– Din spusele tale ai pierdut multe în acești ani, dar sunt curios dacă ai fi vrut ca unele lucruri să nu se fi pierdut?
– Un singur lucru: liniștea mea.

Și-atunci după acel răspuns a știut că el nu-i mai aparține, a știut că sufletu-i trăiește în gălăgie departe de oaza lui de liniște, a știut că există momente în viață care te costă și care nu pot fi plătite cu bani, a știut că inima nu i-a mai tresărit demult, deoarece nu i-a mai auzit pașii, a știut că a uitat ce-nseamnă fericire, dar pe el n-a putut să-l uite și-a mai știut că, corzile inimii ei nu pot fi acordate de orice artist.

A știut atâtea dar nu i-au fost de prea mare folos, pentru că ea n-a mers în viață pe știință, ci pe simțire, care n-a fost cea mai înțeleaptă dintotdeauna, dar care a făcut-o să plutească atunci când toți ceilalți trăiau cu picioarele pe pământ, iar când aripile simțirii au obosit și-a revenit printre pământeni a simți că fără el nu va fi niciodată la locul ei, și că locul lui nu-l poate lua nimeni. Dar până la urmă nu e despre locuri și premii aici e despre oameni și trăiri, iar ea deși au trecut mulți ani încă trăiește prin el. De ce? Asta se întreabă cu toții, însă e greu să pui piesele unui puzzle la loc pentru a construi un suflet, când jumătate de „cutie” vine în construirea altui suflet. Dar există poeți care nu și-au terminat poeziile, există autori care au ascuns pe rafturile bibliotecilor proprii cărți ce nu vor vedea vreodată lumina zilei, există pictori care au muncit zi și noapte la unele portrete, care nu vor luat niciodată o gură de aer și există suflete ale căror „piese” vor lipsi cu certitudine. Și ea știa că al ei suflet va rămâne incomplet, dar complet în amintirea unor seri de vară.

Nu cred că există suflet atât de gol precum e al ei, care să ofere atât de mult preaplin pe unde trece. Uneori e secată de puteri, dar îi învață pe alții cum să fie puternici, alteori uită că inima-i plânge, doar pentru a-i asculta pe alții cum se plâng, în unele zile îi vine să se dea cu capul de pereți, dar e prea ocupată în a da o mână de ajutor celor din jur, există zile în care plânge non stop când e singură, doar pentru a le zâmbi celor pe care îi întâlnește, sunt zile în care nu vrea decât să se cuibărească la pieptul lui, dar ajunge să adoarmă suspinând, sunt nopți în care nu îl visează, deși știe că e visul vieții ei, sunt dimineți în care îl caută printre așternuturile calde, dar nu-i găsește mâinile reci, sunt ani nu tocmai frumoși, dar în care l-a povestit frumos și dacă ar fi încă 10 vieți de trăit l-ar iubi cu o infinitate mai mult în fiecare dintre ele, fiindcă iubirea nu se termină la capătul unei relații, ci la capătul puterilor.

– Atunci iubirea ei pentru el se termină aici?
– Nici poveste, e de abia începutul unei lupte în cușcă, de unde va ieși de nerecunoscut, dar nu înfrântă, deși va sta în genunchi pentru a-și mângâia rănile, sufletul îi va sta mereu în picioare înaintea lui Dumnezeu.
– Pare a fi o tipă mișto, aș fi vrut să o cunosc. Spuse un băiețel care nu avea mai mult de 6 ani și căruia cuvântul mișto i se părea la modă.
– Este.
– O cunoști?
– Mai bine decât oricine!… rostise Andi cu o trufie în glas, dar cu o urmă de regret în vocea, care începuse să îi tremure și asta nu din cauza vinului.
– Cum adică?
Tată a doi copii Andi încă nu învățase că unele gânduri se țin nerostite, deoarece l-ar scuti de dat explicații care oricum nu ar fi înțelese pe deplin și a căror importanță se va spulbera odată finalizată ultima propoziție.
– Vrei să terminăm povestea sau vrei să mergi la somn?
– Eu credeam că doar copii pot schimba subiectul când sunt întrebați ce note au luat. Rostise băiețelul ca pentru el.
– Gândești cu voce tare ca maică-ta.
– Mama spune că seamăn cu tine, dar fie, hai citește în continuare.

Iar ea a știut că e mult mai puternică de atât, cu toate că a crezut în ea mai puțin decât a crezut în poveștile cu zâne, întotdeauna a fost de părere că puțină credință e totuși mai bună decât să nu i se zărească nici umbra. Tind să cred că și-a alea singură soarta, a ales să sufere mai mult decât era cazul, deoarece știa că nu poți fugi de suferință, dar poți alege cât vrei să trăiești alături de ea, dar ea a ales să trăiască ani buni în casa suferinței doar pentru a reînvia din cenușa unor focuri demult stinse, focuri care nici măcar nu îi aparțineau, dar care au topit-o de atâtea ori și care tot de atâtea ori au făcut-o scrum. N-a fugit însă de avalanșele de arsuri provocate atât pe interior cât și pe exterior, a rămas cu ele, le-a acceptat, le-a strâns în brațe, apoi le-a dat drumul să se întoarcă acasă, deoarece niciun foc nu-și uită cenușa, iar ea și-a dat voie să se redreseze pe al ei drum, dar de data asta mult mai puternică și dispusă să treacă peste orice obstacol care-i va sta în cale, fiindcă știa un singur lucru și se baza pe el: drumurile grele nu sunt făcute pentru oameni slabi, iar ea refuza să se împrietenească cu semnificația acestui cuvânt.

Era emotivă, sensibilă, vulnerabilă, alintată, iubibilă, impulsivă și plângăcioasă uneori, dar niciodată slabă, iar acest fapt se datora izvorului interior nesecat de unde și-a luat mereu puterea, fără a aștepta vreo recompensă exterioară sau vreo validare plină de lingușeală sau spusă cu un dispreț de cea mai joasă speță. S-a mulțumit cu puținul din exterior, pentru că ea era ,,mult”. Și când spun că era mult mă refer la preaplinul sufetului ei, care avea izvoare adânci în munții înalți ai fericirii, avea fântâni săpate în stânci de dragoste și avea lacuri adânci la fundul cărora liniștea înota de parcă ar fi fost la Jocurile Olimpice și, la drept vorbind, ar fi putut ajunge până acolo, deoarece era o înotătoare mai bună decât va fi ea vreodată, ceea ce-i surprinzător fiindcă n-ai zice că un om care înoată zilnic în apele tulburi ale vieții, are probleme în a se menține la suprafață într-un amărât de bazin. Dar așa-i în viață: uneori fugi de delfini ca să înoți cu rechinii, alteori înoți cu rechinii cu gândul la delfini, iar alteori ai înota oceane întregi alături de rechini, dacă ai știi că la celălalt capăt de mal, ai posibilitatea de a-i admira pe delfini, chiar și preț de o clipă, și asta n-are nici o legătura cu delfinii.

E despre cei mai frumoși oameni pe care i-a venerat, e despre ochii fermecători după care a plâns cu anii, e despre iubirile netrăite la timp și mai mult este despre ea cea dintr-un alt univers. Un univers în care n-a mai pășit de ceva vreme, nu mai știe pe unde e intrarea, iar când o va găsi ușa va fi închisă, a închis-o el când a plecat și a luat ambele perechi de chei cu el, iar ea deși ducând dorul acelui univers pe umerii ei firavi, nu e genul de fată care să spargă lacăte, să intre cu bocancii într-un univers demult nevizitat și daca-ar fi așa ce ar putea face într-un univers paralel fără propriul ei univers. La ce folos toate universurile dacă universul ei nu mai este? Chiar dacă universul este compus în întregime din energie întunecată, materie întunecată și materie obișnuită pentru ea, el era energia întunecată care o lumina cel mai puternic și materia obișnuită în brațele căreia, ea era neobișnuit de bine, însă anii au trecut și s-a obișnuit să fie o visătoare cu gânduri neobișnuite, o fată neobișnuit de simplă și o inimă în a cărei casă doarme dus un dor neobișnuit. S-a obișnuit până și cu haosul din jurul ei, dar își va căuta liniștea în toate furtunile acestui maraton numit viață. Numai că de data asta maratonul nu se va termina după 42 de kilometri, nu pentru ea, care la FINISH îi va lăsa pe toți să sărbătorească victoria și va continua să alerge ușor fără a se grăbi, deoarece știe și ea că undeva la celălalt capăt de lume o liniște de mormânt nu poate muri până nu o zărește venind.

Sala de conferință era arhiplină precum a fost Cluj Arena la Untold, iar în minutele care urmau o emotivă adolescentă pe a cărui chip blajin se citea multă înțelepciune, cu un păr castaniu ondulat de mama natură avea să vorbească despre cărțile mamei ei, cărți pe care aceasta a apucat doar să le scrie și nimic mai mult.

– Ea nu a prea mulțumit pe nimeni în viața asta, dar i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru tot, ea n-a căutat perfecțiunea, dar a fost cea mai perfectă imperfectă, ea a zâmbit mult celor din jur, dar sufletul ei a plâns de 3 ori mai mult, ea a fost vinovată într-o iubire nevinovată, ea a fost ploaia, care a strălucit mai mult ca soarele, ea a fost întunericul nopții, care i-a luminat pe atâția și la final ea a fost de toate, dar s-a ales cu nimic.
– Vrei să spui că tu ești un nimic pentru ea?
– Nu asta e concluzia și oricum e prea devreme să tragem concluzii pripite. Vreau să subliniez faptul că a făcut mulți oameni fericiți, i-a urcat pe cele mai înalte culmi, a iubit necondiționat neașteptând nimic în schimb, dar n-a luptat pentru propria-i fericire.
– Vorbești despre bărbatul căruia i-a dedicat atâtea cărți?
– Da! Despre acel bărbat despre care a vorbit mereu ca despre un erou, despre cel care a reușit să scoată din ea tot ce-i mai bun, dar și tot ce-i mai rău, despre cel pentru care ar fi străbătut lumea asta în lung și-n lat cu ale ei operații de ligamente încrucișate și leziuni de ligamente colaterale, despre cel care a lăsat în sufletul ei goluri mari care nu le-a putut și nici nu le-a umplut nimeni și despre cel a cărui nume i-a fost ultimul cuvânt.
– Crezi că e corect față de tatăl tău?
– Cred că nu suntem îndreptățiți de judecat ceea ce-i corect și ceea ce-i greșit.
– Știu că a fost mama ta și e greu să admiți că a greșit, dar ea a fost o femeie asumată și cred că te-a crescut cu aceleași valori. Rostise unul dintre domnii aflați printre primele rânduri.
– A greși e omenește, iar unele greșeli sunt mult prea frumoase, încât ți-ai dori să greșești la infinit.
– Ai păstrat mult din filozofia ei, era și ea atât de poetică și visătoare, încât…
– …încât i-au crescut aripi și a zburat spre cele mai înalte culmi. I-o tăie Roua cu patos.
– Așa mama așa fiică. A lăsat vreun bilet de adio?
– A lăsat mai multe, însă doar unul dintre ele mi-a dat binecuvântarea de a-l face public.
– Păi cred că acesta este momentul oportun, fiindcă toți cei care au admirat-o sunt aici, sau cel puțin așa cred.
– Vezi tu credințele astea sunt deșarte.
– Uneori trebuie să crezi în speranța unui viitor mai bun ca să poți face pace cu trecutul. Spusese tare și cu fărâme de regret în voce, un domn aflat pe ultimul rând al sălii.
– Se vede că ai cunoscut-o pe mama. I se adresase Roua domnului din ultimul rând.
– Deci o să citești acel bilețel? Se auziră în sală voci nerăbdătoare.
– Chiar acum.

Și-a dres vocea, a aruncat o privire de ansamblu în sală, era plăcut surprinsă câtă lume a venit să o comemoreze pe mama ei, a rămas mută preț de câteva secunde pentru că nu-i venea să creadă impactul acesteia asupra societății, dar ceea ce a marcat-o profund a fost gândul că deși a trăit o viață în nefericire toți cei din sală erau atât de fericiți că au cunoscut-o, apoi luă bilețelul tremurând, se sprijini de măsuța din stânga ei pentru a fi sigură că emoțiile au și un al doilea punct de contact în afară de propriul corp și a început să citească tare:

„Dacă astăzi auzi acest mesaj, înseamnă că orgoliile au câștigat o luptă care nici măcar nu era a lor, dacă astăzi auzind aceste cuvinte gândul îți zboară la mine, vreau să știi că-n toată viața aceasta de agonie tu ai fost cel mai frumos gând al meu, dacă astăzi o să îți cadă două lacrimi sau două mii de lacrimi, nu le șterge lasă-le să curgă, deoarece sunt mângâierile mele, mângâieri pe care am dorit mereu să ți le ofer, dar n-am mai avut ocazia și dacă astăzi regreți tot ceea ce nu ai făcut  și ai fi putut face, să te gândești că eu regret tot ceea ce am făcut în zadar.
Deși universul este infinit, iubirea mea pentru tine l-a cuprins demult pe tot, deși lumea mi-a rămas mică când ai plecat, dragostea pentru tine mi-a rămas tot mare și deși mâinile noastre și-au dat drumul înainte de a se împreuna, inimile noastre încă se țin strâns în brațe, dansând o melodie care nu pare să aibă final, dansează de ceva ani buni și încă n-au obosit, dar e firesc, inima mea-i sportivă, iar inima ta-i la unison cu a mea și așa vor și rămâne.
Pentru tot ce nu ți-am spus iartă-mă, pentru tot ce ți-am spus greșit iartă-mă, pentru tot ce am făcut și pentru tot ce nu am făcut iartă-mă, pentru toate câte au fost bune, dar și pentru toate câte au fost „nebune” iartă-mă, pentru tot ceea ce ți-am fost nu mă ierta, dar te rog nu mă uita și, încă ceva, ai grijă de inimă, eu încă trăiesc în ea.
Aș putea să-ți spun multe, dar la ce bun când le știi pe toate, aș putea să scriu zile întregi despre tine și la final să-ți spun că am omis să-ți mărturisesc ce oglindă frumoasă sunt ochii tăi, aș putea să-ți strig ani de zile numele fără să răgușesc, aș putea să te caut în lumea asta mare fără să obosesc și aș putea să-ți fiu tot ceea ce nu ți-am fost vreodată în această viață, dar aleg să-ți fiu fericire într-o nemuritoare amintire.
Încă o rugăminte: seara după ce îi pupi pe cei mici de ,,noapte bună” răspunde-ți la o singură întrebare, dar fă-o în gând să nu-i deranjezi, deși ei dorm duși și asta au moștenit-o de la tine. Să fii sincer și să te gândești că eu sunt cea care îți adresez întrebarea, doar că eu nu aștept să-mi răspunzi ci îmi doresc să ai puterea să-ți răspunzi: „Am crescut eu sau brațele tale mi-au rămas mici?”

Ștergându-și lacrimile Roua rostise doar atât:
– Vă doresc să fiți iubiți măcar un sfert din cât a putut mama să-l iubească.
– Tata acuma chiar regret că nu am cunoscut-o pe doamna asta!
– Eu regret că am cunoscut-o.
– Poftim? De ce? Tu nu vezi câți oameni au iubit-o și admirat-o?
– Pentru că nu-i ușor să trăiești doar cu amintirea ei. Există momente în viață în care nu contează cât de mulți oameni te iubesc, ci cât de mult te iubește cel pe care tu îl iubești.
– Nu înțeleg nimic.
– Mie îmi pare rău că am înțeles prea târziu.
– Mai bine mai târziu decât niciodată! spusese băiețelul cu o trufie în glas că învățase și el replici cu care dai șah mat.

Andi auzise ultimele cuvinte ale băiatului, pe care îl ținea strâns de mână să nu se rătăcească în avalanșa de oameni, ca printr-o transă, dar inima le simți ca un cuțit înfipt unde sângera ea mai tare: uneori mai târziu, poate să fie prea târziu de-ntors un început. Nu mai simțea nimic, nici măcar propriile picioare care-l purtau spre ieșire, parcă nu erau ale lui ci mergeau ca mașinuțele cu telecomandă, însă mâna de pe umărul lui, îl readuse la cruda realitate. Era o mână care-i transmitea o aură de calm împletită cu o simplitate pe care o știa din alte vieți, însă de îndată ce întorsese capul, Roua cu ochii încă umezi îl luase în brațe înainte ca el să fie pregătit să-i răspundă îmbrățișării și-i șoptise încet la ureche:
– Deși astăzi ai stat în ultimul rând, în viața ei locul tău a fost mereu la VIP.

Ioana TRIFOI

Sursa foto: Internet

„De când mă știu, niciodată n-a existat o toamnă mai punctuală decât anul acesta, de când mă știu n-a mai plouat atât de mult peste suflete și de când mă știu n-am mai simțit atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. Oare unde încap atâtea sentimente? Mi se tot înghesuie în sufletul pustiu, dar ce vor face când nu vor mai avea loc? Vor da pe dinafară sau vor fugi de mine, precum fug eu pentru a scăpa de kilogramele în plus? Sau pur și simplu vor dispărea precum ai dispărut și tu?”

– Domnișoara Iordache, iar visați la Făt-Frumos? spuse reporterul care îi adresase tinerei Ana o întrebare la care nu primise de 5 minute niciun răspuns.
– Mă scuzați, nu v-am auzit, răspunse Ana ca trezită dintr-un somn adânc.
– Nu este niciun fel de problemă, am să repet.
– Vă rog.
– De ce nu vă afișați cu băiatul acela extraordinar despre care tot scrieți și vorbiți.
– Nu există niciun băiat în viața mea.
– Nu ne vindeți acadele.
Reporterii erau atât de nesăbuiți când venea vorba despre a afla ceva despre viața personală a cuiva, încât Ana tânără scriitoare de succes nu mai scăpă de ei niciunde. O tot urmăreau, îi puneau întrebări stupide și tot ei erau cei care modificau și născoceau alte răspunsuri decât cele date de ea.
– Dacă mă credeți bine, dacă nu, tot bine, oricum la ziar o să scrieți ce visați noaptea.
– Ce vreți să spuneți cu asta?
– Că am treabă, sunt așteptată și nu am timp să o tot lălăiesc cu dumneavoastră.
– Vrem să știm doar atât: De ce nu-l faceți cunoscut pe prinț?
– Pentru că, o să vreau mai întâi să vă prezint calul și după. răspunse scurt și tăios Ana.
– Ce glume bune aveți în dimineața aceasta.
– Le am tot timpul, doar că nu mi le irosesc.
– Îmi place că aveți tupeu, însă mi-ar plăcea să știu dacă calul e alb sau negru?
– Chiar sunteți sub orice critică. Ce parte din: ,, viața mea privată nu vă privește” nu ați înțeles? zise Ana apropiindu-se de mașină.
– Conversația noastră nu se încheie aici. spuse cel care-i ținuse piept Ani.
– Oh! Sunt sigură că nu. spune Ana răspicat, închizând portiera mașinii.
Afară era o vreme mohorâtă și fără pic de vlagă, iar furtunile din sufletul frumoasei Ana erau completarea perfectă a peisajului inocent, al unei tinere și nevinovate toamne. Nu o mai miră nimic, dar nu înțelege de ce toată lumea crede că există acel ,,prinț” în viața ei. Până și familia are aceeași părere ca și a presei, prietenii cred că este o prințesă ținută prizonieră în castelul de foc al prințului, colegii o tot tachinează că deși e mereu singură ziua, prințul o face fericită sub clar de lună și tot felul de aberații inutile, însă nimeni nu știe că ea este o biată prințesă izgonită din castel.
– Ați ascuns acest secret timp de 10 ani?
– Nu, sunt 12 ani, dar cine să mai țină seamă la câțiva ani efemeri?
– Ați rămas la fel de tupeistă și încăpățânată. rostise reporterul cu nonșalanță.
– Ce să vezi, cu dumneavoastră timpul nu a fost la fel de pașnic, poate să fi uitat eu dar când ne-am întâlnit ultima dată era toamnă, iar acum dacă mă uit la părul dumneavoastră, am impresia că sunt în Hymalaya și că ninge continuu. i-o tăie Ana fără ca măcar să aibă timp să respire.
– Sunteți cam irascibilă, duceți lipsa prințului și este de înțeles.
– Dacă o să continuați așa nu ajungem nicăieri, iar acest interviu nu e făcut cu scopul de a vedea cine are cele mai bune și picante replici, așa că voi continua eu de aici cu domnișoara Ana. interveni colega reporterului care păre că abia acum urma să îi zică Anei cele mai dure replici.
– De vis. rostise Ana ironic.
– Așadar ați iubit?
– Mai mult decât vă puteți imagina.
– Presupun că aveți regrete și suferiți din moment ce nu ați vrut timp de 12 ani să vorbiți despre despărțire.
– Ca să nu mai fiți nevoită să presupuneți lucruri am să vă lămuresc eu. Nu, nu de teama de a fi judecată sau și mai rău din dorința de a nu i se face cuiva milă de mine nu am spus nimic, ci din speranța ca în inima prințului va nutri un sentiment de a se întoarce.
– Ați mers pe varianta speranța moare ultima, înțeleg.
– Mda. Cam așa ceva. răspunse fără pic de vlagă Ana.
– Dar totuși să speri 12 ani că cineva își va schimba decizia este o dovadă de curaj și în același timp o putere enormă. Ce așteptare lungă! Cred că ați simțit că e sufletul dumneavoastră pereche.
– În primul rând simt și acum același lucru, iar în al doilea rând gândiți-vă că sunt mii de femei care deși sunt căsătorite, încă își așteaptă sufletul pereche. Aia numesc eu așteptare lungă.
– Vreți să spuneți că multe femei și mulți bărbați trăiesc iubiri de fațadă, așteptând ceva mai bun?
– Vreau să spun că așteptarea e dureroasă, însă gândul că nu mai ai pe cine aștepta e distrugător. Și nu știu dacă așteptarea are ca și rezultat ceva mai bun, dar sunt sigură că are o oază de liniște mult mai mare.
– De aceea l-ați așteptat atât de mult pe bărbatul acela, pentru că era o oază de liniște?
– Nu, l-am așteptat pentru că el era totul. Era și gălăgie și liniște, și soare și furtună și trist și vesel, și prinț și cerșetor, și iarnă și vară, dar mai presus de orice a fost dorul pe care l-am dorit dinainte de a-l cunoaște.
– Dar și dorul care..
– care… a durut cel mai mult.
– V-ați pierdut speranța că se va mai întoarce, presupun că acum iubiți din nou.
– Presupuneți atâtea chestii, însă puține sunt adevărate.
– Adică? Vreți să spuneți că timp de 12 ani ați rămas singură?
– Nu îmi mai puneți cuvinte în gură. Vreau să spun că speranța mea este pe zi ce trece mai mare și că iubirea nu-i precum se vede în filme, unul pleacă, altul vine. Iubirea e mai mult de atât și crede-ți-mă, a face sex cu un bărbat nu e definiția pe care eu i-o dau iubirii.
– Domnișoara Iordache, chiar credeți că acest bărbat merită atâtea sacrificii?
– Chiar credeți că aș face sacrificii pentru cineva care nu ar merita?
Diplomata doamnă reporter nu mai continuase acea discuție dorind să lase loc interpretărilor, cu toate că în adâncul sufletului ei, femeie fiind era extrem de curioasă să știe adevărul pur, fără umbre.
– Se pare că de data asta sunteți singură? Unde vă este bodyguardul ?
– Ana, colegul mea a..
– A renunțat în sfârșit la această meserie.
– A decedat.
– Îmi pare rău. răspunse Ana pe un ton scăzut, vrând să repare greșeala comisă.
– Și mie, el chiar te admira. Adora încăpățânarea ta și erai una dintre ,, vedetele” lui preferate. Unde mai pui că întotdeauna zicea că ai un mare potențial.
– Apreciez, păcat că nu mi-a spus-o chiar el, și eu nu sunt vedetă sunt scriitoare tocmai de aceea nu înțeleg de ce în toți acești ani v-ați ținut după mine?
– Am insistat eu, deoarece sunt mama prințului.
Ana împietrise, se îngălbenise la față și parcă-i paralizase limba, nu mai reușea să spună un cuvânt.
– Ana, eu știu că tu ai făcut tot posibilul ca să..
– Deci nu cred, asta e o glumă, unde-i camera ascunsă?
– Ana, nu este nicio glumă, el mi-a spus să nu o fac, dar am sperat că va fi totul bine.
– Eu știu când am spus că speranța moare ultima, dar nu și când vine vorba de a teroriza un om, cum ați făcut voi toți anii aceștia cu mine. Unde mergeam același subiect și din nou același prinț rătăcit pus în prim plan.
– Știu, tocmai de aceea vreau să mă ierți.
– Roagă-te să te ierte Cel de Sus, cine-s eu să te iert?
– Am văzut că la numele autorului, cărților tale apare și un al doilea nume. Te-ai căsătorit?
– Da.
– Felicitări!
Se lăsă brusc tăcerea, dar apoi cu o greutate nemăsurabilă, Ana întrebă:
– Dar el?
– Ana el..
– Bunica, bunica ce mă bucur că ai venit tu să mă iei de la grădiniță. le întrerupse o fetiță în jur de vreo 5 ani.
Ana înțelesese și singură nu mai era nevoie de nicio explicație, fiindcă pe ziua de astăzi erau oricum și prea multe, mai multe decât putea duce. Până la urmă prințul are o prințesă și un înger de fetiță care-i este leită. Ochii aceea i-ar recunoaște dintr-o mie pentru că i-au fost oglinda prin care s-a văzut cel mai frumos posibil.
– Ana, bunica i-a un interviu acum, așteptă-mă la mașină, te rog.
– Scuze, Ana e mereu dornică de atenție și uită de conjuncturile în care se află.
– De ce a numit-o așa?
– Asta a fost ultima lui dorință pe patul de moarte, după ce a aflat că o să aibă o fată.
– Poftim? rostise Ana șocată.
– Ana, interviul e pe sfârșite, te-aș ruga să te gândești la Prințul care ți-a fermecat viața și să spui primele cuvinte care-ți vin în minte.
– Plouă deasupra tuturor, deasupra mea plouă cu dor.
Cimitirul era atât de pustiu încât nici ciorilor nu le mai făcea plăcere să-l frecventeze, unde m-ai pui că poarta nu mai fusese deschisă de mai bine de un deceniu, oamenii parcă au uitat de cei cărora le promiteau cândva eternitate sau au devenit cu toții o eternitate, și totuși o voce blândă se auzi domol la capătul cimitirului, lângă un cireș care știa mai multe basme decât a scris Hans Christian Andersen:
– Mama, eu n-am citit nicio poveste în care prințul moare. spusese sigur pe el un băiețel cu părul negru precum pana corbului și ochii de un albastru regal.
– Acest prinț a fost diferit. răspunse Ana absentă.
– Mama, știi de ce sunt eu curios?
Fără a-i da timp Anei să îl întrebe despre curiozitatea sa, care sigur era una bizară și care o va lăsa fără cuvinte, băiețelul rostise:
– Sunt curios ce i-ar spune prințesa dacă ar fi aici.
– I-ar spune că deși acest univers e plin de prinți, ea îl va iubi întotdeauna doar pe el, pentru că a fost diferit.

Ioana TRIFOI

Sursă foto: https://ploaie.weebly.com/

,,Să mă aștepți la răscruce de viață, te voi fluiera când voi fi pe aproape, însă mi-e teamă că tu vei fi deja pe muchie de cuțit sau vei încerca mereu să mergi pe ambele drumuri ale sufletului neștiind că fiecare are propria sa destinație. Ți-am dat o hartă când ai plecat, dar oare mai știi? Sau ai aruncat-o odată cu amintirea unei fete crețe cu ochii de migdală? Dacă ai aruncat-o, întoarce-te și ia-o pe a mea, eu n-am nevoie de hartă, știu cu ochii închiși drumul spre brațele tale, deoarece am alergat mii de km pe el, crezând că mă vei opri și-mi vei spune: ,,Fie mergem amândoi în aceeași direcție, fie alergăm o viață unul de celălalt? Cum îți este mai ușor?” Însă nu m-ai oprit și-am luat-o la fugă singură, am bătut pasul pe loc, mi-am rupt ligamente și am făcut sute de întinderi, am avut entorse, precum fotbaliștii, am văzut cum bătăile inimii urcă la 180 la ultimii 2 kilometri, dar niciuna dintre acestea n-a durut atât de mult cum m-a durut imaginea pustie lăsată în urmă. La fiecare 200 de metri, întorceam privirea în speranța că te voi zări, micșoram ritmul crezând că sunt prea rapidă, lăsam vise în urmă, pentru a mă prinde din urmă mai ușor, însă când am făcut cale întoarsă, mi-am dat seamă că tu nici măcar nu erai prezent la START. Acela a fost momentul în care după mult timp mi-am dat seama cât sunt de naivă și de puternică în același timp, cum simplul gând că tu mă vei urma m-a făcut să merg atât de departe, fără a spune că vreau să renunț, fără a mă plânge și fără a căuta validare, am tot înaintat, neștiind că nici măcar tentativa de a porni după mine nu ai avut-o. Și-acuma te-ntreb pe tine: ,,De ce-ai lăsat dorul la mine?”

Amfiteatrul era sub o tăcere de mormânt, însă vocea hotărâtă a domnișoarei psiholog continuă:

– Câte fărâme de dor ați lăsat pe unde ați trecut, dragii mei?

– Poți lăsa fărâme de dor? Eu știu că dorul e doar unul și nu îl poți lăsa înjumătățit. rostise un băiat cu vocea tremurândă.

– Da. Putem și sunt sigură că fiecare dintre noi are doruri călătoare, ia gândiți-vă dacă dorul ar fi doar unul mare și tare, am putea spune: mi-e dor și de mama și de tata, de cățel și de purcel?

– Păi atunci există mai multe doruri mari și tari. spusese de data asta o adolescentă frumoasă foc.

– Există fărâme de dor, niciodată mai multe doruri mari.

– În ce constau acele fărâme de dor, stimată domnișoară?

– În dorurile neîmplinite, pe care le lăsăm în urmă și care ni se lasă în suflet.

– Aveți doruri neîmplinite?

– Orice pasăre are nevoie de aripi ca să poată zbura.

– Vreți să spuneți că, cu cât avem mai multe doruri neîmplinite, puterea aripilor este mai mare?

– Vreau să spun că, cu cât avem mai multe doruri neîmplinite, zborul este mai greu.

– Ce înseamnă un zbor greu?

– Să fii un porumbel singur printre multe berze.

– Ați fost vreodată un porumbel singur, dar acuma nu vorbesc metaforic.

– Da. Am fost.

– Și cum explicați acea singurătate?

– Am să vă citez ce am scris în data de 25 iunie 2022, ora 20:14: „Iar astăzi când spun că sunt singură el nu este aici, în jurul meu există mii de oameni.”

– Nu pot să cred cum un singur băiat a putut tăia aripile unui porumbel atât de frumos și plin de grandoare cum sunteți dumneavoastră. spuse cu gingășie o studentă a domnișoarei lector.

– N-a fost doar un băiat, a fost băiatul visurilor mele.

– Și acum nu-l mai visați?

– Ba da. E singurul vis din care aș vrea să nu mă mai trezesc.

– Dar el?

– El?

– Unde este? De ce nu e cu dumneavoastră? De ce a plecat?

– Nu mai am nicio veste de la el. Însă sper ca de data asta a ales drumul corect.

– De ce credeți că drumul spre dumneavoastră nu era unul corect?

– A fost corect, dar mult prea dificil pentru el.

– De ce spuneți asta?

– Pentru că înainte de a-i da drumul din brațe am uitat să-i șoptesc că tot ceea ce este greu, este și frumos și că drumurile cele mai anevoioase au și cele mai fascinante destinații, iar el nu a știut niciodată asta.

– Dacă ar fi aici sau dacă v-ar putea auzi ce ați avea să-i reproșați?

– Să-i reproșez? Nimic. Însă i-aș spune că fără el mi-e frig și-n iulie.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

„Capitolul începe cu verbul a fi la trecut, ceea ce înseamnă că acțiunea e încheiată nu cu mult timp după ce eu scriu acest capitol, care s-ar dori a fi capitolul dintre rău și bine al cărții mele, capitolul dintre zâmbete și lacrimi ale unei visătoare ce-și flutură buclele prin atâta aroganță de parcă ar fi în grădina Edenului, ba mai mult se dorește a fi capitolul dintre inimă și minte unde s-au purtat mai multe războaie decât în Crimeea, unde am fost și atacant, dar am fost și atacată și nu de bombe atomice sau nucleare ci de propriile gânduri, dezamăgiri și speranțe ireale, care nu au făcut altceva decât să mă arunce în sârma ghimpată, sârma care leagă rațiunea de sentimente și crede-mă că-i locul cel mai puțin plăcut unde mi-aș fi dorit să fiu trezită la realitate. Îmi plac diminețile, însă voiam să mă trezesc sărutată de razele soarelui și alintată de cafeaua fierbinte de pe noptieră, nu îmbrâncită de ghearele unei inimi răgușite, care a rămas mută și nici mustrată de o conștiință îmbrăcată în haina incertitudinii. Dar acuma ce să-i faci, unele dimineți sunt dure sau poate noi oamenii primim mereu ceea ce oferim? Oricât mi-ar plăcea să vorbesc, de data asta aleg să tac, mă voi ataca singură, autogol ar spune fotbaliștii.

Stau doar și mă întreb dacă a fost sau încă este? A fost sau va fi ? Am fost sau ai fost? Sau doar ai fost și nu-i mai fi..?
Am greșit punându-mi atâtea întrebări mereu, greșesc și acum, dar acuma nici că-mi mai pasă, tu ești o simplă îmbrățișare ce mă va proteja mereu, o simplă privire profundă ce îmi va însenina pădurile prin care hoinăresc, un simplu sărut dorit atât de mult, dar avut atât de puțin și un loc spre care nu voi uita drumul niciodată, deoarece o voi lua pe aleea minții, acolo sigur te voi găsi acasă mereu. Și tu? Tu pe ce drum o vei lua atunci când vei căuta simplitatea de altădată și nu o vei găsi? Vei pune gps-ul tot pe autostrada minții sau de data asta vei călători către strada inimii mele? Am curățat pomii, am plantat flori, am strâns deșeurile, am asfaltat și am smuls toți spinii doar ca să-ți fac călătoria mai plăcută și ușoară, promit să-ți ies în cale și să străbat jumătate drumul, însă nu pot pleca decât atunci când te zăresc venind și voi știi când te vei porni la drum, pentru că pe strada inimii mele încă e beznă, aștept ca tu să aprinzi primul felinar.

Va trece mult timp, precum am trecut și eu destul de mult pe lângă tine, de atâtea ori mințindu-mă că suntem „doar prieteni”, voind astfel să-mi îngrop sentimentele în Orașul Morților, care e mai mult invadat de cei vii, la fel cum și sufletul meu a fost invadat de sentimentele profunde către tine, dar care au intrat în putrefacție, datorită pământului neroditor în care cu sau fără voia ta ai căzut voind să dai roade, voind să înflorești, să strălucești și să crești până la soare, dar nu e vina ta că ai investit semințe bune într-un pământ secetos și plin de mușuroaie, e doar vina mea că am fost cultivată doar de semințe rele și ieftine, iar când ai venit credeam că îmi vei aduce doar buruieni ca și toți ceilalți. Însă acum știu că ai venit cu semințe pe care nu le-am cultivat vreodată, ale căror roade m-ar fi împlinit permanent, tind să cred eu, nu temporar, dar cu mâna pe inimă îți spun că și temporar ai făcut din viața mea un film, film care s-a terminat înainte să-mi pun ochelarii 3D și înainte să îți spun că deși joacă Bread Pitt, tu rămâi actorul meu preferat, pe care îl voi privi mereu pe orice scenă ar juca cu duioasă admirație” .

– Și-ai renunțat?
– Să-l admir niciodată. Să sper că sentimentele vor fi reciproce, da. Am renunțat, fiindcă mi-am dat seama că am avut mitraliera în mână dar n-am știut cum să lupt pentru el, iar astăzi când am mâinile goale aș lupta, dar nu mai am pentru cine.
– Acum mitraliera este la el.
– Sper să nu facă aceeași prostie ca și mine, ci să o folosească.
– Să lupte pentru tine sau împotriva ta?
– Nu se mai înrolează în armata mea, două caractere puternice nu pot lupta împreună, ar fi prea periculos pentru armata adversă.
– Și crezi că luptând separat va fi un echilibru?
– Emoțional, niciodată. Echilibru există doar în gimnastică și mie nu-mi place gimnastica.
– Dar lui?
– El se pliază pe orice, iar gimnastica, deși nu îi surâde, o ia ca atare. Într-un cuvânt, e bun la toate, dar excelează doar în ceea ce îi place.
– Și știi ce îi place?
– Poate că nu am știut niciodată, doar am presupus.
– Și nu ești curioasă să afli adevărul?
– Adevărul e dur, iar eu sunt sensibilă.
– Dacă este așa cum îl descrii tu, va face adevărul mai puțin dureros.
– A făcut tot ceea ce era de făcut, poate chiar mai mult decât meritam.
– Lasă-l pe el să decidă cât meriți, tu ai fost cel mai mare critic al tău din toate timpurile, iar el…
– El a singurul care nu m-a criticat niciodată.
– Și singurul pe care l-ai lăsat să plece atât de ușor. Ți se pare normal?
– L-aș fi legat de mine cu cătușe de oțel și nu i-aș fi dat vreodată drumul, dar unii câini sunt triști când stau în lanț, mai ales în lanțuri ruginite.
– Nu-ți mai căuta scuze pentru trecut. Nu tu ești cea care scrie despre iubire ca despre un Dumnezeu pământesc? Nu tu ești cea care citează despre puterea de a lupta pentru vise și despre resemnarea în fața eșecului ca despre o a doua mamă?
– Eu sunt.
– Și-atunci ce-aștepți?
– Să-mi scrie că ajunge în 5 minute.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

Și poate că toate dramele acumulate de-a lungul timpului n-au făcut decât să creioneze romanța unei vieți trăite după propriile reguli, a unor greșeli plătite cu propriile lacrimi și a unor alegeri asumate cu propriile regrete, doar de dragul unui biet moment de extaz. Că așa-i în viață, nu tot ce pierzi e o pierdere și nu tot ce te trântește la pământ te și îngenunchează, unele căzături doar îți reamintesc cât de singur ești atunci când noroiul te acoperă și cât de mult te macină faptul că acei „voi fi aici când ai nevoie”; „contează pe mine”; „nu ești singur în asta” și „promit să te ajut cu tot ceea ce pot” nu au făcut decât să-și spună replicile unei piese de teatru de mult uitate…
– Tind să cred că scriai doar când erai deprimată.
– Eu tind să cred că am făcut din tumultul de vise o dramă care se juca doar în mine, dar asta e altă poveste.
– Tu prin felul tău de-a fi ești o poveste, una a cărei subtitrare nu o pot găsi.
– Ai căutat-o măcar?
– Asta fac de când te cunosc.
– Și de ce nu te oprești din căutări, sunt atâtea povești cu subtitrări, tot ceea ce trebuie să faci e doar să începi să citești.
– Povești cu zâne și balauri am mai citit, acum vreau o astfel de poveste.
– De ce te-ai amăgi crezând că a mea e diferită?
– Nu mă amăgesc crezând asta, pur și simplu simt că așa și este.

Andrei tocmai închise jurnalul mătușii sale, iar aceasta, fără a-i lăsa răgaz să spună ceva, continuă spovedania:
– Și nu s-a amăgit, doar a fost confuz din cauza cenușei pe care i-o tot aruncam în ochi atunci când începea să mă vadă mai clar. De ce? De frică poate sau doar din pura mea încăpățânare, de care sunt oricum destul de mândră, deoarece atunci când eu am căzut de nenumărate ori, ea a fost singura care nu a îngenunchiat în fața oricui, a ținut piept mai multor oameni decât inima o va face vreodată și dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, încăpățânarea și orgoliul sunt singurele atuuri care mi-au mai rămas. Frumusețea nu-i prietenă cu mine, bunătatea s-a plictisit să poposească în casa mea, iar gingășia m-a părăsit de mult, sau eu am părăsit-o pe ea? Prefer să nu răspund la astfel de întrebări.
– Ai fost cândva fericită?
– Mereu.
– Mă refer fericită la modul la care să uiți ce zi este, să dormi până la amiază și nici măcar să nu-ți pese dacă la micul dejun mănânci terci sau ciocolată?
– Am fost.
– Greu de crezut.
– Acum când mă privesc nici eu nu aș crede că am fost chiar atât de fericită, însă unele sentimente le conștientizăm abia atunci când ele nu mai sunt.
– Și ți-ai mai dori o astfel de fericire?
– Chiar și pentru o clipă.
– Cu cine și unde ai petrece nesăbuita clipă?
– Dacă te aștepți să răspund că aș plăti oricât doar să-mi petrec viața cu unchiul tău, Dumnezeu să îl ierte, te înșeli. A fost soțul meu, dar nu și bărbatul visurilor mele și cum într-o clipă se poate trăi o viață, de data asta nu aș mai risipi-o pe fericiri aparente.
– Și atunci de ce ai ales să te căsătorești cu el? Trebuia să o faci cu cel pe care îl doreai cu atâta ardoare.
– Să nu te îndoiești nici măcar o secundă că nu l-am iubit, pentru că l-am iubit mai mult decât a făcut-o el vreodată, i-am fost credincioasă chiar și atunci când el nu mi-a fost, l-am lăudat chiar și atunci când el mă jignea și l-am prins de atâtea ori de mână atunci când era pe marginea prăpastiei, dar nu știam că se află acolo doar pentru a mă împinge pe mine cu o brutalitate care să nu-mi mai permită revenirea.
– Mătușă, vorbim despre același om?
– Da! Vorbim de cel care a mimat căsnicia perfectă, ascunzând în spatele ușii deșeuri ce nu se puteau arunca nici la plastic, nici la hârtie sau metal, ci în gropile de gunoi ale sufletului meu, gropi create de el, special pentru a-și face greșelile „asumate”, dar în spatele acestor asumări stătea doar un bărbat care nu știa ce să facă cu viața lui, deoarece dorea bani și iubire, faimă și respect, înțelegere și liniște, fără a oferi nici măcar jumate din ceea ce își dorea. Trăia cu impresia că i se cuvine tot, el doar trebuie să ceară, dar nu știa că vine o zi în care primești ceea ce oferi și cum viața-i mai deșteaptă decât „mințile strălucite” ale acestui univers, n-a fost capabil să-și ia testul la materia „Primești ceea ce oferi”, așa că a rămas restant și probabil nici în ziua de astăzi nu și-a luat restanța.
– Chiar că-i straniu ceea ce îmi povestești.
– Ceea ce nu te doboară te face mai puternic. Aș spune că e mai mult dura realitate decât straniu, pentru că realitatea e înfricoșătoare și dacă te sperii de ea va deveni slăbiciunea ta, însă dacă o confrunți tu vei deveni slăbiciunea ei. Totul stă în puterea noastră de acceptare.
– Acceptarea aceea pe care ai luat-o și tu în brațe renunțând la bărbatul visurilor tale?
– A renunțat el cu mult înainte de a o face eu, dar da despre acea acceptare vorbesc.
– Și a fost greu să accepți?
– Este greu și acum, deși au trecut 10 ani și va fi la fel de greu și peste 100 de ani, pentru că între triumf și eșec nu este nicio diferență. Eșecul nu este decât celălalt nume al triumfului.
– Poate a fost mâna destinului, mătușă. Știi că se spune că ce-i al tău e pus de-o parte și te va aștepta oricât va fi nevoie. Poate unchiul a fost destinul tău sau poate cel de care spuneai, încă te așteaptă.
– Am pierdut autobuzul, iar el a schimbat stația de așteptare.
– N-ai pierdut nimic, până la urmă o poți lua la pas.
– Cu cele două fracturi ale piciorului stâng și operația pe care o are genunchiul meu drept m-ar întrece și un melc, iar tu crezi că pot prinde vulturul din zbor?
– Nimic nu-i imposibil.
– La 20 de ani, nu la 50 ai mei.
– Tind să cred că fericirea nu are vârstă, adică poți să fii mult mai fericit la 50 de ani decât ai fost la 20 și ai dreptul să iubești și să fii iubit, chiar dacă fluturii din stomac nu mai zboară cu aceeași viteză.
– Nu mai zboară deloc, au aripile rupte.
– Mătușă, ai fost toată viața negativistă?
– Nici eu nu mai știu cum am fost. N-am știut să caut mănușa care să-mi încălzească mâna și poate frigul a ajuns până în adâncul sufletului.
– Te-a găsit ea pe tine, dar nu ai vrut să o porți.
– Știi? În lumea asta nu e important ceea ce găsești, ci ceea ce cauți. De exemplu, degeaba găsești bureți de lapte dacă tu cauți ciuperci de stejar și la fel este și cu oamenii: unii te găsesc alții te caută, precum și tu pe unii îi găsești din întâmplare, iar pe unii îi cauți până amețești, riscând totuși să rămâi doar cu amețeală.
– Și tu ce ai căutat?
– Liniște trupească și sufletească.
– Nu aș spune că alergând zilnic cauți liniștea trupească.
– Alergarea era medicament pentru suflet, dar generația ta ar lua ca și medicament o pastilă de Tik Tok, meditația în coeziune cu natura ar fi un antibiotic mult prea puternic, pe care corpul nu l-ar accepta.
– Și atunci ce-ți aduce liniștea trupească?
– Acum nimic, dar era o vreme în care toate valurile din mine se calmau când îl priveam cum doarme și dintr-o dată soarele răsărea pe plaja inimii mele, era o liniște de mormânt când mă lua noaptea în brațe și cu toate că muream de cald, nu-i spuneam să-mi dea drumul, deoarece era o căldură pe care nici un foc din lume nu mi-o putea aduce , era o oază de acceptare și resemnare în fața oricărui eșec de câte ori mă săruta pe frunte și era ceea ce eu nu voi fi vreodată, lumina întunericului meu.
– Povestești de-o viață ca-n basme.
– Basmele au finaluri fericite, iar viața mea nu cunoaște nici finalul și nici fericirea, așa că aș numi-o mai mult o comedie dramatică, un fel de „după râs urmează plâns”.
O bătaie scurtă în ușă întrerupse discuția palpitantă a celor doi, iar Andrei, rugat de mătușa sa a fost cel care a deschis ușa, în spatele căreia nu se afla vreo persoană, ci doar o pungă de jeleuri de care atârna un bilet, pe care Andrei i-l înmânase mătușii sale pe considerentul că nu știa franceză, nu că n-ar fi fost curios să vadă ce scrie pe amărâta aia de hârtie, după cele mărturisite de mătușa sa. Prefăcându-se neinteresat și distras spuse doar atât:
– O fi ceva mesaj de la pocăiții ăia să li te alături adunărilor și văd că mai nou dau și mită.
Lucica luă punga de jeleuri de care era prins biletul, voind să elimine stânjeneala lui Andrei apoi citi: „Je t’attends toujours à la même gare. Le bus part demain à 13h02. Part en même temps que le jour où nous sommes su que deux cœurs comme le nôtre ne peuvent battre qu’à l’unisson”.
Zâmbi ușurată apoi rostise:
– Pocăiții ăia spun că ai fi un membru excelent al grupului, iar jeleurile sunt pentru mine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: https://ro.kagouletheband.com/

„Când scriu aceste rânduri nu e de vină nici frigul și nici mintea mea care este într-un sens giratoriu cu 8 ieșiri, de vină este doar dorul, dorul de mine, dorul de tine, dorul de noi, hoinari ai lumii mari. Oare m-am rătăcit prin lumi străine sau tu chiar ești lumea mea? Întrebările sunt multe, răspunsurile „stoc epuizat”, dar lupt și merg mai departe, într-o zi sper să am parte de o lume mai bună, de-o lume a noastră, pe care să ne-o luăm în cap de atâta beautitudine, de atâta infern al extazului și de atâta dorință.”

Rămasă la fel de melancolică și pustiită ca acum 20 de ani, Irina nu-și mai recunoștea părul creț pe care s-a cam așternut neaua lunii ianuarie, precum s-a așternut zăpada în Elveția, însă-și recunoștea trecutul, acesta fiind singurul loc în care s-ar întoarce fără doar și poate. De ce? Pentru că doar zâmbetul ei de femeie trecută prin viață, care râde flegmatic când își aude nepoatele spunând că și-au găsit alesul, știe că alesul e doar unul și nu-l găsești o dată la două luni, cum o fac năstrușnicele ei nepoate, ci îl găsești o singură dată-n viață, e rar precum trifoiul cu 4 foi. În spatele acelui zâmbet se ascund multe parabole, basme și romane istorice în care Irina este eroina fiecărui moment, fiecărei povestioare. O povestioară frumoasă a fost și viața ei. A trăit regește, în lipsa unui rege, a iubit nebunește în absența unui nebun și astăzi înmormântează doruri fără a exista vreun mort.

– Mama, noi plecăm la munte săptămâna viitoare și nu acceptăm un refuz din partea ta.
– Ei, mamă! Și ce să fac eu acolo? Mi-a trecut vremea în care făceam ravagii pe schiuri.
– Să stai cu noi. Prezența ta ne face bine tuturor și așa mai petrecem și noi timp împreună, cine știe când mai avem ocazia să fim cu toții.
– M-ai convins. Spiritul tău de convingere e uimitor. Oare cu cine îi fi semănând? apoi se uită pierdută spre fereastră prefăcându-se distrasă de ninsoarea abundentă.

Irina știe destul de bine cui îi seamănă Mirela, dar nu voia să deschidă un subiect atât de sensibil, deoarece îl închisese cu lacăte ferecate în urmă cu câteva decenii și-l lăsase să putrezească în adâncul sufletului ei. Dar oare a putrezit el cu adevărat? Sau a săpat gropi și mai adânci în sărmanul ei suflet, gropi pe care niciun asfalt nu le-ar putea repara vreodată. Și cu toate astea părerile de rău nu își făcuseră niciodată prezența în mintea Irinei, regretele nici atât, însă promisiunile făcute cândva nu o vor lăsa să-și găsească oaza de liniște până când nu vor fi îndeplinite. Acele promisiuni sună cam așa: „Promit să învăț să trăiesc fără tine, promit să nu te mai caut niciodată, promit să te povestesc frumos, însă îți promit că ne vom reîntâlni cândva, vreau să te mai văd măcar o dată înainte de a saluta această lume, dar îți promit că n-am să spun nimic, ci doar am să te privesc puțin, blândețea chipului tău îmi va face bătrânețea mai liniștită și moartea mai puțin dureroasă. N-am să-ți promit că te voi iubi mereu, astfel de promisiuni nu se fac, ci se demonstrează. Tocmai de aceea îți promit că oriunde te-ai afla nu vei fi singur, iubirea mea îți va fi scut. O vei simți atunci când gloanțele vieții te vor străpunge și atunci când săbiile destinului te vor tăia, ea va fi acolo să te salveze, precum și scutul iubirii tale m-a salvat pe mine de la orice primejdie”.

Brașovul era excursia perfectă pentru Irina și cele 3 fete ale sale, alături de familiile lor minunate de care Irina era atât de mândră. Avea 6 nepoți extraordinari, 3 gineri exemplari și 3 fete deosebite cu care se mândrea și se lăuda ori de câte ori avea ocazia. Zilele alături de familie îi reamintiră Irinei că viața nu-i făcută doar din supărări și oftaturi, ba mai mult, îi deschiseseră ochii în ceea ce privește furtuna din viața ei și, stând într-o seară la o ceașcă de ciocolată caldă cu fetele sale rostise pierdută în gânduri:
– Și poate că toți spinii care au crescut în mine nu au făcut altceva decât să mă transforme în trandafirul „criogenat” care sunt astăzi, trandafir pe care nu-l mai poate doborî nici un vânt, nici o furtună și nici măcar vreo vorbă disprețuitoare, care altădată l-ar fi pus la pământ din prima, precum Moroșanu-și pune adversarii. Astăzi trandafirul acesta a învățat că nu-i despre cât de frumos înflorești, ci e despre cât de mulți spini te înțeapă, te fac să sângerezi, dorind să te facă puternic și de neclintit. Despre asta-i și viața: nu contează cât de frumos, deștept sau bogat vei ajunge, contează doar câte lacrimi, crize de nervi și dezamăgiri ai reușit să depășești până ai ajuns cine ești de fapt. Și cine ești de fapt? Ăsta-i adevăratul mister, mister pe care eu l-am deslușit precum Sherlock Holmes și pot afirma că sunt o visătoare a cărei viață a fost încâlcită precum buclele sale, dar a strălucit precum acestea în razele unui soare al tinereții apus demult.

Cele 3 fiice se uitau înmărmurite la mama lor care vorbea atât de frumos parcă ar fi autorul unui basm pe care ele niciodată nu l-au citit.

– Mamă, e atât de frumos ce ai spus! Vorbești de viață parcă ar fi rai.
– Viața chiar e un rai, de care, dacă știi să te ții, iadul nu te va cunoaște niciodată.
– Și cum știi să te ții? întrebase Maria fata cea mai mică a Irinei.
– E ca și la înot. Odată ce ai intrat în apă, fie te ții la suprafață, fie te scufunzi și, credeți-mă, m-am scufundat de nenumărate ori atât la înot cât și în viață, însă vine un moment în care plutești și-ți dai seama că dacă lupți contra valurilor vei deveni parte din ele.
– Mamă, nu te-ai gândit să scrii o carte? spuse Mirela, fata cea mai mare a Irinei.
– Niciodată. Nu-mi voi expune viața personală, voi face din ea doar o amintire de neuitat și nimic mai mult. Fericirea nu se poate scrie nici măcar cu litere chirilice.

Seara se încheiase în cel mai plăcut mod posibil, iar dimineața toată lumea era echipată pentru a merge pe pârtie, mai puțin bunica, ea nu-și luase echipamentul de schi, deoarece-i trecuse vremea.
– Bunica, tu nu vii cu noi?
– Voi sta la baza pârtiei pentru a vă admira, nu mai sunt ce-am fost odată.
– Nu-i adevărat, bunico. Ești mai frumoasă pe zi ce trece, spuse Anastasia, fetița Mirelei care o diviniza pe Irina.
– Vă iubesc pe toți atât de mult, încât îmi vine să învăț să mă dau cu placa, de entuziasm.
La auzul vorbelor rostite de Mirela toți începură să chicotească și să o tachineze cum că dacă ar începe să învețe ar fi mai bună decât Ryan McDonald sau că dacă ar urca pe placă ar lăsa gură cască toți bătrâneii trecuți de a două tinerețe.
– În viața asta am căutat atenție, însă nu de la oricine așa că acei bătrânei să nu mă soarbă prea mult din priviri, mi-e să nu se îndrăgostească. Apoi râse din tot sufletul cum nu o mai făcuse de un deceniu.
– Plecăm. Vom întârzia și se va face coadă la telescaun, spuse soțul Mariei.
– Mamă, nu-ți iei telefonul? Ți-a rămas în bucătărie.
– Nu! Nu primesc de foarte mult timp vreun apel important, ci doar îi port grija.
– Bunica, ce înseamnă pentru tine un apel important? întreabă plină de curiozitate Andra, fata Mariei care era o adevărată adolescentă.

Irina încă nu învățase că a gândi cu voce tare în preajma atâtor ochii blajini și a atâtor urechi dornice să audă lucruri noi e periculos, dar nu mai avea de ales, așa că își aranjase cuvintele puțin în minte apoi, ca o bunică responsabilă rostise:
– Un apel important? Hmm… Un apel important pentru mine e acela în care fără să mă uit la telefon știu cine sună, deoarece inima-mi vibrează odată cu el.
– E ca și atunci când te suna bunicul pe vremea când erați îndrăgostiți?
– Andra, pui deja prea multe întrebări, o mustră Maria pe adolescenta care voia să știe cât mai multe despre treaba asta cu îndrăgosteala.
– E-n regulă. Și ca să îți răspund la întrebare, da e ca și atunci când mă suna bunicul, nicidecum prea des, dar când suna, telefonul lua foc și inima mea la fel, atât de îndrăgostită eram.

Fără a mai lăsa loc interpretărilor și fără a-i reaminti Irinei de pierderea omului care i-a fost ghid pe dealul vieții, până în momentul în care i-a predat ei responsabilitatea de a-i ghida pe alții, cu mii de întrebări retorice în minte și mii de gânduri rătăcite pe străzile minții se îndreptară cu toții spre pârtie, urmând să petreacă o zi memorabilă, zi la care niciunul nu s-ar fi gândit vreodată.

Irina își luase al treilea ceai în timp ce toți ceilalți schiau de mama focului, nu-i rămânea altceva de făcut decât să admire peisajul, să analizeze agitația oamenilor care erau atât de fascinați că se află acolo și să-și aducă aminte cu nostalgie de tinerețea ei. „Oi fi fost și eu așa dornică de necunoscut cândva? Sau nu m-a mișcat nimic în această călătorie în timp? ”

Nici bine nu terminase de-și pus gândurile la culcare că simți „că-i suna inima”. Telefonul îl lăsase să viseze pe vreun dulap în bucătărie, însă inima o apela și nu putea să-i dea „ocupat”. Simțea că printre atâția oameni se află unul dintre cei mai speciali , cel care încă nu închisese apelul de un jumătate de secol, fiindcă ea-și tot auzea inima sunând. O auzise din totdeauna, dar se păcălea frumos punând-o pe silențios, dar vine un moment în care conștientizezi că „a ascunde gunoiul sub preș” nu e tocmai cea mai înțeleaptă decizie. Se uită în jur, dar nu vedea pe cineva care să-i pară cunoscut sau o fi făcut timpul schimbării atât de radical, încât să nu-i mai recunoască pe cei care-i fac inima să vibreze? Confuzia deja era prea mare și Irinei nu-i plăcea să iasă din zona de confort, necunoscutul nu era ceva ce o prea încânta.

„Știam că e acolo, simțeam că l-am regăsit după atâta timp, însă era o putere în mine care-mi spunea să nu-l caut, îmi șoptea la ureche să stau pe loc, să nu scotocesc prin rafturile trecutului, prin care s-au adunat atâtea pânze de păianjen și atâtea vise prăfuite, dar o privire de ansamblu tot am aruncat. Normal că nu l-am văzut, deși știam că el mă vede. M-a văzut mereu și m-a văzut mai clar decât m-am văzut eu vreodată. A fost oglinda în care mă vedeam mereu frumoasă, puternică, deșteaptă și atât de specială, o oglindă din fața căreia n-ai mai vrea să pleci, însă odată anii îmbulzind-o s-a spart precum se sparge gheața în fața sfântului soare: încet, dar sigur. Din acel moment nu m-am mai putut vedea așa cum sunt cu-adevărat. Tot ceea ce era odată s-a năruit, iar eu nu aveam altceva de făcut decât să strâng cioburile. Cioburi care erau rupte chiar din mine. Și-i greu când pierzi bucăți din tine, dar mai greu este atunci când tot tu ești cel care trebuie să le aduni, neștiind dacă le vei mai găsi pe toate sau dacă le vei putea lipi la loc. Am încercat să mă reconstruiesc și să „mă lipesc” la loc și credeam că am reușit, ba mai mult credeam că oglinda în care mă privesc e din nou întreagă până în acea zi în care am conștientizat că m-am mințit frumos atâția ani, fiindcă oglinda nu era întreagă, însă eu refuzam să-i văd crăpăturile. Și-i ușor să pari întreg, într-o lume în care nimeni nu-i atent la detalii, poți trece ca prin urechile acului cu mii de cioburi pierdute și câteva fisurate fără ca măcar cineva să observe, dar vine o vreme în care observi tu că locul cioburilor pierdute nu-l poate înlocui nici măcar o oglindă nouă. Și-atunci ce-i de făcut? Dai vina pe destin? Plângi că viața-i nedreaptă ? Și te întrebi de ce tu însăți uiți să privești în retrospectiva eu-lui să vezi că ceva acolo-i putred. Sau mai bine spus nu vrei să privești, deoarece e greu să-ți iubești și defectele la fel de mult precum îți iubești calitățile. „Ăștia suntem, ăștia jucăm” e principiu care ne-a făcut să ne acceptăm cu bune și cu rele, fără a încerca să ne șlefuim unele defecte și fără a încerca să le facem să dispară treptat. Și cum „ăștia suntem, ăștia jucăm”, jocul nostru se termină aici, am jucat, dar am fost învinsă, deoarece mereu îmi aleg adversari mai puternici decât mine, o fi vreun defect profesional, am participat la toate meciurile, însă l-am omis pe cel mai important: cel în care am promis că nu îmi voi demonstra abilitățile de sportivă, ci doar voi intra pe teren, îmi voi privi adversarul și voi lăsa tăcerea să vorbească puțin, e rândul ei să se facă auzită. Apoi mă voi considera câștigătoarea unui premiu pe care nu l-am câștigat niciodată și anume, premiul suprem al capacității de a iubi cu inima, chiar și pe cel mai de temut adversar, pe care ochii nu îl văd. Fiecare vârstă are premii care te vor aștepta să le câștigi, ai grijă să nu le faci prea mult să te aștepte, se va pune praful pe ele și se vor învechi și, crede-mă, nimeni nu vrea premii prăfuite și pline de rugină. Niciodată nu-i târziu, însă pentru noi a apus de mult soarele pe pământ, dar vreau să știi că la mine în suflet de abia acum începe să răsară.”

Un bătrân cu fața brăzdată de ploile atâtor toamne, dar cu privirea încă senină, puse telegrama deoparte, apoi lăsă câteva lacrimi să-i sărute ochii de un albastru năucitor și cu o voce ușor răgușită rostise:
– Aș fi un nesuferit să spun că am iubit-o, deoarece despre iubirea ei nu pot vorbi la trecut, ea va rămâne mereu prezentă în inima mea, va fi flacăra care mă va încălzi atunci când țurțurii unei ierni geroase îmi vor invada sufletul. Știu că mă așteaptă, voi zbura spre ea curând deși am aripile rupte.
– Niciodată nu mi-a spus de ce nu ați rămas împreună.
– Era prea nebună și atunci nu mi-am dat seama că-n viața mea am nevoie de nebunia ei. Eram și eu nebun în felul meu de-a fi.
– După ce te-ai maturizat, nu înțeleg de ce nu ai mai căutat-o?
– Există momente în care e prea târziu pentru a-ți mai pune maturitatea să repare greșelile trecutului. Era deja căsătorită.
– De ce a acceptat să se mărite cu un alt bărbat dacă te iubea atât de mult?
– Vezi, tu, copilă, viața asta nu-i atât de ușoară pe cât pare. Era însărcinată și la vremea aceea era o rușine să fii însărcinată, dar să nu fii căsătorită. Bine, și-acum este rușinos, dar a intrat în sfera normalității, nu ca pe vremuri.
– Vrei să spui că eu…?
– Tu ești jurământul dintre noi ce va domni peste eternitate.

Mirela încheiase de-i povestit fiicei sale povestea promisă pentru seara de sâmbătă, care încă din incipit dădea semne că se va termina cu mult peste miezul nopții.
– Mamă, el mai trăiește? întrebase Anastasia care își lăsase cele două codițe împletite în trecut.
– Abia acum pot spune că trăiește fericit. E alături de cea mai strălucitoare stea.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: http://colectiedepoze.files.wordpress.com

Te-aș striga sau poate încă te strig, te-aș picta, dar te văd prin nuanța unui trecut cenușiu, te-aș scrie, dar mâinile-mi tremură la gândul că finalul narațiunii mi te va face străin, te-aș aștepta în înaltul cerului, dar aripile ți s-au rupt, iar zborul spre mine ți-e necunoscut, însă știu ce voi face: te voi povesti frumos mereu, te voi urca pe culmile sufletului meu, precum Eminescu a urcat-o pe Veronica pe „piramidele-nvechite” și te voi pune în capul listei când voi fii întrebată vreodată ce înseamnă fericirea.

12:00 ora la care Clara ar trebui să secrete melatonină, nu să scrie povești nemuritoare despre bad boys, care o lasă cu inima în pioneze ori de câte ori au ocazia și care nu fac altceva decât să o pună „într-o oală” cu toate celelalte, făcând-o să nu-și mai vadă bobocii dornici să înflorească, ci doar spinii care-i ies la iveală din când în când. Știa că e o fată deosebită și specială în felul ei, dar uneori avea nevoie de confirmări, știa că temperamentul ei melancolic și naivitatea mult prea observabilă, o făceau să fie o femeie frumoasă în ochii celorlalți, știa că a avea totul nu e totuna cu a fi totul și mai știa că a iubi cu inima, nu-i echivalentul iubirii cu ochii.
Cu gândurile purtate de nisipuri mișcătoare, Clara adormise precum un bebeluș după o criză de plâns, dar plânsul ei nu se exterioriză niciodată, era doar un maniac interior căruia îi ținea prea bine piept.
– Bună dimineața, s-a trezit creața, se auzi vocea surorii ei la capătul firului.
– E doar dimineață, răspunse Clara, pesimistă.
– Iar tu faci iar pe mădărita, dar nu e cazul, deoarece astăzi avem multă treabă.
– Ce treabă?
– Să nu-mi spui că ai uitat. Clara, ești singura pe care o vreau alături de mine în aceste momente speciale.
Normal că nu uitase de nunta surorii ei și că astăzi trebuiau să meargă la probă pentru rochie, ba din contră era atât de mândră de sora ei și de deciziile pe care aceasta le-a luat de-a lungul vieții, încât se gândea dacă ele chiar au vreo legătură de sânge.
– Vin să te iau într-o oră. Nu te deranja să te aranjezi prea mult, pentru că iar mă voi simți prost că vin în trening.
– Clara și al ei umor la care nu știi dacă să râzi sau să plângi…
– Te iubesc.
Odată ce încheiase apelul, se dusese să-și facă o cafea, timp în care își verifică telefonul gândindu-se că a primit vreun e-mail de la muncă sau vreunul de la facultate, însă rămăsese imună când văzu că are aceleași mesaje, pe care le ignoră zilnic, care sună cam așa: „Bună frumoas-o” ; „Cf frumușiko? ”; „Ești o drăguță! Nu vrei să ne vedem? ” și lista ar putea continua, dar Clara nu voia să-și strice ziua așa că își pusese muzică și se duse să facă un duș pe repede-înainte.
– Suri, mi se pare mie sau ești tristă? o întrebase Sara de cum intrase în mașină.
– Nu, nu sunt tristă.
– Pe cine crezi că minți?
– Știi, Sara, într-o săptămână e Crăciunul, ultimul în formatul ăsta, în două săptămâni te căsătorești și vei avea propria ta familie, nu va mai fi nimic la fel.
– Clara, eu voi fi mereu sprijinul tău, să știi.
– Știu, dar nu va fi același lucru. Casei îi va lipsi o rază de soare.
– Mereu o sensibilă incurabilă, ascunsă în spatele unei încăpățânate plină de orgolii.
– Mă cunoști prea bine.
– Clara, eu cred că încă ți-e dor de el, să știi că ți-am citit ultimul articol și se simte acea durere, o durere pe care o scrii, o trăiești și cu care te-ai obișnuit deja, parcă ar face parte din viața ta, potrivindu-ți-se ca o mănușă. Erai un „pepsi” când erai cu el, iar acuma ești un ceai pe care și-l tot face bunica în fiecare seară, de ghimbir, cred.
– Sara acest capitol al vieții mele este închis. Nu e vorba de el, am mai avut relații după el. spuse Clara cu un oftat adânc.
– Și cum se face că scrii tot despre el?
– Hm… nu am vreun motiv.
– Nu e un motiv, e un sentiment și se numește iubire. Poți să-l negi aruncându-te în brațele a sute de bărbați, poți să minți frumos că ești în al nouălea cer, dar te rog un singur lucru: fii sinceră cu tine.
Clara căzu pe gânduri mai repede decât căzu pe schi iarna trecută, poate că sora ei avea dreptate sau poate că ar trebui să lase timpul să decidă dacă se minte sau dacă ăsta e crudul adevăr: „Am luat cele mai rezonabile decizii pe care le-ar putea lua un om, am îmbrăcat sentimentele în rațiune, precum se îmbracă copiii de Halloween și am acceptat fericirea lui în schimbul nefericirii mele sau poate că n-am avut de ales, cine știe? Voi găsi răspunsul într-o zi, nu vreau să părăsesc această lume cu prea multe întrebări retorice și fără să-i mai văd odată privirea.”
Lăsând monologul s-o aștepte, Clara își aranjă puțin părul jucăuș, își puse masca de arogantă, asortând-o cu un zâmbet zeflemitor și deveni o tipă rece, inabordabilă și plină de sine, de care orice bărbat ar fugi.
– Știi? Uneori mă întreb de ce ai dat la sport? Actoria ți s-ar fi potrivit mult mai bine, o spuse cu ironie Sara.
– Îmi place să fug de probleme și să iau viața ca pe-un joc, i-o tăie Clara scurt.
Fete cu tact, perseverente și al naibii de încăpățânate, Sara și Clara erau două picături de apă, se completau perfect precum o nucă crăpată în două și se cunoșteau atât de bine una pe cealaltă, încât se înțelegeau din priviri. Trecuseră prin prea multe împreună, dar asta nu le-a făcut niciodată mai instabile emoțional, ba din contră, le-a îmbărbătat și le-a dat curajul de a merge mai departe cu capul sus, dorindu-și în adâncul sufletului lor să mulțumească cerului pentru steaua ce strălucește pentru ele.
– Sara, arăți minunat. Uite că a venit și ziua să te văd mireasă.
– Cum e? Îmi vine? E potrivită pentru mine?
– Frumusețea se asortează cu orice și da, îți vine de minune, parcă a fost creată special pentru tine.
– Mulțumesc! Aș fi dat orice să fie și mama aici în aceste momente.
– E mândră de tine oriunde ar fi! Sunt sigură de asta.
Clara îi spusese surorii ei că merge să ia o gură de aer, pentru că nu ar fi vrut să deschidă subiectul „mama”, care era un subiect prea delicat și cu o încărcătura emoțională prea mare, iar în pragul celui mai fericit moment din viața surorii sale, Clara nu ar fi vrut să-i vadă pe chip tristețe.
Afară începu să ningă, cum era de așteptat… Doar vine Crăciunul, numai că acești fulgi de zăpadă îi reamintiră Clarei ceea ce uitase complet de atâta vreme: să fie fericită. Parcă o trezea la cruda realitate, iar „a lua viața ca pe un joc” parcă nu mai era o soluție prea inteligentă acum că se gândește mai bine. Simți un gol adânc în stomac și niște furnicături pe șira spinării, ceea ce nu mai simțise de multă vreme, iar asta o irită puțin.
– Poate e de vină părul tău creț, însă te-aș recunoaște dintr-o mie.
Clara se făcu stană de piatră, nu-și mai simțea picioarele, parcă i-ar fost paralizate, ar fi vrut să spună ceva, dar vocea îi tremura, ca și la serbarea din clasa a 3-a când toți o priveau cu atâta admirație, ar fi vrut să fugă, dar iată că în astfel de momente condiția de sportiv nu prea ajută, ar fi vrut să aibă puteri supranaturale să se facă invizibilă și ar fi dat orice să-l fi uitat cu adevărat, dar unii oameni nu se uită așa ușor sau mai bine zis, unii oameni se fac uitați doar de dragul uitării, dar inima îi închide cu lacăte grele în celulele sale, lacăte care fie se vor deschide la momentul potrivit pentru a elibera sentimentele prăfuite de atâtea doruri grele, fie voi rămâne prizonierele ruginii și ale unor chei aruncate pe marginile Senei.
– Părul m-a dat de gol.
– Am zis doar așa, te-aș fi recunoscut oricum, deoarece o timiditate dusă spre mister, nu e așa greu de observat.
– Dacă tu spui.
– Ai rămas la fel de frumoasă, era imposibil să trec fără să te observ.
– Nu ar fi fost prima dată.
– N-ai uitat, așa-i?
– Poate că n-am vrut s-o fac.
– Sau poate n-ai putut.
O voce suavă a unui copilaș cu ochii furați din înaltul cerului le întrerupse discuția:
– Tati, a fost o idee excelentă să ies îmbrăcat pe stradă ca și Moș Crăciun.
– Dacă tot ești astăzi Moș Crăciun, poți te rog să-i îndeplinești domnișoarei acesteia o dorință? Apoi făcu un gest spre Clara
– Cu siguranță! Voi încerca, iar dacă nu reușesc îi voi spune adevăratului Moș Crăciun, sigur el va face o treabă mult mai bună decât mine.
Apoi, fără sfială, se duse la Clara și cu o privire sinceră și încrezătoare îi rostise:
– Astăzi eu sunt Moș Crăciun și sunt aici să-ți îndeplinesc orice dorință. Ascult dorința ta, frumoasă fată.
Clara era tulburată, dar în același timp amuzată de seriozitatea celui mic și luându-l de mână, îl mai privi încă o dată pe tatăl acestuia apoi închise ochii și spuse:
– Nu-mi doresc nimic!
– Imposibil! Toată lumea vrea să primească ceva de la Moș Crăciun, răspunse cel mic puțin cam bulversat.
– Mi-aș fi dorit un singur lucru, dar e imposibil și e de domeniul trecutului.
– Poate Moșu îți îndeplinește dorința anul acesta, cine știe. Trebuie doar să spui.
– Mi-aș fi dorit să fiu mama lui Moș Crăciun, atât și nimic mai mult.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

Sursă foto: Ileana Vassiliev

E o dimineață atât de perfectă, încât, dacă aș putea, aș pune-o în ramă, dar mi-e imposibil să surprind totul într-o imagine . Eu ascunsă sub cearceafurile moi în care ne iubeam cândva, ascultând concertul toamnei mult prea tinere ca să știe ce se întâmplă cu ea și cu aceste schimbări bruște, cafeaua aburind pe noptieră, cum aburesc băieții fetele în ziua de astăzi, așteptând să o sărut cu ale mele buze fragede și pline de savoare, de care s-ar îndrăgosti până și Mario Casas, geamul îmbrăcat în pelerină, mintea mea îmbrăcată de tine, iar tu hoinar prin acest mic și pustiu univers. Nimic mai frumos, am făcut deja poza și e salvată pe desktop-ul sufletului meu, aici nu se va învechi după 400 de like-uri, precum nici visele mele nu s-au învechit după atâtea coșmaruri.

Și, deși tabloul dimineții de duminică e mai mult ca perfectul, totuși lipsește ceva. Poate să fie zahărul din cafea, dar nu prea cred, el lipsește mereu, poate să fie perna care își cam face de cap și niciodată nu stă cum aș vrea eu, poate să fie mica febră musculară, care a atât de îndrăgostită de mine, încât nu își caută o altă casă, sau poate să fie febra dorului tău care mă arde precum soarele într-o zi dogoritoare de vară. Dar totuși e toamnă și e un frig suportabil, nu înțeleg de ce dorul e atât de înflăcărat și atât de dornic să mă facă scrum ? Mi-am promis să mai răresc din întrebările retorice, dar se pare că ele se îndeasă în mintea mea, de parcă e Black Friday la materie cenușie, un fel de ,,3 la preț de 1”. Mi-am promis să trăiesc durerile, fricile și dezamăgirile atât de frumos încât cei din jur să creadă că-mi trăiesc reușitele, că-mi vine să urlu de fericire și că inima vrea să-mi iasă din piept de atâta beatitudine. Și-am reușit. Mi-am promis să fiu diferită, și-am reușit să mă strecor printre Ying și Yang, parcă aș fi un ninja. Dar, totuși, printre atâtea promisiuni, mi-a scăpat ceva și, cum în viață mereu ne scapă câte ceva, întotdeauna esențialul, acuma știu ce-i lipsește acestei dimineți: promisiunea că n-am să-mi pierd niciodată propria lumină.

Nu mi-e frică să pierd, deoarece am pierdut atât de multe, încât știu să mă resemnez în fața eșecului de parcă ar fi o reușită, dar mi-e frică să mă pierd. Anii, tinerețea, iubirea, tristețea, faima, frumusețea și naivitatea unei adolescente crețe se sting treptat, mocnesc încet, apoi dispar ca și cum n-ar fi existat niciodată, însă lumina interioară rămâne, fiind singura pe care dacă o îngrijim și aici nu mă refer la produse cosmetice, ne va lumina până și cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Nu e nevoie de lucruri scumpe pentru a ne ține lumina veșnic aprinsă, nici măcar nu e nevoie de bani pentru așa ceva, pentru că dacă am putea cumpăra această lumină ar fi mult prea simplu și am avea-o cu toții. În schimb, a mai rămas ceva în lumea aceasta care nu poate fi cumpărat cu bani și poate de aceea mulți nici măcar nu știu că există.

O carte, o cafea fierbinte în dimineața unei zile geroase de iarnă, o plimbare cu bicicleta la braț cu luna, o discuție în tren, o alergare în compania rouăi, o seară la teatru, o îmbrățișare scurtă, dar care să intre în eternitate, un foc de tabără și câteva semințe, un sărut furat în fața porții, o privire aruncată jucăuș într-o cafenea și o sclipire sinceră și neprihănită a ochilor sunt sursele cele mai simple pentru a hrăni lumina de la capătul tunelului, dar, cum bine știm, lucrurile cele mai simple sunt și cele al naibii de complicate, deoarece noi, oamenii, avem totul, însă ne complicăm atât de mult încât ajungem să nu avem nimic, nici măcar pe noi. Ajungem să dormim cu soarele în brațe și totuși să provocăm furtuni, ajungem să ne dorim avioane private și uităm cât de frumos este să mergi pe jos, ajungem să tânjim după marile iubiri, dar uităm să ne iubim, ajungem actori în filme în care nici măcar spectatori nu ar trebui să fim și, cel mai trist, ajungem să mimăm viața în loc să o trăim.

– Iubita, mai vrei să dormi?
– Nu. Aș vrea doar să pot visa cu ochii deschiși la nesfârșit.
– Te-ai putea obișnui cu asta?
– Desigur! Ar fi o viață trăită ca-n vis.
– Și atunci cu ce nu te-ai putea obișnui?
– Cu lumina de la capătul tunelului stinsă și cu dorul meu de tine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

– Ești acasă de 3 zile și refuzi continuu să mănânci ceva, arăți de parcă ai fi o umbră .
– Nu îmi este foame. Nu faceți o tragedie din asta. Voi mânca eu.
– Eliza, știi că noi îți suntem alături și, deși ultimii 10 ani din viața ta nu mai există, tu ești aceeași, eu sunt aceeași, totul este neschimbat.

Se lasă o tăcere înfricoșătoare peste odaia în care Eliza și Virginia savurau un ceai la ceas de seară. Erau prietene încă de la grădiniță, se cunoșteau atât de bine precum își cunoaște câinele stăpânul și nu ar fi schimbat nimic una la cealaltă, deoarece se completau perfect, un fel de Bibi și Tina.

– Matei? A venit?
– Dormeai când a plecat, dar m-a rugat să îți spun că nu ajunge la cină.
– Ceva normal..
– Eliza, are și el treburile lui, o fi având ceva ședințe, doar îl știi, e nebun după jobul lui.
– Și atunci de ce nu s-a însurat cu el? Putea foarte bine în locul meu să își cumpere un bibelou, al cărui praf l-ar fi putut șterge mai ușor decât să….

Apoi nu mai spuse nimic. Știa că toate astea și le făcuse singură și nu avea decât să le scoată la bun sfârșit, doar e fată puternică, sau doar a fost învățată să fie așa?

– Nu mai bine ai vrea să ne uităm la câteva fotografii? Poate așa îți mai trece supărarea și îți mai aduci aminte una alta?
– Fie. dar oftatul de la capătul răspunsului era chiar el însuși răspunsul.

Printre miile de albume de vacanță, nuntă, lună de miere și drumeții, Eliza găsise și o scrisoare pe care, fără să i-o arate Virginiei care era deja fascinată de albumul de la nuntă, o frunzărise rapid: ,,Și cerul iubește miile de stele la infinit, dar tot luna este cea care îi luminează viața, tot așa și tu ești luna mea. Rămâi strălucitoare, căci mi-e frică de întuneric. Al tău, G. ”

– Virginia. acum vreau să știu adevărul. Cum s-a întâmplat acel accident? De ce am uitat aproape tot , dar pe el îl țin minte ca și traseul pe care alergam la bunici, l-aș putea face și acum cu ochii închiși, iar pe el nu l-aș uita nici dacă aș avea Alzheimer. Apoi, îi întinse scrisoarea.
– Păi, ți-a povestit Matei tot ceea ce s-a întâmplat nu cred că a omis ceva.
– Și eu nu cred că sunt chiar așa proastă încât să nu îmi dau seama că Matei minte.
– Matei te iubește și nu te-ar răni niciodată, e soțul perfect.
– În momentul de față își iubește mai mult angajații decât pe mine. Dar nu despre iubire vorbim acum, ci despre adevăr. Ascult.
– Poate că ar trebui să ai o discuție cu Matei, eu sunt prietena ta, dar …
– Astăzi nu ne fofilăm ca la primul sărut, Virginia. Sunt numai ochi și urechi.

Imposibilă din fire, Eliza nu renunță cu una cu două atunci când își dorește să obțină ceva, are putere de convingere atât de mare încât nici ea nu și-ar putea rezista, așa că nu apucă să mai ia o gură de ceai că Virginia și începu firul poveștii:

– Ai vrut să fugi cu G. în Germania sau cel puțin biletul găsit în buzunarul paltonului tău era spre acel loc, erai pe punctul de a renunța la tot în noaptea aceea, dar taxiul în care te aflai a fost izbit de un tramvai și așa s-a ajuns aici.
– Și el ?
– Nu știe nimeni nimic. Nu a mai fost văzut de mai bine de un an de când s-a întâmplat accidentul, dar probabil, văzând că nu mai apari a plecat crezând că te-ai răzgândit .

Se ridică de pe comoda de lângă șemineu și se duse la fereastră unde rămăsese privind visător la fulgii de zăpadă care repetau o nouă coregrafie în stricta atenție a vântului.

– Îl voi găsi !
– Eliza, ești măritată, ba mai mult decât atât, ai viața perfectă, poate că ai uitat ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani, dar eu nu, și îți spun că ești de invidiat. De la vacanțe balneare la petreceri fastuoase și serate, unde mai pui că ai un soț frumos, care te divinizează de-a dreptul. De ce vrei să dai cu piciorul la toate astea?
– Știi, Virginia? Și fotbaliștii au mingea în posesie, însă vine vremea când trebuie să o paseze mai departe.

Intrând pe ușă, Matei rosti:
– Bună seara, doamnelor! Vorbeați cumva despre fotbal?
– Eliza filozofa puțin, răspunse Virginia cu un zâmbet ștrengar.
– Draga mea, ești bine ?
– Matei, m-ai mințit în legătură cu accidentul și asta e picătura care a umplut paharul. Virginia mi-a spus ce s-a întâmplat.

Matei îi aruncă câteva priviri fulgerătoare Virginiei apoi, ca un urs în cușcă, care din răsputeri încearcă să își păstreze calmul, dând dovadă de „domn respectat”, rostise cu un zâmbet plin de aroganță:
– În loc să îi bagi în cap soției mele tot felul de aberații, mai bine ți-ai vedea de viață, nu crezi că ar fi mai util să îți cauți și tu un partener, nu de alta, dar nu vreau să rămâi fată bătrână .
– Matei, de data asta vorbesc eu. Vreau să te menajez. Și așa ai ținut astăzi ședințe cât pentru 4 luni, i-o tăie Eliza scurt.
– Spune, draga mea.
– Eu plec.
– Hai că ești amuzantă, râse zeflemitor Matei.
– Eu vorbesc serios.
– Ia uimește-mă! Și unde ai să pleci ?

Pe Eliza o fulgeră prin minte o revelație care îi explică de ce rămase atâția ani lângă Matei. Acel „unde ai să pleci” îi reaminti Elizei cât este de singură: mama ei murise atât de tânără încât nici măcar la serbarea de 8 martie din clasa a 3-a nu avusese cui să dea florile primite de la educatoare, tatăl ei se recăsătorise, iar ea nu voia să fie o piedică în calea fericirii lui, bunica din ale cărei mâini a mâncat cele mai bune plăcinte cu mărar e și ea de-a îngerilor și de restul oamenilor s-a ascuns din frica de a nu mai suferi, ajungând să devină actrița unui film ale cărui replici nu le știe.

Cufundată în gândurile deșarte a și uitat că Matei îi adresă o întrebare, dar își veni în fire și-i spuse doar atât:
– Pierzându-mi memoria, mi-am câștigat încrederea în mine, tu tot câștigi mereu, dar e atât de trist că te-ai pierdut pe tine.

Matei se făcu că nu aude ce spune Eliza și își focaliză atenția pe Virginia:
– Auzi ce baliverne vorbește prietena ta? Cică vrea să plece, și eu, care o iubesc atât de mult! Nu i-a lipsit nimic.
– Matei, nu țin partea nimănui, dar știi destul de bine că între ea și G. a fost ceva special, nu am mai spus asta nimănui, însă e momentul să o mărturisesc: acest om a iubit-o cum puțini știu să o facă, i-a respectat decizia de a te însoți la drum, nu i-a purtat pică pentru asta, ba mai mult decât atât, în ziua nunții voastre a fost prezent, deghizat bineînțeles, l-am ajutat să fie martor legământului vostru, deoarece mi-a spus: „promit că nici nu îmi vei simți prezența, nimeni nu o va face, dar nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu aș vedea-o mireasă și, deși e de mână cu altcineva, inimile noastre rămân legate prin veșnicie.” Tocmai de aceea, Matei, nu poți ține pe nimeni lângă tine forțat, oamenii nu sunt obiecte, să le iei în proprietatea ta și să le păstrezi după bunul tău plac, oamenii sunt sentimente, sunt iubire și ură într-o singură celulă, sunt puternici și slabi într-un singur corp, sunt departe sau aproape de a fi fericiți, sunt pe drumul spre eșec sau reușită, dar, mai presus de orice, călătoresc mult prea puțin în viața aceasta pentru a fi condamnați la tristețe.
– Socrate, unde ai fost până acum, o luă Matei peste picior, apoi continuă: vorbești de iubire, sentimente și fericire, de parcă ai știi tu ce sunt alea.

Pe Virginia o podidiră lacrimile instantaneu, iar Eliza înțelesese despre ce este vorba, știuse de multă vreme, dar astăzi serbează ziua adevărului, precum americanii Ziua Recunoștinței, așa că nu are nimic de pierdut dacă clarifică situația:
– Matei, Virginia știe ce e iubirea mai bine decât tine de o mie de ori și la faza asta ești nemernic, deoarece i-ai tot dat speranțe false bietei mele prietene încă din liceu, ai amăgit-o și acuma, însurat fără pic de scrupule, dar să nu care cumva să crezi nici măcar o clipă că eu nu am văzut cum vă aruncați priviri frivole la masă, pe la cinema și, mai rău de atât, cum vă aruncați haine prin birou, încât mi-e mie rușine de broasca ușii care e martoră a atâtor plăceri nevinovate.

– Mamă, nu mai înțeleg nimic. Cum ai putut să fii cea mai bună prietenă cu amanta soțului tău ?
– Nu se poate numi amantă, deoarece, săraca fată, îl iubea precum îl iubeam și eu pe G., tocmai de aceea nu s-a căsătorit, a așteptat, a răbdat și ce nu era de răbdat, a plâns oceane întregi, dar nu a fost vina ei nici măcar o secundă. Dragostea nu are vină, nu are nici măcar greșeli, ci momente și oameni nepotriviți, atâta tot .
– Deci atunci când ai plecat de lângă Matei ai fost convinsă că G. e omul potrivit? Da chiar, cum l-ai reîntâlnit?
– Dacă te tot fâstâcești atât uit firul amintirilor, care și așa e unul plin de ambiguitate și atât de subțire, încât nu știu cât îl voi mai întinde fără să îl rup.

Virginia plângea, Matei se uita la mine ca la o psihopată, iar eu mă gândeam încotro să o iau.

– Eliza, poate ar fi mai bine să mergem la control, deoarece sigur nu ți-ai luat pastilele la timp și asta te agită puțin.
– Eu nu sunt agitată, Matei. Vreau doar să știu unde este?
– Cine?
– Nu face pe prostul.
– A murit.
– Nu are cum.
– Nici Făt Frumos nu a fost nemuritor, el cu ce e mai presus?
– Nu am spus că e mai presus cu nimic, bine? Însă, dacă ar fi murit aș fi simțit și probabil că la scurt timp după el aș fi luat același drum, dar sunt încă aici și undeva pe această lume el încă mă mai așteaptă, sunt sigură de asta.
– E frumos să fii visător .

La drept vorbind, nu știam dacă mă mai așteaptă, putea foarte bine să fie fericit lângă altcineva, până la urmă, eu nu am mai venit, iar el a plecat fără ca măcar să știe ce m-a împiedicat să îl urmez, mai mult ca sigur s-a simțit trădat, la fel m-aș fi simțit și eu dacă aș fi fost în locul lui, dar de murit, eram sigură că nu a făcut-o, cel puțin, nu înainte de a-l mai lua o dată în brațe.

A doua zi mi-am schimbat identitatea cel puțin din acte, deoarece nu mai voiam să fiu găsită și știam că Matei îmi va căuta numele pe la toate aeroporturile, dar, ghici ce, de data asta am fost cu un pas înaintea lui. Nici Virginiei nu i-am spus că plec, la ce bun, probabil ne vom mai vedea în viața asta și îi voi explica tot, până atunci fără explicații nimănui, am doar o explicație de dat, dar, până atunci, trebuie găsită persoana căreia urmează să îi explic totul.

Ajunsă în Germania, nu știam ce ar trebui să fac și am început prin a pune poze cu el pe unde apucam, cu siguranță că era o poză din tinerețe, eram conștientă că după 20 de ani s-a schimbat, dar era tot ce puteam să fac și acea poză era tot ce aveam legat de el, o purtasem în portofel zi și noapte atâția ani, ca și pe cea mai scumpă amintire, negândindu-mă niciodată că o voi multiplica în sute de exemplare și o voi lipi pe străzile Berlinului .

Trecuseră numai două săptămâni de când pusesem pozele, însă mie îmi părea că trecuseră milenii de când hoinăream pe străzile acelea pustii în speranța că la următorul colț îl voi zări pe undeva, așa că m-am așezat pe o bancă în apropierea unei berării de unde de auzea un zumzet de oameni lipsiți de orice grijă lumească. Era o zi de „ia-mă-n brațe”, nu ploua, dar bătea vântul,  nu era cald, dar nici frig, era o combinați de „iarnă- vară” acea vreme pe care lumea o numește „vreme de făcut nimic”, era chiar genul de vreme pe care toată lumea dă vina când ceva nu merge bine, tipic nouă să dăm mereu vina pe cineva, e mult mai simplu să spui: „vremea e de vină” sau „e de la vreme” decât să te întrebi: „oare am făcut tot ce ține de mine?” sau „Unde mai am de muncit ca data viitoare să fie și mai bine?”

– Ce urmează? Să îmi văd poza la știri?

Știam că vocea aceea caldă din spatele meu este el, știam că în acea întrebare ridicolă se ascunde atâta drăgălășenie, iar când m-am întors, știam că el este omul potrivit. Cum știi asta? E simplu: în ochii lui te vezi pe tine în miile și complicatele feluri. Te vezi fericită, te vezi arogantă, te vezi tristă și supărată, te vezi imperfectă  dar frumoasă, te vezi jucăușă, dar totuși matură, te vezi nervoasă, dar liniștită, te vezi copil, dar totuși femeie și, mai presus de orice, te vezi iubindu-l chiar și în fața unei cruci pe a cărei marmură s-au așternut atâtea lacrimi de dor.

Nu știam cum să reacționez, însă știu cu precizie că am încercat să caut un semn, să mă leg de ceva, așa că m-am uitat dacă nu care cumva are verighetă și, observând acest gest al meu de „doar vreau să știu dacă… ” mi-a spus doar atât:
– N-am uitat ce ne-am promis !

„Plouă ca și în ziua nunții noastre și eu cred că acea ploaie a fost un semn încă de la început. El doarme, eu îmi beau cafeaua și îmi las gândurile să se joace puțin prin stropii de ploaie ai toamnei târzii. Nu vreau să îți reproșez nimic, nici măcar să mă gândesc cum ar fi fost dacă, ci doar vreau să îți mulțumesc pentru grija și admirația purtată în acești ani. Nu te-am urât nici măcar atunci când cinam singură, nu te-am urât nici atunci când ai plecat de la petrecerea dată de ziua mea la una din ședințele tale, nu te-am urât nici măcar atunci când am aflat că m-ai mințit, însă, cu toate că nu te-am urât niciodată nu te-am putut iubi la fel de mult ca și pe el. Am încercat, dar la fel cum ploaia nu poate fi controlată, nici sentimentele nu au un stăpân. Nu aștept un răspuns, nici flori sau compătimiri, ci vreau să te rog un singur lucru: fii fericit, și aici nu mă refer pe plan profesional, ci pe plan personal. Ești un om bun, meriți să zbori pe cele mai înalte culmi ale euforiei, dar lasă-ți aripile să crească, nu le tot tăia, deoarece s-ar putea ca rănile tăieturilor să nu se mai vindece vreodată, și îți vor infecta până și sufletul, iar asta e păcat … Te port în inimă și-n gând, dar nu mă mai întorc nicicând. Cu respect, recunoștință și sinceritate,

Imperfecțiunea Întruchipată ” .

– Ce faci acolo? Iar îmi scrii poezii?
– Îți voi scrie poezii toată viața de acum înainte, astăzi am ales să scriu o ultimă scrisoare și nimic mai mult.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com

Poate c-ar trebui mai des
Ca să mă uit la părul creț
Care-mi șoptește-n miez de noapte :
Rămâi copil până la moarte.

N-am ascultat nici de oglindă
În care mă priveam timidă.
O tot priveam cu nepăsare
Iar astăzi vin să-i cer iertare.

Ea o să ierte, și-o să uite
Căci am zburat prin viață iute
Dar nicidecum nu va uita
Că nu mai sunt ce-am fost cândva.

„Fetița junglei” de-altădată
Azi e femeie calculată
N-aleargă după porumbei
Dar are aripile ei

Nu crede-n Făt Frumos și știe,
Că e frumos în teorie,
Dar când ea va dori să zboare
El va alege-o altă cale.

Copilă dragă-n zborul tău,
Să duci departe dorul meu
Îl voi simți oriunde-ai fi
Copilărie-ai să mai vii?

Autor, Ioana TRIFOI

Sursă foto: gokid.ro