Joi, 07 octombrie 2021, am avut parte de un concert pur și simplu… sclipitor. Deși efectele valului patru al pandemiei se simt și-n restricțiile impuse la toate tipurile de întruniri, concerte etc la Sala de concerte „Monica Chifor” a Școlii de Muzică și Arte Plastice din Sighet au fost prezenți 120 de spectatori care – la final – au plecat fericiți spre case.

Am așteptat cu nerăbdare revenirea acasă a „prințesei pianului”, Aurelia Vișovan, pentru a ne bucura de muzică superbă… clasică. Aurelia Vișovan n-a venit singură, a venit cu mica, dar spectaculoasa „echipă” din care face parte, formația de muzică de cameră „Transylvanian Piano Trio”, înființată în anul 2018.

Cei trei tineri muzicieni sunt Vlad Răceu (solist al Filarmonicii Dinu Lipatti Satu Mare, șef de partidă al Filarmonicii Transilvania din Cluj și lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj, violonist), Octavian Lup (solist concertist, dirijor, lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj și artist instrumentist la Opera Națională București, violoncel) și Aurelia Vișovan (profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürnberg, solistă invitată de către bine-cunoscute instituții muzicale din Europa, printre care Filarmonica din Berlin, pianistă).

Trio-ul se află într-un turneu prin Transilvania iar prima „oprire” a fost fixată la Sighet. Am avut parte – după multe luni de lockdown cultural – de o „mostră” de normalitate live, un concert care ne-a inoculat doza de liniște și încântare pe care o așteptam cu… nerăbdare.

Cei trei tineri frumoși, prietenoși, profesioniști desăvârșiți și – mai ales – pasionați de muzică ne-au oferit un program foarte „relaxant”, optimist, care a cuprins compoziții de Maurice Ravel („Trio pentru pian, vioară și violoncel în la minor”) și Astor Piazzolla (tangourile din seria „Cele patru anotimpuri”). Evident că bisurile „insistente” ne-au prelungit programul/ seara muzicală cu – ce se putea mai adecvat?! – „vindecătorul de suflete” Piotr Ilici Ceaikovski și-ale lui „Emoții de toamnă”, care ne-a oferit un leac… infailibil.

Mulțumim, dragi și minunați muzicieni, mulțumim că nu ne ocoliți și – mai ales – că ne respectați respectând muzica! După seara de joi (07 octombrie 2021) putem să ne declarăm fericiți – chiar dacă temporar – că putem să mai beneficiem din când în când (de data aceasta având și lobby-ul sighetencei Aurelia Vișovan) de evenimente de înaltă ținută artistică. Și, să nu uităm și de aportul unor generoși sponsori (la acest concert s-a implicat Rotary Club Sighet) care contribuie la acest gen de… „întâmplări” culturale.

Sighetenilor care nu au reușit – din diverse motive – să participe la concertul „Transylvanian Piano Trio”, le oferim înregistrarea video a tangoului „Vara” de Astor Piazzolla.

Foto & video & text: Ion Mariș

Timp de patru zile Clujul trăiește ca la… carte, prin intermediul Festivalului Internațional de Carte Transilvania (FICT), desfășurat (după o pauză de trei ani) în Piața Unirii în intervalul 16-19 septembrie 2021. Mesajul foarte generos – „Ne revenim împreună!” – a adus încă din primele zile sute de oameni – mai ales tineri! – iubitori consecvenți ai lecturii la o întâlnire clasică: cartea și publicul. Organizat de Asociația Culturală Eikon în parteneriat cu Primăria Municipiului Cluj-Napoca, festivalul s-a focalizat pe cultura română și universală scrisă… bine.

Am parcurs cu mare plăcere standurile celor mai importante edituri din România (Polirom, Școala Ardeleană, Casa Cărții de Știință, Colorama etc) și am asistat la câteva lansări de carte, sesiuni de autografe, „intercalate” cu interesante conferințe/ colocvii susținute cu/de invitați din lumea scrisului din Canada, Franța, USA, Italia, Portugalia, Norvegia, Belgia.

FICT se înscrie pe o traiectorie necesară (și eficentă!) de „redescoperire” a lecturii, multitudinea de „întâmplări” zilnice fiind destinate atragerii în special a publicului tânăr spre zona „retro” a culturii. Cosmopolita capitală a Transilvaniei nu se dezminte, creează festivaluri atractive, are o grupare importantă de intelectuali, oameni de cultură, ce veghează cu dedicare la menținerea focului sacru: dragostea pentru slova scrisă. Ce frumos ar fi ca unele scântei să se desprindă și să „incendieze” cultural și orașele – sat din zona de influență a Clujului, să ne mai sustragem convenționalismului și conformismului din localitățile ce se zbat – uneori – doar în(tre) constrângeri tehnologice.

Am admirat cu bucurie grupuri de tineri cu brațele încărcate de cărți – credeți-mă, nu exagerez! -, constatând „live” că lectura neobligatorie are explicații sustenabile. Este foarte ușor de înțeles că, indiferent de pandemiile lumii care (ne) bântuie, rețeta de succes este să ne revenim împreună cu… cartea/ cultura.

Revenind la Clujul nostru reconfortant, am văzut zeci de scriitori, oameni importanți, socializând cu drag și discutând printre standuri pline de cărți (destul de des a fost zărit unul dintre sighetenii prin adopție, profesorul universitar, scriitorul Ovidiu Pecican), aducându-și omagiul livresc cititorilor consecvenți.

Și, apropo, cei care vă abateți azi, duminică, 19 septembrie 2021, ora 17:00, prin Piața Unirii din Cluj, aveți ocazia să asistați la o altă lansare de carte a scriitorului Radu Țuculescu (pe care-l întâlnim periodic și prin capitala Țării Maramureșului), cu a lui „Femeia de marțipan” (volum lansat și pe „insula” noastră, chiar la începutul acestei luni, în cadrul Clubului Rotary Sighet).

Nu știu dacă #nerevenimîmpreună sau/și dacă vom avea o pauză de… normalitate dar, în mod clar, o carte bună, citită atent, este – întotdeauna – un eficient vaccin. De fapt, cultura, educația, bunul simț trebuie să fie ingredientele mult-așteptatului vaccin globalist!

Foto & text: Ion Mariș

În fiecare an, orașul Lausanne decernează un pemiu pentru roman. Procesul alegerii cărților pentru concurs (6 autori în fiecare an), debutează în vara anului anterior. Este ales un juriu compus din „lectori”/ cititori de romane, literatură, care acceptă să facă parte dintr-un grup de 10 persoane care trebuie să aleagă romanul premiat din cele 6 nominalizate anterior. Membrii juriului se angajează să citească romanele și să le comenteze/ recenzeze în funcție de preferințele lor literare. Juriul este coordonat de un profesionist din domeniul cultural (în anul 2020 – 2021 președintele juriului a fost un scenarist și actor de teatru).

Fiecare roman selectat este prezentat publicului pe parcursul toamnei și iernii (2020), cele șase volume nominalizate fiind – succesiv – prezentate iubitorilor de literatură într-o întâlnire în care autorul este intervievat de către președintele juriului (responsabilul cultural) din Lausanne, dar și publicul putând adresa întrebări. Până în luna martie a anului următor (2021) toate romanele sunt prezentate, juriul reunindu-se în spatele ușilor închise, alegând/ votând laureatul căruia îi va fi atribuită suma de 20000 franci elevețieni, valoarea în bani a premiului, plus un sejur de o lună la un castel de patrimoniu din Elveția, o reședință unde câștigătorul poate scrie în liniște. Întâlnirile publice, dezbaterile sunt urmărite și prezentate de mass media. În acest an – afectat de pandemie – întâlnirile publice au fost înlocuite cu video-conferințe.

Pe parcursul sesiunii finale, a galei concursului, iau cuvântul atât responsabilul pentru cultură (reprezentantul autorităților) cât și președintele juriului. Fiecare operă este prezentată de către unul sau doi dintre membrii juriului, după care urmează lectura unor fragmente din romanul analizat totul pe un fond de improvizații muzicale. La încheierea ceremoniei decernării premiului anual pentru roman se face cunoscut numele laureatului.

Anul acesta (2021), premiul a fost atribuit scriitorului Laurent Koutaïssoff, autorul romanului „ATLAS”. Acest premiu are meritul de-a promova lectura romanelor scrise de autori de limbă franceză din Elveția și de-a se vorbi despre literatură în general.

Pentru a face parte din juriu, doritorii trebuie să-și manifeste interesul pentru acceptarea întregului proces: lecturarea tuturor romanelor selectate, discuții atente cu autorii, recenzia cel puțin a unui roman, dezbateri cu ceilalți membrii ai juriului etc. Acesta este – de fapt – și farmecul literaturii, un domeniu deschis dezbaterii și polemicii, finalmente fiind rețeta pentru existența artei… scrisului.

Doamna Gafia Coman – Galay a făcut parte din grupul celor 10 privilegiați care au decis câștigătoul premiului pentru roman, decernat în acest an în luna aprilie. Informațiile mi-au fost furnizate cu amabilitate de către doamna Gafia Galay – Coman și domul Jean – Louis Chancerel, acasă la… Sighet, în urmă cu câteva zile, în discuțiile pe care le-am purtat cu domniile lor în orașul nostru, cu locuitori care „ascund” un apetit literar – artistic… idescriptibil.

Ion MARIȘ

***

Gafia Galay – Coman s-a născut în comuna Bogdan – Vodă (Cuhea), este absolventă a Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet (promoția 1967), a Facultății de Filologie (limbi romanice) „Babeș-Bolyai” – Cluj Napoca (1971), unde i-a avut profesori pe Doina Cornea, Maria Vodă – Capuşan, Radu Andrei, Ion Vlad etc.
În anul 1972 a părăsit România și s-a stabilit în Lausanne (Elveția).
În Elveția și în Franța (Paris), în alternanță, a urmat o serie de specializări (Bachelor) în domeniul destinat persoanelor cu dizabilități – educație incluzivă – defectologie, abordate pluridisciplinar (psiho – socio – pedagogie) – domenii legate de cariera profesională ulterioară.
A fost o îndelungată perioadă Profesor la HES – SO (Haute Ecole Spécialisée de Suisse Occidentale), Lausanne, Cantonul Vaud, Elveția.
A organizat diverse activități la Lausanne – în cadrul zilelor francofoniei – invitând și artiști maramureșeni.
La Editura „Valea Verde” din Sighet doamna Gafia Coman – Galay si dl. Jean Louis Chancerel au publicat în anul 2018 volumul „Cultures francophones” (Culturi francofone).

Știm cu toții că Sighetul – din păcate! – suferă la toate capitolele vieții socio – economice. Ne consolăm – de mult prea mulți ani – cu ideea că performanțele „localizate” la Sighet sunt rarisime și țin de eforturile individuale făcute de familii, sponsori privați, cetățeni pasionați, manageri pe… cont propriu. Instituțiile publice s-au cam  dezobișnuit să se ridice, cu entuziasmul specific profesioniștilor adevărați, la nivelurile pe care orice activitate/ proiect/ competiție o presupune, atunci când simțul datoriei și implicării o cere. Sunt oare prea… pesimist?…
Când putem semnala câte o mare performanță „asociată” Sighetului, simțim că se mai ridică vălul „degradării” de pe imaginea unui oraș care mai continuă să existe datorită unor obiective „izolate”: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Muzeul Satului, Casa – muzeu Elie Wiesel și… vă las să completați dacă am uitat ceva!
Performanțele Sighetului sunt – în general – conectate cu generația tânără, cea care zăbovește destul de puțin în municipiul nostru, înainte de a-și lua definitiv zborul, plecând în căutarea oportunităților firești din alte orașe din țară și din lumea largă.

Azi vom vorbi despre aur, medalii de aur, locuri I, cupe ale învingătorilor, adică despre muncă intensă, antrenament continuu, seriozitate și, din nou, despre tineri, mai precis despre tinere strălucitoare care, cu sclipirea minții, „povestesc” prin/ cu inteligență despre un oraș în care mai există… performanță!
Cele trei grații ale inteligenței, componente ale echipei CSM Sighet, tinerele Bătăgan Ilinca Petra, Hejja Irisz Hanna și CNDV-ista Trifoi Mihaela Ioana (antrenate de „veteranul” Ioan Costiuc) au reușit să câștige trei medalii de aur (și implicit locul I) puse în joc, la categoria 16 ani, de la Campionatul Național de Șah (Clasic, Rapid, Blitz), desfășurat la Iași, în perioada 13 – 20 iulie 2021. Din păcate, din motive obiective, o altă jucătoare talentată din echipa sigheteană, Larisa Covrig, nu a putut participa la acest campionat.

Toate informațiile le-am primit într-o discuție degajată, fără presiune și constrângeri, pe care am avut-o împreună cu dl. Ioan Costiuc și domnișoara Mihaela Trifoi. Am admirat cupele, diplomele, am primit informațiile direct de la sursă, am ascultat și-am identificat… combinația de succes!
Echipa sigheteană a luptat – pentru a urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului – cu puternice echipe din țară (Dinamo București, CSS Târgu Mureș, CS SMART Galați) și le-a învins! La toate categoriile (de la 8 ani la 20 de ani) au participat în total 130 echipe din întreaga țară. Fetele noastre – participante la categoria 16 ani – și-au mai adăugat în palmares și câte 10 puncte ELO. În jocul de echipă, Mihaela Trifoi a avut emoții, explicându-mi că „nu este ușor să joci în echipă, e mai puțin confortabil, presiunea este mult mai mare având în vedere că fiecare dintre noi își dorește să nu-și dezamăgească co-echipierele, joc cu o oarecare frică, pentru a obține un rezultat cât mai bun, ca să ajut echipa”.

Cu încrederea că vor urma și alte premii valoroase am „punctat” și eu cu o întrebare despre programul pentru perioada imediat următoare.
Da, e clar, cei care-și doresc performanță nu au timp de vacanță iar pentru Mihaela urmează Concursul Internațional Individual de la Arad (30 iulie – 06 august) și apoi, o provocare mai importantă, Campionatul European Individual Feminin de Senioare ce va avea loc tot la Iași (08 august – 20 august), unde va fi prezentă și Ilinca Petra Bătăgan. Și nu-i doar atât, spre finalul anului, în intervalul 01 – 10 octombrie 2021, va avea loc Superliga Feminină de Senioare.

Mihaela va participa la puternicele competiții internaționale din perioada imediat următoare cu dorința de-a juca cât mai bine, pentru a obține rezultate cât mai bune. „Sunt campionate de pregătire, voi juca în compania unor jucătoare foarte bune, mult mai experimentate și superioare mie, de la care consider că am doar de învățat; acesta este scopul meu principal: să învăț!”
Dl. Costiuc, antrenorul tinerelor, mulțumit de performanțele elevelor sale, mi-a promis că ne vom auzi cât mai curând cu vești și rezultate bune. Nu am de ce să nu-l cred, se pricepe la strategii (șahiste!) așa că aștept următorul „episod” de… aur!

Felicitări tinerei echipe sighetene, succese cât mai strălucitoare în toate „jocurile” pe care le va aborda!

Ion Mariș

Sighetul are și viață culturală de noapte! V-ați putut imagina așa ceva? Desigur, nu mă refer la baruri, pub-uri și terase nocturne utile – desigur – pentru un anumit segment (sau chiar un cerc!) al populației. Acelea sunt nelipsite deși, am aflat din lecția de istorie en plein air (în curtea Universității Babeș – Bolyai – Extensia Sighet), că până și la cârciumi suntem codași comparativ cu perioada interbelică.

O audiență nemaipomenită, numeroasă dar și curioasă, s-a aflat vineri noaptea, începând cu ora 22:00 în curtea unei clădiri reprezentative a Sighetului, pentru a desluși câteva repere importante din istoria municipiului nostru oropsit azi, care peste cinci ani va împlini (după „certificatul” pe care-l deține la această dată) 700 de ani. Deși norii amenințători și o alertă de cod roșu păreau că vor speria publicul doritor de evenimente „sănătoase”, ne-am adunat cu speranța că Sighetul poate fi „resuscitat” în orice perioadă a zilei și, în ultimă instanță, chiar noaptea!

Teofil Ivanciuc, freelancer „forțat” al cetății fortificate birocratic în zilele noastre, ne-a captat și cooptat într-o incursiune bine fundamentată în istoria Sighetului. (Am încercat să depistez în public niscaiva urme de profesori de istorie, istorici, specialiști și alte „organe” oficiale dar… a fost în zadar.)

Iar publicul prezent a fost încântat; cred că Sighetul are mulți cetățeni pasionați de istorie, cultură dar unele evenimente – organizate formal – sunt atât de anoste și de rigide încât se bucură de acestea doar cei care sunt obligați de/la… stat! Știu că sunt prea pesimist dar, profesioniștii, oamenii care pot contribui cu succes la promovarea Sighetului sunt „evitați”, sunt lăsați să se zbată de pe margine, spre liniștea sinecuriștilor mai noi și mai vechi.

Dar, să revin la noaptea de istorie, „servită” și gustată firesc până pe la ora 00:30. Am urmărit o succintă trecere în revistă a reperelor importante din istoria Sighetului, expusă de neobositul Teofil Ivanciuc (cu pertinente completări oferite de directorul Extensiei Sighet, conf. univ. dr. Marin Ilieș), am coborât la subsolul actualei Extensii UBB pentru a descoperi urme de secole presărate cu vibrații „magnetice” imemoriale, am poposit la Biserica Reformată din Sighet (una dintre cele mai vechi clădiri din Sighet) unde am înfruntat stropii de ploaie pe platforma exterioară dintre turnurile estice (ghidați de Teo Ivanciuc și de amabila gazdă Attila Csik) și, în cele din urmă, am ajuns în subteranele fostului Palat Cultural, îndrumați părintește tocmai de… preotul Dan Sidău. Sincer, pentru mine, surpriza cea mare au constituit-o…. spectatorii, foarte mulți tineri și chiar copii, dornici de evenimente inedite, „neregizate” ambiguu, lipsite de clișee și formalism.

Și mai am o bucurie, pe lângă evenimentul în sine, out of the box, mi-au atras atenția ideile și propunerile de proiecte pe care ni le-a dezvăluit părintele Sidău, vizavi de viitorul actualului Palat Cultural – Episcopal. Palatul – care va fi complet reabilitat se pare până la sfârșitul anului! – va fi deschis comunității sighetene, va găzdui și evenimente laice, va fi – sper – un centru de greutate pentru cultura atât de amorțită a Sighetului.

În subteranele Palatului s-a încheiat o noapte senină (deși ploaia nu-și contenea cadența), a fost prima noapte „turistică” a Sighetului care poate fi punctul de plecare pentru o serie atractivă de… Nopți „Imperiale” Sighetene!

Videoul colaboratorului nostru, dr. Sorin Markus – pe care vă invităm să-l urmăriți – vă va lămuri că Sighetul (mai) are multe…. mistere!

Foto & text: Ion MARIȘ

Video: Sorin MARKUS 

„Pagina” albă de pe ecranul calculatorului nu mă îmbie la scris. Nu știu ce să scriu, sunt dezamăgit, lipsit de „inspirație”, fără… reacție. Un efort făcut împreună, oameni de afaceri reprezentativi din Sighet și „ONG-iști” confirmați de fapte, de proiecte concrete, prin care au alocat două ore pentru o discuție deschisă, fair – play, cu reprezentanții administrației publice locale (primar, viceprimar și șase – din 19 – consilieri locali) cred că s-a încheiat cu o senzație de… inutilitate.

O întâlnire promițătoare, o întâlnire ce ar fi putut aduce speranțe pentru o mai bună și eficientă colaborare între administrația publică, sectorul de afaceri și cel al organizațiilor fără scop lucrativ (ONG) s-a terminat fără… concluzii.

Cei mai importanți angajatori privați din Sighet, reprezentați prin Vasile Godja (Plimob SA), Ioan Tomoiagă (AVIVA SRL), Joseph Geebelen (Valmedy Prod SRL), Anca Oros – Stan (Laguna Serv SRL), Vasile Ardelean (Ardeleana Tisa SRL), Claudiu Prodan (Mecanica SA), Grigore Turda (Dent – Medica Terapia SRL), Tudor Vlad (Transilvania Bois SRL), Dana Dudaș (Toly Fashion SRL), Gheorghe Tivadar (AXA Reconst SRL) și reprezentanții unor importante ONG-uri sighetene (Asociația Suntem Vocea Lor, Fundația Rotary Sighet, Asociația Serviciul de Ajutor Maltez, Asociația Kiwanis, Asociația SOS Bambini, Asociația SZMISZ, Asociația Valea Verde, Asociația Frați Minori Capucini, Asociația George Ofrim, Asociația Grupul Civic Sighetean) au acceptat să se întâlnească și să discute cu aleșii din administrația publică problemele concrete ale unui municipiu ce arată din ce în ce mai… neatractiv! În sala de ședințe a Primăriei Sighet au fost prezenți reprezentanții angajatorilor a peste 4000 de cetățeni (AVIVA SRL – 2100 angajați, PLIMOB SA – 1319 – angajați, VALMEDY PROD SRL – 268, LAGUNA Serv SRL – 255 angajați etc.) plus recunoscuți ONG-iști care au în „spate” câteva sute de voluntari. Întâlnirea trebuia să genereze un schimb util de idei și mai ales de „Know – how” (gratuit!) din partea unor manageri și ONG-iști de succes din Sighet.

Nu ne-am dorit viziuni, strategii fabuloase (cu iz electoral), pe termen lung (ca să nu zic nedefinit) ci pur și simplu câteva acțiuni/ activități pe termen scurt și (eventual) mediu, verificabile, în conformitate cu bugetul „sărăcăcios” al orașului nostru. Este mult mai arzătoare – azi! – problema salubrizării (deșeurilor/ gunoaielor), a clădirilor de patrimoniu care se năruiesc, decât un nou pod peste Tisa (apropo, podul vechi arată groaznic!). Strategic, poate s-au gândit administratorii orașului să „exportăm” gunoiul în Ucraina (la prețuri înjumătățite) și noi n-am înțeles mișcarea futuristă?…

Sighetenii își doresc – repet, azi! – să vadă o schimbare „minimalistă”, să trăiască într-un oraș civilizat, neprăfuit, mai puțin cenușiu și, mai ales dorim, termene clare de finalizare, implementare, așa numitele deadline-uri, pentru niște măsuri urgente de revigorare pe termen scurt a acestei așezări (deocamdată) urbane. Să ne amăgim cu lapte și miere prin fabulosul PNRR (care a fost „înțeles” doar zilele acestea de către structurile guvernamentale) înseamnă, elegant spus, să… visăm! Nu că ar fi rău să visăm, dar avem acest obicei de peste…. 30 de ani. Putem/ puteți face un exercițiu simplu: calculați câți bani nerambursabili a atras municipiul Sighet prin programele de finanțare europene din exercițiul 2014 – 2020 și ne lămurim ce ne așteaptă! Și facem/ faceți o comparație cu alte orașe de aceeași dimensiune sau chiar cu muuulte sate!

I-am ascultat pe primar, viceprimar, arhitectul orașului, au vorbit oamenii de afaceri, au intervenit ONG -iștii, câțiva consilieri dar, summa summarum, totul mi s-a părut un exercițiu bizar de (ne)ascultare. A fost clar pentru toți participanții că avem în prim-plan un conflict între primar și viceprimar care trebuie – urgent! – soluționat și care blochează în acest moment orice progres. Și consilierii se situează de-o parte sau de alta în funcție de variabilele „ascunse” ale proiectelor propuse spre dezbatere și aprobare. Este observabilă lipsa unei abordări prin dialog și „compromis” rezonabil între cei doi „poli” (vizibili!) de putere, din cadrul administrației locale sighetene.

Dacă ar exista dorința de-a accepta mâna întinsă de către segmentul de business și societatea civilă, lucrurile ar putea să… funcționeze. Ce poate fi mai mult decât propunerea concretă făcută de către câțiva oameni de afaceri (neconsultați și neinvitați la Primărie de peste zece !!! ani) care s-au oferit să finanțeze din surse proprii remunerația câtorva persoane, care să întocmească proiecte pentru accesarea surselor actuale și viitoare de finanțare?…

Soluția este, așa cum s-a subliniat de către toți participanții interesați DOAR de dezvoltarea Sighetului, colaborarea, parteneriatul, coeziunea între structurile administrației publice. Este posibil – oare – așa ceva? Poziții aparent ireconciliabile, plasate într-o veșnică opoziție, pot să continue coabitarea iar Sighetul să se dezvolte… onorabil? Vom vedea în următoarele 2 – 3 luni dacă sunt semne de conciliere.

În rândul oamenilor de afaceri și-a societății civile crește starea/ gradul de nemulțumire, se simte o revoltă latentă și dispariția oricărei speranțe.

O propunere agreată și care – poate! – va „revigora” mecanismul înțepenit al managementului administrativ sighetean ar putea fi înființarea (propusă de către reprezentantul Asociației SZMISZ și adoptată ad-hoc) unui Consiliu Consultativ format din oameni de afaceri și ONG-iști. De fapt, în campania electorală, primarul municipiului a acceptat o propunere tot pe această direcție de-a se întâlni măcar semestrial cu oamenii de afaceri și reprezentanții societății civile, dar nu s-au mai făcut pași concreți.

Parafrazând titlul unei opere din literatura universală, sper – cu șanse reduse! – ca „Eterna comedie” sigheteană să ia sfârșit și, în ceasul al doisprezecelea, primarul și viceprimarul, asistați de echipele „disciplinate” din Consiliu Local să-și schimbe stilul de muncă, să se focalizeze pe INTERESUL cetățeanului, al Sighetului și nu pe orgolii, blocaje și „jocuri” mercantile.

Rămâne, în caz de eșec al reconcilierii așteptate de sigheteni, calea referendumului (conform Codului Administrativ în vigoare) care ar putea reconfigura drastic spectrul politic sighetean.
Ar fi păcat de speranțele (din nou!) irosite!

Ion MARIȘ

Ion MARIȘ în cea mai recenta carte a sa (sentimente neasigurate, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021) mânuiește cu dexteritate ludicul, sarcasmul și (auto)ironia care primesc pe parcursul „„narațiunii” poetice conotații cu totul și cu totul „frisonante”, o tehnică bine articulată întru a masca neliniști, spaime și angoase… abisale, cât și moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) și o face cu talent și, adesea, în complicitate cu cititorul, într-un volum în care descoperim versuri puse într-o matrice a însăși existenței poetului, sugestiv ilustrată de coperta cărții, un colaj artistic de Attila Cosovan.

În poezia lui Ion Mariș totul se întâmplă firesc de dual, nefirescul, atâta cât este, îl găsim mereu într-o conjunctură astrală favorabilă, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile lui poate şi probabil, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Ion Mariș scrie „pentru cei ce nu-nțeleg când/ bate dumnezeu la ușă” pe foi negre cu cerneală roșie cu miros de brad, fără niciun punct de graniță, o poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, între dilemă/e şi luciditate, evitând strigătele de lebădă neagră. Ion Mariș scrie „într-un cavou confort redus”/…/ „despre rugăciunile noastre misterioase” /…/ „într-o risipă perpetuă fără/ fără frică fără iertare fără destin/ un țipăt firav repetat/ primul cuvânt același” despre peste fapte şi urmări leneşe, în timp ce în umbră au loc efecte fotoelectrice care permit un lanț de zâmbete şi strigăte enigmatice. O poezie pe muzică de Bach-Björk, clasică şi suprarealist de romantică (părți orchestrale, coruri, vocal tăcute, teme personale și vulnerabile) fără să alunece în melodramatic pentru că poetul nu vrea „printre spectatori” (cititori, n.n.E.V.) „niciun somnambul„, nu vrea ca „fiecare pahar să conțină/ muzică și silabe și aproape nimic” ci doar „o privire de-a lungul/ străzii cu multe muulte second-hand-uri/ unde (să) dispărem printre atâția cerșetori și sfinți transpirând de nepăsare„. Fără şuvoaie lirice, fără gesticulaţii pompoase, fără paradă, frondă, fast, departe de imperative şi invective, Ion Mariș scrie o poezie sentențioasă „reclamată” de universul în care își duce existența poetul, iar cel al poeziei nu este întotdeauna confortabil și simplu: „Eu plus niciunul/ din lașitate nu-mi permit suferința/ nu suport pietrele fără nume/ …/ doar câteva firimituri din umbre/ minciuni dispuse în semicerc/ și vizita la ultimul bolnav credibil” ci şi dramatic fără precedent: „Nu se mai recunoaște nicio culoare privește/ în zadar sunt ochii gura umerii vai/ s-au arătat nu văd îngerii nu-i înțeleg nu/ vorbele se așează mint și dor din dor din/ aproape nu mai rezistă viața tranșată pe/ fiecare felie din amintire e o durere o of anatemă/ de ce ne prefacem că nu doare soarte/ e mereu o mișcare un genom despre om/ din sinceritatea dimineții maturității un altfel/ joc de-a primăvara de-a nimic. Eu dspre noi.// Am aproape un pat gol fără lacrimi o of/ pânza unui vis atât de dureroasă. Ce lună/ plină de nesiguranță. Aproape un punct.” „Totul este aproape. Până şi cele mai catastrofale condiţii sunt, la urma urmei, excelente. Scândurile vor fi întotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodată” – spune André Breton în Manifestul suprarealismului. „O singură noapte a fost calmă până la lacrimi/ era fără nici o mișcare fără aer/ fiecare-și respira propria umbră tremura/ ușile toate zăvorâte nici un suflet treaz/ oameni buni să nu ne trezim ce putem vedea/ pe cine să acuzăm despre ce să vorbim/ primeniți-vă somnul cu lumânări nu deschideți/ cavourile nu se spune nimic secret nescris/ poate nu pentru a rcunoaște frigul de dincolo/ percepția este că somnul e prea scurt pentru/ a înțelege toate visurile fabricate în viitor/ rămân doar câtva falsuri/ incredibil de credibile.” – o spune Ion Mariș.

Poezia din volumul recent publicat de Mariș este „marcată” de imaginarul suprarealist și de tehnicile așa-zicând suprarealiste (asocierile dictate de „hazardul obiectiv”, dar și jocurile de cuvinte mizând pe polisemantism sau sonorități asemănătoare, mulțimea de cuvinte tehnice, vorbirea cotidiană etc.). Secvențele poetice de acest tip se găsesc la fiecare pas (rând) ca un contrapunct la „narațiunile” ce pornesc, deseori, de la propria biografie sau din viața cotidiană: „Uite manuscrisul de adio mesajul pentru/ toate faptele dispărute aranjate/ frumos pe rafturi explicații de ce pentru cine/ sacrificiul neînțeles din vorbe uff imaginația/ de-a trece peste rugăciuni și peste lacrimi/ în zadar pe colțul fricii doarme doarme/ nou-născută și moare fără nume. // te-ai născut doar în trecere fugar liniște printre/ meterezele genelor și poate dormim îmbătrânind/ dschidem televizorul se termină sezonul/ am închis sfârșitul doar pentru mine.” Poetul este mânuitorul din spatele cuvântului, instanța auctorială care jonglează cu memoria și imaginația, tratând teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris, trecerea timpului și existența „perisabilă”, confruntarea cu moartea a celor apropiați, invadarea memoriei de către propriul trecut), „liricizând” realismul epic, antrenându-și complice cititorul în „jocul” său liric, într-un dialog cu „„fosta” (falsa?) sa memorie, într-un volum metaforă, ludic și „„acidulat” pe alocuri: „Cât poți străbate singur străbate fără să respiri/ n-am numărat nici nu mai știu pe unde/ am copilărit cu pietrele cu furnalele/ fantastic de mult s-a schimbat decorul/ doar ei cântă înghesuiți/ ca să nu pot să-mi aranjeze un sunet lângă celălalt/ aleatoriu/ gata, neîntrebaților, fără repetiții/ la nunta de înmormântare.” Poetul Ion Mariș pune în scenă cu nedisimulată plăcere și o rară vervă un dialog între experimentul livresc din perspectivă narativă și vocea lirică „poliglotă” dar acesta (dialogul) nu este nicidecum gratuit ori facil, ci are o miză extrem de importantă: „Punctul terminus al frazelor se decide/ urcând pe platforma ambiguă a nopții.”, pentru că „azi nu se spun rugăciuni nici nu se vând depresii pe/ rețete trucate// diletant este/ nu cuvântul abandonat doar pe linia 35/ orașul se închide-n ziduri colorate și forme holografic/ proba nu o consituie viața golită-n livresc/ nici punctele de suspns pentru cunoscuții din ceruri.// Mai trece câte-un nor prin dicționarul tău deschis la/ genealogie/ mai bate-n aortă câte-un infarct/ doar, doar păcălim/ declarația de condamnare la incinerare.// uneori, câte un înger mai evadează din cerul strâmt/ al cercului.” Poetul, cu „un gând neelegant aproape criminal„, „demontează” cu răbdare înțepenitele podiumuri literare și aruncă fără frică mănușa cititorului și, de ce nu, și unor poeți ai zilelor noastre. În plus, poetul construiește, „pe drumuri de munte” mai multe puneri în abis, încât poezia sa dă o stranie impresie de vertij din care nu se poate ieși și a cărei fascinație nu poate fi uitată ușor, volumul fiind un excelent exercițiu în care poetul vorbește cât se poate de direct despre formele și manifestările pe care le poate lua uneori iubirea, depre comunicarea în cuplu, despre dificultatea comunicării cu ceilalți, și despre spaima de marea singurătate ce prefigurează moartea.
Prin acest volum poetul Ion Mariș, care cu câtva timp în urmă a „schimbat prefixul” adjudecându-și nobilul titlu de sexagenar aduce în fața cititorului său cu adevărat dispus să intre în complicatul lui joc, o simbolică oglindă care, fără îndoială, îi are ca protagoniști pe poet și cititor care privindu-se cu atenție, să dobândească curajul de a spune cu voce tare: „O, Doamne, cât ne mai rabdă/ cuvintele/ unde se duc singure unde se ascund de ce/ să le mai rostim când toate se finalizează dezgustătoare aici…/ […]„Noi doi suntem singurii trecători.”!
Poet autentic, de mare trăire interioară, de o sensibilitate aparte, cuceritoare, ferită de patetisme, Ion Mariș lăsând versul să „curgă” firesc, cu o nuanță de amărăciune, pe un ton „evenimențial”, ușor elegiac, prilej de speculație asupra existenței umane înseși, din conștiința unei relații între dezamăgire și vinovăție. Ion Mariș își construiește textul poetic pe dezvăluirea dezacordului dintre aparență și realitate: un „psalm antidepresie„!

––––––––––––––––

■ Echim VANCEA

Poezia la probă

În complicitate exclusivă cu sine, Ion Mariș a premeditat să-și dăruiască această a treia carte de poezie (Sentimente neasigurate, Ed. „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021, volum dedicat fiicei Iulia-Dora, coperta I de Attila Cosovan), la împlinirea vârstei de 60 de ani. Vârstă percepută în general ca una a împlinirilor și a bilanțului și ceas de seară totodată…

Ion Mariș  alege, însă, să ne spună cu ardoare ce este de spus despre absurdul lumii, supraviețuirea în ”aerul” lui,  starea propriilor sentimente (pe larg, în amănunt) rămase fără apărare, neasigurate. Să se confrunte direct, îndrăzneț ca un adolescent absolutist, cu cine tebuie luat la rost – soarta, Totalitatea…  Obiectează, ironizează malițios, se răfuiește. Ci, nu se lasă pradă mâhnirii. Revelația falsității, a compromiterii și a batjocuririi vieții noastre, viziunea marii farse la care sunt supuși, de-a valma, cei  buni și …blatiștii, îl obligă la o astfel de atitudine. Nu se poate să te angajezi total, fără rest,  pe partea luminoasă, constructivă a vieții și urmarea  să  fie dezamăgirea, înstrăinarea cotidiană, bezna fără sens și fără reguli (eventual regula plocoanelor la ieșire…), neantul.  Trebuie spus. Prea „trăim necuvântător”.

Ca mijloace ale acestei contestări de fond, poetul pune la bătaie o diversitate de procedee poetice și artificii stilistice. Repetă unele cuvinte, în special pe cele de legătură, pentru a da continuitate  incantării tristeții, ca într-o litanie fără capăt (vezi, „Fabrica de visuri”). „Ideile principale”, formulările sentențioase sunt redate cu cursive (italics).  Ritmul este unul de imprecație, vindicativ. Titlurile poemelor sunt radicale în  pesimismul  lor, incitatoare. Începuturile de poem provin din cotidian, din familiar, pentru a vizualiza cât mai clar, prin contrast, derizoriul, hilarul care ne inundă ziua, strada, orașul, lumea. Lumea din tablourile acelor vechi flamanzi…. Tonul elegiac sau de psalm este „stricat”  de sarcasm. Se fac trimiteri livrești, se încearcă poeme scurtissime, in acuto, doldora de sentențiozitate, sfâșiere, tăcere. Sunt aduși în câmpul poeziei termeni informatici, din ingineria genetică, juridici,  din domeniul finanțe-bănci, birocratici. Totul din nevoia de comunicare, de împărtășire, de dialog, pentru stârnirea cititorului sau măcar a unui surâs (conspirativ, dacă se poate…) al acestuia.

Ai crede că atâta luciditate și inflexibilitate nu se pretează la poezia-poezie. Iată, contrariul: „…doar tu / n-ai îndrăznit să-mi ceri /nici o zi”; „…câteva emoții / din șocul propriei frici” ; „…Uneori câte un înger mai evadează din cerul strâmt al / cercului ”; „…și urna nopții-n mine să se-așeze”. Sau: „… să-ți spun că nu avem o casă niciun loc pentru odihnă / ne mor lacrimile într-un colț dinspre apus / de toate suntem răspunzători… (#SINGURĂTATEASTATUILOR); „…Nu-s suficiente servere pentru a proteja / identitățile efemere / când ne cunoaștem nu ne vorbim/ ne privim doar imaginile obosite din vitralii. (BACKUP); „m-am obișnuit cu lacrima clovnului pe care / l-am asasinat în ultimii o sută de ani și el / singur, acolo departe de viață / mumie. (LÂNGĂ FÂNTÂNA PĂRĂSITĂ) Remarc, de asemenea, integral, pomele: INCANTAȚII ÎN FILIGRAN, MARTIE, FĂRĂ PRIMĂVARĂ, ÎNCHID FEREASTRA SPRE CUVINTE.

Admir curajul lui Ion Mariș de a se încredința poeziei pe toate dimensiunile vieții.

Marin SLUJERU

Sâmbătă, 24 aprilie 2021, senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă a poposit pentru câteva ore în Sighetul Marmației (via Vadu Izei, unde a și înnoptat).

După o scurtă plimbare prin centrul Sighetului, sentoarea Șoșoacă a preferat să se întâlnească cu sighetenii în piața de alimente a orașului.

După ce a luat pulsul pieței orașului, senatoarea Diana Șoșoacă ne-a acordat un scurt interviu. Pe parcursul vizitei la Sighet, senatoarea a fost însoțită de un înfocat susținător maramureșean, economistul Nistor Lihet.

Ion MARIȘ

Sighetu Marmației (Cât îi Maramureșu’/ Nu-i oraș ca Sighetu’, cum zicem noi) a fost punctul de plecare pentru multe destine împlinite și pentru multe personalități. În mod sigur, anii de acasă, din familie dar și din școala și comunitatea din arealul inițiatic, contribuie la formatarea profilului spiritual al oricărei ființe umane.

Trebuie să recunosc cu încântare că sunt beneficiarul unei prietenii rarisime, bazată pe o „chimie” predestinată, prietenie conservată fără sincope până azi, când ne oprim pentru un scurt respiro, lângă o bornă semnificativă. Cu Alexandru (Sandu) Ozunu, profesorul universitar doctor, am consolidat – în mod special – prietenia pe viață.

Am petrecut 12 ani de școală (primară, generală și liceu) împreună. Aproape toți anii am fost colegi de bancă. Mai mult decât atât, am avut o pasiune comună: scrisul, poezia. Și totuși, ironia sorții, am devenit… ingineri!

Am avut o perioadă din viața noastră – când ne formam pentru acomodarea la epoca omului „multilateral dezvoltat” – visuri interzise, revolte adolescentine, bravade „inexplicabile”, gânduri îndrăznețe dar, totuși, ne-am dorit să identificăm, într-o societate „egalitaristă”, un drum… onorabil!

Într-o societate „închistată”, nu foarte tolerantă, protejați de zeul Phoebus – Apollo, ne-am găsit refugiul în micile escapade boeme ale anilor ‘70. Copii fiind, l-am urmat pe Eminescu fără reticențe și am îndrăznit, în public, într-un demers de revoltă juvenilă (o, tempora!), să declamăm interzisa „Doină” cu un patos incredibil, determinând mici unde de șoc, la poalele Solovanului martor.

Nu ne temeam de nimic și, pe lângă îndeletnicirile firești, cotidiene, găseam timp pentru discuții generate de emisiuni „ilegale”, difuzate din Occident, să comentăm literatura interzisă și chiar să ne vedem mari deturnători de sisteme sociale. Ne-am petrecut mult timp comentând mai ales evenimentele artistice ale timpului, povestindu-ne pasiunile poetice care cuprindeau o pleiadă de nume grele pentru noi, de la Blaga, Bacovia, Baudelaire, Esenin până la Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Anatol Baconsky și multe alte personalități mai mult sau mai puțin… permise.

Am avut polemici utile cu, și datorită profesorilor noștri de limba română și, mai ales, în ciuda acelor ani amenințători, ne-am exprimat – în cercul nostru strâmt dar viu – fără frică părerea, sentimentele, percepțiile. Am iubit și matematica și fizica dar și limbile străine – franceza și engleza – pe care le studiam cu încredere și speranța că prin cultura generală ni se vor deschide nebănuite porți. Cred că nu am exagerat cu învățatul dar profesorii noștri, extraordinari, au avut darul să ne apropie – prin pasiunea și dedicarea lor altruistă – de materiile predate.

Da, aș putea reda zeci și sute de amintiri comune, pe care le-am trăit împreună cu Alexandru Ozunu, aș putea să vorbesc despre frontul comun pe care-l făceam când aveam în vizor țintele noastre predilecte, despre prieteniile discrete cu tinerii „tovarăși” profesori mai puțin conformiști. Voi mai aminti de participarea noastră la două cenacluri literare pe care le-am înființat, unul la școala generală și altul la liceu și, în mod special, despre primele „roade” culese la Festivalul „Laude-să Omul și Țara” (precursorul actualului Festival Internațional de Poezie de la Sighet) în doi ani consecutivi, 1977 și 1978.

Pe bună dreptate, pentru toate generațiile, anii de liceu sunt o platformă vibrantă de pe care tinerii, adolescenții, își iau zborul în toate zările. Unii rămân la un zbor razant, alții cad, unii se înalță spre amețitoare înălțimi, alții se opresc definitiv. Am cunoscut și am văzut toate tipurile de „zboruri”. La Liceul „Dragoș – Vodă”, cel mai bun liceu din Sighetul nostru drag, am fost într-o clasă de reală, având colegi deosebiți, serioși, convinși că doar prin educație putem să ne „controlăm” destinul. Iar unul dintre performerii clasei noastre este, indiscutabil, Alexandru Ozunu.

Prietenul meu Alexandru (Sandu) Ozunu a avut întotdeauna o afinitate maximă pentru performanță, dorința de-a își asuma cu îndrăzneală obiective provocatoare. Și-a reconfigurat drumul după examenul de admitere la facultate, din anul de grație 1980, alegându-și chimia pentru a se bate cu armele științei într-o lume strict… tehnică. A fost anul în care am abandonat adolescența în amintiri cuprinse-n poeme secrete și ne-am fixat domicilii temporare în marile centre universitare din țară.

Am devenit amândoi ingineri și se părea că vom rămâne – definitiv – prizonieri într-un sistem rigid, controlat foarte atent de paznicii războiului rece, fără posibilitatea de-a ne dezvălui resursele creative interioare. După absolvirea Institutului Politehnic din București (1986), Alexandru (Sandu) a fost repartizat pentru stagiatură la Turda, eu am absolvit la Cluj și m-am întors acasă, la Sighet. Am continuat să păstrăm legătura, atât în studenție cât și după intrarea în… câmpul muncii, dar la un nivel mult mai redus.

Și totuși, lumea aceea nu ne cuprindea, era prea… mică!
După schimbarea de regim din anul 1989 și dispariția constrângerilor „ideologice”, a barierelor vizibile și invizibile, posibilitățile profesionale au venit în avalanșă. Alexandru Ozunu a început să-și construiască o carieră impresioantă, pe care o urmăream din Nord de țară, din capitala Maramureșului Istoric, dintre munți. Am văzut cum Alexandru Ozunu se îndreaptă, după scurte alte opriri, spre cariera universitară: doctorat, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj – Napoca, lector, conferențiar, profesor universitar, etapele s-au succedat meritocratic, completate cu multe proiecte europene, cursuri și inițiative importante în mediul academic clujean.

A fost unul dintre fondatorii Facultății de Mediu din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj – Napoca și, îmi mărturisea într-un interviu pe care mi l-a acordat în anul sărbătoririi Centenarului liceului nostru drag: „Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate.” (https://www.salutsighet.ro/interviu-prietenul-meu-de-o-viata-sigheteanul-decan-autor-ion-maris/)

Șirul realizărilor prietenului meu cuprinde multe volume tipărite, sute de articole și studii apărute în publicații de specialitate, zeci de conferințe pe toate meridianele lumii, multe stagii și schimburi internaționale de experiență. Cunoscându-i parcursul, fiind mereu informat despre superba evoluție profesională, am sentimentul că am fost favorizat de destin ca să fiu părtaș la o ascensiune deosebită, să pot povesti din interiorul vieții lui despre el, despre noi, despre visuri și împliniri.

Valoarea fostului meu coleg de liceu Alexandru Ozunu a fost confirmată și de funcțiile (administrative) pe care le-a deținut în cadrul facultății, prodecan, decan (două mandate, în perioada 2012 – 2020) dar, mi-a destăinuit, pe la mijlocul anului trecut, a hotărât să reducă turația „vehicolului” profesional – academic pe care l-a strunit ferm în cariera lui. S-a decis să-i lase și pe tineri să se implice, să crească, iar el să se dedice și unor „fapte” de suflet. Poate așteptatul volum comun („bicefal”) de poezie pe care-l „discutăm” de mulți ani va găsi nișa, timpul potrivit, pentru a fi oferit publicului.

Realizez, scriind despre prietenul meu, că am căzut și eu în păcatul biografului pragmatic, concentrat pe jaloanele tehniciste, de performanță, fiind prea puțin sentimental, subiectiv, așa cum șade bine unor iubitori de poezie. Fără discuție, în prim plan sunt realizările lui pe palierul științei, nu puteam să divaghez și să fiu inadecvat timpurilor noastre.

Recunosc, aștept următoarele ocazii, în sperața că vom mai avea mai mult timp pentru sufletul nostru, că mă gândesc la câteva proiecte literare pe care sper să le putem „implementa”, cu sufletul și gândul la anii care ne-au marcat, pentru a dezvălui mai mult din cotloanele zbaterilor…. imateriale.

Dar acum, aici, la această primă „bornă” aniversară, sunt „constrâns” de sustenabilele succese ale profesorului universitar doctor inginer Alexandru Ozunu, în domeniul lui profesional de activitate, doar să punctez, să fiu extrem de succint!

Așadar, prietene, ai ales traseul maxim, din Sighet spre Capitală – unde ai făcut popasul pentru fixarea temeliei inginerești – pe care ai construit cu încredere și devotament o carieră onorabilă, ai perseverat și ai „modelat” dezastrele printr-o „pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate”. Sunt convins că Alexandru Ozunu s-a dedicat profesiei mult peste nivelul așteptărilor, a pretențiilor și s-a focalizat imperturbabil pe domeniul care va marca – probabil – configurația secolului XXI: ingineria mediului.

Ce-ți poți dori mai mult, Alexandru – Sandule?!… Ești în top! Iar eu pot spune mai mult/ multe?!… Nu are niciun sens, puteți/ putem găsi pe toate platformele virtuale informații despre Alexandru Ozunu iar eu nu pot „plusa” cu noutăți. Mă opresc, acum, aici!… Știu că Alexandru (Sandu) va continua – nehazardat – munca ce l-a consacrat, dar, se va „îndrepta” și spre pasiunile extraprofesionale pentru a rămâne mereu tânăr!

Sunt pregătit să descifrez – acolo unde va fi posibil – proiectele ce vor urma de mâine încolo! Sunt pregătit să-i „comentez” și următoarele… borne! Borne mai solide, mai vizibile!

Să ne vedem mereu, cu bine, prietene, să ne-nfruntăm viguroși anii ce vin, să ne desăvârșim în poemul vieții!

Ion MARIȘ

(text publicat în volumul Mediul ca risc și urgență/ Environment as risk and emergency, Editura Valea Verde, 2021)