Românii din Cehoslovacia

Maramureșenii noștri de la nord de Tisa, uniți total cu cei de la sud de Tisa în întreaga istorie (atât administrativ cât și economic, cultural, spiritual), sunt separați politic în 1920 și au parte aproape două decenii de o experiență nouă, cea a apartenenței la statul federal cehoslovac, atunci format. Cunoștințele mele sunt extrem de sumare asupra acestui subiect (dacă există un studiu serios aș fi interesat să îl citesc) dar din mărturiile personale pe care le-am cules de la etnici români din zonă am constatat că amintirile despre guvernarea cehoslovacă sunt unanim pozitive – administrație performantă, deplină toleranță față de minoritățile etnice, legătura permanentă, fără obstacole, cu românii de la sud de Tisa (granița se trecea simplu, pe mai multe poduri, de toți cei care aveau interese economice, culturale, familiale de partea cealaltă). O categorie importantă o constituiau elevii români din satele „cehoslovace” care veneau la liceu la Sighet, unii dintre ei ajungând intelectuali de valoare (mulți rămânând definitiv în România după ocuparea zonei de către Uniunea Sovietică, începând cu 1944). Momentul retragerii armatei și administrației cehoslovace în martie 1939 a fost surprins de mama mea, cu ochii unui copil de 6 ani, privind de la Cămara pesta apă spre Biserica Albă.

Participarea la rezistența anticomunistă

După 1948, între eroii rezistenței anticomuniste din Maramureș au fost mai multe exemple luminoase de tineri români născuți peste Tisa, studenți și elevi:  Mihai Pop, Ioan Motrea, Alexandru Dan, la care se adaugă preotul greco-catolic Grigore Moiș (din Biserica Albă, mort în închisoarea Gherla) și alți tineri născuți în Sighet dar cu părinții veniți recent de peste Tisa: legendarii frați Ion și Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad, etc. Alături desigur de cei care au rămas în satele lor și au suferit persecuția politică direct din partea autorităților sovietice, unii ajungând în Siberia, dar acesta e un alt capitol care ar merita un studiu separat (pe baza unei documentări mai largi de care eu nu dispun).

Ioan  Motrea ( 1928-1993)

Pe domnul Ioan Motrea am avut ocazia să îl cunosc personal și să îl vizitez de mai multe ori în ultimii ani de viață, în apartamentul său de pe strada Vasile Alecsandri (viață terminată prea repede din păcate, la numai 65 de ani). Membru al „lotului Vișovan” (primul grup de elevi de la Liceul „Dragoș-Vodă” arestați în 1948), Ioan Motrea cunoaște același traseu al închisorilor ca și colegii săi: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, dar a cunoscut și a doua detenție (în închisoarea Satu-Mare cea mai mare parte a perioadei), alături de Aurel Vișovan și o parte din colegii arestați prima dată. Fiind deja căsătorit și cu un copil mic, prigoana a devenit și mai dramatică și dureroasă. Dăm cuvântul doamnei Motrea:

„În august 1958, eu şi soţul meu Ioan Motrea locuiam la Sighet unde eu eram învăţătoare. Copilul nostru Mircea avea doi ani. Auziserăm noi deja de unele arestări printre foştii lui colegi şi întrucâtva ne aşteptam  să-i vină şi lui rândul. Pe 18 august, mama lui a venit în vizită la noi din satul ei Slatina, de peste Tisa (azi în Ucraina).  Au venit securiştii şi l-au arestat de faţă cu mama lui. A fost un moment dureros… eram speriaţi, nu ştiam unde şi pentru cât timp îl vor duce… Copilul, deşi n-avea cum să înţeleagă ce se întâmplă,  simţea pericolul. A început să plângă şi spunea: „Nu pleca, tăticule !”

În aceeaşi seară, securiştii au venit şi au făcut o mare percheziţie, au întors toată casa ca să găsească ceva cu care să-l acuze. Eu eram bucuroasă că n-au găsit nimic şi mă gândeam că îi vor da drumul. Dar m-am înşelat. Nu l-am mai văzut până  la procesul de la Baia Mare şi apoi la recursul de la Satu Mare. Spre bucuria mea, a fost achitat, dar spre marea noastră decepţie nu a fost eliberat. L-au ţinut închis complet abuziv până în 1962. Nefiind el condamnat, nu m-au dat afară din învăţământ dar am primit posturi mereu la periferie şi bineînţeles eram privită cu neîncredere ştiindu-se că soţul meu era închis. Am dus-o foarte greu cu banii; părinţii mei n-au putut să ne ajute fiindcă pământul le fusese luat deja la colectiv.” (mărturia doamnei Năstafa Motrea, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)