regatul ungar anterior anului 1400 fiind păstrate în original până azi.

Despre ce este vorba: la 23 de ani după ce primele patru târguri maramureşene au primit Charta Libertăţii de la regele Carol Robert, pe data de 18 februarie 1352, în urma cererii parohului Benedict al bisericii Sf. Emeric Confesorul din Sighet (ecclesie Sancti Emerici confesoris de Sigets, clădire din care s-a păstrat doar turnul, înglobat în Biserica Reformată de azi), localitatea a fost înzestrată cu privilegii identice cu cele ale celorlalte aşezări de oaspeţi.
Într-un articol anterior am încercat explicarea motivului acelei întârzieri: se pare că oraşul – foarte vulnerabil, fiind cel mai avansat punct al coloniştilor în amonte pe Tisa şi înconjurat de sate autohtone – nu a fost pomenit în privilegiul din 26 aprilie 1329 pentru că fusese distrus (posibil incendiat) de către românii maramureşeni, catastrofă care ar fi putut avea loc undeva în intervalul 1326 – 1329, situaţia revenind treptat la normal abia în 1334.
Actul din 1352 a fost emis la Buda, de către regele Ludovic şi menţionează numele unor colonişti: Ioan fiul lui Nicolae, oaspete din Visc şi Crekanan (?), judele primar din Hust, împreună cu „oaspeţii şi iobagii noştri saxoni şi unguri” (hospitum seu jobagionum nostrorum Saxonum et Hungarorum) din Visc, Hust, Teceu şi Câmpulung.
Cât despre preotul Benedict, acesta poate să fi fost acelaşi personaj menţionat atât în 1334, cât şi în anul 1346, ajuns acum în graţiile sus-puse ale autorităţii regale.

Concret, drepturile speciale ale Sighetului (şi ale celorlaltor patru oraşe maramureşene), erau următoarele:
– Orice om liber putea veni să locuiască acolo; târgoveţii erau judecaţi de către judele lor, nu de către comite; ei aveau dreptul să-şi aleagă liber propriul conducător şi preot; trebuiau să lase pe ogor dijma preotului; preotul lor plătea episcopului o marcă la fiecare 50 de gospodării; cel care ucidea un om plătea două mărci ca preţ al judecăţii; pentru rănire mortală se plătea o marcă, pentru lovire lăsată cu vărsare de sânge – o jumătate de marcă, pentru o lovire simplă – 60 de dinari, iar pentru simpla insultă, nimic; vilicul şi bătrânii lor judecau toate pricinile, cu excepţia omuciderii, furtului, silniciei şi incendiului; târgoveţii aveau libertatea de a încheia pacea; aveau dreptul să poată călători oriunde cu mărfurile lor; aveau dreptul să ţină târguri la zilele stabilite, liber şi fără vamă; aveau libertatea să facă lucrări folositoare sau sădiri noi; gospodăriile fără ogoare plăteau ca bir al pământului doar câte trei ponduri; la fiecare Sf. Martin, fiecare casă plătea drept terargiu câte o jumătate de fertun; toţi baronii regatului erau opriţi să tragă la ei cu de-a sila; oamenii de orice altă limbă sau neam (n.n. adică românii din satele învecinate) erau opriţi a le smulge pământurile pe care se zice că târgoveţii le-ar fi ocupat cei dintâi, prin defrişare; şi, pentru că se spunea că însuşi pământul Maramureşului este foarte sterp, târgoveţii erau scutiţi, datorită lipsei bucatelor, de plata vedrelor de grâne, de dijma din porci şi de obişnuitele aduceri de daruri.

Începând din anul 1352 şi până în 1834, Sighetul, împreună cu celelalte colonii regale – constituite într-o Ligă a oraşelor de pe Tisa superioară – au beneficiat de libertate (cu excepţia câtorva scurte perioade) şi de Statutul special definit prin cele 17 puncte enumerate mai sus. În 1548 oraşul şi-a îmbogăţit Statutul, întins acum pe 48 de articole, transformat apoi în 1652 într-o Constituţie a Sighetului, amendată ulterior de mai multe ori de-a lungul timpului.
Aşadar, dacă ziua de 14 mai 1326 rămâne prima atestare cunoscută a localităţii, documentul din 18 februarie 1352 reprezintă dovada că, în acel moment, Sighetul a primit privilegii de rang urban. Ambele date ar trebui încrustate cu litere de aur pe zidul Primăriei şi celebrate, măcar o dată la fiecare cinci sau zece ani.

Referinţe bibliografice:

1. „Noi date privind cea mai veche atestare documentară a Sighetului”, publicat online în 2011.
2. „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi Turism”, Editura Valea Verde, Sighet, 2012, p. 16-22.
3. „Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureşene”, în “Revista Arhivei Maramureşene”, nr. 9, Baia Mare, 2016, p. 13 – 44, unde am publicat: diploma referitoare la Visc (din anul 1281), Hust (1324), dublul privilegiu din 1326 în care apar, pentru prima dată, şi Sighetul, Câmpulungul şi Teceul, cunoscutul document din 1329, lista dijmelor papale ale celor cinci colonii ale coroanei din anii 1333-1335 şi textul complet al Chartei din 1352.
4. filmarea dezbaterii publice: „Sighetul înainte de anul 1352. Geneza oraşului”: cadrul natural-habitat; celţi şi daci; prima atestare documentară; etnia şi religia primilor locuitori; biserica reformată; numele oraşului (online pe: www.dailymotion.com).

P.S.: Anul trecut, atunci când se aniversau 690 de ani de la prima atestare a Sighetului, Muzeul Maramureşean sărbătorea doar 45 de ani la înfiinţarea propriei secţii de etnografie! Din fericire însă, Centrul Cultural şi Primăria municipiului au înţeles importanţa momentului, organizând o reuşită Adunare solemnă dedicată venerabilei zile de naştere a urbei…
Oare, ce va sărbători Muzeul anul acesta?

© Teofil Ivanciuc




Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet

Istoria Sighetului este una singură, drept pentru care trebuie făcute câteva precizări:

 

 Gravura Sighetului din 1864. Detaliu pe care apare mica capelă, situată imediat dincoace de clădirea etajată a hanului.

1. Pe locul farmaciei „Manna” din centrul oraşului (P-ţa Libertăţii colţ cu str. A. Mureşanu) s-a ridicat în anul 1772 capela romano-catolică „Bunul Păstor”, pe un teren donat de către episcopul Transilvaniei (originar din Sighet) Sigismund Stoica, capelă ce a devenit apoi nu prima tipografie, ci întâia biserică românească din Sighet. Românii şi ucrainienii din oraş au avut o parohie comună între anii 1723-1871, an când s-au separat, biserica lor fiind cea ucraineană de azi (iniţial de lemn, adusă de la Săcel prin 1746, iar apoi de piatră, sfinţită în anul 1808). Dovezi clare ale amplasamentului capelei sunt hărţile din anii 1783 şi 1836, pe care clădirea este marcată precis. Aceasta apare şi în gravura oraşului din anul 1864 (foto). 

Tit Bud spune: „a fost anume în piaţa Sigetului o capelă romano-catolică, posesiunea episcopatului din Satmare. Vicariul Pavel a recurs la episcopul din Satmare şi acela a conces cum că românii să folosească aceia capelă până ce îşi vor zidi sieşi biserică.” Iar la pagina 11: „Parochia română s-a stradat românilor în 9 Juliu 1871 şi în 1 August 1871 în ziua S. Profet Ilie s-a servit în capela românilor liturgie solemnă” („Însemnări şi date despre înfiinţarea parochiei gr.cat. române din Sigetul Maramureşului”, Gherla, 1905, p. 10-11).

Apoi, în anul 1892, s-a sfinţit biserica nouă de pe str. Dragoş Vodă („biserica lui Popa Man” cum este azi cunoscută) şi românii s-au mutat acolo. Fosta capelă din Piaţă a fost deconsacrată, clădirea fiind lărgită şi etajată şi devenind spaţiu comercial şi de locuit, destinaţie păstrată până azi. De altfel, deasupra faţadei se află un arc în stuc, care reprezintă chiar rama acoperişului capelei „Bunul Păstor”, care a fost înglobată în noua clădire şi nu demolată complet.

Ioan Mihalyi de Apşa spune (în „Diplome maramureşene…”, Sighet, 1900, p. 255) că, din familia nobilă Stoica de Crişăneşti provin episcopul ortodox Iosif Stoica (canonizat apoi sub numele Sf. Iosif Mărturisitorul, n.n.), vicecomitele Ladislau Stoica care s-a bătut cu tătarii în 1717 şi ai cărui fii au fost făcuţi baroni în 1749 şi „episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Sigismund Stoica, care a fondat xenodochiul (azilul de bătrâni, n.n.) din Sighet la anul 1761 şi a zidit tot acolo capella romano-catolică dedicată Pastorelui celui Bun” în 1772.

Urbariul satului Glod, tipărit în anul 1774

2. Conform datelor subsemnatului (publicate în „Sighetul Marmaţiei. Ghid cultural-turistic”, ed. Echim, Sighet, 2007 şi în „Sighetul Maramureşului. Patrimoniu şi turism”, ed. Valea Verde, Sighet, 2012), tiparul este atestat la Sighet încă în secolul al XVIII-lea.

Astfel, o menţiune a tiparului o avem din luna iulie a anului 1774, de când datează urbariile în limba română cu caractere chirilice (imagine) ale lui Ion Dunca din Glod şi Ion Plohod din Dragomireşti, „tipărite aproape sigur într-o tipografie din Sighetu Marmaţiei” (cf. celui care le-a aflat în arhive: Ion. M. Bota, în „Contribuţii la istoria învăţământului românesc în nord-vestul Transilvaniei”, din „Marmaţia”, IV, Baia Mare, 1978, p. 100).

În arhivele comitatului se păstrează privilegiile tipografilor din anii 1788-1792 stabilite de congregaţia Maramureşului, de aici rezultând cert că în acea vreme aici exista cel puţin o tipografie! (Joódy Pál, „Scurtă prezentare a arhivei fostului judeţ Maramureş”, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1958, p. 265-271).

Mai ştim că Virág György Jáczint a tipărit în 1786 la Sighet („Szigeten Máramarosbann”) lucrarea „Pásztor ének Tokody György urnak, n. Bihar vármegye második v. ispányjának mikor a n.-váradi megyébenn az oskolák második igazgatójává tétettnék”. În 1799, într-o tipografie sigheteană al cărui nume nu-l cunoaştem, se tipăreşte „Oda in sepultura spectabolis…Stephanis Pogány de Cséb scripta in gymnasio Scholarum Piarum Szigethi”, iar în 1805 (şi nu în 1806), Anton Gottlieb („Typ. Gottlieb”) tipăreşte în oraş („Szigethi in Hungarorum Marmatia”) o primă cărticică, „Oratio de rebus, ad incrementum humanorum morum, et studiorum in Regio Scholarum Piarum Gymnasio Szigethiensi per decursum anni scholastici 1804. praeclare, et utiliter gestis, quam … publice dixit Innocentius Simonchicz”.

În loc de concluzii, în încercarea de a stabili adevărul istoric, susţinem că:

1. Farmacia „Manna” de azi se află pe amplasamentul capelei „Bunul Păstor”, ridicată în anul 1772, acolo unde a funcţionat – între anii 1871-1892- prima biserică românească din Sighet, lucru care ar merita marcat printr-o placă memorială.
2. 
Tiparul la Sighet nu a apărut în 1806, ci în secolul XVIII, nu ştim sigur când anume  (arhivele maramureşene deţin „vagoane” de documente care aşteaptă să fie cercetate).

Credem că dovezile de mai sus sunt suficiente pentru a contesta afirmaţiile recent apărute în presă, conform cărora, în decembrie 2016 s-ar fi aniversat 210 ani de la deschiderea primei tipografii din Sighet (în 1806), tiparniţă ce s-ar fi aflat pe locul farmaciei „Manna” de azi.

Sigur, este posibil ca tipografia lui Gottlieb să se fi aflat pe aceeaşi parcelă de  teren donată bisericii catolice de către episcopul Sigismund Stoica şi care se întindea paralel cu strada A. Mureşanu, cuprinzând capela amintită, azilul de bătrâni, hanul „Kiss Pipa” şi alte clădiri. Dar, tipografia n-a putut fi instalată pe locul farmaciei „Manna”, deoarece acolo se afla deja capela „Bunul Păstor”.
   

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă articol: AICI