Am tot auzit de verbele a fi și a avea, care, în fiecare limbă se conjugă după anumite criterii și după anumite reguli păstrate cu sfințenie din veacurile de mult uitate, reguli pe care rațiunea umană nu e capabilă să le modifice, deoarece suntem convinși că așa trebuie să fie și nici măcar nu am încercat să le căutăm un alt sens sau o altă semnificație. Facem unele lucruri sau știm unele lucruri exact așa cum au vrut alții să le știm și, cu toate că semnele de întrebare sunt multe, nimeni nu aduce vreo schimbare și nu ia vreo inițiativă potrivită, ba din contră, cu toții se fofilează când vine vorba de a pune în practică acele sărmane teorii.

Marea problemă nu e legată de apariția și evoluția în timp a acestor verbe, ci cum se conjugă ele, însă nu după eternele reguli, cum oare se conjugă ele în raport cu o persoană? Și oare de ce tu, ca ființă rațională jonglezi ba cu ele ba între ele? De ce te cațări de pe un piedestal pe altul și uiți de verbul Sunt echilibrându-ți gravitația pe culmile mărețe ale verbului Am? Ți se pare mai convenabil ca odată încheiate socotelile cu această lume, să ți se aducă laude în concordanță cu ceea ce ai agonisit? Dacă da, află că greșești, deoarece atunci când vei saluta omenirea din imensitatea cerului nimănui nu îi va păsa că ai avut case luxoase în șapte stațiuni balneare, ci, din contră cei necunoscători vor întreba „Cine a fost?”

Cu toții sau, cel puțin majoritatea dintre noi ne ostenim să creionăm în totalitate verbul AVOIR aici, pe pământ… da, el este primul pe care îl cunoști încă din clasa a II-a, însă nu este și cel mai important.

Omului i s-a dat libertatea de a alege și puterea de a gândi, de aceea verbul ÊTRE e pe locul al doilea când vine vorba de programa școlară. Această ordine nu e întâmplătoare, mulți nu îi dau nici o importanță, dar ea are nu numai o importanță maximă, dar și repercusiuni simbolice.

În viața nu e relevant să ai anumite lucruri de valoare, ci, de apreciat, este ca fiecare dintre noi să încerce să fie un om de valoare, dar, mare atenție, valoarea nu se citește pe exterior, ea se caută în interior. Spre exemplu, există cărți pe care le iei, te uiți la copertă și, instantaneu spui: „Nu prea mă atrage”, însă, fiindcă ai auzit că e o carte bună, te încapățânezi, o citești și îți dai seama că adevărata frumusețe nu se găsește privind, ea se află tocmai acolo unde dubiile își fac simțită prezența.

Exact așa stă treaba și cu oamenii a căror copertă nu este întotdeauna bine asociată cu conținutul și, așa cum pierdem unele delicii ale unei cărți, tot așa de ușor putem pierde esența vie a fericirii dintr-un om. Nu trebuie sa ne lăsăm înșelați de coperta murdară pe care mii de oameni au atins-o, noi trebuie să facem ceea ce alții nu au făcut și anume, să fim răbdători.

Un lucru trebuie să înțelegi tu, dragă cititorule, și anume, că nu are relevanță cine a atins coperta unei cărți, semnificativ este cine a avut răbdarea să-i înțeleagă mesajul și, înainte de a judeca un om, asociază-l cu o carte, poate doar așa vei înțelege care conjugare este mai bine să o aplici în gramatica vieții!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet

E simplu să fii indiferent într-o lume în care nimeni nu are timp să te cunoască așa cum ești, să-ți știe fricile și să te asculte fără a se plânge de propriile probleme.

Dragostea de superioritate și obsesia de a fi mereu cu un pas înaintea vecinului, a devenit jocul cel mai incitant al secolului. Naivi, ne tentează și pe noi sa încercăm tot ceea ce este cool și ne aruncăm bineînțeles în valurile acestui joc murdar, ajungând să distribuim noroi în stânga și-n dreapta, uitând cu desăvârșire de ceilalți jucători. Dăm tot ce avem mai bun și nici că ne pasă, căci acei jucători, cândva, ne-au fost aproape. Cum toate au un final, și acest joc ajunge la căsuța pe care scrie SFÂRŞIT și atunci cădem din nou în rutina zilnică unde ne dăm seama că viața fără rivalii jocului e ambiguă şi abia atunci regretăm diferitele trucuri prin care i-am zdrobit pe adversari.

Și, ca înviat, îți dai seama că indiferența e valabilă în public pentru a-ți ridica prestigiul social, ajungând astfel să-ți renegi prestigiul moral însă, atunci când te așezi pe marginea patului în agonia tumultoasă a nopții reci de iarnă, măștile încep să cadă una câte una și odată măștile date jos, îți redescoperi frumusețea chipului blajin, dar ce folos, căci nimeni nu e în stare să ți-l admire, care-i mulțumirea că oglinda te reflectă în splendoarea ta, dacă imitația s-a imprimat deja în exterior și, ce rost mai are sa-ți dai masca jos dacă mâine o vei îmbrăca din nou sau și, mai grav, mâine poate vei asorta o altă mască cu blugii tăi cei noi.

Conștiința are datoria de a ne mustra în speranța că ceva se va schimba dar, cum bine zicea un biet bătrân – „Cu mine mă pot lupta, însă cu o lume-ntreagă nu mi-e cu putință” – tind să cred cu tărie acest lucru, căci spusele lui se adeveresc.

Acestea fiind spuse, tu, dragă cititorule, cugetă spre a-ți construi caracterul mult visat și nu mai încerca prin false căi sa-ți cumperi măști made in China, deoarece ele nu te avantajează, iar când vor cădea, tu nu vei avea habar cum sa-ți expui frumosul ce zace în tine, frumos pe care din pură prostie l-ai ascuns.

Perfecțiunea nu se cumpără, ea se zidește în timp și, oricât de buni zidari am fi, mereu vom mai avea ceva de adăugat templului nostru.

Ioana Trifoi
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

La început nu ne dorim absolut nimic mai cu ardoare decât să atingem punctul superm, și anume, perfecțiunea.

Ne întrecem pe noi înșine, ne epuizăm la maxim, iar când, muribunzi, cădem frânți în vechiul culcuș scufundat în lumina vagă dăruită de veșnicul felinar prezent în orice zi fie ea și geroasă, sufletele ni se zbat ca un biet peștișor pe uscat.  Admit sus și tare că nu acesta-i scopul, și cred că fiecare dintre noi se ghidează după un principiu, dar, majoritatea îl adoptă pe cel mai uzual și acesta sună cam așa: „Dacă vrei să fii cu adevărat ceva în viață, trebuie să muncești.” Sunt perfect de acord, trebuie să muncim, să ne dăm tot interesul, dar nicidecum să ne înrolăm în propriul chin. De ce să consimțim asupra unor lucruri nesemnificative și trecătoare? Oare câți dintre noi se gândesc la micile plăceri zilnice, fără a rosti cu durere: „Nu am timp!” .  Ba află că acum este timpul, timpul să trăiești fără a contempla asupra urmelor lăsate undeva departe sau fără a încerca să desluşeşti cărările pe care abia acum ghioceii încep să prindă rădăcini. Timp există, trebuie doar a modela și a aduna voința.

De astăzi vreau să schimb ceva în viața mea și pentru aceasta nu mă voi ghida după legile fizicii, nici după reacțiile chimice, deoarece suntem certate încă din fragedă și regretată pruncie, ci, pur și simplu mă voi axa pe principiul invocat de Diderot care spune că: „Singura datorie a omului este aceea de a fi fericit”. Și, deoarece nu spune cum să-ți creezi fericirea, de unde să o culegi și cine o emană, fiecare dintre noi ne-o construim după bunul plac. Avem acest drept de a decide în mod liber, de a gândi cu voce tare și de a ne manifesta sentimentele fără nicio restricție, așa că, dragii mei, hai să ne bucurăm și să nu neglijăm faptul că avem și drepturi nu doar îndatoriri .

Nu vreau să-mi scape din vedere următorul aspect în ceea ce privește perfecțiunea: da, e frumoasă ca aparență, însă, să fii mereu perfect e plictisitor, e monoton atât fizic, cât și psihic. În schimb, imperfecțiunea se rezumă la banalele momente ale vieții, atunci când fără să vrei râzi din toată splendoarea inimii tale din simplul motiv că o anume persoană este prin preajmă, alteori faci lucruri prostești pentru a le arăta prietenilor că ții la ei, minți în situații stânjenitoare și te ia cu nervi atunci când ești supus unor restricții, dar asa-i firesc, să greșim, pentru că în spatele unor greșeli stupide, dorm pe vecie amintiri frumoase și fapte mute.

Vreau sa greșesc frumos, iar frumosul stă în dragul de a-mi aduce cu lacrimi de fericire aminte de trăirile vremii efemere, vreau nimicul într-o lume în care toți sunt în căutarea imposibilului, fiindcă adevărata fericire se naște din nimic, ea nu are nevoie de evlavie și ceremonii sacre, ci doar de o fărâmă de speranță și părerea mea este că, atâta timp cât suntem capabili să zărim în fiecare dimineață lumina difuză, cu toții suntem legănați pe brațele calde ale fericirii.

Unii uită acest aspect și caută fericirea în maşini de lux, haine de firmă sau case cu piscină, însă, pentru mine, o simplă fată, fericirea e clară, ea constă în sclipirea tainică a acelor ochi frați cu valurile răzlețe ale mării și prieteni pe viață cu seninul și blândul cer.

Spre deosebire de fericirile pământeşti, misterul ascuns al acelor picături plăpânde de ploaie nu va dispărea, el va trece în divinitate, el va renaște și, cel mai important, el va rămâne.

Ioana Trifoi,
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”