Ziua de 29 octombrie 2026 va rămâne un moment aparte în „povestea” Sighetului, în anul în care orașul nostru sărbătorește 700 de ani de atestare documentară. Consiliul Local a votat în unanimitate acordarea titlului de Cetățean de Onoare pentru trei personalități care, prin activitatea și realizările lor, au contribuit la păstrarea, cunoașterea și promovarea valorilor Maramureșului și ale Sighetului.

Academicianul prof. univ. dr. Ioan-Aurel POP, istoricul dr. Livia ARDELEAN și arhitectul Dorel CORDOȘ sunt cele trei personalități care se alătură comunității de onoare a municipiului nostru. Sunt trei destine profesionale diferite, unite însă prin respectul pentru istorie, identitate și patrimoniu. Trei Oameni, trei parcursuri profesionale remarcabile și o legătură aparte cu „Țara Maramureșului” și fosta ei „capitală”: SIGHETUL.

Pentru academicianul Ioan-Aurel Pop – oare cine nu-l cunoaște? – această distincție este o recunoaștere a unei impresionante cariere științifice, dar și a legăturii speciale cu Maramureșul Voievodal, căruia i-a acordat un loc important în opera sa istoriografică. Există și o amintire personală care îl leagă de Sighet. În urmă cu mai bine de jumătate de secol, pe când era student la Cluj, și-a făcut aici stagiul militar – probabil – un prim „semn” de apropiere de orașul nostru pe care – mai târziu – îl va „apăra” prin puterea cuvântului și a cercetării istorice.

Istoricul Livia Ardelean, născută la Sighet, s-a întors mereu, prin cercetările sale, la rădăcinile și trecutul acestui ținut. Cu o activitate îndelungată în domeniul istoriei și arhivelor, doctor în istoria Evului Mediu, aceasta a contribuit la descoperirea și valorificarea documentelor care dau consistență memoriei noastre colective. Și, nu în ultimul rând, din postura de membru în Comisia Regională de Heraldică a sprijinit elaborarea stemei actuale a municipiului nostru.

Arhitectul Dorel Cordoș a făcut din patrimoniul și arhitectura tradițională maramureșeană o preocupare definitorie a carierei sale. Prin proiectele sale, a demonstrat că lemnul, piatra și formele arhitecturii vernaculare pot păstra vie identitatea locului, dialogând în același timp cu lumea contemporană. Activitatea sa a fost deja recunoscută prin acordarea titlului de Cetățean de Onoare al județului Maramureș (2022) și – mai ales – prin binecunoscutele biserici ridicate prin toată țara dar și-n lume.

Proiectele de hotărâre au fost inițiate de primarul municipiului Sighet, av. Vasile Moldovan, iar la ședința Consiliului Local au fost prezenți și cei trei sigheteni care au susținut și înaintat propunerile: Ioan Ardelean-Pruncu, Ion Mariș și Dorel Todea.

La 700 de ani de istorie, Sighetul îi cinstește pe oamenii care au dus mai departe povestea acestui loc. Pentru că un oraș nu înseamnă doar clădiri, documente vechi etc. ci mai ales Oamenii care îi „recunosc” memoria, îi respectă valorile și îi duc numele mai departe. Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de a marca un asemenea jubileu!

Ceremonia oficială de înmânare a distincțiilor va avea loc în 25 noiembrie 2026, la Școala Gimnazială de Muzică și Arte Plastice – sala „Monica Chifor”, în cadrul unui eveniment care va cuprinde și lansarea a două cărți conectate la… Istoria Sighetului.

Ion Mariș

Sâmbătă, 26 septembrie 2026, a treia zi a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet (cel mai vechi festival din țară – ediția 53) a fost divizată în două etape. Una desfășurată la Muzeul Satului Maramureșean, unde – din păcate – n-am putut participa și a doua, „Serile de la Desești”, locul unde Nichita Stănescu a poposit și a rămas, fiind „adoptat” de sat prin priceperea celor care, pornind de la o idee îndrăzneață, au transformat natura, frumusețea locului în Poezie.

Vremea a fost plăcută, o toamnă „ornamentată” cu roadele pământului și cu laurii premiilor acordate, iar participanți la festival (invitați și premiați) împreună cu grupul de scriitori din PEN Club România și Republica Moldova s-au integrat perfect „ritualului” pe care-l respectă ad literam poetul Gheorghe Pârja: slujba de pomenire la Biserica monument UNESCO din Desești, reculegere și rugăciune la mormântul părinților poetului Gheorghe Pârja și întâlnirea din grădina casei părintești, acolo unde se decernează premii și se povestesc întâmplări cu Nichita și cu cei care s-au bucurat de cele 47 de ediții ale „evadării” din Sighet.

Există locuri sacre în care poezia nu se citește, se respiră și… inspiră. Iar Deseștiul este unul dintre ele, satul maramureșean de pe Valea Marei și-a deschis poarta și poarta familiei Pârja, pentru Cuvânt, pentru acea emoție originară care apare atunci când versul crește de la an la an în locul din care Nichita n-a plecat nicioadată. A rămas al Deseștiului pentru totdeauna!
Asta s-a întâmplat și sâmbătă, 26 septembrie, la cea de-a 47-a ediție a Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, martori „de jure” au fost poeții participanți (citiți-i pe rețelele sociale!), atât cei de la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet (ediția 53) cât și invitații de la PEN Club Moldova și PEN Club România, participanți la Conferința „Istoria ca viitor”.
Cred că noi, poeții și iubitorii de poezie participanți, am format „distribuția” în… Poezia ca viitor. Curtea familiei Gheorghe și Viorica Pârja s-a transformat, încă o dată, într-o scenă verde, fără cortină, fără reflectoare, cu iarba covor și cerul blând-albastru drept acoperiș, cu poezia liant între oameni.
Și-n fiecare an se acordă mult-așteptatul Mare Premiu al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu”, o distincție care, de-a lungul timpului, a adunat nume importante ale poeziei românești dar și internaționale. În anul 2026, premiul i-a revenit poetului Nicolae Scheianu, iar momentul a căpătat o semnificație aparte prin prezența Anei Blandiana, (laureată a Marelui Premiu în 2015), cea care i-a înmânat distincția.

De la Sighet, juriul a adus la Desești… Premiul Opera Omnia, care l-a onorat pe cel care-și deschide casa părintească pentru bucuria confraților… neobositul Gheorghe Pârja.
Și pentru că la Desești premiul nu înseamnă niciodată doar o simplă diplomă sau un trofeu, ci o întâlnire între destine poetice, ceremonia a fost urmată de „tradiționalul” recital de poezie. Versurile au continuat astfel să curgă, din glas în glas, peste Valea Marei și liniștea satului, prelungind o după-amiază și o seară în care Poezia s-a contopit cu… peisajul.

Poate acesta este secretul Serilor de Poezie de la Desești… aici, Poezia pășește natural pe ulițele satului.

Text & foto: Ion Mariș

Vineri, 25 septembrie 2026, Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet s-a axat pe Artă și… Memorie, de la „Obsesii” la Memoria unei teribile închisori. Într-o singură zi, Sighetul s-a „devoalat” printr-un program cultural în care arta și istoria tragică a locului s-au întâlnit într-un dialog inedit și profund.

Ziua a debutat (ora 10:00) la Centrul Cultural – Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul”, cu… „Artă la Palat”, o întâlnire informală între artele vizuale și poezie. Expoziția „Obsesii”, semnată de sculptorul Ioan Pop Vereta, a fost punctul de plecare al incursiunii într-un univers în care materia (andezit, marmură, lemn etc) s-a transformat – dincolo de ceea ce s-a „văzut” – în poezie. A fost vizitat Palatul, colecțiile de carte rară, expozițiile temporare și… lumea păpușilor (sute de exponate, surprinzătoare, care aminteau de anii copilăriei). Picturile murale (re)descoperite, vitraliile sobre, succesiunea culorilor, au creat, creează o ambianță fascinantă. Sculptura și poezia s-au întâlnit aici nu într-o confruntare, ci într-un schimb de mesaje complementare. A fost o invitație adresată publicului de a privi altfel arta și – în mod sigur – de a descoperi frumusețea nepervertită.

De la artă, drumul zilei a continuat către unul dintre cele mai tulburătoare locuri ale memoriei românești.
La ora 12:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, a avut loc inaugurarea Centrului multifuncțional. Cuvântul de deschidere i-a aparținut poetei Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică, al cărei nume este strâns legat de existența Memorialului Sighet… „de la idee la faptă”. În prezența unui numeros public și-a unor invitați de marcă a fost lansată cartea „Memorialul Sighet, de la idee la faptă”, de Nicolae Noica – o incursiune în istoria unui proiect care a demonstrat forța atitudinii civice în drumul spre normalitate al unui popor.

La ora 17:00, zidurile Memorialului au lăst loc scenei. „Mărturii din închisori”, spectacolul de teatru-document al Secției de Teatru a Centrului Cultural Sighetu Marmației, care a adus în fața publicului (din nou foarte numeros) povești și destine feminine marcate de inumana experiență din închisorile comuniste.
Pentru cei care privesc istoria de la „distanță”, teatrul poate fi puntea către înțelegerea ei umană. Pentru cei care cunosc deja suferințele unor femei puternice, poate fi o formă de a nu lăsa să se piardă lupta și amintirea lor.

Emoțiile zilei s-au amplificat la ora 20:30, în „Spațiul de reculegere și rugăciune”. Recitalul de poezie susținut de poeții invitați la Festivalul Internațional de Poezie, alături de poeți din Republica Moldova, invitați de PEN Club România și PEN Club Moldova la Conferința „Istoria ca viitor”, organizată de Fundația Academia Civică, a reverberat peste tăcerea și „forța” lumânărilor. Mult mai târziu în noapte, după plecarea noastră, vocile poeților continuau să „ardă” împreună cu lumina lumânărilor Memorialului.

După arta vizuală, după carte și după mărturia dusă pe scenă a rămas, rămâne poezia. Poate că nu există un loc mai potrivit decât Sighetul pentru o asemenea succesiune de întâlniri. Pentru că aici durerosul trecut nu poate fi uitat și nici transformat în simplă statistică, în niște imagini pe pereții celulelor pe unde au trecut unii dintre semenii noștri.
Trecutul trebuie înțeles, respectat… Poezia continuă!

Foto & text: Ion Mariș

Joi, 24 septembrie 2026, Sighetu Marmației a vorbit prin… Poezie. Cuvântul a „călătorit” chiar din alte țări (din Ungaria și Serbia) spre Nordul metamorfozat liric. Timp de patru zile, orașul nostru devine un spațiu al emoției la puterea… 53.

Prima zi a festivalului a devenit locul de întâlnire al laureaților și invitaților festivalului. Poeți, oameni de cultură și personalități ale vieții literare au sosit la Sighet purtând cu ei nu doar volume de poezie, ci și lumi „personalizate”, sensibilități și amintiri mai mult sau mai puțin spectaculoase. Într-un festival de poezie atât de „vechi” întâlnirea este poate cea mai durabilă formă de literatură. Înainte de vers există prietenia, înainte de carte există Omul iar înainte de premii există dorința de a înțelege și de a fi înțeles.

La ora 12:30 a primei zile, atenția s-a îndreptat către una dintre temele care leagă prezentul cultural al orașului de memoria sa istorică: „Sighet 700 – Un topos în geografia literară românească”. Desfășurată în Sala Transist a Primăriei Sighet, în prezența poetei Ana Blandiana și a conducerii administrative a orașului nostru (Vasile Moldovan – primar, care a „propus” o creație poetică proprie și Orosz Krisztofer – viceprimar),  discuția a marcat o incursiune în istoria Festivalului (susținută de prof. dr. Ioan Dorel Todea), un spațiu – topos care nu poate fi privit doar pe harta „înțepenită” într-un cui.
Sighetul este un loc al memoriei (și-al Memorialului), al istoriei și al culturii continue. Un oraș în care trecutul este aniversat pro-activ, nu este muzeificat, ci continuă să vorbească prin oameni, prin cuvânt. Cei 700 de ani de istorie devin astfel nu doar o cifră aniversară, ci un „bagaj” de memorie și o (re)sursă din care literatura își poate lua mereu inspirația.
Un topos literar nu este doar un simplu loc. Este un loc însuflet prin felul în care este privit și (re)povestit. Iar Sighetul, cu istoria, oamenii și atmosfera sa cosmopolită, își caută și își afirmă, prin asemenea întâlniri, locul în geografia sensibilă a literaturii române.

Spre seară, la ora 17:00, Centrul Cultural Sighetu Marmației s-a transformat în scena emoției prin Festivitatea de premiere, „condusă” agreabil de Ileana Matus – managerul Centrului Cultural și Ileana Pop Nemes – referent cultural și poetă. A fost momentul în care poezia a primit chip, glas și… premii. Cuvintele așternute pe hârtie au prins viață prin rostire, iar aplauzele au devenit răspunsul unei săli în care literatura nu a fost doar conjuncturală, anostă.
Premierea a fost, dincolo de recunoașterea valorii unor creații, o „certificare” a poeziei ca formă de libertate și de comuniune. Poezia poate trece peste frontiere, peste „crize” și peste distanțe. Ea poate transforma diferențele dintre oameni într-o punte și poate face dintr-un oraș un punct de întâlnire pentru personalități care, altfel, poate nu s-ar fi întâlnit niciodată.

S-a încheiat prima zi a Poeziei53 cu emoții firești, cu aplauze și cu sentimentul că festivalul abia începe. Au rămas „în aer” vocile poeților, ecoul versurilor și promisiunea ca următoarele zile să amplifice… magia!

Cu laureații acestei ediții voi reveni în următorul articol. Merită să-i cunoaștem, ei sunt mesagerii Cuvântului Magic-Reconfortant!

Ion Mariș

Fotografie din anul 2005 de la vernisajul unei expoziții la sediul MTMM Sighet (Microregiunea Țării Maramureșului (actualul sediu PNL).

De la stânga la dreapta: Vasile Muste, Piști Balazs (†), Istvan Hegedus, Viorel Bordei (†) și Ion Mariș.

Salut, Sighet!

Nota redacției: fotografie din arhiva I. Mariș.

Sigheteanul István ARANYOSI este conf. univ. dr. la o binecunoscută universitate din Turcia, Universitatea Bilkent din Ankara. După studii superioare, licență la Universitatea București, master și doctorat în filosofie (2005) la Central European University, s-a „așezat” de aproape 20 de ani la Universitatea Bilkent – Ankara. Cercetările sale recente sunt centrate inclusiv pe filosofia memoriei.
A publicat numeroase articole în reviste importante, cotate la nivel internațional, British Journal for the Philosophy of Science, American Philosophical Quarterly, Synthese, Erkenntnis, The Monist, Ratio etc. și a fost distins (în anul 2012) pentru articolul „A New Argument for Mind-Brain Identity”, cu un premiu special de către Asociația Americană de Filosofie.
Este autorul a două volume, la edituri renumite, monografiile The Peripheral Mind (Oxford University Press, 2013) și God, Mind, and Logical Space (Palgrave Macmillan, 2013) și lucrează la o nouă carte despre filosofia memoriei.

Revine când are posibilitatea (în special în vacanța universitară) la Sighet și, zilele acestea, văzându-l prin orașul nostru, am profitat de „recunoașterea” non-formală reciprocă și l-am invitat să accepte un interviu un pic mai… extins. A acceptat și am profitat adresându-i poate… prea multe întrebări. Nu s-a supărat, dimpotrivă, a răspuns cu maximă amabilitate.

Ion Mariș (I.M.): V-ați născut la Sighet, iar astăzi predați filosofia la Universitatea Bilkent din Ankara. Oare locul în care ne naștem și copilărim rămâne, într-un fel, „la suflet”, chiar și după decenii departe?
István Aranyosi (I. A.): Pentru cei mai mulți oameni, locul în care au crescut rămâne, conștient sau inconștient, profund legat emoțional de viața lor de mai târziu și, uneori, subiectiv vorbind, servește drept ancoră pentru narațiunea lor de viață în ansamblu, adică pentru felul în care își construiesc, implicit sau explicit, propria viață ca întreg.
Același lucru este valabil și în cazul meu, deși, la începutul carierei mele, în perioada în care îmi scriam și îmi susțineam doctoratul, ajunsesem să mă detașez mai mult de trecutul meu. Asta se întâmpla acum mai bine de douăzeci de ani. Pe măsură ce am înaintat în vârstă și am devenit mai bine așezat profesional, observ că m-am reapropiat de anii copilăriei. În ultimii câțiva ani, acest lucru se vede și în timpul considerabil pe care îl petrec aici, la Sighet, mai ales vara, în loc să merg în vacanțele obișnuite, de exemplu la mare.
Sunt multe variabile care explică acest fenomen, dar cea mai importantă este probabil faptul că am încetat să mai alerg după succes și după recunoașterea celorlalți. Acestea vin de la sine atunci când îmi fac cercetarea și îmi desfășor activitatea didactică cât pot de bine.
Sighetul din inima mea este un loc al liniștii, al păcii și al siguranței.

I.M.: Făcând o conexiune cu direcțiile dumneavoastră actuale de cercetare și considerând că memoria nu este doar o arhivă a trecutului, are o relație mult mai directă cu ceea ce am trăit, ce înseamnă acest lucru pentru memoria unui oraș precum Sighetul?
I.A.: Fără să vreți sau nu, ați pus degetul exact pe esența programului meu de cercetare în filosofia memoriei. Încerc să susțin o idee care, în prezent, nu se bucură de prea multă popularitate: aceea că adevărata rememorare episodică – adică memoria unor evenimente, spre deosebire de memoria unor fapte, date sau informații impersonale – reprezintă o relație directă, strânsă și personală cu evenimentele trecute.
Viziunea dominantă în prezent, susținută, de exemplu, de bunul meu prieten și fost coleg Kourken Michaelian, care conduce la Grenoble un centru de excelență dedicat exclusiv filosofiei memoriei, este aceea că memoria se bazează pe un sistem mnezic pur constructiv și generativ și că, pentru ca memoria să existe, nu sunt necesare nici relații cauzale, nici relațiile constitutive mai puternice pe care le susțin eu.
În zilele noastre, toată lumea este de acord că memoria nu constă într-o simplă conservare a reprezentărilor, însă unii filosofi au urmat calea constructivismului, în timp ce eu sunt, din câte știu, singurul filosof care susține în mod sistematic o perspectivă realistă puternică, potrivit căreia evenimentele trecute constituie – și nu doar cauzează – actele noastre curente de rememorare.
Cartea la care lucrez este o analiză amplă, însoțită de o serie de argumente și experimente de gândire, în favoarea acestei perspective direct realiste asupra memoriei episodice și este, din câte știu, prima lucrare de acest fel din ultimele câteva decenii.
Această perspectivă a fost susținută pentru prima dată de filosoful scoțian al Iluminismului Thomas Reid, un rival al lui David Hume și cunoscut drept filosoful bunului-simț.

I.M.: Sighetul își celebrează 700 de ani de atestare documentară. Cum „percepeți” acest an aniversar? Ați avut anumite așteptări vizavi de această sărbătorire?
I.A: Sunt un mare admirator al istoricilor care aduc o contribuție substanțială și originală la istoria unui loc. De aceea, urmăresc cu interes activitatea lui Teofil Ivanciuc dedicată istoriei Sighetului și populației sale atât de diverse din punct de vedere etnic. Mi se pare mai fascinantă decât istoriile unor țări întregi, care sunt inevitabil mai superficiale și mai selective într-un sens negativ, în funcție de agenda ideologică a autorului și de faptul că, începând din secolul al XIX-lea, oamenii au devenit obsedați de ideea de națiune și de stat-națiune. Pornind de la ideile formulate în anii ’90 de Benedict Anderson, sunt foarte sceptic în privința existenței unei realități sau esențe metafizice care să corespundă conceptului de națiune, cu atât mai mult în cazul unei construcții și mai artificiale precum statul-națiune.
Orașul, târgul, satul sunt altceva. Ele sunt realități fizice, nu construcții mentale, și contează cu adevărat, în sens practic, pentru locuitorii lor. În acest cadru fizic, documentele reprezintă un reper esențial. Una este să inventezi fantasme ale continuității statale, așa cum făceau pseudoistoricii din epoca Ceaușescu, și cu totul alta este să descoperi un document autentic care atestă existența unei anumite unități administrative, precum Sighetul.
De aceea, sunt mândru că putem urmări existența Sighetului până în secolul al XIV-lea, pe baza documentelor scrise, nu a unor ipoteze îndoielnice și a unor fantezii. Suntem în aceeași ligă cu Oradea, Brașovul, Alba Iulia și alte orașe de acest fel.
În ceea ce privește manifestările aniversare, mi-au plăcut unele dintre evenimente, mai ales cele cu caracter academic. Cred că acestea ar trebui încurajate mai mult decât cele care sunt pur și simplu forme de divertisment.

I.M: Ați susținut prelegeri și ați publicat lucrări despre memorie, „mental time travel”. Dacă v-ați întoarce astăzi, prin memorie, la Sighetul copilăriei, credeți că ați revedea orașul așa cum era sau l-ați reconstrui „generos” prin omul care ați devenit?
I.A.: Există dovezi covârșitoare în psihologie și neuroștiințe că trecutul este reconstruit în mod constant de mintea umană. În psihologie, avem cercetările lui Elizabeth Loftus, care încearcă să demonstreze că memoria poate fi influențată cu ușurință și că oamenilor li se poate induce convingerea că ceva ce nu li s-a întâmplat niciodată este, pentru ei, o amintire autentică.
În neuroștiințe, cercetările lui Donna Rose Addis au arătat că există o suprapunere substanțială între rețelele neuronale responsabile de memoria episodică și cele implicate în imaginație. De aici și entuziasmul prietenului meu Kourken de a elabora și apăra o teorie radical constructivistă a memoriei, pe care o numește „simulaționism”, potrivit căreia memoria nu este altceva decât imaginație orientată către trecut.

I.M.: Ce se pierde și ce se câștigă atunci când un om pleacă dintr-un oraș mic pentru a intra într-un mediu academic internațional?
I.A.: Ceea ce pierzi la început, înainte să te integrezi într-un mediu nou, este sentimentul de siguranță, intimitatea, relațiile bazate pe sentimente sincere, căldura casei părintești și grija părinților. Unele dintre acestea vor fi regăsite pe măsură ce îți construiești propria viață independentă, desigur, în funcție de numeroase variabile.
Ceea ce câștigi este un sentiment de libertate, posibilitatea de a face ceva nou și important pe cont propriu, ceva care te poate face mândru tocmai pentru că este în întregime creația ta.

I.M.: Parcursul dumneavoastră este foarte interesant: ați studiat asistență socială, apoi științe politice, iar ulterior filosofia, culminând cu un doctorat la Central European University. Ce „semne/semnale” din timpul studiilor de la Sighet v-au deteminat parcursul?
I.A.: Este adevărat că filosofia a fost marea mea iubire în liceu. Nu eram foarte bun la ea, cred, dar intuiam că este cea mai specială și mai aparte dintre toate materiile care se predau la școală.
Totuși, drumul meu către mediul academic a început cu adevărat în ultimul meu an de studii de asistență socială la Universitatea din București, când am descoperit științele politice prin intermediul prietenei mele de atunci, care era studentă la nou-înființata facultate de „științe umane”, devenita ulterior facultatea de „științe politice”. Am avut ocazia să interacționez cu câțiva dintre profesorii ei, am început să citesc reviste de științe politice în limba engleză, iar în 1996 publicam deja articole în Sfera Politicii, revistă coordonată la acea vreme de Stelian Tănase și Dan Pavel.
În 1996, imediat după schimbarea autentică de regim adusă de alegerea lui Emil Constantinescu și a CDR, am asistat la o conferință susținută de Vladimir Tismăneanu în cadrul facultății. Am fost fascinat atât de conferință, cât și de ideea unui român inteligent care reușise să aibă o carieră academică remarcabilă în Occident. Atunci mi-a devenit clar că ar trebui să încerc să-mi construiesc o adevărată carieră academică, nu în România, ci într-un loc mai serios.
Am aprofundat științele politice la Central European University și am scris o teză de master despre modelele din teoria jocurilor aplicate paradoxului votului. Mă îndreptam tot mai mult către domenii abstracte, precum teoria jocurilor, teoria alegerii sociale, teoria alegerii publice și economia politică analitică. Așa că nu a fost o surpriză că am ajuns să candidez și să fiu admis la un program doctoral de filosofie.
Pe atunci citeam cu aviditate filosofia analitică contemporană, foarte logică și puternic formalizată. M-am specializat în metafizica analitică și filosofia minții. În 2005 mi-am obținut doctoratul, având în comisie pe Howard Robinson (un cunoscut filosof britanic de orientare idealistă), Barry Dainton (filosof britanic al fizicii, cu contribuții importante în filosofia teoriei relativității, precum și în filosofia timpului și a percepției timpului) și Ferenc Huoranszki (filosof maghiar care a introdus metafizica analitică contemporană în Ungaria).
Restul e istorie, cum se spune… Dar, revenind la întrebarea dumneavoastră, anii de școală petrecuți la Sighet ar fi putut avea un rol important, deși ascuns, în motivația care m-a făcut, mai târziu, să mă îndrăgostesc de studiul academic al filosofiei.

I.M.: Una dintre cărțile dumneavoastră se intitulează „The Peripheral Mind”. Există și o „minte periferică” a unui oraș, care nu apare în centrul istoriei oficiale, dar fără de care nu putem înțelege orașul?
I.A.: Cartea încearcă să argumenteze în favoarea acordării unui loc sistemului nervos periferic în filosofia minții. Este o abordare unică, în sensul că nimeni nu s-a gândit până acum la sistemul nervos periferic ca la altceva decât la niște simple cabluri care conectează mintea la mușchi efectori prin intermediul semnalelor motorii. Desigur, ideea că trupul joacă un rol central în cogniție fusese deja susținută cu forță de fenomenologi existențiali precum Maurice Merleau-Ponty și Martin Heidegger, la mijlocul secolului XX, dar nimeni nu se gândise să se concentreze în mod explicit asupra sistemului nervos periferic.
Revenind acum la noțiunea generală de periferie, privind retrospectiv la lucrările mele de început, din perioada 2006–2010, într-adevăr eram fascinat de entitățile periferice. Am contribuit la literatura de specialitate privind statutul ontologic al absențelor de tot felul, precum umbrele, găurile, întunericul și chiar tăcerea.
În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, sunt foarte apropiat de ideea unei istorii minore și descentralizate, a comunităților care nu reprezintă majoritatea oficială și a instituțiilor informale, care nu fac parte din aparatul de stat. Cred că, luate împreună, acestea oferă o perspectivă mult mai interesantă și mai captivantă asupra istoriei unui oraș.

I.M.: Ce v-a „determinat”, ce anume v-a făcut să considerați memoria o problemă filosofică atât de bogată și încă insuficient explorată?
I.A.: Trebuie să-i mulțumesc prietenului meu, Kourken Michaelian. Pe vremea când eram colegi la Bilkent, acum vreo zece ani, el scria cu multă pasiune despre memorie și mi-a transmis și mie acest interes. Subiectul are o istorie venerabilă, dar Kourken l-a readus aproape de unul singur în centrul atenției în ultimii 15 ani și a declanșat o adevărată avalanșă de cercetări asupra memoriei, mai ales începând din 2018, când a înființat Centre for the Philosophy of Memory la Universitatea Grenoble Alpes, unde am fost și eu un vizitator frecvent.
În momentul de față, vreau să termin manuscrisul cărții despre rememorare, după care voi aștepta cu nerăbdare reacția colegilor din domeniu la această carte, mai ales pentru că propune o perspectivă nepopulară.

I.M.: Putem considera identitatea unui oraș asemenea unei conștiințe construite din nenumărate experiențe individuale? Sau identitatea orașului este dată doar de „memoria” conducătorilor?
I.A.: Ceea ce contează în identitatea unui oraș este un anumit mod de structurare a experiențelor și a semnelor. În literatura despre memoria colectivă avem noțiunea originală, holistică, ireductibilă și fundamentală teoretizată pentru prima dată de Maurice Halbwachs, cel care a introdus termenul de „memorie colectivă”. Această idee pune accentul pe prioritatea explicativă a colectivului asupra individualului atunci când vine vorba despre memorie. Memoria individuală nu este autonomă și nici inocentă. Ea este determinată de identitatea grupului, care este o construcție socială. Prin urmare, identitatea orașului ar trebui să fie, în primul rând, fundamentată pe identitățile grupurilor care sunt prezente la un anumit moment, iar acestea determină, la rândul lor, modul în care indivizii care aparțin grupului creează și recreează amintiri despre oraș. Această idee a avut o influență considerabilă în sociologie, antropologie, studiile globalizării și studiile media.
Un lucru pe care aș vrea să-l adaug și să-l subliniez este tocmai această structurare, mai ales în funcție de relațiile de putere. De exemplu, ceea ce numim „memorializare” este tendința grupurilor care dețin putere politică de a recurge la teritorializarea identității lor de grup, prin care înțeleg structurarea semnelor trecutului în spațiul fizic. De pildă, ridicarea unui monument dedicat eroilor de război, însoțit de un drapel al grupului dominant. Rolul său nu este doar de a le aminti oamenilor de acei eroi, ci și de a înscrie în spațiul fizic un semn concret care indică faptul că acel grup există și exercită putere.
Desigur, acest lucru nu urmărește întotdeauna impunerea unei monoculturalități. Gândiți-vă la statuia pictorului maghiar Simon Hollósy din orașul nostru. Rolul ei nu este doar de a ne aminti de existența, în trecut, a unui mare pictor. Ea transmite și ceva de genul: „Și noi, maghiarii, suntem aici, facem parte din oraș, avem un trecut aici etc.”
Desigur, acest tip de structurare și de memorializare depinde, în orice moment, de bani și de voința politică, iar acestea sunt rezultatul jocurilor de putere de la nivel local și național. Cum ai putea transforma un grup într-o simplă colecție de indivizi, lipsită de identitate? Ai putea șterge numele străzilor, demola statuile, clădirile și alte semne ale prezenței acelui grup. Dacă orașul este curățat de toate aceste elemente, în câteva decenii identitatea grupului se va slăbi și poate chiar va dispărea cu totul.

I.M.: Dacă memoria individuală poate fi lacunară, așa cum sugerează cercetarea dumneavoastră despre „lacunary memory”, ce se întâmplă cu memoria colectivă a unui oraș? Poate o comunitate să uite anumite lucruri și să-și amintească selectiv altele?
I.A.: În lucrarea „Lacunary Memory” am susținut că, la nivelul faptelor empirice, nu poate exista funcția memoriei fără uitare. Sistemul nostru cognitiv încearcă întotdeauna să economisească resurse, iar daca ne-am aminti totul aceasta i-ar bloca funcționarea și ar duce la o degradare cognitivă, dacă aceasta ar urma calea hipermemorării. La nivelul analizei conceptuale, chiar dacă uitarea nu este necesară în sens strict, tot trebuie să oferim o explicație a ei. Ce înseamnă, de fapt, să uiți? Aceasta a fost întrebarea asupra căreia m-am concentrat.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, aș spune că da, pentru că, pentru ca o comunitate să păstreze vie o memorie, membrii ei trebuie să interacționeze în mod sistematic și, așa cum spuneam mai sus, să structureze ceea ce consideră a fi propriile lor amintiri, atât cele episodice (experiențe), cât și cele semantice (informații impersonale). Această structurare are loc prin discuții constante, evenimente comemorative și dezbateri. Dacă un anumit subiect nu mai face obiectul unor astfel de activități concrete de structurare, acest lucru echivalează, practic, cu uitarea acelui subiect. Cu alte cuvinte, memoria trebuie întreținută, asemenea unui foc.

I.M.: Ați predat, predați, filosofie socială și politică, filosofie a limbajului, filosofia științei și filosofia minții. Dacă ar trebui să le predați sighetenilor un curs de filosofie despre propriul lor oraș, care ar fi 2-3 întrebări de la care ați porni abordarea subiectului?
I.A.: Din domeniul ontologiei, aș întreba: ce definește limitele fizice ale orașului? Este vorba despre actele administrative oficiale? Asta ar însemna că, dacă mâine o administrație locală nebună votează pentru eliminarea cartierului Unirii din Sighet și adăugarea Vadului, este complet în regulă. Din perspectiva filosofiei minții, aș putea întreba: există o entitate obiectivă numită orașul vostru sau este o construcție mentală stabilită intersubiectiv?

I.M.: Sighetul este un oraș de frontieră. Oare granițele ne separă mai mult decât ne definesc sau, dimpotrivă, tocmai întâlnirea dintre lumi produce identitatea dezirabilă a unui loc?
I.A.: Granițele din această regiune – Nord-Vestul – au fost schimbătoare până relativ recent, iar acest lucru a reflectat raporturile de putere dintre marile imperii rivale și, ulterior, dintre statele naționale. Unul dintre bunicii mei, de exemplu, și-a schimbat cetățenia de mai multe ori fără să facă el însuși nimic în acest sens, ci pur și simplu pentru că schimbările raporturilor de putere din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au dus, în anumite momente, la redesenarea granițelor.
Granițele în sine, adică frontierele fizice stabilite din punct de vedere administrativ, nu au în mod intrinsec un rol în definirea identității. În profunzime, ceea ce contează sunt, din nou, raporturile de putere, rivalitățile și modul în care competiția și cooperarea se intersectează.
Din fericire, trăim în prezent într-o perioadă în care pacea și cooperarea sunt considerate norma, iar discursul politic care urmărește să îi separe pe oameni pe criterii etnice sau religioase este, pe bună dreptate, considerat extremist și antidemocratic.
Cel mai important aspect al democrației este pluralismul, adică abilitatea unei societăți de a accepta și integra diversitatea de orice fel. Orice lucru care contravine acestui principiu îl consider un atac la adresa societății și a stabilității politice. Cu atât mai mult într-o lume în care granițele devin din ce în ce mai puțin relevante, așa cum se întâmplă în interiorul Uniunii Europene.

I.M.: Ați susținut conferințe la Oxford, Glasgow, Milano, Sydney, Singapore, Geneva, Barcelona și în multe alte centre academice. După acest parcurs internațional impresionant, detașat „un pic” de orașul nostru, ce credeți că vede – la urbea noastră – un om din afara Sighetului pe care sighetenii înșiși nu-l mai observă?
I.A.: De fapt, în ultimii câțiva ani am devenit tot mai sighetean, așa că probabil că nu pot oferi aici un răspuns prea original. Dar cred că unul dintre lucrurile care îmi plac este faptul că, prin dimensiunea și organizarea sa, orașul este ușor de locuit. Dacă stai să te gândești, Sighetul este, într-un fel, un „oraș de 15 minute”, pentru că poți ajunge cu bicicleta la serviciile de bază în mai puțin de 15 minute.
Desigur, există și aspecte negative apărute în ultimii ani. Orașul nu mai poate face față traficului actual, iar lucrările de reabilitare a străzilor și clădirilor ar trebui să avanseze mult mai repede.

I.M.: Știu că sunteți și… muzician. Chitarist și, mai nou… baterist. Tinerii sunt în mod special și „absolut” pasionați de muzică (nu întotdeauna de cea mai bună calitate). Întrebarea mea este oarecum „colaterală”: care credeți că sunt oportunitățile destinate tinerilor, în zilele noastre? Sunt tinerii de azi mult mai „defavorizați”de contextul socio-economic actual?
I.A.: Cred că tinerii de astăzi au un acces incomparabil mai facil la informație și, implicit, la oportunități de a învăța să cânte la un instrument sau să facă muzică decât aveam noi în anii ’90. Resursele de informație sunt ubicue, datorită internetului și globalizării în general.
Paradoxul este însă că, pe măsură ce resursele devin tot mai accesibile, oamenii ajung să le prețuiască tot mai puțin și, prin urmare, nu reușesc să profite cu adevărat de ele…
În plus, pășim acum într-un teritoriu nou și încă neexplorat, cel al inteligenței artificiale, unde mă tem că popularitatea și valoarea artistică se vor îndepărta și mai mult una de cealaltă. Bănuiala mea este că generațiile care vin vor fi mai degrabă consumatoare pasive de muzică artificială de slabă calitate decât creatoare de muzică de valoare.
Vedem deja acest lucru pe rețelele sociale, unde o voce cântată de AI, stupidă, exagerată și complet nerealistă, poate deveni virală, iar oameni lipsiți de educație media o aplaudă frenetic, ca niște foci fără minte…

I.M.: Dacă ar trebui să păstrați – pentru următorul secol – o singură amintire sau o singură lecție despre Sighet, care ar fi aceea?
I.A.: Pentru Sighet, este important să păstrăm vie memoria evenimentelor traumatizante și rușinoase din trecut, cum ar fi deportarea evreilor din ghetoul din Sighet și întemnițarea și exterminarea elitei politice după încheierea războiului – cu alte cuvinte, crimele comise atât de naziști, cât și de comuniști.
Sunt lecții și avertismente care ar trebui să ne facă mai responsabili și să ne amintească să stăm departe de partidele de extremă dreaptă sau de extremă stângă, chiar și atunci când tentația de a le susține este mare, cum se întâmplă în perioadele de criză economică.

I.M.: Vă mulțumesc pentru discuția noastră și… v-aș ruga să transmitrți un mesaj sighetenilor!
I.A.: Vă mulțumesc mult pentru invitație! Mesajul meu ar fi unul de încurajare: să nu abandonăm ideea că orașul încă are potențial și că ar trebui să fim deschiși către proiecte de dezvoltare care să-i redea vitalitatea în câțiva ani, chiar dacă procesul este foarte complex și are numeroase ramificații, fiecare dintre ele necesitând nu doar bunăvoință, ci și fonduri considerabile. Calea de urmat este să atragem și să folosim la maximum fondurile europene.

Ion Mariș

Joi, 27 august 2026, la Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul” din Sighet, a avut loc vernisajul expoziției de sculptură și pictură/ desen „OBSESII”, oferită publicului sighetean de artistul vizual Ioan POP VERETA. 

Cu o biografie impresionantă, absolvent în anul 1987 al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” București, secția sculptură, născut la Săpânța (1964) dar stabilit de zeci de ani la Sighet, Ioan Pop Vereta a fost invitat și a participat cu lucrări la numeroase expoziții de grup în zeci de orașe din țară dar și în străinătate (anul acesta a fost prezent în Italia și Belgia), expoziții personale  (Sighet, Sângeorz Băi, Alba Iulia, Iași, Baia Mare, Iași – 2026), simpozioane și tabere de sculptură (în țară și în străinătate). Este autorul unor lucrări de for public amplasate la Bârsana și Giulești – Maramureș. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici (UAP) – filiala Baia Mare.
A fost distins cu Premiul Artistul Anului 2026 pentru întreaga carieră de către Uniunea Artiștilor Plastici – filiala Baia Mare.

„Obsesiile” – lucrările lui, trebuie văzute și revăzute, decriptate, folosind „codul” artistului expozant. Pentru edificarea iubitorilor de artă… „Obsesiile” sunt la dispoziția publicului până în luna octombrie a.c.

Vernisajul „Obsesiilor” s-a făcut cu participarea oficialităților Sighetului, Vasile Moldovan (primarul Sighetului) și Krisztofer Orosz (viceprimarul Sighetului), artistului fiindu-i decernată și placheta aniversară Sighet700. Gazda întâlnirii, protopopul Sighetului, Dan Ioan Sidău, și prietenii lui Ioan Pop Vereta (Marcel Stanciu, Ioan Ardeleanu-Pruncu, Ion Petrovai, I. Mariș) au avut alocuțiuni  elogioase care au evidențiat importanța evenimentului într-un an aniversar al orașului nostru dar și încărcătura simbolică a expoziției vernisate.

În continuare, puteți urmări o scurtă înregistrare VIDEO de la vernisaj:

Text & Video: Ion MARIȘ

Foto: Marius Voinaghi

„În grădina lui… Ion” (ediția a IX-a, sâmbătă, 8 august 2026) a devenit o sărbătoare a sculpturii, a prieteniei și a co-participării la înțelegerea și împărtășirea frumosului.

O zi cu adevărat caldă (reflectată mai ales de esențele din lemnul lucrărilor), dedicată artei, sincerității și întâlnirii dintre oameni care știu să aprecieze talentul și pasiunea, a multiplicat magia… „În grădina lui Ion”. Evenimentul a reunit artiști, oameni de cultură, prieteni și iubitori ai artei, într-o atmosferă deosebită, în care sculptura a devenit punctul de întâlnire al unei comunități sensibile la… estetică.
Ediția din acest an s-a bucurat de o prezență numeroasă, publicul a (re)descoperit lucrările expuse și a marcat o bornă nu doar printr-o zi superb oferită nouă de familia Bledea, fiind chiar un reper din anul omagial al aniversării Sighetului. În grădină au fost „plantate” (doar pentru o zi) 40 de lucrări de sculptură, dintre care 10 sunt creații realizate în acest an, o „demonstrație” a faptului că expoziția continuă să fie un spațiu privat (atât la propriu cât și la figurat), un loc în care „harta” noastră se sprijină nu într-un punct, ci într-un univers care îmbină tradiția (lucrări figurative cu multe personaje din ruralul maramureșean) cu amprenta contemporană (lucrări abstracte generatoare de abordări complexe).
Printre cei care a fost alături de Artistul Nordului s-a numărat și primarul municipiului Sighetu Marmației, Vasile Moldovan, care a participat la eveniment, iar prin cuvintele sale a subliniat importanța actului artistic și i-a oferit sculptorului Placheta aniversară Sighet 700. Prezența sa a subliniat importanța unor astfel de inițiative pentru viața culturală a orașului nostru multisecular(t) și pentru promovarea creatorilor care contribuie la identitatea culturală a comunității.
Dincolo de lucrările expuse, „În grădina lui… Ion” a fost, și de această dată, despre Oameni. Despre prieteni care se (re)întâlnesc, despre dialoguri, emoții, amintiri (mai ales din experiența și întâmplările dobândite la locurile de muncă pe la care a trecut Ion Bledea) dar și despre bucuria de a fi împreună într-un loc în care arta „trăiește” firesc și nu înseamnă excesiv… protocol. Numeroșii invitați și publicul prezent s-au bucurat de o adevărată sărbătoare, încărcată de emoții spontane.
Cele 40 de sculpturi au oferit privitorilor ocazia de a descoperi perspective, forme și „mesaje” diferite, iar cele 10 lucrări noi au adus un plus de prospețime acestei întâlniri, „pigmentată” suplimentar cu nuanțe culinare (are și soția artistului o însemnată contribuție la formatarea întâlnirii).
Ajunsă la ediția a IX-a, expoziția „În grădina lui… Ion” își confirmă astfel locul în mediul cultural local, devenind de la an la an nu doar o expoziție de sculptură, ci și un reper al întâlnirilor frumoase dintre artist și prieteni.
O zi de ținut minte, cu public iubitor de experiențe agreabile, cu multă artă și, mai ales, cu bucuria de a privi pozitiv succesul unui concetățean de-al nostru. O zi care demonstrează încă o dată că acolo unde există talent, pasiune și respect pentru cultură, se poate naște un eveniment care poate contribui la stabilizarea neÎNCUIată a… hărții orașului nostru.

Mulțumim Ion și Maria Bledea!

Text&Video, Ion Mariș

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut cel de-al patrulea volum de poezie – „Dincolo de veghea Ofelei” – al autoarei Antonia Luiza DUBOVICI (editor – Ion Mariș, coperta după fotografii de Chris Sorendo, tipar – Aska Grafika).

Trei dintre cele patru volume au fost publicate la Editura Valea Verde.

Antonia Luiza DUBOVICI (născută Zavalic, la Sighet) locuiește de opt ani în Statele Unite ale Americii, având și cetățenia americană, dar se află în aceste zile în orașul natal pentru a-și lansa volumul recent apărut.
Lansarea volumului de poeme va avea loc vineri, 07 august 2026, la Galeria Vassiliev, la ora 14:00.

Salut, Sighet!

Există momente dramatice în istoria unei națiuni în care întrebarea nu mai este dacă lucrurile merg prost, ci cât de adâncă este ruptura dintre ceea ce ar fi putut deveni și ceea ce a ajuns să fie.
România pare să trăiască astăzi un asemenea moment. Nu asistăm la o prăbușire bruscă, spectaculoasă, ci la o cădere, „capitulare” lentă, aproape insesizabilă de la o zi la alta, dar tot mai evidentă când privim ultimii 36 de ani în ansamblu.
Este o „capitulare”  a încrederii. O „capitulare” a autorității statului. O „capitulare” a speranței că generația următoare va trăi mai bine decât cea de astăzi.

Ne „consolăm” că România nu este singură în această „tornadă” socio-economică. Lumea întreagă traversează o perioadă de transformări fără precedent. Războiul de la graniță, tensiunile geopolitice, competiția economică dură dintre marile puteri, inflația, crizele energetice, migrația și revoluția inteligenței artificiale etc. schimbă regulile jocului în fiecare zi. State cu economii solide și democrații consolidate se confruntă cu dificultăți brutale.

Dar România are o problemă suplimentară, cronică, intră în aceste vremuri tulburi cu răni vechi, niciodată vindecate.

După Revoluția din 1989 am crezut, am sperat, că libertatea va rezolva aproape totul. Am confundat însă libertatea cu lipsa responsabilității. Am schimbat regimul politic, dar mult mai greu am schimbat felul în care este administrat statul. De prea multe ori, instituțiile au fost puse în slujba partidelor, nu a cetățenilor. Funcțiile au devenit recompense politice, sinecuri, iar competența a fost împinsă în plan secundar.

România a avut zeci de guverne, sute de miniștri și mii de promisiuni. Fiecare a venit cu propriul plan de reformă, dar – fără excepție – fiecare l-a abandonat înainte de a produce rezultate. În locul unei construcții solide, durabile, s-a „implementat” permanent o improvizație, ni s-a impus – din păcate! – o „strategie” a… improvizației.

Între timp, milioane de români au ales să plece. Nu doar pentru salarii mai mari, ci și pentru respect, predictibilitate și încrederea că munca lor este apreciată. Plecarea lor reprezintă una dintre primele și cele mai dureroase forme ale „capitulării” României. O țară care își „exportă” tinerii, profesioniștii, forța calificată de muncă și își importă soluțiile nu poate privi liniștită spre viitor.

Paradoxal, România nu este o țară săracă. Dispune de resurse naturale, de terenuri agricole fertile, de specialiști apreciați peste tot în lume și de una dintre cele mai importante poziții strategice din Europa de Est. Face parte din Uniunea Europeană și din NATO, beneficiază de fonduri europene consistente și are oportunități pe care generațiile anterioare nici nu și le puteau imagina. Și totuși… prea multe comunități rămân captive subdezvoltării. Drumurile se construiesc greu, spitalele moderne sunt încă insuficiente, școala produce prea mulți absolvenți care citesc fără să înțeleagă și prea puțini sunt pregătiți pentru economia viitorului. În timp ce alte state discută despre explorarea spațiului și despre inteligența artificială, România încă încearcă să rezolve probleme elementare de infrastructură și administrație, de inechitate socială.

Deficitul bugetar nu este doar o cifră contabilă. El reflectă ani întregi în care consumul a fost preferat investiției, iar – mai ales! – interesul electoral a învins responsabilitatea fiscală. Astăzi, nota de plată începe să ajungă la fiecare român. Și nu suntem noi de vină! Se vor găsi oare vinovații și când?

Poate și mai grav este că societatea pare tot mai dezbinată, clivajul este dureros. Dialogul este înlocuit de etichete, argumentele de insulte, tupeu, mitocănie, iar adevărul de avalanșa informațiilor neverificate care circulă cu viteza unui… clic. Neîncrederea a devenit azi simptom național. Nu mai avem încredere în politicieni, în instituții, în presă, în justiție și, uneori, nici unii în alții.

Poate că ar fi o greșeală (relativă) să credem că întreaga vină aparține clasei politice. Politicienii provin din aceeași societate. Ei reflectă, într-o anumită măsură, valorile, compromisurile și așteptările noastre. De prea multe ori am acceptat MEDIOCRITATEA, am tolerat NEPOTISMUL și am confundat INTERESUL PERSONAL cu interesul public.
Democrația nu înseamnă doar dreptul de a vota o dată la câțiva ani. Înseamnă implicare, responsabilitate și exigență permanentă față de cei aflați la putere. O societate care renunță la vigilență ajunge, inevitabil, să plătească prețul propriei nepăsări.

Cu toate acestea, România nu este definitiv condamnată. Națiunile nu „capitulează” doar din cauza greșelilor, ci mai ales atunci când își pierd capacitatea de a se ridica, de a se solidariza. Iar această capacitate există încă. O vedem – din păcate, cu încă destul de multe excepții negative – în profesorii care își fac meseria cu pasiune, în medicii care salvează vieți în condiții dificile, în antreprenorii care construiesc afaceri solide, în voluntarii care schimbă comunități și în tinerii care refuză să creadă că viitorul este deja decis.

Adevărata întrebare nu este dacă România poate fi salvată. Întrebarea este dacă românii mai sunt dispuși să construiască ÎMPREUNĂ un PROIECT DE ȚARĂ care să depășească durata unui mandat electoral. Cred că s-a diminuat enorm disponibilitatea pentru… încredere.
Apropo, ce încredere putem avea în niște conducători insensibili la votul poporului care a decis, în proporție covârșitoare, reducerea numărului de parlamentari la… 300? Când se va aplica hotărârea poporului? Nu mai contează ce decide majoritatea?

După 36 de ani de democrație, nu mai putem invoca permanent moștenirea comunismului pentru fiecare eșec. Libertatea aduce și implicare civică. Dacă succesele aparțin României, atunci și eșecurile îi aparțin. Și ne aparțin și nouă pentru că… tăcem!

Istoria – în mod sigur! – nu oferă garanții. Ea oferă doar șanse. Unele țări le valorifică. Altele le risipesc. Sper să nu fim în situația eternului… perdant!
Poate că adevărata „capitulare” a României nu este una economică sau politică. Poate că ea începe în clipa în care încetăm să mai credem că această țară merită mai mult și că fiecare dintre noi are obligația de a contribui la schimbarea în bine a ei.
România nu are nevoie de miracole. Are nevoie de ADEVĂR, de COMPETENȚĂ, de MORALITATE și de LIDERI care să privească dincolo de… următoarele alegeri!

Altfel, peste încă 36 de ani sau – poate – mai puțini, veți citi un articol identic, doar că titlul nu va mai fi o pseudo-întrebare. Va fi, pur și simplu, „Capitularea României”!
Nu-i suficient și nu va fi suficient să apelăm doar la „tradiționalul”… Doamne ferește!

Ion Mariș

Foto: reproducere după lucrarea „Voluntarii” (Die Freiwilligen), autor Käthe Kollwitz.