Pandemia cauzată de virusul COVID-19 a readus în atenția publicului și a autorităților problema „știrilor false”. Evenimente care creează panică, stres, sau doar interes crescut sunt un prilej pentru răspândirea informațiilor false în spațiul public. Campaniile electorale, pandemiile, crizele economice ne țin conectați la fluxul de informații. Atenția noastră este sporită, iar producătorii de știri – fie bune, fie rele – sunt pregătiți să livreze. Întrebarea este: ce facem să ne protejăm de manipulare în aceste momente când suntem mai vulnerabili la dezinformare decât în mod obișnuit?

Știm că, în general, consumăm știri pentru a afla ce se întâmplă în lume. De multe ori, însă, căutăm informații care ne confirmă valorile și ideologia. Un studiu publicat de Institutul pentru Tehnologie din Massachusetts (MIT) ne spune că știrile care ne contestă viziunea despre lume sunt digerate mai greu, deoarece necesită un sporit efort mental pentru a fi înțelese. În plus, ele produc și o reacție emoțională negativă, iar acest lucru creează disconfort. Rezultatele cercetării publicate de MIT sunt îngrijorătoare pentru oricine a încercat în ultimii ani să dezvolte metode de contracarare a știrilor false în spațiul online. O serie de măsuri, începând de la eliminarea boților – aplicații care execută sarcini automatizate pe Internet – la blocarea conținutului online până la campaniile de verificare a informațiilor și educația media au fost propuse de diferiți actori. Este realist să ne imaginăm că putem să controlăm fenomenul? O întrebare mai rar pusă este: e dezirabil să vrem să controlăm răspândirea informațiilor false cu orice preț?

Spațiul online este mai puțin reglementat decât media audiovizuală. Pentru radio și televiziune ai nevoie de o frecvență – iar spectrul de frecvențe al unei țări este limitat. Ca să obții o frecvență, statul impune anumite condiții – inclusiv legate de conținut: corectitudine, protecția minorilor etc. Pe internet pot funcționa un număr nelimitat de publicații, așa că statul nu mai are „monedă de schimb”. De asemenea, Internetul este mai descentralizat și datorită naturii sale transfrontaliere, mai puțin controlabil de autoritățile naționale. Asta poate fi un lucru bun, dacă vrei să publici informații despre abuzuri și nu vrei să fii persecutat de autorități. Dar poate fi un lucru rău, dacă vrei să postezi povești despre conspirații și nu vrei să fii pedepsit de autorități. Libertatea oferită de Internet face posibil abuzul. Marea dilemă privind Internetul este cum să îl facem un spațiu mai sigur, fără a-l cenzura.

Întâi de toate, trebuie să știm că Internetul nu e sat fără câini. Toate regulile de comportament impuse de legislație pentru spațiul fizic se aplică și pentru Internet. Dar diseminarea de informații false nu este delict decât dacă pune în pericol securitatea națională, adică în cazuri cu consecințe foarte grave. Există și propuneri pentru cazurile mai puțin serioase. De exemplu, unele voci promovează intervențiile care schimbă comportamentul utilizatorilor: etichetarea conținutului care conține informații false sau stimularea reproducerii informațiilor adevărate pe platformele de socializare. Fact-checking sau verificarea datelor de entități independente funcționează dacă verificările sunt simple și la obiect. Elementele de grafică interactivă de genul „barometrele de adevăr” par să creeze confuzie și adversitate în rândul multor utilizatori. Un mesaj direct, de preferat unul care identifică o întreagă frază ca adevărată sau falsă, nu doar porțiuni din ea, pare să fie receptat mai ușor de utilizatori. Dar, să nu uităm, că verificările care contravin ideologiei personale a utilizatorului vor fi respinse cu mai multă ușurință.

Eliminarea boților sau a conținutului nu par a fi soluții sustenabile, pentru că boții, conturile și site-urile de știri false vor continua să reapară. Sistemul media actual e unul în care supraproducția de conținut e regula, iar eforturile necesare „curățării” lui necesită resurse umane și tehnice imense. Birocrația necesară unor tactici de blocare a conținutului poate să devină ușor distopică: vom avea comisii care stabilesc care e adevărul? Sisteme automate care fac acest lucru? Realitatea cui va servi ca măsură a lucrurilor? Curățarea oricărui spațiu public de „elemente periculoase” are cel puțin conotații, dacă nu implicații, autoritare. În timpul crizei COVID-19 în România, blocarea conținutului s-a făcut de o comisie parte a Ministerului de Interne, o instituție de control a populației, cu zero expertiză în probleme ce țin de libertatea media, dreptul la liberă exprimare și accesul la informație.

Vorbind strict de intervenții ce țin de comportamentul utilizatorilor de informație, educația media pare a fi o soluție pe termen lung a acestor probleme ce țin de infrastructura și modul de funcționare a Internetului de către public. Ea este bine venită și posibilă la orice vârstă, dar este mai eficientă dacă se face în școală. Pentru că intervine în perioada de formare a viitorului cititor și creator de știri false, educația media în școală este o soluție de termen lung. Mai are avantajul de a nu încălca niște drepturi fundamentale ale omului și nu creează pericole pentru starea democrației, așa cum o face cenzura – denumită eufemistic blocare de conținut. Educația media nu este un panaceu și nu rezolvă problemele ce țin de infrastructura și logica de producție a conținutului în spațiul online – unde producem „date”, nu conținut, iar datele produc profit. Educația media recunoaște consumatorul de informație și în rolul lui nou de producător de informație, iar acest rol vine cu responsabilități noi care trebuie recunoscute de la vârsta la care această transformare are loc. Iar această vârstă e una din ce în ce mai fragedă.

Dumitrița Holdiș
Ioana Avădani
Centrul pentru Jurnalism Independent

Cum se fac bani din știrile false

Cu toți am întâlnit, în ultimele trei luni, cel puțin o informație falsă. De la cele care te amuză prin absurdul „informației” propuse până la cele care te fac să crezi că parcă-parcă ar putea „să fie ceva acolo”. Publicațiile care distribuie informații false în mediul online par să fi prosperat o dată cu răspândirea pandemiei cauzate de virusul SARS-CoV-19. Multe site-uri de știri false nu au un proprietar cunoscut, o redacție sau o echipă administrativă care să își asume conținutul publicat. Unele sunt neprofesioniste, cu gramatică aproximativă și grafică amatoricească, populate de conținut îndoielnic și greu de navigat. De ce există astfel de site-uri? Cine le ține în viață? Sunt susținute prin muncă voluntară? Sunt ele sponsorizate? Sau au găsit proprietarii lor o metodă de a le face profitabile?

În unele cazuri, astfel de publicații sunt susținute din motive pur ideologice, ca surse deliberate de dezinformare. Dar de multe ori existența lor se datorează dorinței – și capacității lor – de a face bani.

Un studiu publicat de Universitatea Central Europeană din Budapesta în mai 2020, arată că știrile false pot fi afaceri profitabile în Europa Centrală și de Est. Marius Dragomir, directorul centrului de cercetare care a condus studiul, a explicat pentru CJI (n.r. Centrul pentru Jurnlism Independent) că există multe modele de finanțare utilizate de site-urile de dezinformare din Europa de Est. Publicitatea este sursa principală de venituri, dar banii vin și din donații de la cititori, facilități fiscale, fonduri de stat, venituri din vânzările de mărfuri, etc. „Pentru operațiunile mici, susținute de o persoană, este o afacere profitabilă, deoarece acești oameni nu au cheltuieli majore, ceea ce se traduce într-o marjă de profit foarte mare”, afirmă Dragomir.

Rolul internetului în finanțarea și răspândirea știrilor false

Platformele de socializare precum Facebook, Instagram, Twitter și motoarele de căutare precum Google au un rol esențial atât în răspândirea știrilor false, dar și în finanțarea lor, căci ele domină și industria de publicitate online. Platformele sunt construite pentru a oferi vizibilitate mai mare conținutului super-viral. În majoritatea cazurilor, conținutul de proastă calitate, încărcat cu informații false și tot felul de interpretări bizare ale realității se răspândește „ca focul” pe rețele, pentru că oamenii îl găsesc incitant, chiar dacă nu îl cred întru totul. Chiar și atunci când criticăm un anumit articol, tot dăm share sau punem un link către articol. Cu cât e mai mult distribuit de către utilizatori, cu atât mai mult este ”scos în față” de platformele de socializare. Logica e simplă: dacă mulți oameni consideră interesant un articol, este foarte posibil ca și prietenii lor să îl considere interesant. Platformele sociale ne fac să vizualizăm și să interacționăm cât mai mult cu conținutul online, pentru că astfel publicitatea asociată cu un anumit articol crește. Mai multe click-uri pe spoturile publicitare, înseamnă mai mulți bani. Deci, cu cât este un conținut mai „viral”, cu atât va fi el mai profitabil. Platformele sunt cele care plasează publicitatea și cele care încasează banii. Doar o parte din acești bani ajunge la autorul articolului.

Recorder a explicat cum intermediază Google relația dintre companii și site-urile de știri false atunci când numărul de click-uri poate să le aducă de la câteva sute de euro la de zeci de mii de euro lunar. Într-o țară ca România, unde salariul minim pe economie este sub 300 de EUR lunar, chiar și 100 de EUR este o sumă binevenită. Dar, suta respectivă nu se face ușor. Este nevoie de aproximativ 100 000 de vizualizări pe un articol pentru a strânge 100 de EUR. Deci, modelul de afaceri al publicațiilor online este unul facilitat de consumul în masă.

Comportamentul site-urilor de știri false din țara noastră este coerent cu restul țărilor din lume. „Există tendințe comune între Europa de Est și alte părți ale lumii, cum ar fi cazul rețelelor de site-uri administrate de o singură entitate pentru a obține un public mai mare, utilizarea de nume URL foarte similare cu media mainstream (pentru a induce în eroare cititorii și de a-i lua de la publicațiile mai mari), utilizarea Facebook ca pagină de ancorare (în cazurile în care Google reduce accesul acestor site-uri la veniturile din publicitate). Există însă și diferențe majore. În țări precum India sau Brazilia, dezinformarea este răspândită mai eficient prin intermediul aplicațiilor de mesagerie, cum ar fi WhatsApp (ceea ce face mai dificilă, dacă nu imposibil de urmărit entitatea reală care produce și distribuie un astfel de conținut). În Asia de Sud-Est, dezinformarea este răspândită prin cantități masive de site-uri greu de urmărit și înregistrate în diverse locații etc.” declară Dragomir.

Atât Facebook, cât și Google fac anumite eforturi de a controla fenomenul răspândirii știrilor false. De exemplu, în timpul pandemiei Facebook a promovat pagina de informare a Organizației Mondiale pentru Sănătate și a început să marcheze conținutul identificat ca potențial fals, adăugând linkuri către informații alternative. Google a avut o campanie de conștientizare a utilizatorilor privind măsurile de igienă care îi pot proteja de virus. Aceste măsuri de promovare a conținutului „bun”, poate avea un efect de contracarare a informațiilor false, dar problema răspândirii virale a conținutului fals nu a fost, până în prezent, rezolvată.

Dumitrița HOLDIȘ
Ioana AVĂDANI
Centrul pentru Jurnalism Independent

Cristina Lupu, director de programe la Centrul pentru Jurnalism Independent București (CJI), mentorul echipei de profesori de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, a fost prezentă la Sighet, joi și vineri, 01-02 noiembrie 2018 și, împeună cu elevii CNDV – iști selectați, a “inaugurat”…. Laboratorul de educație și cultură media.

Deși foarte presată de timp și “încărcată” la maximum cu activitățile pe care le coordonează, Cristina Lupu și-a făcut timp pentru a-mi răspunde la câteva întrebări:

Brîndușa Oanță (BO): Ce-ți vine-n minte când te gândești la Sighet/ Maramureș?
Cristina Lupu (CL): E a doua oară dar, de fapt, aș putea să spun că, pentru mine e prima dată când vin la Sighet. Data trecută, am fost așa, în goana unei mașini și-am traversat orașul și n-am apucat să văd foarte multe. Nu că acum aș fi apucat, dar am beneficiat de oarece introducere în oraș și consultanță, și cred că asta crește foarte mult calitatea experienței.

În momentul în care zici Sighet, într-o primă fază, zici Memorial (încă n-am apucat să ajung acolo, dar încerc să-mi fac curaj să ajung). Mi se pare că este una dintre experiențele pe care trebuie să ți le asumi, chit că nu-i ușoară. În același timp, când zici Sighet, zici un loc deosebit de frumos. Am avut și noroc de toamna asta generoasă, foarte caldă și foarte frumoasă, poți să vezi străduțele și oamenii, într-un ritm mai adecvat cu locul.

BO: Care sunt noutățile proiectului “Predau educația media” pe care CJI îl implementează împreună cu echipa de profesori de la CNDV?
CL: Proiectul a început în 2017 într-un moment în care noi ne gândeam cum să-i facem pe profesori să fie mai aproape de lumea în care sunt elevii lor. Și, ne-am imaginat proiectul acesta, care-și propune să învețe profesori cum să introducă “bucăți” de media, sau despre media, la materiile pe care le predau. Din perspectiva noastră, abordarea aceasta poate să meargă pe aproape orice materie, dar, pentru că suntem la început, o testăm doar pe câteva materii. Am făcut o analiză de programă școlară, și-am văzut unde se potrivesc lucrurile cel mai bine, pentru a nu fi un proces forțat, și a nu ne îndepărta de ceea ce trebuie să predea profesorul la clasă, ci am mers pe competențele pe care profesorii chiar trebuie să le dezvolte la copii. Și-am ales limba română, limba franceză, limba engleză, istorie și socio-umane. Așa că, în acest moment, la aproape doi ani de proiect, lucrăm cu 92 de profesori din 43 de orașe și, ajungem anul acesta, undeva la 12.000 de elevi.

După cum poate ai descoperit și tu deja, pentru multă lume este foarte neclar ce faceți voi la clasă. În general, când spui educație media, cei mai mulți se gândesc că-i învățam pe elevi să devină jurnaliști sau că le spunem că internetul e rău și că trebuie să nu mai stea pe rețele sociale sau, în cel mai bun caz, că vă învățăm cum să folosiți tehnologia la clasă. Durează un pic să putem explica cât de complex este demersul: că vorbiți despre legi și Constituție, despre bună guvernare, despre diferența dintre informație și opinie, despre cum ne alegem sursele și cum verificăm credibilitatea unei surse. Că discutați despre cum o informație se transformă în știre și de ce este important să fii informat, despre propagandă, despre dezinformare și despre fake news. Și că îi invățăm pe elevi care sunt drepturile și responsabilitățile în calitatea lor de creatori de conținut. Toate acestea se potrivesc cu obiective care există deja în programele școlare. Nouă, în momentul acesta, proiectul ne-a depășit așteptările, profesorii sunt mult mai entuziaști decât ne așteptam noi să fie. Bine, într-o primă fază sunt speriați, pentru că își dau seama că este foarte greu, profesorii care au venit în proiect n-au prea știut nici ei la ce să se aștepte. Se gândeau și ei că o să-nvețe ceva cu media, cu folosirea tehnologiei la clasă. Ei, și după săptămâna de școală de vară la care participă, își dau seama că s-au băgat într-un demers mult mai mare.

Pentru noi, să avem patru profesori din același liceu (Claudia Hotea, Crina Voinaghi, Brîndușa Oanță, Marius Voinaghi), aici, la Sighet, a fost o bucurie mare. Și este și o mare oportunitate: fiecare dintre profesorii implicați predă o materie diferită, dar au și clase comune, iar asta ne ajută pe noi să testăm modele de intervenție diferite.

BO: Ce așteptări/ rezultate realiste aveți în urma implementării acestui proiect?
CL: Pentru noi, un ciclu complet, în care să vedem rezultate pe care chiar să putem să le măsurăm, se întâmplă în momentul în care profesorul lucrează cu copiii din clasa a 9-a până în clasa a 12-a, pentru că poate să construiască treptat, prin informațiile pe care le oferă. Vrem ca acești copii să facă diferența între informație și opinie, să înțeleagă de ce e important să se informeze, să-și aleagă sursele de informație, să consume jurnalism de calitate. Să înțeleagă de ce e important să plătești pentru jurnalism, iar asta este o provocare nu doar pentru copii, avem o discuție și cu profesorii, cu adulții, să înțeleagă care este rolul jurnalismului în viața unei comunități și cum nu poate el să existe în afara implicării publicului. Într-un final, scopul nostru este ca acești adolescenți să fie cetățeni implicați, care gândesc cu capul lor și care iau decizii în cunoștință de cauză.

BO: Proiectul „Predau educație media” este implementat de către Centrul pentru Jurnalism Independent. Să le spunem cititorilor noștri în ce constă, de fapt, activitatea CJI-ului.
CL: Centrul pentru Jurnalism Independent împlinește anul viitor 25 de ani, suntem unul dintre cele mai vechi ONG-uri din România. Am fost înființați în momentul în care niște americani au venit și au zis: ce faceți voi aici nu este jurnalism și au pornit niște centre în mai multe țări din regiune, iar noi am fost unul dintre ele. Într-o primă fază am pregătit jurnaliști, după aceea am lucrat cu șefii lor, cu editorii lor, cu patronii lor. Am pregătit comunitatea jurnalistică. Apoi a apărut internetul și am ajuns la concluzia că trebuie să lucrăm și cu publicul, pentru că nu poți să ai conținut jurnalistic de calitate în absența publicului. Și așa am început să lucrăm și cu oamenii care nu sunt profesioniști în media.

BO: Care sunt resursele CJI-ului?
CL: În acest moment, echipa fixă a CJI-ului este reprezentată de patru oameni. Avem câțiva voluntari care ne ajută și care ne fac viața mai ușoară în momentele în care putem să-i folosim. Lucrăm, atunci când este cazul, și cu experți din anumite domenii. Avem câteva proiecte mari pe care le ducem și este, de multe ori o provocare să le implementăm în momentul în care se întâmplă activități în același timp, dar facem treaba asta de atât de mult timp, încât ne-a devenit o a doua natură. 

Donatorii sunt, în principal, donatori instituționali. Programul acesta, “Predau educație media”, este făcut în parteneriat cu Romanian-American Foundation care a acceptat pariul nostru că așa ar trebui predată educația media. Pe lângă RAF, Fundația Friedrich Naumann ne sprijină în organizarea unora dintre workshopurile pentru elevi, printre care și cele de acum de la Sighet. Iar, în ultima perioadă, am acceptat o nouă provocare – să convingem „oamenii obișnuiți” că este important să investească în educație și, de ce nu, în jurnalism, donând pentru proiectele noastre.

BO: Ți se pare că elevii zilelor noastre, impregnați de tehnologii ultra-sofisticate sunt receptivi și la valențele “pașnice” ale educației media?
CL: Copiii reacționează foarte bine. În unele momente, poate la început, plecăm de la ideea: ei, ce-o să ne-nvețe oameni aceștia, că noi știm, suntem deja acolo, le folosim, știm mai bine ca ei. La final, ajungem la concluzia că și noi și ei învățăm foarte multe despre cum funcționează media. Ei sunt foarte tehnologizați, în sensul că folosesc tehnologia constant. Dar, nu știu foarte multe lucruri despre tehnologia aceea, nu citește nimeni termenii și condițiile, așa că nu-și pun problema, ca și noi de altfel, ce înseamnă de fapt că un serviciu este gratis, care sunt datele personale pe care le dau despre ei rețelelor sociale, de exemplu. Mai mult, nu se gândesc la modul în care acestea pot să fie folosite la potențialul maxim, ca să nu fie doar un instrument de distracție, ci un instrument de creștere personală și, de ce nu, creștere comunitară.

BO: Joi și vineri te-ai întâlnit cu elevii sigheteni de la CNDV, în cadrul atelierelor de lucru. Cum i-ai simțit?
CL: Foarte-foarte mult mi-a plăcut. Pe lângă faptul că mi-a plăcut foarte tare colegiul, și atmosfera asta, de instituție relevantă pentru comunitate! Dar, să mă întorc la copii… copiii au fost extraordinar de faini! Și au rezistat, au realizat performanța de a sta tot seminarul, fără să înceapă să bată (prea tare) din picior. Ceea ce e mare lucru, pentru că noi „aruncăm” în ei cu foarte multe informații diferite și uneori destul de complexe și ne gândim că poate ar trebui s-o luăm mai ușor și să mergem cu pași mai mici, în sesiuni mai scurte, dar mereu avem ideea că dacă venim până la Sighet sau, dacă mergem până la Botoșani sau Dorohoi, sau Bistrița sau Satu-Mare unde avem noi cursuri, încercăm să folosim timpul cât de mult și cât de plin putem.

BO: Încotro se-ndreaptă tineretul?… Dar România?
CL: Tineretul se îndreaptă…. încă nu știu încotro se îndreaptă tineretul. Din câte văd, tineretul cu care lucrez eu, nu se-ndreaptă spre România. Vrea să plece mâncând pământul, pentru că tinerii au sentimentul că nu există foarte multe lucruri pentru ei aici, și, de multe ori, nici nu poți să-i contrazici. Se gândesc la burse, se gândesc la locuri în care să se simtă în siguranță, să se simtă respectați. Noi nu lucrăm doar cu elevi de la licee de elită, mulți dintre profesorii noștri predau la licee tehnologice, în comunități foarte mici și foarte sărace, așa că, mereu oscilăm între cele două realități. Acolo, de multe ori supraviețuirea de la o zi la alta este principala provocare a adolescenților. Copiii cu care lucrez îmi dau speranță că mai avem o șansă ca societate, dar tinerii nu au cum să fie cu mult mai buni decât sunt adulții, pentru că ei învață de la noi și, de foarte multe ori reușim să stricăm lucrurile foarte tare în ei. Pentru mine este uluitor să văd cum, în momentul în care lucrez cu cei mici, de clasa a 5-a și a 6-a, ei sunt plini de energie, și de întrebări și nu le e frică să vorbească, iar în momentul în care ajung să lucrez cu liceeni descopăr niște omuleți timorați de ideea: oare ce crede ăla despre mine? cum o fi dacă spun asta? da’, oare o să mă judece? da’, oare o să creadă că-s prost? dar, oare, o să se supere pe mine? Și cred că asta este o mare problemă a noastră, a adulților.

BO: Mulțumesc pentru interviu! Ne revedem în primăvară, la anul, în București, cu următoarea activitate pentru profesori!
CL: Ne vedem cu singurantă, și, tot la anul, ne vom vedea iar aici cu două noi seminarii pentru liceeni. Acum că am învățat drumul și am descoperit orașul, promit că ne vom întoarce mai des.

Proiectul ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation, urmărește să implementeze elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale.

Puteți susține programele CJI cu o donație recurentă AICI

Brîndușa OANȚĂ