Recenzie carte: „Psihanodia” de Ioan Petru Culianu (autor, Horia Picu)

Omul a fost preocupat dintotdeauna de descoperirea adevărului: ce este dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul, este un „după” ce ne terminăm existenţa pe Pământ ?

Învăţaţi, clerici de toate religiile şi în toate timpurile istorice au venit cu presupuneri sau cu revelaţii. Nu ştim cum e, dacă e, fiindcă „drumul” pe care vom merge fiecare când ne va veni sorocul, e fără întoarcere, deci nimeni nu ne va putea povesti dacă ar avea ce povesti.

Cartea lui Culianu „reprezintă o versiune revizuită a tezei sale de doctorat susținute la Sorbona în 1980, intitulată „Expériences de l’extase et symboles de l’ascension, de l’Hellénisme à l’Islam”.

(Mulţumesc I.A. pentru informaţie!) şi este o lucrare care încearcă să facă o sinteză a teoriilor privitoare la călătoria sufletului în ceruri. Sunt prezentate teorii care au circulat din Antichitate până în Evul Mediu pe seama ascensiunii sufletului în cer (sau ceruri).

Versiunea în limba română pregăteşte cititorul pentru ce urmează să citească: „O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului şi la importanţa acesteia”.

Ioan Petru Culianu face importanta precizare că „În ştiinţă, ca şi în religie, tradiţia joacă un rol foarte important. Personalităţile de marcă ale trecutului continuă să exercite o mare autoritate şi influenţă, chiar şi atunci cînd conţinutul mesajului lor a devenit, cu toată evidenţa, obsolet”.  (dex: obsolet = demodat)

Concret, Culianu se referă la conceptul de „revoluţie coperniciană” şi spune că ideea că Pământul nu-i centrul universului aparţine lui Nicolaus Cusanus. […] „Giordano Bruno a fost primul care a realizat sinteza dintre heliocentrism şi ideea infinitudinii universului. În pofida acestui fapt, noi continuăm să numim „revoluţie coperniciană” o modificare semnificativă a vederilor ştiinţifice datorată lucrărilor lui Nicolaus Cusanus. Acest exemplu ilustrează capacitatea tradiţiei de a transmite concepţii greşite”.

În Antichitate, Platon, Empedocle, Pitagora erau (cum le zice Culianu) „medicine-men”, adică şi medici (iatros) şi profeţi (mantis). Viziunile relatate de „medicine-men” au dat naştere genului apocaliptic grecesc. „În mitul lui Er din Cartea a X-a a Republicii, Platon se referă la experienţa involuntară a unui cataleptic. Practica şi studierea catalepsiei şi a transei hipnotice erau specialitatea iatromanţilor (de la termenul iatromantes, care leagă cei doi termeni amintiţi mai sus)”. Iatromanţii studiau şi practicau catalepsia şi transa hipnotică, iar „genul apocaliptic grecesc îşi are originea în mediul lor, iar Platon depinde, în mare parte, de datele obţinute de astfel de vizionari în timpul transei”.

Iatromanţii greci erau, în acelaşi timp, doctori (vraci), vizionari, călători prin aer, purificatori, autori de oracole şi făcători de minuni. „Toţi erau capabili să se deplaseze la mari distanţe în spirit, dar şi cu trupul. Mărturiile nu menţionează dacă se presupunea că foloseau ori nu substanţe euforice sau halucinogene, dar cercetări recente ale proprietăţilor drogurilor psihotrope şi psihedelice par să încline balanţa în favoarea unei asemenea ipoteze”.

Catalepsia era ceva obişnuit în Grecia antică. Se spune că Aristeas a murit într-o prăvălie, dar cadavrul a dispărut în timp ce proprietarul prăvăliei s-a dus să anunţe familia decedatului. Apoi Aristeas, mort şi înviat (?) s-a întors după şase ani în localitatea unde murise (dacă murise…), a scris „Arimaspeea” şi iar a dispărut. A reapărut după 240 de ani sub forma de corb. „Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, e uşor de înţeles de ce nimeni nu a reuşit vreodată să descopere pe o hartă geografică drumul urmat de Aristeas: „aerobatul” zbura pe o dimensiune care nu era înscrisă pe nici o hartă”.

În Antichitate, Hermotim din Clazomene când era într-o stare de transă – între viaţă şi moarte -, putea să separe sufletul său de corp. Sufletul călătorea departe, pe alte meleaguri, înregistra ce se întâmpla acolo, apoi, când se reîntorcea în corpul lui Hermotim, erau relatate.

Catalepsia a fost pusă în directă legătură cu zeul Apollon. Poetul latin Lucan a relatat despre zborul sufletului unei matroane romane, în timp ce corpul femeii zăcea pe undeva.

Diogenes definea catalepsia ca fiind „o boală care menţine trupul viu, deşi lipsit de respiraţie şi de puls.”

Ioan Petru Culianu aminteşte în lucrarea sa că în mistica iudaică Mântuitorul, un profet sau chiar sufletul trec prin şapte ceruri sau palate pentru a ajunge în faţa tronului lui Dumnezeu.

Mi-a atras atenţia următorul fragment din carte: „Tradiţia iudaică şi iudeo-creştină a călătoriei cereşti constituie principala sursă a legendelor arabe despre mi’raj sau înălţarea la cer a profetului Mohamed”.

mi’raj, sau miraj… Un cuvânt bine cunoscut (şi) în limba română…

Realităţile din alte lumi (spune autorul) sunt ascunse oamenilor obişnuiţi. „Pătrunderea” în lumea de dincolo se face doar prin revelaţie, care poate fi o revelaţie făcută, „oferită” celui în cauză, sau o revelaţie despre cel în cauză, transmisă prin prieteni, discipoli, neam, lume.

„Cei aleşi sînt personaje biblice precum Avraam, Enoh, Isaac, Iacov, Levi, Moise sau Sem, profeţi ca Baruh, Ezdra, Isaia şi Mohamed, rabini ca Ioshua b. Levi sau cei patru care au intrat în pardes, sau personaje centrale din Noul Testament, precum Fecioara Maria ori apostolii Petru şi Pavel etc”.

Culianu a cules mărturii despre coborârea sufletului individual pe pământ şi înălţarea la cer.

Platon credea că sufletul decade din fericita lume cerească „în închisoarea de carne a trupului”. Sufletul se poate reînălţa „dacă şi numai dacă se va ţine deoparte de presiunile exercitate de trup pe parcursul unui anumit număr de încarnări”.

Sufletul în mistica iudaică merkabah trebuie să spună o rugăciune „pentru a ajunge la porţile focului ceresc, dincolo de care există o lume eterică a zeilor planetari. În faţa acestor porţi, sufletul trebuie să se prezinte paznicului şi să rostească o formulă magică pentru a ajunge la Divinitate: „Şi eu sînt o stea, care merge împreună cu tine, urcînd, cu razele ei de lumină, din adîncuri: oxyoxerthouth”.”

„Merkabah” înseamnă în limba ebraică „car” sau „car de luptă/tron”. Acelaşi cuvânt în egipteana veche este compus din: „Mer” (lumină), „Ka” (spirit) şi „Ba” (corp). Pe scurt, „Merkabah”este un corp de lumină sau un câmp energetic care face conexiunea dintre lumea materială şi lumea divină.

Mulţumesc din nou Inteligentului Artificial care îmi oferă informaţii atât de interesante!

Cu un car de foc a fost dus la cer profetul Ilie. FIlozoful grec Parmenide a călătorit în carul solar „dincolo de porţile Zilei şi Nopţii. Când a dispărut definitiv, Ilie şi-a lăsat în urmă mantia, ca dovadă că fusese cândva acolo.”

Ioan Petru Culianu a fost preocupat în scurta sa existenţă de ce se întâmplă „după”. Scrie în această carte: „Ultima categorie de mărturii care ar trebui studiată îndeaproape se referă, în adevăratul înţeles al termenului: acela de pogorîre a sufletului individual pe pămînt şi înălţare a sa la cer.[…] Şi aici, un kathodos al Mîntuitorului pregăteşte calea unui anodos al sufletului.”

În greacă, zice inteligentul artificial, „kathodos” înseamnă „coboară”, „drumul în jos”, iar „anodos” este „drumul în sus”. Interesant, nu ?

Mă „leg” şi eu de „anod” şi „catod”, sau „kathodos” şi „anodos” şi văd ştiinţa şi religia mergând pe acelaşi drum, „anodos”.

                                              Horia Picu