Vata pe băț poate să fie și amară (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Iar atunci când a plecat definitiv am știut că există iubire adevărată, o iubire nemuritoare precum a lui Tristan și a Isoldei, care odată purtată de vânturile grele ale vieții va lăsa în urmă goluri adânci, pe care nimeni nu le va mai putea umple vreodată.

– Mama, ce tot scrii acolo? Vreau să văd. Niciodată nu îmi citești ce scrii și e păcat aș vrea să mai ascult și alte povești, nu de alta, dar pe ale lui Creangă le știu pe de rost.
– Există emoții și gânduri care nu se exteriorizează, dar asta vei înțelege după ce mai crești.
– Am 7 ani cât să mai cresc? Acuma ar fi momentul potrivit să îmi spui de ce uneori verși lacrimi pe acel jurnal, iar alteori râzi singură încât dacă te-ar vedea cineva, iartă-mă că ți-o spun, ar crede că ai probleme.
– Uneori mă întreb cu cine semeni, tu, copilă?
– Cu tata. Ai uitat? Chiar tu ai spus asta și o tot repeți de câteva ori pe zi.
Cu o voce reticentă, Ella își privi cu duioșie fiica și-i spuse doar atât :
– N-am uitat.

Apoi, îi veni în minte mașina de spălat care așteaptă detergentul de vreo două ore, iar ăsta era momentul cel mai bun pentru a pune punct discuției cu Maria. Cafeaua mult prea fierbinte îi reaminti Ellei că e sâmbătă, o sâmbătă obișnuită cu o după-amiază superbă de primăvară în care vântul biciuia cu putere întreaga natură, de parcă ar fi vrut să se răzbune, dar soarele îi ținea cu înverșunare piept, astfel încât trezea la viață omenirea ațipită sub țurțurii reci și grei, încât cu un picior în tije să fii și tot nu te-ai putea abține să nu ieși la o plimbare fie ea și doar în fața blocului.

Ellei îi plăceau plimbările lungi și dese, fusese o aventurieră de când se știe, însă aventura de a schia iarna pe pârtiile din Austria și de a înota vara în Insula Primăverii din Tenerife se cam reduse, deoarece 19 ani frumoși s-au mai împrietenit cu încă vreo 12 toamne colorate și nu-i tocmai ușor să faci pe zăluda la braț cu un copil.
– Mama, sunt gata!
– Vin acum.
– Mereu spui asta, dar mai durează 10 minute.

Norocul Mariei era că, mama sa era o femeie calmă căreia mereu îi rămâneau jumătate dintre cuvinte printre dinți și asta o ajutase mult în viață. Aplicându-și luciul preferat și analizând spusele Mariei, venise în sufragerie cu un aer de „madame francais” și-i spuse doar atât :
– În viață, ce-i bun se lasă așteptat. 10 minute, 10 ore sau poate chiar și 10 ani, asta nu mai contează.
– Puteai foarte bine să te faci scriitoare, nu că meseria de avocat nu ți s-ar potrivi, dar…
Fără a o mai asculta pe Maria, Ella continuă fraza ca pentru ea: … dar eu nu știu să scriu despre nimic altceva decât despre doi ochi albaștri. Și ce să mai scriu? Am epuizat toate sentimentele și ideile poetice despre misterul intangibil al acestor aștri, precum Eminescu despre laitmotivul dragostei. Și eu vreau să rămână vii doar în amintirea mea, chiar și în eternitate fiind.  Apoi ajunsese cu gândurile la STOP și își reamintise că, Maria așteaptă îmbrăcată în fața ușii de vreo 20 de minute. Luând-o de mână și închizând ușa în grabă, îi fulgerară prin minte cuvintele pe care i le spusese mama ei în urmă cu 15 ani dacă ai la ușă cheie, draga mea, ești cu adevărat femeie. O fi oare așa? Satisfacția de a închide și deschide o ușă e de ajuns unei femei pentru a fi împlinită sau e doar o minciună frumoasă rostită zilnic în momentele de criză?

Mariei îi era drag să meargă cu mama ei pe stradă precum îi e drag cerului cu soare în diminețile reci de martie și, la drept vorbind, Ella nu putea să treacă neobservată, ba mai mult de atât, uneori, când era abordată de către vreun grup de adolescenți se simțea ca la 16 ani.
– Maria, de ce zâmbești așa pur și simplu? Spune-mi să zâmbim împreună.
– Știi, mamă, mă gândesc cât de simplă, dar fermecătoare ești. Adică tu nu te machiezi ca alte mame și nici nu porți tocuri de 15 cm și, totuși, ești așa frumoasă cu geaca ta cu două numere mai mari în care părul ți se tot agață și ghetele tale așa blănoase te ridică la standarde mult mai înalte decât pe doamnele care poartă pantofi cu toc.
– Draga de tine, când ai crescut atât? Acuma îți voi spune ceva, dar vreau să fii cu băgare de seamă: vei fi adolescentă, femeie și mamă, dar niciodată să nu devii rivalul tău comparându-te cu nimeni, deoarece calitățile tale de mulți vor fi percepute ca fiind defecte, iar dacă vei tot ciuli urechea în stânga și în dreapta îți vei da seama că tu nu ești altceva decât suma aprecierilor celor din jur și, crede-mă, nu vrei asta. Tu doar să te iubești și să te respecți cu bune și cu rele, să-ți săruți defectele în fiecare seară înainte de culcare, să le iei în brațe și să le alinți părintește, să le accepți și să nu uiți că perfecțiunea nu există, iar noi, oamenii, ne îndrăgostim de cele mai de temut defecte. În copilărie, bunicul mereu îmi spunea: rău cu rău, dar fără-i greu. Așa că, nu renega nimic din tine, nu îndepărta fricile și emoțiile, tu doar acceptă-le și trăiește-le, astfel te vor trăi ele pe tine.
– Așa ai acceptat și tu plecarea lui tati?
Tăcerea și câteva frisoane pe șira spinării o făcuseră pe Ella să spună doar atât :
– Despre asta vom vorbi…
– Da, știu, când voi fi mai mare, i-o tăie Maria scurt.

Cândva a existat și un tată, însă nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut identitatea. Maria l-a sărutat doar în poze, iar acum Ella îl sărută doar în amintiri. Mulți au judecat-o ani de-a rândul spunând că a făcut un copil din flori, că este o femeie ușoară, până și familia ei a dat-o la o parte atunci când a aflat că este însărcinată, iar tatăl era departe de a fi prezent la primul ecograf, ce să mai povestim de ultimul de care probabil nici nu știe și cu atât mai puțin de naștere a cărei dată nu și-a notat-o în agendă la „zile importante”. Nimic din toate acestea nu au îngenunchiat-o pe Ella, badimpotrivă, i-au dat curaj să lupte pentru fetița ei și să meargă mai departe, iar bucuria a fost înzecită în momentul în care Maria creștea și devenea cum scrisese Ella într-o amintire: jumătatea nucii lui.

– Bunica, tu erai jumătatea aceea de nucă?
– Focul din șemineu încă arde, ceaiul e atât de fierbinte încât plânge cana, iar eu încă mai am glas.
Cele două, mama și fiica aveau ele un ritual al lor și niște obiceiuri bine înrădăcinate în ele. De exemplu, cumpărau iaurt doar de la un singur magazin, ceaiuri doar de la vecina de pe scară, care spunea că sunt 100% de la țară și vată pe băț doar de la un singur domn, cu toate că pe strada aceea erau o mulțime de astfel de oameni care vindeau puțină copilărie și adulților. Și ca să facă subiectul cu „tati” uitat, Ella îi spuse Mariei:
– Astăzi e o zi tocmai perfectă pentru o vată pe băț. Ce zici?
– Nici bolnavă dacă aș fi nu aș putea refuza. Doar știi că iubesc dulciurile.
Apoi, pline de modestie și nonșalanță rostiseră într-un singur glas:
– Pe cine păcălim? Noi suntem dulci deja.
– Dimineața perfectă începe cu o domnișoară și o doamnă pline de viață și foarte jucăușe, rostise bărbatul care stătea în spatele aparatului de „fabricat” vată pe băț.
Avea cam la vreo 30-35 de ani, dar era atât de chipeș, plin de energie și avea o căldură de nedescris în ochi, încât ai fi zis că are 20 de ani și două vise.
– Mereu sunteți un drăguț, afirmă Maria.
– Și asta doar când vă văd pe voi. Ce să fie? O vată cu căpșuni și una cu mentă?
– Nici că mai avea rost să întrebați, spuse Ella cu reticență.
– Ce program aveți astăzi? întrebă bărbatul voind să schimbe subiectul.
– Eu și cu mama ne-am gândit doar să fim fericite, în rest nu avem nimic în program. Poate vom vorbi despre filozofie, arhitectură sau sport, însă oricare ar fi subiectul vom învăța una de la alta, pentru că mama întotdeauna spune că îi e drag să mă asculte și mai zice că atunci când vorbesc parcă îl aude pe tata.
Ella se stânjenise puțin, însă nu lăsă asta să se vadă, până la urmă, și ceea ce un copil urmează să spună nu poate fi controlat, dar cu toate astea nu uită să-i arunce vânzătorului o privire plină de pudoare prin care sentimentele docile se puteau citi de la o poștă.
– 6 lei, rosti vânzătorul plin de atonie.
– Vă mulțumim. O zi excelentă! spusese Ella fără a-i mai da răgaz Mariei să mai spună vreo tâmpenie.

O sorbitură lungă de ceai rupse tăcerea de mormânt care se încălzea la șemineul bătrân.
– Bunica, cred că și eu acuma la 6 ani spun tâmpenii la fel ca și tine pe vremea aceea.
– Spuneam doar ce auzeam și nu erau tâmpenii, erau doar „ideile mele geniale ”. Continuăm povestea sau vine moș Ene în vizită?
– Continuăm. Vreau să știu ce s-a mai întâmplat cu tine și mama ta. Adică vreau să știu dacă te-a lăsat vreodată să-i citești jurnalul sau dacă ți-a citit ea câteva pasaje?
– Da. L-am frunzărit cap coadă de câteva sute de ori .
– Și îți mai aduci aminte ceva din ce e scris acolo?
– Cu siguranță.
– Recită-mi. Sunt așa curioasă.
– Fie. Două secunde să văd dacă mă mai ajută memoria, deoarece la 70 de ani procesezi puțin mai greu decât la 20, dar următorul pasaj nu ai cum să-l dai așa ușor uitării: Maria, astăzi când citești asta, cu siguranță ai devenit mare, iar eu am devenit o stea, și-ți promit să strălucesc atât de tare încât mereu să îți luminez calea. Nu ți-am spus niciodată de ce am râs sau am plâns în fața jurnalului pe care azi îl ți în mână, nu ți-am spus de ce nu m-am făcut scriitoare și nu ți-am spus de ce am trecut prin viață ca un curcubeu. Dar astăzi e momentul să știi că am scris mereu despre tatăl tău, el este stăpânul lacrimilor și zâmbetelor mele, atunci erai prea mică, de aceea nu ți-am lecturat sentimentele mele împrăștiate pe foi, însă astăzi vreau să știi că l-am idealizat și l-am târât prin noroi cu atâtea rânduri scrise zi și noapte, dar un singur lucru nu am fost în stare să îl fac și anume: să îl urăsc. Cum aș fi putut să o fac? Mi-a dat cel mai frumos cadou din lume, o fată cu chip de înger, prin care absența lui nu a fost atât de distrugătoare. M-a învățat să cred în mine de atâtea ori, să fiu puternică și, cel mai important, m-a învățat că, iubirea e ca vântul, deși nu o poți vedea, o poți simți. De aceea nu l-am condamnat și nu i-am reproșat nimic, și, deși e undeva printre stele, poate chiar mă așteaptă să terminăm frumos basmul început. Te rog ca nici tu să nu îl condamni. Probabil ajunsă la acest ultim pasaj mai am să te lămuresc în privința unei singure chestiuni și anume, de ce eroul viselor mele era posesorul unor misterioși ochi albaștri. Te rog să dai o fugă în trecut și să-ți reamintești încăpățânarea noastră de a cumpăra vată pe băț mereu de la același domn. Vei spune că nu are nicio legătură una cu alta și îți dau dreptate deoarece erai prea mică pentru a observa că acel domn avea ochii albaștrii, identici cu ai tăi. 

Maria terminase de recitat firimiturile gândurilor pierdute în memoria afectivă, dar, odată cu terminarea recitalului se terminase și focul și ceaiul era rece, iar camera dormea îmbrăcată în obscuritate, dar cum liniștea e de temut se auzi un glas de copil somnoros care visează la Hansel și Gretel :
– Bunica, cred că m-am pierdut puțin în povestea ta.
– Există momente în viață în care cu toții ne pierdem puțin, important e să nu rătăcim prea mult deoarece s-ar putea să nu mai găsim calea Înapoi spre noi.
Tiptil, Maria stinsese veioza, dar nu înainte de a-și privi încă o dată feminitatea în oglindă, spunând cu tristețe:
– Vata pe băț poate să fie și amară.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

foto: pixabay.com




Perfect incompletă (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– E ciudat, dar totuși hai să rămânem prieteni.
– Tu ai mai da de mâncare șarpelui care te-a mușcat de atâtea ori? Și nu că n-aș putea îndura încă o durere, dar veninul tău îmi va otrăvi până și inima, iar eu…
– Tu ce?
– Eu trebui să te uit! Atât!

Și dusă a fost, dar strigătul lui chiar și după atâția ani încă răsună în gândul ei. Poate i-o fi părând rău că nu s-a întors pentru a-i da ultimul sărut, dar ar fi putut ea trăi odată infectată cu veninul acelor buze? S-ar fi putut strecura printre jaloanele vieții sau doar s-ar fi târât precum o biată omidă? Deși mii de astfel de întrebări o cam înțeapă zilnic, povestea unor ochi trăiește prin basmele inimii ei, dar până și ea consideră că unele basme sunt predestinate răului de aceea încearcă să alunge astfel de întrebări, considerându-le penibile uneori.

E frumoasă, mai mult decât atât, este o femeie de invidiat. Cu părul împodobit de bucle, precum bradul de Crăciun cu globuri și cu o naivitate umbrită de prea multe vise, își poartă feminitatea cu atâta stil, de zici că-i regina Elisabeta, însă ea-i departe de a fi regină, pentru că nu preferă să ia ceaiul într-o grădină luxoasă, plus că, ea își bea cafeaua pe piste de alergat la 6 dimineața unde singurii cu care se întâlnește sunt ai ei 10 km frumoși, care dansează la braț cu roua, și totuși în stilul ei de femeie frivolă și vulnerabilă, ascunde atâta nebunie, încât, dacă și-ar dezlega-o sigur ar înnebuni salcâmii.

Vecinii de pe scară spun că ar fi o fată cam ciudată, deoarece de 3 ani de când se mutase la Cluj în afară de a alerga și a merge la muncă, nu știe altceva, unde mai pui că la cei 22 de ani ai săi normal ar fi să aibă și ea un prieten sau, de ce nu, chiar un soț, dar, ce să-i faci, lumea vorbește mult și prost, iar Agata, uneori, nu se asculta nici pe ea, de ce ar crede vecinii că ,,sfaturile” lor o interesează?

Fără a da prea mult curs vorbelor goale spuse-n vânt, zilele se scurgeau într-o rutină dinamică și folositoare, însă, ceva mereu îi umbrea chipul mult prea blajin și anume DORUL. Fugise de când se știe, pentru a se menține veselă și efervescentă, dar nu reușise niciodată să fugă de acest ,,stăpân” al inimii ei și Agata se tot întreba dacă nu cumva dorul este un alergător mult mai bun decât ea de reușește să o prindă mereu din urmă? Scrisese la un moment dat un articol din care țin minte doar atât: „Mi-ai legat sentimentele; mi-ai secat puterile și mi-ai închis zâmbetele în lagăre, iar acum, tu, dorul meu nespus, vrei să te iei la întrecere cu mine? Fie! Accept! M-ai distrus de atâtea mii de ori crezi că încă o dată îmi va fi fatală?”

Scrierile ei ajunseseră departe, dar nu se prea laudă cu asta, deoarece spunea că succesul i se datorează Celui de Sus și nu ei. Reușise să danseze la braț cu viața, să cânte pe scenele sufletului și să se remarce în țara viselor. Așa era ea: orgolioasă, sinceră, încrezută, arțăgoasă, puternică, plină de viață, tupeistă și frumoasă foc nu doar la trup, ci și la suflet, dar, totuși, tristă! Era o femeie perfect de incompletă, o adevărată operă de artă uitată din greșeală în cămara lui Picasso, pe care odată cu trecerea timpului s-a cam așezat praful.

Telefonul Agatei suna atât de rar încât aceasta știa exact cine o sună: fie sora ei care a întâlnit din nou un Făt Frumos, fie tatăl ei, care o tot întreabă dacă a mâncat, de parcă are 6 ani; fie e vreun curier care, zice ea, îi aduce fericirea la pachet. Dar azi nu a fost niciunul din cele 3 apeluri de rutină, azi a fost un apel cât 3:
-Da?
– Ioana? Tu ești?
– Da! Vă rog?
– Cu rugăminți am strigat și eu ca să rămâi!

Știuse încă de când îi rostise numele că interlocutorul ei era o parte însemnată a trecutului, dar a vrut să treacă diplomatic prin asta, însă prin viață diplomația se mai pierde, iar compasiunea îi ia locul.
– Tăcere! rostise cel de la capătul firului.
– Nu-s tocmai în măsură să-ți ofer Premiul Nobel, dar dacă aș fi, crede-mă, l-ai primi pe cel de actor, fără să-mi pară rău că nu i l-am înmânat lui Brad Pitt.
– Tu crezi că după atâția ani te-am sunat ca să ne certăm ?
– Ceartă? N-am nici cea mai vagă intenție pentru așa ceva.
– Văd! răspunse cam ironic vocea bărbatului.

„Din naștere” ar fi vrut Agata să-i răspundă, dar din nou tupeismul și ușoara sa aroganță ar fi fost înțelese greșit. Așa că își drese vocea și alese să spună doar atât:
– Te-ascult! Bănuiesc că m-ai sunat cu un motiv.
– Oh și încă ce motiv…
– Uimește-mă!
– Bine. Să încep cu începutul: după ce ai plecat fără urmă de regret, a fost o perioadă în care a trebuit să mă redescopăr.
– OK. Scuze că te întrerup, dar eu nu sunt psiholog, întâmplarea face că, visul meu a fost să devin antrenor de schi. Dacă voiam psihologie, acum te-aș fi chemat fără doar și poate la cabinet.
– Eh. O las baltă, deoarece Ioana de altădată a …
– Ioana de altădată, citez: „a fost prea bună pentru tine și niciodată ceea ce tu căutai.”
– Ai înțeles totul greșit, însă n-am s-o mai lungesc, am să vă spun pe scurt doamna antrenoare de schi, pentru a nu fi nevoită să vă puneți în pielea psihologului.
– Domnișoara antrenoare, te rog!
– Ești imposibilă. Am o fetiță și i-am pus numele tău.
Numele meu? Dar de ce, se întreabă Agata în gând, însă nu îi adresează și lui întrebarea, ci doar mimează o voce fericită și plină de recunoștință:
– Să-ți trăiască! Mă bucur pentru tine.
– Mulțumesc din suflet! Dar tu?
– Eu trebuie să închid, am musafiri! O zi frumoasă și felicitările mele încă odată!

Apoi, fără a-i da răgaz să mai spună ceva, închise repede apelul. Ce minciuni frumoase: musafiri, cică. Ea nu are niciodată musafiri, rar mai vine câte o vecină pentru a-i împrumuta zahăr, nu de alta, dar vecina de la 4 zice că: „bărbatul meu de 40 de ani nu bea cafeaua fără zahăr, iar eu vreau să-i îndulcesc și viața nu doar cafeaua.”

Și-ar fi făcut acel apel uitat, dar era noapte și mult prea cald pentru a putea dormi: „I-a pus numele meu. Și ce dacă? Sigur așa o cheamă și pe maică-sa, iar acum face pe victima , vrând să treacă în fața mea drept un nevinovat și un sensibil. Dar cum spuneam: eu nu sunt psiholog să-i analizez demersurile și repercusiunile.”

În plin sezon de schi, un antrenor are treabă, iar a noastră frumoasă Agata, cam somnoroasă, ce-i drept, cu câteva cearcăne ațipite nu de multă vreme, se ridică destul de nostalgică din pat și, deși nu știe dacă a adormit sau doar a fost somnambulă prin gânduri, e deja în echipamentul de schi. Pe repede înainte își face o cafea mult prea caldă pentru acea zi friguroasă și dusă e, nu de alta, dar azi are elevi noi și ea iubește punctualitatea.

– OK… acum o să te desprinzi de bețele mele, și vei veni singură până jos. Te aștept acolo.

Agata ajunsese jos cât ai clipi, apoi, cu un zâmbet larg, se uită la fetița cu ochii de smarald și părul blond de-un creț fermecător, care, temătoare, se apropie de pârtie.
– Am reușit! strigă fetița plină de entuziasm și sări în brațele Agatei.
– Ești o fetiță curajoasă și atât de frumoasă, mama ta e norocoasă că te are.
– Mama a plecat după ce m-a adus pe lume, dar tata zice că buclele și frumusețea mea sunt precum a unei fermecătoare regine Agata, al cărei nume mi l-a și dat.

Ioana TRIFOI
studentă, anul I, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca




Un fel de bal mascat (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

„Există iubire la prima vedere și când o vei găsi inima îți va fugi mai tare decât orice alergător profesionist, care concurează cu el însuși, în speranța că își va bate recordul anterior. Și știi de ce? Eu așa l-am întâlnit pe Costel, Dumnezeu să îl ierte, că e mort de 2 ani, l-am văzut și a fost de-ajuns să știu că este cel prin care vreau să-mi oglindesc viitorul. Tu, copilă, vei simți la fel, doar că ai grijă să nu care cumva inima ta să fugă pe drumuri fără ieșire…”

Dacă tanti Lenuța ar mai trăi, aș întreba-o atâtea lucruri, pe care atunci nu aveam curajul să i le adresez, dar ce mai pot face…. acuma e alături de nea’ Costel continuându-și frumoasa poveste de iubire, iar eu sunt ca și oricare alt profesor pe Zoom, am un monolog continuu și repetitiv de care mă cam plictisesc uneori, dar pe care nu îl pot pune sub semnul tăcerii.

Dragoste la prima vedere zicea tanti Lenuța? Unde să o mai găsești acuma? Toți trecem grăbiți unii pe lângă ceilalți cu ochii la micile ecrane și stresați că nu vom ajunge la timp pentru a intra la curs sau, și mai rău, codurile de logare vor fi invalide. Mai are cineva vreme să se uite în jur? De abia observăm semaforul, ne amintim cu ce suntem îmbrăcați doar atunci când ne privim în trecere într-o vitrină și uităm că nu am luat micul dejun abia atunci când trecem pe lângă un restaurant, iar stomacul ne cam ceartă, dar vrem povești cu zâne și iubiri de basm. Ăștia suntem noi, visători din fire și chiar pricepuți la vorbe, ne ghidăm după proverbe și cum Speranța moare ultima de ce să nu sperăm și noi la o viață mai bună? E bine că suntem optimiști doar că vorbele fără fapte sunt nule, așa că nu are rost să ne așteptăm ca cei pe care i-am votat acum două săptămâni să ne aducă fericirea la pachet și chiar decorată cu o fundiță roz, deoarece o să așteptam o viață și încă o zi și tot nefericiți vom rămâne! Ei vor face o schimbarea în punctele esențiale, pe ici pe colo, însă schimbarea în ceea ce privește viața noastră ne aparține. Și dacă vrei să tot aștepți la nesfârșit e alegerea ta, însă eu tind să cred că hoinărind pe străzi, fredonând și dându-mi buclele în vânt, în drumul meu spre jogging la 7 dimineața, fericirea chiar mă ține în brațe, e o fericire simplă, dar îmi este de ajuns.

Îmi e dor de un zâmbet ștengar aruncat tipului de la mate-info, de o minciună inventată pe moment profei de engleză și de sala de sport care era doar un pretext pentru a-l putea admira pe „Gheorghiță din a 12-a” . Tuturor ne este dor, însă puțini vor recunoaște. Și, ce-i drept, cum să nu-ți fie dor de clipele pe care nu le-ai trăit decât din auzite?! Fără banchet de clasa a 12-a, fără festivitatea de sfârșit la care s-ar fi prezentat tot neamul și fără deschiderea noului an universitar la care mai mult ai fi stat lipit de ai tăi, cum să nu te cuprindă dorul? Trebuiau să fie amintiri de neuitat și povești memorabile de viitor, însă s-au transformat în amintiri triste și povești pe care niciun nepot nu cred că va dori să le audă.

– Ioana,sper că nu ai uitat că am programare la doctor într-o oră!

Vocea bunicii mă readuse la realitate și mă oprise din a-mi așterne gândurile pe caietul mâzgălit, apoi o privesc în ochii ei albaștri și senini, și ii spun doar atât:

– Bunica, oi fi eu visătoare, dar nu uit chestiile importante!

Înainte de a intra cu bunica în cabinet din grabă și repezeală, masca îmi rătăcea pe undeva prin buzunar, iar sala de așteptare era cam plină, dar un domn „drăguț” îmi spuse:

– Domnișoară dacă ați fi mai responsabilă, ați ști că masca se poartă pe față în locurile închise și populate, nu în buzunar!

Mă trădase albastrul țipător al acelei măști nevinovate care se vedea, însă, cu un zâmbet zeflemitor și câteva cuvinte rămase pe limbă i-am spus doar atât :

– Dacă ați fi fost mai atent, ați fi știut că măștile se poartă încă dinainte de acest virus!

Ioana TRIFOI
studentă, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: Instagram




A fost cea mai frumoasă dată… (autor, Ioana Trifoi)

„Să mai scap și de testul ăsta!”. Știi replica, nu? Cu toții o știm, am folosit-o atât de des visând la terminarea unei săptămnai aglomerate și încărcate de prea multe „teste surpriză” la care oricum jumate clasa era absentă, încât am uitat că odată terminată, acea săptămână va deveni istorie, o istorie a clasei a XII-a F, zic eu. Tu, copilul de ieri și adultul de mâine, ți-ai îndeplinit visul: ai scăpat de „chinul” liceului însă, la fel cum Spânul întruchipează „răul necesar” în maturizarea naivului Harap-Alb, nici tu fără de acest „chin” nu ai fi putut deveni ceea ce ești astăzi.

Ce anume ești? E mult prea greu de explicat, dar oprește-te o secundă și privește puțin în spate: e o imensă poartă a vechiului liceu, iar tu, „boboc de felul tău”, ești nerăbdător să treci de ea, nu de alta, dar ai auzit că anii de liceu sunt de neuitat. Și crede-mă chiar sunt, deoarece dincolo de note mici, certuri banale, lacrimi de crocodil și chiar dincolo de proful „nașpa”, e vorba despre priviri jucăușe furate în chioșc, despre țigara fumată în spatele bibliotecii, despre pretextul învățării la bibliotecă atunci când, de fapt, doi ochi albaștri erau motivul, despre orele de română care se transformau în ore de sport, dar, mai presus de orice, liceul e cu și despre oameni. Fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua drept modele în viață, fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua exemple de „așa nu”, cu toții au fost mereu acolo, au crezut în noi și, cu toate că de cele mai multe ori nu au arătat, au știut că adevărata noastră valoare nu constă în familiarul 3, dar nici în cea a supremului 10. Ba mai mult, au avut grijă să ne protejeze aripile de ploile năpraznice și de țurțurii mult prea reci ai bătrânului ieri,  încât zborul nostru să fie unul lin, reversibil peste ani și ani la cuiburile de care EI vor avea atâta grijă.

Harap-Alb sunt eu, cea din ultima bancă și azi inițierea a luat sfârșit (sau poate e doar începutul?). Patru ani frumoși cu lacrimile și zâmbetele lor se aștern în adânca fântână a amintirilor, de unde atunci când voi fi ostenită de atâta drum, mă voi rătăci printre „râpi și gropi adânci” să-mi stâmpar setea, acea sete care va trăi o viață deșertică, dar cufundată în apele mult prea senine ale amintirii.

La fel cum în orice basm reușita eroului e una colectivă și nu individuală, mulțumesc din suflet „personajelor sisifice” zicându-le doar atât: recunoștința a răgușit, dar admirația e supraomenească!

Popular sau cult, nici că mai contează acum, basmul nu ține cont de autor ci de elementele fabulosului care construiesc caracterul social și spiritual al unui erou capabil să treacă cu bine orice probă. Și nu mă refer aici la proba de BAC, ci mă refer la acele probe ale vieții pe care, dacă le cazi, nu prea ai sesiune de toamnă.

Creangă ar spune că: „Amu cică era odată…”, însă eu aș spune că: „A fost cea mai frumoasă dată”…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”




Piese pentru suflet (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– Ce vei face cu viața ta?
– Îmi voi croi un drum și voi merge pe el până la capăt.
– De ce să îți croiești un drum când există deja atâtea drumuri pe care le-ai putea urma?
– Există, dar acele drumuri sunt pline de gropi!
– Le-ai putea foarte simplu ocoli.
– N-am să-mi arunc visele dintr-o parte într-alta, nu de altceva, dar s-ar putea la un moment dat să alunece și să se risipească printre atâtea gropi.
– Domnișoară văd că orice aș zice esti mult prea sigură pe tine. Apreciez!
– Dumneavoastră dacă ar fi să alegeți un drum pe care ar trebui să circulați cu un BMW seria 8 pe care l-ați alege: cel cu gropi sau cel fără?
– Păi, nu e totuna. Logic, cel fără, doar nu vreau să stric minunăție de mașină.
– Le fel e și cu oamenii, doar că, de cele mai multe ori, ei aleg drumul cu gropi, doar pentru a se deosebi de ceilalți.
– Nu e la fel! La mașină se mai duc telescoapele, frâna, iar dacă dai peste câteva gropi mari s-ar putea să rămână în pană.
– Acestea se pot schimba ușor, dar ce faci când unui om îi moare speranța sau, și mai grav, când unui om i se ,,STRICĂ” sufletul?
– Vorbești numai prostii, cum să ți se strice sufletul?
– Nu o să înțelegeți decât atunci când o să ajungeți cu BMW-ul la mecanic și veți vedea că nu există piese și pentru… suflet.

Maria era mereu pusă pe vorbărie și i-ar fi explicat domnului din trolebuz cum stă treaba, dar fusese nevoită să coboare, deoarece era așteptată cam de vreo 30 de minute.
Deși are numai 25 de ani viața ei este mult prea încărcată: de la ore de pian, până la box și cursuri de gătit e un salt mare, salt pe care Maria îl consideră pueril și pe care îl face sărind dintr-un trolebuz într-altul, momentan nu-și permite o mașină și nu că nu ar avea bani, dar Elveția, Roma, Grecia și Egiptul i se par alegeri mult mai înțelepte decât o amărâtă de mașină.

Iat-o intrând grăbită pe ușa sălii de box, echipată și gata de antrenament.
– Îți cam place să te lași așteptată!
– Ce-i bun mereu se lasă așteptat, i-o întoarce Maria unei colege cam îngâmfate, care mereu o invidiază și mereu agață în ea. Cu părul prins într-un coc lejer, cu o siluetă de invidiat și cu privirea aceea de temut, Maria atrage atenția asupra sa, nu de alta, dar nu intrase bine în ring că vreo trei băieți noi pe la antrenamente îi și cerură facebook-ul. În locul ei altele s-ar fi simțit flatate, însă ea le răspunde cu un zâmbet zeflemitor:
– N-am!
Ziua trecuse mult prea repede și iat-o pe frumoasa Maria cum își caută oferte de vacanță împreună cu prietena ei, Ana.
– Știi, azi am întâlnit un domn cam plin de sine care nu știa altceva decât să scoată lucrurile materiale la înaintare.
– Și iar te-a apucat filozofatul în trolebuz?
– Ce bine mă cunoști!
– Doar tu ai putea vorbi cu necunoscuții despre aspirațiile tale, de parcă i-ai cunoaște de o viață.
– Să știi că azi el m-a abordat primul întrebându-mă ce vreau să fac cu viața mea, dar recunosc că a fost o discuție foarte interesantă.
– Sunt sigură că vei scrie despre ea. De abia aștept să o citesc.
– Hei, parcă ești psiholog, așa mă citești!
– Și totuși, trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit vreo carte mai greu de citit și, harul Domnului, sunt câteva sute care mi-au trecut prin mână!
– Autorul contează!
– Nu mai filozofa și hai să mâncăm.

Maria și Ana erau prietene de când se știu, au crescut împreună, au plâns împreună după primele iubiri, au râs împreună și cel mai important au fost mereu una lângă cealaltă, iar cel mai probabil și după ce se vor căsători își vor lua case cu piscină una lângă cealaltă și tot o să-și ducă dorul una celeilalte.
– Bună dimineața! zise Maria plină de entuziasm.
– Bună dimineața! se auzi vocea somnoroasă a Anei la celălalt capăt al firului.
– Sper că nu ai uitat că azi plecăm în Malaysia.
– N-am uitat, însă e abia 7 dimineața, noi avem avion abia la 15.
– Sorry!
– Maria când o să înțelegi că eu nu-mi încep ziua făcând jogging ca și tine, eu vrea doar să dorm.
– Bine, bine, dormi ca o bunică de 80 de ani. Viața e făcută să o trăiești nu să o dormi.
– Ne vedem la aeroport!
Deși cele mai bune prietene, mereu atât de diferite: una îndrăzneață și rebelă, mereu spontană, cealaltă rușinoasă, mult prea calmă și atât de leneșă. Oare unde s-or fi găsit?
La ora 14:30 erau deja amândouă în fața aeroportul nerăbdătoare și dornice de distracție. De cum o zări Ana îi zise Mariei, văzând-o cu o cafea în mână:
– A câta e pe ziua de astăzi?
– Hmmm … a doua sau a treia, ce mai contează acuma.
– Normal că bei atâta cafea, căci în loc să dormi tu mergi la jogging, iar noaptea te iau gândurile…. ce să-ți povestesc!
– Zici că ești bunica.
Apoi se îmbrățișează ca și când nu s-ar fi văzut de cinci ani și porniră pentru a-și aștepta zborul.
Maria mai mereu vedea fețe cunoscute, dar niciodată nu știa de unde să le ia, știa că le cunoaște, dar habar nu avea de unde și, la fel se întâmplase și înainte de zbor. Văzu un domn care o tot fixa cu privirea, dar nu știa de unde l-o fi cunoscând.
– Domnișoară, mă mai ții minte? Discuția din trolebuz?!
– Cum aș putea uita? Dar ce vânt vă aduce pe aici?
– Păi, aștept trenul!
– Știți, aici este aeroportul!…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV




Weekend cultural cu… „Salut, Sighet!”

Sâmbătă, 14 decembrie 2019, la Galeria de Artă Vassiliev, și-au dat întâlnire iubitorii de poezie și proză din Sighetul Marmației, într-un triptic cultural: aniversarea a trei ani de existență a revistei electronice „Salut, Sighet!”, semnalarea unui grup numeros de sigheteni publicați în revista culturală „Mantaua lui Gogol” și lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum” (autor, Mihai Hafia Traista).

La întâlnirea culturală de weekend a participat poetul, scriitorul, dramaturgul Mihai Hafia Traista, redactor-șef al revistei trimestriale de cultură și atitudine „Mantaua lui Gogol”, directorul editurii cu același nume.

În prezența unei echipe de la Televiziunea Română, membrii echipei de redacție ai siteului www.salutsighet.ro, împreună cu valoroșii invitați, au contribuit la crearea unei atmosfere destinse și distinse. Fără niciun fel de constrângeri și fără „inhibiții”, s-a vorbit despre fenomenul cultural sighetean în context național, „probat” și prin publicarea poeților și prozatorilor maramureșeni în „Mantaua lui Gogol”, în acest ultim număr fiind incluși poeții Echim Vancea, Marin Slujeru, Mihai Hafia Traista, Mihai Romaniuc, Ion Mariș, Marius Voinaghi, Sebastiana Joicaliuc și Mădălina Danci etc. și prozatorii Oana Țînțaș, Crina Voinaghi, Stepan C. D. Traista etc.

Au vorbit despre „itemii” weekend-ului: Brîndușa Oanță, Oana Țînțaș, Marin Slujeru, Mădălina Danci, Anca Maria Corneștean, Gheorghe Mihai Bârlea, Odarca Bout și invitatul zilei, Mihai Hafia Traista. Evenimentul a fost moderat de Ion Mariș. „Colindul gutuii din geam”, interpretat de Anca Maria Corneștean, ne-a apropiat sufletește de Sărbătoarea Crăciunului.

Redăm și câteva mesaje primite de la colaboratorii „Salut, Sighet!” aflați departe de casă, prin care și-au dorit să transmită gândurile lor:

„Salut, Sighet!” este pentru mine un loc de întâlnire cu oameni frumoși, a căror adâncime se reflectă în cuvintele lor. O revenire acasă cu un simplu click. „Salut, Sighet!” este cel mai rapid și accesibil drum către casa orașului sufletului meu. Un tablou pictat în cuvinte alese de oameni aleși, un privilegiu să fii acasă chiar și de departe. La mulți ani întru întregirea hărții sighetenilor de pretutindeni! La mulți ani, „Salut, Sighet!” (Antonia Luiza Dubovici, poetă, SUA)

Poate pentru voi, „Salut, Sighet!” nu este decât un site de unde recoltați informații și știri. Ei bine, pentru unii dintre noi poate fi un start pentru a ne da seama cine suntem. De a publica articole și opinii, de a ne face utili și totodată de a ne descoperi pe sine pentru că: majoritatea persoanelor care scriu probabil că o să aibă cândva un site al lor, iar majoritatea poeziilor publicate o să-și aibă sălașul într-o carte… Vedeți voi… „Salut, Sighet!” e un „Frate mai mare” care îți dă un hint în viață, îți dă o mână de ajutor de a te descoperi și, mai mult decât evident, este faptul că toți ne simțim ca într-o familie mare și primitoare atunci când scriem, respectiv postăm ceva. (Liana Bârsan, studentă, Cluj-Napoca)

Când spun „Salut, Sighet!” spun modalitatea prin care pot comunica cu oamenii, printre câteva rânduri ascunzându-se atâtea adevăruri pe care, subtil, fiecare dintre noi vrea să le scoată în evidență. (Ioana Trifoi, elevă CNDV, Sighet)

Echipa „Salut, Sighet!” mulțumește colaboratorilor site-ului nostru, tuturor participanților prezenți la întâlnirea culturală de weekend și gazdelor evenimentului, Ileana și Cyril Vassiliev!

Salut, Sighet!

Foto & video: Mara Țînțaș

 




Eu? Eu pictez pe inimi. Foile se rup (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– Domnișoară, dintotdeauna ați pictat așa frumos?
– Depinde…
– Păi, cum să depindă de ceva? Când ești bun, mereu ai succes!
– Știți, domnule, aici vă contrazic. Degeaba ești bun mereu, dacă gândul și aspirațiile tale sunt în contradicție cu ale celorlalți.
– Eu nu vă înțeleg pe voi, artiștii, mereu filozofați și săriți de la una la alta. Ce legătură să aibă ceilalți cu talentul dumneavoastră?
– Dacă ați fi știut câtuși de puțin despre talentul meu, ați fi știut și că eu pictez pe inimi, NU pe foi.
– Și eu care credeam că Bacovia e nebun…

Crina tocmai închise manuscrisele bunicii sale dinspre tată, nu pentru că nu i-ar fi plăcut să mai „respire” puțin din orgoliul și aerul enigmatic al acesteia, dar trebuia să se ducă la facultate. Și, cu toate că ploaia de afară nu se mai sătura a da geamului sărutări reci, inducându-i Crinei o stare de beatitudine, nu riscă să se cufunde în așternuturile calde unde o așteaptă paginile unui roman abia început, pentru că e conștientă de faptul că are deja vreo două restanțe, iar o a treia nu i-ar fi fost tocmai prielnică.

Fără a se grăbi, cu visele rătăcite prin buzunare, cu căștile în urechi și cu primăvara în suflet, iese fără pic de vlagă și chef pe ușa șubredă a blocului, urmând astfel să-și înceapă ziua de ,,studentă conștiinciosă” ca abia spre seară să poată redeveni ,,copilul naiv”care încă mai visează la Mario Casas.

Seamănă leit cu bunica ei și asta i se spunea des. De la ochii ca migdalele și părul castaniu, îndesat de bucle, până la temperamentul puternic, dar schimbător, e un pas mic străbătut de generații, pas pe care Crina ține morțiș să-l ducă mai departe, însă, și-a promis un singur lucru: dacă bunica ei a greșit lăsându-i pe alții să-i „inventeze” fericirea, ea nu va face la fel, ea își va clădi propria fericire, ba mai mult, ea va fi arhitectul propriei vieți, chiar dacă la început materialele vor fi puține.

Să fii studentă la medicină, nu-i tocmai ușor, însă Crina e conștientă de capacitățile sale și nu va lăsa anturajul să-i ruineze visele, ci se va lua uneori la trântă cu viața, din ambiția de a ieși mereu învingătoare, ambiție moștenită tot de la bunica. Ajunsă la facultate nici că o mai impresionează ceva. Se obișnuise până și cu portarii morocănoși, cu profesorii ofticați, iar de colegii aroganți ce să mai zic…

-Domnișoară Crina, mereu o rază de soare!
Nu pot străluci pe ploaia asta!
-Te înșeli! Tu poți străluci oriunde, zice un profesor care o stima pe studentă.

Ziua trecuse repede și, în ciuda ploii, a fost chiar o zi OK, fără laboratoare, fără examene și, ca să vezi, nici colegii aroganți nu s-au sinchisit a da pe la facultate. Crina era mândră de ea. Astăzi nervii nu au aglomerat-o și nici nu au avut bunăvoința de a o vizita, ceva de speriat, fiindcă pentru ea o zi fără nervi este precum dimineața fără cafea. Astfel că, în seara asta, Crina nu alesese să se ducă direct acasă ca de obicei, ci o luă spre un restaurant. De cum intră se așezase la o masă micuță, așteptând ca cineva să îi ia comanda. Chelnerița o știa deja și bănuia că ar dori fructe de mare, deoarece este locul în care de 3 ani de zile numai asta mănâncă. Un zâmbet stângaci al Crinei îi confirmă chelneriței bănuiala și, fără a mai sta pe gânduri, îi adusese cafeaua nelipsită, bineînțeles fără zahăr, apoi îi urase o seară liniștită spunându-i că în 10 minute cineva îi va aduce comanda.

Crina se tot întreba ce o fi însemnând o seară liniștită? Ceva mut în care cuvintele ar face gălăgie, sau o seară cu șoapte nenumărate în care tăcerea ar fi de temut? Mereu analiza prea mult lucrurile, însă acum, nu avusese răgazul de a ajunge la o concluzie, deoarece un băiețel de vreo 4 ani îi împrăștiase gândurile, spunându-i:

– Tanti!Tanti! Mă ajuți cu ceva?
– Nu știam că mai nou, ajunsă la 21 de ani, ești, dintr-o dată „tanti”, rostise Crina ca pentru ea.
– De ce vorbești în șoaptă? se strâmbă băiețelul.
– Încerc să îmi ascult gândurile.
– Sunteți ciudată. Tata mi-a spus că așa-s toate femeile și acum îi dau dreptate.
– Auzi, tu nu ai părinți? Ce vrei de la mine?
– Am părinți doar că ei nu știu să picteze, nu se joacă cu mine niciodată și mereu se scuză că munca nu le permite.

Apoi arată în stânga restaurantului doi indivizi atât de cufundați fiecare în telefonul lui, încât presupun că au si uitat că și-au luat băiețelul cu ei.

-Dar să știi sunt obosită, nici eu nu prea am chef de glume sau de joacă.
-Îți cer doar un favor te rog, hai te rog doar unul, unul mic, promit.

Privirea blajină și ochii aceia rupți din înaltul cerului nu cred că ar fi primit foarte bine un refuz, așa că, îi dau o șansă.

– Spune!
-Poți, te rog, să-mi pictezi un cer cu stele, mie nu îmi iese. Fac doar cercuri.
– Eu nu pictez, adică nu știu să pictez, plus de asta fac medicina, iar pe proful de desen din liceu nu l-am prea avut la inimă.
– Păi, încearcă măcar.

Crina luă creionul în mână fiind pe punctul de a mâzgăli hârtia, dar tocmai atunci își aminti ceea ce citise ultima dată din hârtiile bunicii, apoi îi spuse băiețelului:

– Nu mai bine ți-ai imagina tu cerul tău cu stele, unde ai putea numi fiecare stea după bunul tău plac, unde le-ai aranja cum dorești, ba mai mult, unde te-ai plimba la braț cu luna…
– La braț cu luna? Dar se poate?
– Totul ține de puterea de imaginație și de dorința noastră de a ieși din sfera îngrădită a cunoașterii.

Discuția mult prea interesantă se întrerupse din cauza unui domn arogant, cam pe la vreo 40 de ani, care i se adresase Crinei:

– Ai putea desena 3 amărâte de stele, fără să aburești acest copil!
– Știți, s-ar putea să fie ambiția de a deveni cardiolog, însă, eu pictez pe inimi, foile se rup!

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: internet




Mi-e viața încâlcită precum buclele tale (autor, Ioana Trifoi)

Câteva dintre amintirile mele vor rămâne mute pe vecie, nu pentru că mi-ar fi jenă să le spun, ci pentru că frumosul nu se poate povesti, el doar se trăiește. Despre unele amintiri este cert că voi povesti mereu, deoarece actorii lor sunt astăzi lângă mine, fie că sunt rude sau prieteni, fie sunt simpli dușmani pe care din încăpățânare am continuat să îi păstrez, din pură întâmplare.

Jurnalul se închide și odată cu el se stinge și mica veioză a Corinei, nu că ar avea de gând să se culce, dar vrea să rămână singură cu propriile gânduri. E târziu, însă ea este matinală și de când cu noul job nu prea mai ține cont dacă-i zi sau noapte. Oricum, mâine va avea întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, așa că are nevoie de puțină pregătire emoțională, iar noaptea este sfetnicul cel mai bun pentru a-i oferi răgazul de a se pregăti.

Nici nu observă când se făcu dimineață, și iat-o pe frumoasa Corina cu părul îndesat de bucle precum cireșul bunicii, cu un aer de mister asupra sa și pășind cu încredere pe poarta liceului. Emoțiile nu sunt aceleași ca și în calasa a 9-a, mai bine zis, nimic nu mai este ca odinioară. Acum portarul e mult mai arțăgos, bibliotecara este mai mereu cu capul în nori și atât de tânără, iar doamnele de la cantină… ele nu mai sunt.

– Corina! Corina! Corina!

Speriată de acel strigăt alarmant, Corina se întoarce și ochii îi sclipesc fără să-și dea seama. Un bărbat atrăgător, posesorul unor frumoși ochi albaștri, se apropie de ea cu un aer de beatitudine și-i rostește:

– Stii, te-am recunoscut după buclele acelea… mereu neschimbate.

Corina își găsește cu greu cuvintele și într-un final reușește să spună:

– Știu și eu, oamenii se mai schimbă, însă mereu rămâne în ei ceva permanent… uită-te la tine, aceiași ochi…
– Și totdeauna ți-au plăcut ochii mei.
– Și mereu îmi vor plăcea .

Deși tremura de emoții ca la 16 ani, Corinei nu-i mai era frică să spună ce gândește, și-a învățat lecția: „Spune ce gândești, deoarece mai târziu, îți va parea rău.”

Matei se simți stânjenit, dar fără a tăcea prea mult îi spune:

– Te-am mai căutat și uite că destinul ne-a adus în locul unde ne-am cunoscut.
– Și nu cred în destin.
– Dar în mine crezi?
– Matei, te comporți ca la 17 ani, nu te mai fofila în jurul unor întrebări retorice, ce să mai cred după tot ce a fost?
– Păi din câte am auzit nu m-ai uitat. Corina, ți-am citit cartea și stiu destul de bine că personajul masculin Hache sunt eu.
– Mereu plin de sine. Cartea aceea vorbește despre viața mea și dacă întâmplarea face ca tu să fi fost cel prin care am văzut fericire, désolé, eu am spus doar adevărul.
– Mda,dar m-ai pus într-o lumină proastă.
– Eu? Te-ai pus singur și mai mult decât atât, ai dat dovadă de o lașitate ieșită din comun.
– Păi,am vrut să te iau cu mine, dar…
– Nu am nevoie de explicații, dar vreau să știi că un om care iubește va alege să rămână atunci când restul vor alege să plece. Dar, în fine, acuma cea care plecă sunt eu, deoarece sunt așteptată. O zi bună, domnule Ionescu.
– Ela, Andrei, veniți să terminăm povestea!
– Haide, tată, sunt curioasă dacă Hache și Babi au rămas sau nu împreună.

Dar oftatul lui Matei spune altceva, el este singurul care cunoaște cu adevărat finalul, se uită încă o dată la numele autoarei, apoi citește: „Și dacă Hache m-ar fi iubit, n-ar fi plecat niciodată, fiindcă sunt sigură că, doar frunzele se scutură la primul vânt,  nu și sentimentele. Dar este alegerea lui,însă mereu voi adormi gândindu-mă că ar fi putut să fie diferit. Eu am rămas aceeași și, dacă uneori mă mai odihnesc la umbra amintirii lui, o fac pentru că unele amintiri servesc drept sprijin, drept putere interioară, fie ele bune, fie rele n-am să le alung, ba din contră, fiecare mă va duce și mai aproape de tot ceea ce a însemnat Hache, și poate prin ancora trecutului voi sta și eu la mal.”

Matei oftă cu amar și le spune copiilor:
– Povestea s-a terminat, este ora somnului.
– Dar tată, Hache a iubit-o pe Babi?
– A iubit-o și încă o mai iubește.
– Atunci de ce a lăsat-o singură?
– Pentru că în momentul în care iubești un om trebuie să-i dai libertatea de a fi fericit.
– Păi ea era fericită lângă el sau nu?
–  Era,însă atunci când vezi că fericirea unei persoane e îngrădită de tine, îi dai drumul, precum unui porumbel .
– Tot cred că a făcut o greșeala atunci când a plecat. Unele alegeri sunt nedrepte.

Copiii se îndepărtară, iar Matei rosti ca pentru el:
– În viață, unele alegeri ți le asumi chiar cu prețul nefericirii.
Apoi sărută cartea și o închise pentru a spăla coperta cu propriile lacrimi, iar printre lacrimi se mai auzi o voce răgușită:
– Mi-e viața încâlcită precum buclele tale.

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, CNDV




Bunica face cele mai bune clătite cu gem! (Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Același ceas de a cărui alarmă mi s-a acrit, aceeași față bosumflată şi același păr cârlionțat şi mereu ciufulit. Din nou aceeași eu din trecut, reîncarnată în prezent şi teleportată in viitor.

– Offf, Doamne, voi putea şi eu vreodată să-l sărut pe Brad Pitt măcar în vise, sau mereu ceasul îmi va spulbera orice fărâmă de speranță?! Jur că data viitoare îl ”sparg”.

Bulversată, îmi caut hainele, trântesc dulapurile, mă împiedic în şlapii prea pufoşi şi, instantaneu, aud vocea tatei:

– Ştiu că e greu sa fii adolescent, dar, te rog coboară din al nouălea cer şi urcă în maşină, pentru că trenul nu aşteaptă după copii răsfățați ca tine.

Bat de două ori cu piciorul pe loc şi țip: – Dar, tată, eu nu sunt răsfățată!

Mai zice el ceva, dar nu îl aud pentru că tocmai ce mă descarc de nervi în gând, apoi ne trezim pe drumul ce duce prin pădurea spre Gara Iza. Tata îşi ține pledoaria finală, iar eu continui să visez pierdută undeva în univers, la acei ochi albaștri, ochi rupți din valurile învolburate ale mării şi născuți din noblețea cerului. Câteva cuvinte, totuși, mi se frâng asupra urechii: – Să fii cuminte, să mă suni de îndată ce ajungi sau, dacă intervine ceva, să nu vorbești cu străinii şi să ai grijă de tine!

Plictisită, răspund cât se poate de serios :

– Bine, tată, așa am să fac.

Ajungând în gară, ne luăm la revedere, el, dându-mi din instinct sfaturile permanente, pe care, în naivitatea mea, le-am cam pierdut odată ce portiera mașinii s-a închis.

Trenul nu sosise încă, dar nici nu avea de gând să o facă, ba, mai mult, am fost anunțați că va întârzia din cauza unei defecțiuni. Astfel că, la aflarea acestei veşti, ce poate face un adolescent, decât să facă un snap sau măcar un boomerang pe Instagram. Însă, pe cei matinali de seama mea, acest timp liber, în dimineața rece, îmbrățişată de roua efemeră şi parfumul brazilor, îi aruncă în hățișul gândurilor. Privesc în jur şi cu toții par agitați, nervoşi şi morocănoşi, astfel că îi las în lumea tehnologiei, mă așez frumos pe peronul gării şi contemplu la revelațiile interioare.

Mă uit la vechii mei pantaloni de trening negri, a căror vreme a cam trecut, povara anilor a trecut peste mine, pe ei uitându-i în trecut, gleznele simțind lipsa anilor anteriori. La fel cum pantalonii au rămas la fel, tot așa a rămas şi gara neschimbată, doar oamenii fiind cei care s-au schimbat. Mă uit cu nostalgie în jur şi-mi zic: Gara a rămas aceeaşi de la primul meu pas făcut aici şi până acum. Mi-o aduc aminte cum era acum 11 ani, când, pentru prima dată am făcut cunoştință cu trenul. Dar oare câți dintre noi s-au gândit la “slujba” pe care gara o duce de atâția zeci de ani, ca un martor credincios. Numai gara a numărat lacrimile mamelor care-şi duceau feciorii în cătane şi numai ea ştie cum nevestele veneau o dată pe săptămână să vadă dacă nu cumva le soseşte soțul din armată.

Vine trenul, bag gândurile prăfuite în buzunar, mă ridic în picioare şi aştept să se îngrămădească cu toții pentru a fi primii, însă, eu nu mă grăbesc pentru că timpul şi-așa mă urmăreşte, de ce aş vrea să îl urmăresc şi eu? Nu mi-e suficient că mă mută dintr-o eră într-alta, iar eu nu pot ține pasul?!

Trenul zboară ca vântul, iar gândurile mele într-un ritm cu el. Ooo, nu din nou, cineva iar zdruncină lumea mea, zicându-mi:

– Domnişoară, au trecut deja doua ore de când mergem cu trenul şi tu nu ți-ai dat jos din spate rucsacul, nici măcar o secundă. Apoi, zeflemitor: zici că duci comorile Parisului acolo!

Mă încrunt puțin, apoi îi spun:

– Comoara cea mai de preț este viața împletită armonios cu fericirea, nu banalitățile lumii de care prea mulți dintre noi depindem….

– Lasă-mă, domnişoară, cu filozofia asta de doi bani, că doar nu ai fericire în rucsac.

– Ar fi culmea să am fericire în rucsac, fericire am în inimă, iar în rucsac am vise, dragă domnule!

– Ce copil naiv! mai rosteşte el batjocoritor.

Încerc să îl ignor pe cât posibil, scot carnetul şi notez: Când lumea e rea şi totul pare a fi prea trist, aminteşte-ți că la fundul rucsacului ai un pachet de jeleuri :))).

Trenul şuieră strident, noaptea se lasă şi câteva lacrimi îmi mângâie bujorii, bujori moşteniți de la tata. Alte lacrimi, alte suspine, apoi mă destăinui din nou sufletului meu: Bunicule, sper să fii mândru de mine! Ştiu că acestă călătorie nu este ca acum 11 ani, şi nici nu va mai fi la fel, dar, mereu am să mă întreb: de ce ai preferat să iei trenul spre cer?

Noaptea se risipeşte printre lacrimi şi întrebări retorice şi, în zorii zilei, ajung şi la Predeal unde prietenii mei urmau să mă aştepte, dar, când mă dau jos, nici urmă de ei. Oare au uitat? Să fie pe undeva printr-o cafenea sau m-or fi aşteptând la cabana unde urma să ne petrecem următoarele patru zile.

Plec grăbită, cu visele în rucsac şi cu zâmbetul puțin cam forțat spre lumea care mi se înfățişa în fața ochilor. Ajungând la cabană, ce să vezi, nici urmă de prietenii mei. Zăpada era din ce în ce mai abundentă, iar inima din ce în ce mai rece. Ceva se întâmplase, iar eu muream de nerăbdare să ştiu ce. Atunci, de pe geamul cabanei zboară o fițuică ruptă de undeva, fix la mine în glugă, o iau, o dezdoi şi încremenesc. Casc ochii atunci când citesc: Acum două zile, turiştii nu au ajuns la destinație, ne-am îngrijorat şi i-am contactat, dar ne-au răspuns cei de la descarcerare, anunțându-ne că două autovehicule şi-au aflat sfârşitul într-o avalanşă.

Timp de două minute nici nu respir. Datele coincid perfect cu planurile prietenilor mei, care trebuia să ajungă cu două zile înaintea mea. Ce să fac acuma: să aştept, să plâng sau să îi mulțumesc îngerului păzitor că nu am fost și eu cu ei în acel moment? Nu fac nimic din toate astea, ci doar privesc tăcută în gol, buzele îmi tremură, iar inima luptă cu ghețarii vieții pentru a putea ajunge pe plajă, dar, păcat, plaja e din nisipuri mişcătoare…..

– Gata cu poveștile, la culcare, mâine avem multe de făcut!

– Bunico! Bunico! eu nu pot dormi până nu desluşesc acest mister.

Focul din şemineu se stinsese de mult, dar curiozitățile celor mici nu mor niciodată. Cu vocea răguşită întreb:

– Ce mister ai vrea tu să desluşeşti?

– Nu știu cum să explic, dar știi faza aia cum că nu ai mers cu prietenii tăi, a fost o minune!

– Asta am zis şi eu, de aceea port eu mereu vise în rucsac, iar unul dintre ele spune cam aşa: “Vei trăi frumos, iar când vei pleca din acestă lume, vei pleca zâmbind, nefiind nevoită să pleci la drum cu suferința pe chip!”

Şi uite aşa, se făcuse ora 1 noaptea, şemineul dormea adânc visând, probabil, la flăcările mângâietoare, fără de care viața lui ar fi lipsită de sens, aş fi făcut şi eu la fel, dar, ce să faci cu copiii ăștia curioşi?

– Bunico, ne mai spui o poveste?

– Ohhh! Dragii lu’ bunica, o poveste a fost întreaga mea viața şi dacă ar fi să povestesc atâtea nu am mai dormi vreo 3 luni de acum înainte.

– Noi suntem de accord.

Ei erau, dar cearcănele de sub ochii mei spuneau altceva, dar, cu toate astea, poveştile frumoase sunt create cu scopul de a fi împărtăşite, aşa că mă întind puțin, casc de câteva ori şi-ncep din nou:

– În avalanşa de lucruri deosebite, dar bizare, care mi s-au întâmplat de-a lungul timpului, un singur lucru m-a motivat să merg mai departe şi anume, sufletul de copil, pe care veşnic l-am înnobilat şi l-am îngrijit. De exemplu, eram într-o seară pe o bancă gândindu-mă la ce-ar trebui să fac: să-mi ascult inima? Să-l ascult pe tata? Sau să fac ce-mi vine pe moment? Să nu vă gândiți că ajunsesem la depresie, ci doar aveam şi eu cruciadele adolescenței. Însă, în momente de cumpănă ale vieții îmi aminteam un citat al unei cărți, al cărei autor era unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz. Acesta sună cam aşa: „Cel ce are un De Ce, poate înfrunta orice.„

Astfel că, cu capul în mâini şi inima ascunsă între rădăcini, o mână caldă mi-a luat mâna într-a sa şi mi-a strâns-o atât de tare, ohhh, atât de tare, de parcă o face şi acum, iar emoțiile sunt aceleaşi…..

Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!

– Fir-ar să fie! Ceasul ăsta mă enervează la fel de mult ca acum 30 de ani.

Îl opresc, mă reaşez comod pe perna moale, dar uşa se deschide brusc.

– Bunico! Bunico! Am o geantă plină cu vise, dar stomacul mi-e gol, iar unul dintre vise spune cam aşa: “Bunica face cele mai bune clătite cu gem!”.

 

Ioana Trifoi,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național “Dragoș Vodă”, Sighetu-Marmației




Tu, făuritorul propriului destin! (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Atunci când prezentul sau viitorul ți se deschid ca şi o gură feroce de lup, te înăbuşi puțin, apoi fugi…. fugi atât de tare încât nici măcar gândurile tale nu mai sunt una cu sentimentele. Dar oare unde fugi? Unde mai poți găsi alinare? Te confrunți cu propria conștiință şi ajungi să te întrebi: „Ce să mai fac cu viața mea ? Pe ce drum ar trebui să o iau?” Şi sunt convinsă că, la un moment dat, fiecare dintre noi s-a dezechilibrat mai mult sau mai puțin de pe puntea vieții. Unii au încercat să-şi țină echilibrul, dar nu au reușit, alții, la primul vânt, s-au aruncat în tumultuoasele valuri deşarte ale amăgirii, alții au luptat, fie fizic, fie psihic pentru a ajunge la sfârșit, iar alții….. Alții, văzând obstacolul ce urmează a fi înfruntat, au ales să dea înapoi, s-au întors la 180° şi au parcurs drumul în sens invers. Cu siguranță că majoritatea dintre noi îi caracterizăm pe acești oameni ca fiind caractere slabe, niște lași, fricoși sau mai știu eu cum…. Dar nici unul dintre noi nu se întreabă dacă acestă întoarcere o fi însemnând ceva.

E suficient să mă gândesc la amarul lacrimilor secate de suspine ale unui biet bătrân, pe care întâmplător l-am întâlnit în curtea unei biserici. Senil, bătrânul, a cărui lumină din ochiul drept dispăruse în negura trecutului, ZÂMBEA, cu un zâmbet umbrit totuși de vechile amintiri şi chinuit de regrete, dar, chiar și așa, era un zâmbet sincer, iar atunci când zâmbetul vine din inimă acest lucru se simte.

Uneori mă întreb de ce trebuie să-mi satisfac eu toate curiozitățile… nu aş putea să mă adresez egoului meu, nu aş putea eu să nu mai pun atâtea întrebări? Bineînțeles că nu, am moștenit încapățânarea de la tata.  Şi din această încăpățânare fără frâu, intru în vorbă cu bătrânul doar pentru a-mi satisface curiozitatea în ceea ce privește concepțiile sale asupra vieții, ca mai apoi, să le pot compara cu ale mele, şi îl întreb: „Puteți afirma că, având toate cele câte mi-ați spus, vă simțiți un om împlinit? Ajuns la acestă frumoasă vârstă, sub ce chip credeți că se ascunde fericirea?”

Lacrimile îi mângâie uşor obrajii, le alungă pe furiș cu batista şi începe a rosti cu patos: „Am de toate: copiii sunt așezați la casele lor, am nepoți care îmi alină şi îmi înfrumusețează bătrânețea, mă iubesc necondiționat, dar, cu toate acestea, fericirea mea a dispărut în urmă cu 9 ani, corul îngerilor avea nevoie de glasul ei, iar cerul mi-a răpit-o, a luat-o pentru a-i fi o lumină prețioasă, o gingașă și fragilă stea… De atunci, îmi trăiesc adevărata fericire doar prin intermediul amintirilor, este singurul loc unde inima şi zâmbetul trăiesc la aceeași intensitate, este ceea ce am mai de preț: PUTEREA, pe care amintirea ei mi-o dă în fiecare zi, putere fără de care aş fi ……” Suspină cu atâta amar încât încerc să schimb subiectul, deja mă simt prost… Mai povestim puțin şi plec cu inima îndoită și cu gândurile de-a valma.

Acestea fiind spuse, oare oamenii cărora le e teamă de viitor, deoarece simt golurile acestuia și se scufundă în trecut, pot fi numiți lași? Părerea mea este că aceștia sunt adevărații eroi, fiindcă doar cei cărora nu le va fi rușine de trecutul lor, îl vor cerceta, îl vor reconstitui și se vor întoarce cu aceleaşi emoții la el.

Singura materie și una dintre cele mai dificile, pe care fiecare dintre noi o studiem, este VIAȚA. Aici nu există zeci de capitole, ci totul se rezumă la: TRECUT, PREZENT și VIITOR. Capitole pe care fie le învățăm de bună voie, fie suntem obligați să o facem, deoarece, după căderea examenului de fizică te poți resemna, însă dacă ratezi examenul VIEȚII, repercusiunile nu vor fi aceleași!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”