Liceul Tehnologic Forestier Sighetul Marmației fructifică din plin prezentul pentru a asigura viitorul tinerilor elevi. Un nou proiect Erasmus + („O șansă pentru noi, acum și în viitor”) a fost accesat, iar grantul de 97.676 Euro va sprjini mobilitatea pentru 34 elevi. Tinerii de la liceul din Sighet se vor deplasa în Portugalia și Polonia pentru a deprinde și dobândi competențe profesionale specifice unor domenii de calificare (frizer, coafor, manichurist, operator mașini cu comandă numerică etc.) identificate ca fiind foarte actuale pe piața muncii. Tinerii se vor acomoda și adapta unui mediu socio – profesional multicultural, specific Uniunii (Statelor) Europene, îmbunătățindu-și competențele lingvistice și nu în ultimul rând vor contribui la promovarea și dezvoltarea parteneriatelor transnaționale. Activitățile proiectului contribuie în mod direct la mobilitatea profesională și dezvoltarea instituțională.

Liceul Tehnologic Forestier din Sighet (director – prof. Mariana Ștețca, director adjunct – Maria Roman) are deja experiență în acest tip de proiecte. Un proiect asemănător s-a încheiat în cursul acestei luni, beneficiarii direcți fiind 38 de elevi care au fost selectați pentru stagii în Portugalia și Polonia. Prin intermediul Consorțiului VET4Tourism & Maramureș (compus din Colegiul Economic „Pintea Viteazul” din Cavnic, Liceul Tehnologic Forestier Sighet și Liceul Borșa) a demarat anul trecut un alt proiect care a oferit șansa participării altor 14 tineri „LTF-iști” de la clasa de turism la un stagiu educațional.

Demararea noului proiect s-a făcut în prezența foarte multor elevi, părinți și profesori, directoarea liceului, prof. Mariana Ștețca, oferindu-le elevilor posibilitatea de-a analiza rezultatele obținute în proiectul anterior și de-a beneficia de pledoaria unor elevi care au fost implicați și au participat în urmă cu un an la mobilitățile precedente din Portugalia și Polonia. Au fost prezentate scurte filmulețe cu elevii – beneficiari din anul precedent, cei care au fost răsplătiți și cu „Certificatul Europass”, certificat ce le-a fost înmânat de către profesorii însoțitori (Mirela Nan, Ildiko Hoffer, Nicolae Sandu, Ioana Csillik) și profesorul monitor (Mariana Ștețca). Cu „pașaportul” recunoscut pe piața muncii din Europa la dosar, tinerii își identifică – sperăm – mai ușor, destinațiile… profesionale.

Un material „motivațional” a fost prezentat și de doamna Adina Costinar de la Colegiului Economic din Cavnic, coordonator de proiect, iar interesul elevilor forestieri se pare că este pe măsura… oportunităților.

La întâlnirea de promovare a proiectului a participat și inspectorul școlar d-na Simona Malearciuc, care le-a vorbit elevilor despre importanța și relevanța acestor proiecte de mobilitate în context european.

Succes LTF în noul proiect și… multe alte șanse!

Ion MARIȘ

Mihai Borodi a plecat spre Cer în urmă cu câteva luni (mai 2019), dar ni l-a lăsat pe pământ pe Eminescu! Pe pământ sighetean, la capătul străzii Mihai Eminescu s-a așezat în tihnă, de sâmbătă 12 octombrie 2019, Eminescu.

Sculptorul Mihai Borodi s-a dus în eternitate lângă Mihai Eminescu. Probabil stau la povești și, Doamne!, au ce-și povesti… au trecut – fiecare într-o altă epocă – prin multe „scene” aproape comparabile, precum zis-a poetul „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă“ dar, toate s-au sfârșit cu bine, Mihai Poetul și Mihai Sculptorul și-au găsit liniștea. Amândoi pe Insula Nordului.

A fost o zi minunată de toamnă sâmbătă, când tineri și vârstnici, de aici și de peste Tisa s-au oprit în Parcul Grădina Morii să-i spună Eminescului cât de multă poezie se ascunde în Sighetul Marmației. Și poezie, și cântec, și patimi, și orgolii, și filosofie, și teatru, căci toate dau măsura nivelului intelectual al unei comunități.

Primarul Sighetului și-a dorit bustul lui Eminescu și aici, pentru a-l lega de Eminescu din Slatina (Ucraina). Da, acesta a devenit un proiect frumos, sprijinit de oameni generoși (Dan Ofrim, Alex Tivadar, dr. Grigore Turda, Adriana Curmei, Florin Marina, Marius Calena, Adi Ieudean etc.).

„Zică toți ce vor să zică,/ Treacă-n lume cine-o trece;/ Ca să nu-ndrăgești nimică,/ Tu rămâi la toate rece.”

M-am întâlnit cu sculptorul Mihai Borodi înainte de ultima lui plecare în Franța, de unde s-a întors definitiv acasă și, mi-a povestit și detailat câteva aspecte care-l frământau. N-a fost să fie învingătorul „rece”, îl intrigau măștile ce-l înconjurau temporar dar, dorințele lui – credea – prindeau contur. Își căuta alinarea și prin/cu Eminescu.

Până la urmă, ce contează este că pe lângă busturile lui Ioan Mihaly de Apșa, Leonard Mociulschi și Ion Buteanu, Mihai Borodi a mai așezat un bust pe pământ sighetean, pentru nemurire. Să nu fiți supărați pe noi, nici tu, Mihai, nici tu, Mișu!

Stimați sigheteni, când vă veți plimba pe la Grădina Morii și veți trece pe lângă bustul lui Eminescu încercați să vă amintiți câteva versuri de-ale marelui poet. Acesta să fie mesajul vostru pentru respect și pomenire!

Ion MARIȘ

Video: Ion Mariș

Gheorghe Mihai Bârlea este o personalitate sigheteană foarte vizibilă atât la nivel local dar și în sferele… înalte. Această recunoaștere nu derivă – evident – doar din funcțiile politice deținute. :))

G. M. Bârlea a pornit spre Sighet după Școala Generală din satul Nănești și a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1970, urmat de Facultatea de Filosofie din Iași. Și-a completat studiile și pe segmentul juridic absolvind și Facultatea de Drept, după care, în anul 2000 și-a luat doctoratul în sociologie.

Cu poezia s-a împrietenit devreme, din anii de liceu și nu s-a mai dezis de prima dragoste niciodată.

Cariera profesională a lui G.M. Bârlea este legată de la începuturile sale de Biblioteca Municipală din Sighet, fiind bibliotecar și apoi director. A ocupat funcții și demnități publice, dintre care amintim: consilier și consilier-șef al fostului Inspectorat pentru cultură al județului Maramureș (1991-1997, în două etape), prefect al județului (1997-2000), senator în Parlamentul României (2008-2012), lector, conferențiar universitar și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare timp de 7 ani și jumătate, unde își continuă și azi activitatea ca profesor asociat. Dar prietenii și cunoscătorii îl consideră un om de omenie, mai presus de toate demnitățile.

A publicat numeroase volume de autor („Mentalități în tranziție”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2003; „Eminescu. Teme metafizice și sociologice”, Cluj Napoca, Ed. Limes, 2004; „Documentar bibliografic”, Baia Mare, Ed. Proema, 2011; „Elita academică în închisoarea politică de la Sighet (1950 – 1955)”, Baia Mare, 2017) și alte multe volume la care este coautor. Diverse scrieri i-au apărut și în volume colective, îi găsim numele în diferite publicații de specialitate, în reviste de cultură și în cotidiene regionale sau naționale. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1999.

Este Cetățean de Onoare al localităților Bârsana, Șieu, Poienile de sub Munte, Repedea, Petrova, Slatina și Apșa de Jos (Ucraina).

Revenind la poezie, nu putem să trecem prin această scurtă prezentare, fără să-i amintim volumele publicate: „Din penumbră”, Cluj Napoca, Ed. Cartimpex, 1999; „Lasă-te prădat”, Sighet, Ed. Echim, 1999; „Ceremonia clipei”, Sighet, Ed. Echim, 2006; „Umbra lucrurilor”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 2010. Are numeroase prezențe cu/prin poezie în multe antologii colective și… (n-a fost ușor!) ne aflăm față-n față pentru un interviu alert (mi-a tot spus, pe parcursul mai multor săptămâni, luni, că are mereu altceva de făcut, de scris, de… alergat). E greu cu senatorii – poeți!

Dar, în sfârșit, G. M. Bârlea a decis să vorbească!…

Ion Mariș (IM): Stimate domnule Gheorghe Mihai Bârlea, ai trecut prin multe funcții. Cum îți spune lumea, domnule profesor, domnule poet, domnule senator?
Gheorghe Mihai Bârlea (GMB): Cum dorește. Agreez îndeosebi formulele simple, directe, mai puțin ceremonioase sau legate de statusul și poziția publică avute la un moment dat. În familie și de către cei apropiați mi se spune Mihai, prenume dobândit în spiritul tradiției, după ce am fost „vândut” cu un leu și cu un ou, când aveam doar câteva luni, pe fereastră, unei moașe din satul meu, Nănești, ca să se depărteze bolile și duhurile rele, de mine și de fratele meu. Dar în quasitotalitatea prietenilor și cunoștințelor mi se adresează cu Gheorghe sau Ghiță și mă simt la fel de confortabil. Spre amuzamentul dvs., cu apelativul Ghiță, dobândit la începutul liceului, am avut probleme emoționale, pentru că în satul meu numele de Ghiță avea și niște conotații ironice.

IM: Domnule – senator – poet, dragă Ghiță, cum definești drumul tău de la Nănești spre… culmi? Este o poveste de succes?
GMB: Privind retrospectiv, parcursul meu nu este neapărat foarte spectaculos, chiar dacă după anii ′90 am ocupat demnități publice importante. Am pornit de la o condiție familială modestă, dar cu părinți dispuși să se sacrifice pentru noi, frații gemeni, mutându-se din sat la oraș. Mama, în special, mi-a fost și primul profesor de poezie fiind o excelentă poetă populară și ne-a inoculat prin educația primită respectul pentru oameni, pentru omenie, muncă și frumos, atribute ce definesc noblețea persoanei umane. „A fi mare nu-i mirare, a fi om e lucru mare”, ne-a spus mereu mama și această axiomă mi-a marcat pentru totdeauna viața.

IM: Ai fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”. Cum te-ai acomodat cu… băieții de la oraș?
GMB: N-a fost simplu. Diferențele dintre rural și urban erau atunci mult mai accentuate. A fost un șoc cultural, în primul rând. Am resimțit și anumite frustrări, sesizând la unii dascăli o atitudine mai binevoitoare, ca să nu spun altfel, pentru cei proveniți de la oraș. Treptat lucrurile au intrat în normalitate și relațiile dintre colegi și profesori îmi provoacă și acum amintiri frumoase. Mulți dascăli au devenit modele didactice și intelectuale, contând în educația și formarea noastră. Dintre cei cu care am făcut 4 ani de zile discipline din curricula școlară, de care m-am simțit oarecum mai apropiat, îi amintesc pe Ion Vancea, Eracle Titircă, doamna Motogna, Eusebia Negrea, Witman Cecilia, o excepțională profesoară de muzică. Dar port respect egal și altor dascăli din anii de liceu. O remarcă meritată pentru doamna director Cornelia Circa, impunătoare și exigentă.

IM: Din ce știu, v-ați format acolo o echipă de poeți. Cum s-a întâmplat? Cine v-a descoperit?
GMB: Meritul le revine profesorilor Ion Vancea și Eracle Titircă, mai interesați decât alții să-i descopere pe cei cu înclinații spre literatură și artă. Domnul Titircă ne-a reunit într-o echipă redacțională pentru prima revistă școlară a liceului de după cel de-al doilea război mondial, „Zări senine”. Acolo am publicat în premieră poezie eu, Andrei Făt, Marin Slujeru, Ileana Mihai, Emil Cristescu. Alții au publicat eseuri sau probleme din domeniul științelor. A fost încurajator pentru noi, mai ales că inclusiv la revistele școlare se exercita vigilența ideologică, adică o oarecare cenzură. Unii am confirmat în literatură, alții în alte domenii. Important este că au fost dascăli care au încurajat creativitatea elevilor și un climat favorabil afirmării unor talente. De exemplu, fratelui meu Vasile, domnul Titircă i-a organizat prima expoziție de pictură în sala de sport. Dar adevărata școală de poezie am întâlnit-o în anii de liceu la cenaclul „George Coșbuc” și ulterior „Alexandru Ivasiuc“ – a rezultatat din disidența noastră, de la unii membri, îndeosebi dascăli, dar mai reticenți față de înnoirea limbajului poetic declanșat de generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mircea Dinescu și mulți alții. Ne-am întâlnit aici, eu, Gheorghe Pârja de la Liceul Pedagogic, Andrei Făt, Marin Slujeru, Echim Vancea, Ileana Mihai și alții. Am devenit cum s-ar spune „nucleul dur” în jurul cărora s-a proiectat mai târziu Festivalul Național de Poezie de la Sighet, avându-l în frunte pe regretatul Laurențiu Ulici, a cărui prietenie nu poate fi uitată și fără de care mulți tineri n-ar fi fost ce sunt. Maeștrii ne-au fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, dar și Ion Ardeleanu-Mecena, Ion Ardeleanu-Pruncu, Mihai Dăncuș și alții, care ne-au devenit prieteni și de viață și de literatură, chiar colegi mai târziu. Rememorăm și azi savoarea culturală și poetică a întâlnirilor de cenaclu din fiecare marți seara, la Casa de Cultură din Sighet. Pentru adolescența noastră a contat enorm.

IM: Aveați un mentor printre profesori?
GMB: Pe unii i-am amintit, deși mentor este pretențios spus.

IM: Cum ați perceput tinerii deceniului 7, ai secolului XX, “curricula” comunistă?
GMB: După 1968, revoluția cehă părea să producă un dezgheț ideologic și în România, după două decenii de proletcultism. A fost de scurtă durată. Presiunea ideologică a unui stat totalitar nu o resimțeam foarte concret, cu atât mai puțin o înțelegeam la adevăratele ei dimensiuni. Statele totalitare știu prin manipulare să dispună de viața oamenilor. Cultul personalității a cuplului Ceaușescu căpătase proporții apocaliptice. La maturitate, după revoluția din decembrie ′89 îndeosebi, am putut descoperi că odată cu instalarea totalitarismului comunist în România, oamenii au devenit victimele unui experiment ideologic și politic cu consecințe dramatice. Elitele intelectuale au fost trimise în închisori, îndoctrinarea de masă a înstrăinat oamenii de adevărul istoric și de valorile identitare ale spiritului românesc. Grav a fost că nu aveam acces la adevăr, la ceea ce s-a întâmplat în spațiul concentrațional și în societatea românească în anii în care noi ne nășteam. Anii ′80 au culminat cu o umilitoare raționalizare a vieții cotidiene, prin limitarea accesului la bunuri de consum de bază. Cenzura asupra culturii a devenit mult mai agresivă. S-au interzis opere literare, dreptul de a publica pentru scriitori reputați, au fost interzise filmele, piesele de teatru care prin mesajul lor erau suspectate a fi ostile ideologiei partidului-stat.

IM: Ce îndeletniciri de timp liber aveați în anii de liceu?
GMB: Nu aveam și nu era posibilă o filozofie a timpului liber. Orașul era modest în oferte. Pentru liceeni distracția se limita la serile de dans organizate la liceu, la unele fiind eu însumi organizator. Pentru cei de la internate regulile și constrângerile erau mai numeroase. Pentru liceenii de azi pot părea absurde: să mergi la film doar organizat, obligativitatea purtării uniformei cu număr matricol, prezența obligatorie la festivități etc. Mai mult, se formau grupe de control în oraș și se administrau uneori sancțiuni disciplinare. Tinerețea și optimismul ne-a permis să depășim și astfel de limitări.

IM: Și te-ai dus spre Iași pentru a te face filosof printre comuniști. De ce la Iași, de ce filosofie?
GMB: Iașul a fost mai întâi o opțiune a fratelui Vasile, care se visa student la arte plastice. N-a fost să fie, concurența era de 50 pe un loc și favoriți erau nu întotdeauna cei mai talentați, ci fiii de demnitari. Opțiunea pentru filozofie am avut-o din liceu, dar după armată am făcut mai întâi biblioteconomia la București și abia în 1974 am intrat la filozofie. Nu am mers singur. În anii următori i-am luat cu mine pe Marin Slujeru și pe Petre Dunca. Iașul a fost și rămâne un oraș cu vestigii și memorie culturală excepționale, iar Universitatea și Facultatea de Filozofie în special avea profesori de elită, pentru care păstrez și azi respect, ba cu unii chiar relații de prietenie.

IM: Ai revenit după absolvirea facultății la Sighet. Pe ce post, în ce instituții? De ce?
GMB: Am precizat că debutul meu profesional este legat de Biblioteca Municipală, dar și de activitatea didactică pe care am desfășurat-o în paralel la unele licee din oraș.

IM: Cum te-ai „descurcat” până la schimbările din anul 1989?
GMB: Ambianța culturală a orașului, prietenii din instituțiile culturale au fost benefice evoluției mele intelectuale, chiar dacă resursele pentru o viață cotidiană decentă erau minimale. Resimțeam ca orice tânăr și ca orice cetățean frustrări și nemulțumiri sociale, sărăcia din jur. Toate acestea au devenit până la urmă acumulări negative în conștiința colectivă, care au devenit cauze ale revoltei populare din decembrie ′89.

IM: Literatura în societatea „multilateral dezvoltată” avea și unele grade de… libertate?
GMB: Am amintit despre cenzura ideologică ce se exercita asupra creatorilor de artă, scriitori, pictori, muzicieni, regizori. Invit pe liceenii de azi să viziteze Memorialul Sighet, unde sunt prezentate documente și momente ale represiunii împotriva culturii. Asta nu înseamnă că în acea perioadă nu s-au realizat opere de mare valoare în toate domeniile artistice. Se știe că marii creatori sunt mai greu de aliniat și de manipulat, chiar și în condițiile unui regim totalitar, după cum se găsesc și unii care din oportunism se pun în serviciul acestuia. Avem modele și exemple de curaj estetic și civic și în țară. L-aș aminti pe scriitorul Paul Goma, Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Nu trebuie să-i uităm pe scriitorii mari care s-au confruntat cu regimul de viață al închisorilor, îndeosebi în anii ′50 – ′60, din secolul trecut. Ei, alături de alți opozanți ai regimului comunist, constituie azi tezaurul de memorie și demnitate românească în confruntarea cu regimul. Posturile de radio „Europa Liberă” și „Vocea Americii” ne țineau în contact și cu scriitorii români din exil, cu climatul politic și cultural din Europa occidentală, cu disidența culturală din România, importantă chiar dacă nu de proporții ca în alte țări foste socialiste.

IM: Ascensiunea ta a început după anul 1989. Au trecut 30 de ani de inedită democrație. Spune-mi, care crezi că este cea mai mare performanță a ta din acest interval. Doar una!
GMB: Nu doresc să fac ierarhizări legate de momentele mai mult sau mai puțin semnificative din biografia mea. Răspunsul poate surprinde. Sunt mândru de contribuția mea la realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, alături de Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ioana Boca, Nicolae Noica, și de colegii de la muzeu, dintre care îi amintesc pe Ion Ilban, Petru Iuga, cercetătorii muzeografi Andreea și Robert Furtos. Această instituție a memoriei construită pe ruinele fostei închisori politice din anii ′50 este cea mai importantă operă a societății civile din România ultimelor trei decenii, considerată printre cele mai reprezentative instituții de gen din Europa, posesoare a mărcii Patrimoniului Cultural European. Peste 2.000.000 de vizitatori i-au trecut pragul.

IM: Ce te-a determinat să intri în „mocirla” politicii?
GMB: Ne place sau nu, politica face parte din dezvoltarea istorică a societăților, căreia individul nu i se poate sustrage. Se spune că e rău cu politica, dar nici fără politică nu se poate. Depinde de cine o face și pentru cine. Poți intra în politică din dorința sinceră de a face bine pentru oameni și comunități, după cum unii intră pentru propriile interese. Nu sunt corecte generalizările negative. Am avut onoarea să cunosc mulți oameni valoroși profesional, cu cariere respectabile, implicați și în politică. Din păcate, media românească obișnuiește să ne livreze pe micile ecrane pe carieriștii agresivi, cu tupeu și cu un jenant profil cultural și moral. În ce mă privește am crezut și cred că dimensiunea morală și intelectuală a omului politic sunt foarte importante.

IM: Pentru că ești de cealaltă parte a baricadei, în lumea politicienilor, spune-mi de ce nu se mișcă România cu o viteză mai mare?
GMB: La încheierea misiunii în România ambasadorul SUA Michael Quest a făcut o vizită la Memorial. L-am întrebat cu ce impresii pleacă din România. Răspunsul a fost în mare măsură admirativ, spunându-mi că a cunoscut o țară frumoasă, cu oameni talentați și instruiți, o cultură bogată, dar nu a înțeles de ce se fac prea lent schimbările de fond din România. Nici eu nu am un răspuns exhaustiv. Să-i facem responsabili doar pe decidenții politici și administrativi este comod. S-au făcut multe erori pe parcursul construirii capitalismului pe cadavrul economiei socialiste. Dar trebuie să admitem că și mentalitățile individuale și colective nu au fost ușor să fie orientate favorabil reformelor. Retoric, toată lumea spunea DA reformelor, dar să nu treacă prin curtea mea, pe la locul meu de muncă. Reformarea unei societăți este un proces complex și de durată, dependent de factori interni și externi, de competențele și onestitatea decidenților. Avem, din păcate, restanțe mari la viteza schimbărilor în bine.

IM: Românii părăsesc masiv țara, tineri calificați și înalt calificați, intelectuali, muncitori profesioniști „fug” de pe plaiurile mioritice. Nu-i oare rezultatul unor politici proaste implementate la noi? Nu crezi că voi, politicienii, ați făcut prea puțin?
GMB: Migrația este cel mai grav fenomen sociologic cu care ne confruntăm, nu doar statistic ci și din perspectiva calității profesionale ale celor plecați, specialiști de mare clasă, în toate domeniile, muncitori de înaltă calificare. Se depopulează comunități. Rata scăzută a natalității este îngrijorătoare, iar politicile nataliste incoerente și insuficiente. În prezent, criza forței de muncă este mai acută decât oricând. Deja aducem muncitori din zonele asiatice. Avem, așadar, nevoie de politici publice mai bine focalizate pe aceste fenomene, care pe termen lung pot avea consecințe dramatice pentru destinul nostru ca națiune.

IM: Cum evaluezi starea cultural – artistică actuală a Sighetului?
GMB: Sighetul a fost un pol cultural al județului, perpetuează și în prezent unele manifestări cu rezonanță națională. Instituțiile muzeale îndeosebi, bibliotecile, școlile dispun de un patrimoniu valoros, insuficient etalat. Opinez că unele manifestări suferă de o uzură excesivă și pretind o urgentă redefinire a lor. Am făcut personal unele propuneri. Cultura în contemporaneitate își redefinește paradigmele sub impactul globalizării. Pretinde un spor de creativitate și management cultural performant, dar și de încurajarea și motivarea actului de creație și al creatorilor. Idei valabile și pentru Sighetul nostru.

IM: Ce puncte forte are azi Sighetul?
GMB: Reputația de capitală istorică a Maramureșului îi conferă Sighetului noblețe, dar nu este suficient, orașul are nevoie urgentă de un proiect de regenerare urbană, mai ales pe zona centrală, de o centură de ocolire pentru a fluidiza traficul, parcări, atragerea de fonduri europene pentru proiectele comunitare și susținerea instituțiilor publice din educație și sănătate.

IM: Pe ce proiect(e) te vei focaliza în următorii ani?
GMB: În curând îmi va apărea, la Editura Limes, un nou volum de poezie. Am și alte proiecte de scris, de publicat. Doresc să rămân o persoană implicată în viața socială și culturală. Nu în ultimul rând, să mă bucur de nepoțică și de nepoți, să-i observ cum cresc frumoși și optimiști. Urez Colegiului „Dragoș Vodă” la cât mai multe centenare, să rămână în continuare o citadelă de referință în educația tinerilor, în spațiul cultural și civic al Maramureșului Istoric. Să auzim numai de bine, cum ne saluta venerabilul meu prieten Mircea Carp, de la microfonul Europei Libere din Munchen, pe care l-am cunoscut la Memorialul Sighet.

IM: Mulțumesc, dragă domnule senator – poet Gheorghe Mihai Bârlea și, sper, să ți se mai audă vocea în comunitatea sigheteană deși – oficial – ești retras, pensionar! Ne vedem la Sărbătoarea Centenarului… dragoșist!

Ion MARIȘ

foto: Florentin Năsui

Caut să citesc ceva. Nimic nou în biblioteca de acasă. Câteva recomandări de la tata, dar nu-mi prea surâde nimic. Ușor mofturoasă,  stau și cuget, iar apoi îmi pică în mână o cărțulie pe care nu am citit-o de când a fost publicată, din anul 2016: „La masă cu președinții”, scrisă de “nașul” nostru rotarian, Ion Mariș.

Din aceste interviuri de suflet, mi-a venit ideea să-mi scot și eu puțin în evidență prietenii din Clubul Rotaract Sighetu Marmației, prieteni care au avut mandate frumoase și productive.

Clubul Rotaract Sighet a fost chartat pe data de 04 mai 2012, iar președintele fondator pe mandatul 2012/2013 a fost Camelia Korut (Pesek), aceasta fiind acum membră a Clubului Rotary Sighet. Probabil cel mai frumos proiect din mandatul Cameliei a fost „Sighetenii au talent”, proiect ce a adus un plus de culoare și de dinamism comunității sighetene. De asemenea, tot pe perioada mandatului 2012/2013 „s-a născut” un proiect Rotaract de suflet prin intermediul căruia facem mulți copii fericiți și astăzi, în preajma sărbătorilor de iarnă, și anume „Moș Nicolae caută ajutoare”.

Dan Ofrim s fost următorul președinte al clubului, în mandatul 2013/2014. Ceva foarte important s-a întâmplat în timpul mandatului lui Dan… s-a constituit Clubul Interact Sighet (am fost și eu membru fondator… ce vremuri faine!). Deși Clubul Interact și-a primit Charta (înscrisul oficial) doar în mandatul următor, Dan și-a oferit timpul și bunăvoința pentru a contribui la formarea adolescenților interactieni.

Mandatul 2014/2015 a fost al lui Valeriu Vana, mandat în care interactienii și-au primit Charta. Valeriu a iubit familia Rotary și a fost dedicat în acțiunile sale, punând suflet și dragoste în formarea Clubului Interact, fiind un îndrumător valoros. Multe s-au mai întâmplat pe mandatul acesta, dar după mine, unul dintre cele mai frumoase proiecte a fost „SQS”- concurs districtual de discursuri pe o temă dată. SPEECHES, QUESTIONS & SAND, este format din trei etape plus etapa finală. Oricum, nu aș vrea să omit Conferința Districtuală de la Sighet din acel an… un real succes.

După multe proiecte frumoase, ne-a surprins plăcut mandatul 2015/2016 cu președintele Levente Pesek. Cred că în mandatul lui Levi, Clubul s-a descurcat foarte bine financiar având multe proiecte de fundraising și multe fonduri alocate cauzelor identificate. În acest mandat a avut loc prima ediție a mult îndrăgitului proiect „O cană de fericire”, proiect de care ne bucurăm în fiecare iarnă.

În luna iulie a anului 2016, a primit colanul de președinte Diana Apopi (Boje). Dianei i-au plăcut mult proiectele sociale și comunitare, iar tocmai de aceea și-a axat mandatul pe cazuri sociale. Îmi amintesc cu mare drag de activitățile la Centrul Școlar de Educație Incluzivă sau de proiectel „Haine pe ață”- proiect care promovează și reciclarea printr-o regulă simplă: adu-ți hainele vechi de acasă, întinde-le pe ață și ia ce crezi că ți-ar plăcea. Hainele ce au rămas au fost donate la o casă de tip familial.

Ionel Mârza a urmat la președenția clubului în mandatul 2017/2018. În acest mandat, clubul a găzduit o Conferință Regională și s-a implicat în proiectul districtual Romania Roundtrip (tineri din diferite țări, care doresc să cunoască România, prin intermediul cluburilor Rotaract din Districtul 2241). Cred că proiectul „Sprijin pentru educație” a fost reprezentativ pentru mandatul lui Ionel. A fost chiar ideea lui. Am organizat un târg de “vechituri” în centrul orașului, iar din banii strânși, am echipat ghiozdane pentru copiii din familiile defavorizate.

A urmat Flaviu Gyalog pe lista președinților rotaractieni, care a avut grija de bunul mers al activităților clubului în mandatul 2018/2019. Proiectul “meu” de suflet din mandatul lui Flaviu a fost „Jocurile copilăriei”. Cât de frumos poate să fie ca pentru o zi, adulții să fie copii și să se joace „Elastic”, „Tubermane”, „Flori, fete și băieți”, „Țurcă” sau „Șotron”?

Anul acesta, suntem mândri că ne reprezintă Florin Pralea care și-a transmis deja intențiile* pentru mandatul acesta și îi dorim succes în următoarele proiecte și activități! Noi începem cu forțe proaspete, peste câteva zile, iar până atunci ne bucurăm de soarele cu iz – încă – de… vacanță!

*Puteți reciti articolul despre planurile Rotaract Sighet folosind următorul link:
https://www.salutsighet.ro/clubul-rotaract-sighet-este-al-sighetenilor/?fbclid=IwAR3AoB_S1DWQis9kgNkwboH3pkweMjwW4nWxKlOEhwOY1JovPmsBnEVbf4U

Oana Maria MARIȘ
PR și Social Media Officer –  Rotaract Club Sighet

Nu am cuvinte pentru ce se întâmplă în România, pentru imensa suferință a familiilor celor două tinere care au fost probabil ucise de un neom, de un criminal mizerabil din Caracal. De fapt de o lună, oficial, nu se întâmplă mai nimic! Doar constatăm – uimiți?! – câtă incompetență și corupție există în România, inclusiv în sistemul judiciar.

Iar noi, noi spectatorii… suntem din nou activi! Responsabili! Dar trebuie să recunoaștem: ne place să ne plângem! Ne place să ne auzim – brusc – vociferând! Luăm – parcă treziți dintr-un vis – atitudine!

În ultimii ani am publicat destul de multe articole despre mizeria din România, nu neapărat mizeria materială (românii au un grad de rezistență deosebit de ridicat!) ci mizeria MORALĂ. Știu că a constata doar, a vocifera la adăpostul mulțimii, la adăpostul „turmei”, a ne rezuma doar la nivel declarativ nu înseamnă mare lucru dar, pentru “fapte” este nevoie de curajul de-a te „mânji” și de-a te bate cu morile de vânt (cu ticăloșii și incompetenții, mai pe șleau spus). Recunosc, trebuie un curaj nebun pentru a intra în arenă, în „mocirla” politicii!

S-a tot vorbit despre rețelele mafiote care au pus stăpânire pe multe dintre segmentele economico – sociale din țară. Am avut atâtea exemple, de-a lungul timpului, de compromisuri și colaborare între politicieni și mafioți, cetățeni corupți, infractori și escroci, despre nepotism și favorizarea incompetenților. Am avut nenumărate exemple despre examene trucate și aranjamente pe sinecuri, pe posturi bine plătite.

Am avut exemple foarte bine documentate despre reprezentanți ai conducerii Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”, acolo unde mulți profesori universitari și-au plagiat doctoratele. Cum naiba pot fi pregătiți profesioniști 100 % de către plagiatori și generali incompetenți?! Cum naiba pot conduce țara politicieni care și-au cumpărat studiile universitare și doctoratele?! Cum pot avea nerușinarea să nu recunoască furtul, plagiatul, puși în fața faptelor, a evidențelor clare?!

Da, fenomenul degradării morale în primul rând, este omniprezent, la toate nivelele: instituții publice, ministere, facultăți etc. Avem documentate numeroase cazuri de părinți ce-și transmit posturile universitare în familie, copiilor, progeniturilor ghiftuite de petreceri și tupeu. Mass media a publicat zeci de exmple în care politrucii noștri își angajează progeniturile incompetente în tot felul de ministere, acolo unde deciziile acestora duc doar spre… falimentul României.

Să nu mai vorbim despre politicienii analfabeți care învață managementul de țară pe spinarea noastră. Și apoi, evident, își votează salarii și pensii speciale pentru eforturile lor false. E atâta mizerie în România, că ar trebui să declanșăm o altă revoluție care să-i pedepsească pe nenorociții care au distrus România, pe incompetenții și neprofesioniștii care s-au insinuat strategic în toate instituțiile Statului român. Cum pot fi eradicați? Cum putem schimba fața României? Este – din păcate – o “penibilă” întrebare retorică!

S-au pierdut zeci, sute de ore de dezbateri în media și-n parlament în care era deplâns confortul pușcăriașilor și criminalilor, drepturile lor care sunt – vai – atât de importante pentru clasa noastră politică. Vă pasă dacă niște mizerabili au condiții bune de detenție?! Acolo am ajuns?! Să trepidăm, să transpirăm ca s-o ducă bine infractorii? Dar idei, legi pentru întărirea democrației în România nu pot fi gândite? O strategie pentru binele României, a românilor de bun – simț, nu s-ar cere? Ne preocupă ca să asigurăm celor condamnați pentru multiple infracțiuni condiții decente și trai bun, când de fapt ar trebui să primească mai puțin decât rația celor mai amărâți dintre români, care nu sunt puțini.

Îmi doresc două lucruri importante și voi încerca să fac lobby pentru asta:
1. Să se limiteze “viața” parlamentarilor la cel mult două mandate; 2. Am mai spus-o de multe ori, și de asemenea, vreau să scriu negru pe alb: voi milita pentru maximizarea pedepselor, inclusiv închisoare pe viață, pentru criminali, violatori, pedofili!
Voi încerca să transmit mesajul meu prin care îmi doresc dublarea, triplarea pedepselor pentru cei care comit accidente mortale rutiere, pentru distribuitorii și consumatorii de droguri. Toți nemernicii care sfidează România și-o terfelesc zi de zi merită pedepsiți exemplar!

În România nu ne trebuie… blândețe. Ne trebuie legi drastice și aplicarea lor exemplară! Dar cu cine, de către cine? Cu șmecheri și incompetenți? Cu absolvenți de facultăți și doctorate făcute… on-line?

Cum putem, oare, declanșa trezirea conștiințelor?

Printr-o singură metodă: să ne activăm și să devenim spectatori activi, “spectatori angajați” (Raymond Aron). Să demascăm – în mod firesc – impostorii și incompetenții! Orice greșeală, ticăloșie, furt trebuie… viralizate, arătate lumii întregi! Poate așa îi vom face să se oprească! Fiind cu ochii pe ei și oficializându-le mizeriile! Poate scăpăm de acel segment al parveniților! Poate!

Oricum, tragedia fetelor din Caracal a zguduit un pic pestrița clasă politică ce patronează impasibilă “statul paralel” corupt și incompetent. De fapt, ei sunt statul paralel care a distrus România. Cei care au guvernat până azi țara! Cei care numesc – pe “criterii” de incompetență – conducătorii diverselor instituții sunt vinovați de subminarea autorității statului.

Fi-va oare cazul Caracal un tsunami care să zguduie sistemul ticăloșilor și al ticăloșiilor?

Vom afla lunile următoare ce a înțeles poporul din toată agitația caracaleană!

Ion MARIȘ

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!…

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)

Ȋn cadrul celei de a IX-a ediții a Festivalului de Folclor “Cuhea Voievodală”, în ziua de 27 iulie 2019, s-a desfășurat cea de a treia ediție a Simpozionului de istorie ”Cuhea în Istoria Maramureșului”, care în acest an a avut ca temă principală ”Contribuția voievodului Bogdan la întemeierea statului feudal Moldova”.

Simpozionul, deșfășurat în Biserica ortodoxă nouă, cu hramul “Ȋnvierea Domnului” (biserică de poveste: prin frumusețe și eleganță, prin entuziasmul ințiatorului, continuatorului și celui ce a inaugurat construcția, preotul local Chindriș Vasile, dar și prin faptul că a fost sfințită de către Mitropolitul Moldovei și Sucevei, ȋn 2002, actualul Patriarh al României, Daniel), a fost deschis de profesoara Anuța Enea-Bizău, primarul comunei, care a adresat un cuvânt de salut participanților, conferențiari și public.

Preotul actual al bisericii, Vasile Șimon, a vorbit despre inițiativa Partiarhiei României de a numi “2019, anul omagial al satului românesc – al preoților, ȋnvățătorilor și primarilor gospodari”, făcând referire la importanța acestor personalități ȋn viață satului de-a lungul istoriei, propunând citate din clasici:”eu cred că veșnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), și “țăranul român determină destinul nostru ca neam” (Liviu Rebreanu), completând că deși după ultimele decenii, satul și țăranul român nu mai sunt ce au fost, acesta (satul) continuă să trăiască.

Conferențiarii au fost: Ion Țelman, Lazăr Năsui, Vasile Coman, Vasile Chindriș, Dumitru Roșca, Ștefan Andreica, Vasile Mleșniță și Grigore Andreica. Temele prezentate se vor găsi pentru lectură ȋn cartea simpozionului. Importante au fost ideile lansate ȋn față auditoriului, de la mențiunea că ne aflăm ȋn cel mai important loc al istoriei României; nu e de ici-colea să calci ȋn locul din care a țâșnit izvorul descălecării Moldovei (și s-a vorbit de Bogdan, dar și de Dragoșul din amintirea cuhenilor), semnalând că, ȋncă de la 1353 au existat două moșii Cuhea, una aparținând lui Bogdan voievod, alta fiilor lui Iuga, fratele lui Bogdan și fost voievod – decedat ȋn acel moment, atâta timp cât Ștefan și Ioan, fiii săi, cer ȋntărirea vechilor hotare printr-un document din partea regelui maghiar, hotar ce sigur trecea prin mijlocul acesteia. Cunoscându-se obiceiul ȋmpărțirii averii ȋntre frații provenind dintr-o familie s-a lansat ideea că, Cuhea din vremuri vechi era o uriașă moșie ce a aparținut tatălui celor doi, Bogdan și Iuga, care desigur a fost tot voievod, și s-a făcut legătura ȋntre aceasta și Districtul Cuhea, menționat la 1447, identic ulterior cu Ierașul de sus, ce era cuprins ȋntre vârfurile munților Maramureșului și Rodnei, având ȋnspre apus o limită liniară nord-sud la Stânca dintre Strâmtura și Bârsana. Avem deci trei posesiuni Cuhea. S-a mers și mai departe, unul dintre conferențiari a “demonstrat” că numele acestui voievod, tatăl celor doi voievozi, era Ioan. Cum a făcut-o? Prin faptul că toate localitățile Districtului Cuhea, au o anumită clasificare, prediu: Bocicoelul, casă; Botiza (Batizhaza), sat; Dragomirești (Dragomerfalva), descendus – locul de staționare al oilor ȋn munți, posesiuni: Cuhea, Rozavlea, Borșa, Moisei, Ieud, Vișeu, Săliște etc. Inclusiv râurile Vișeu, Iza și Tisa, ȋși găsesc o explicație a numelui, cu excepția Ioodului. Vorbitorul a ȋncercat o explicație originală și a numelui Maramureș. Cum Ieudul, sub forma Iood, este menționat ȋn diploma din 2 februarie 1365, numele vine de la “Iohannes voievod”, din care prin haplologie (condensare) dispar anumite silabe, exemplul clasic fiind: Ma’ra’mu’, co’lé cu brȋ’ ș’ la’-Maramureș, coleșă cu brânză și lapte. Aluzie fiind evident la alimentele de bază ale maramureșenilor de altădată. Chiar Maramu’ ca nume (“de unde ești? Din Maramu’ ”, se auzea ȋn urmă cu cincizeci de ani ȋn vorbirea poporului) reprezintă un astfel de exemplu. Moșia Ieud a aparținut de posesiunea Cuhea și, tatăl celor doi, Bogdan și Iuga, putea să aibă case ȋn diferite locuri pe o posesiune (ca să nu existe o contradicție ȋn termeni, definim posesiunea ca fiind formată din mai multe moșii, lipite sau aflate la distanță unele de altele). Prima silabă Io din Iohannes și od, ultima din voievod, au dat prin fenomenul lingvistic menționat, IOOD, ce se putea construi și din forma românească “Ioan voievod”.

S-au analizat legăturile dintre Bocicoel și Cuhea, primul fiind ca un coridor de trecere ȋntre crengile acvatice ce structurau posesiunea Cuhea, Valea Vișeului și Valea Izei. S-a amintit de un preot Mariș cu rădăcini ȋn Cuhea, mutat ȋn Ungaria, ce ȋși cerea actele de nobilitate pe la 1828, de Artemie Anderco, preotul Cuhei și protopopul ulterior al Ieudului, descoperitorul “Codicelui de la Ieud”, de Ilie Lazăr, avocatul săritor ȋn apărea intereselor cuhenilor ȋn fața unor nedreptăți ȋn vânzări de păduri. Toate s-au spus după o anumită ”rânduială”, specifică oamenilor simpli, după cum vorbea unul dintre conferențiari. Surprind cele două denumiri de Basarabă ȋntâlnite ȋn zile noastre ȋn toponimia Bocicoelului. Și multe mai sunt de scris despre cele spuse. Expresiile lui Radu Popa, istoricul ce a efectuat și săpături ȋn comună, de ”Cnezatul de vale al Bogdăneștilor” este o formulare neelegantă, Bogdan n-a fost vreodată cneaz, existând cinci cnezate ȋn Districtul Cuhei-Săcel Săliște, Vișeu de Jos, Strâmtura și cel din posesiunea Cuhea, nelegate, toate subordonate cetății Hustului, clar cu rol militar. Nefericită este și mențiunea Dragoșești, sub forma moșia, puterea, ocupația Dragoșeștilor, fără vreo legătură cu Dragoș, alt ȋntemeietor, aplicată asupra lui Drag, fiul lui Sas, voievodul rănit ȋntors ȋn Maramureș de pe câmpurile de luptă ale Moldovei.

Rețin o frază: dacă Ieudul, de care s-a tot vorbit, are aproape treizeci de preoți, ar trebui ca localitatea Bogdan Vodă să aibă ȋn următorii ani, formați dintre elevii cuheni, tot pe atâția istorici, muzeografi (și Cuhea nu are un muzeu!), arhivari, profesori de istorie.

S-a trecut și la povestea cărții “Cuhea voievodală”, apărută într-o formă grafică de excepție, tipărită la Aska Grafika din Sighetu Marmației și publicată la Editura Valea Verde (editor, Ion Mariș) din aceeași localitate, născută din prezentarea marilor fapte ale voievozilor cuheni, din respect pentru evocările lăsate prin documente de cei din Cuhea de altădată sau din zonele adiacente, adică din Districtul ulterior al Cuhei, ce prinde între coperțile sale lucrările științifice din anii 2017 și 2018.

Și fiecare vorbitor, cu o carte ȋn palme, s-a ȋntors în istorie, neuitând să menționeze că trecerea Voievodului ȋntemeietor în Moldova va face să curgă multă cerneală, cu drumul până la Baia, viitoarea capitală, și că se vor scrie nenumărate cărți ce vor descoase istoria Cuhei și a celui mai important om al ei, Bogdan.

 Lazăr NĂSUI 

A devenit deja o tradiție ca la începutul lunii august, Sighetul să găzduiască o tabără internațională destinată tinerilor, tabără ce se desfășoară sub binecunoscuta “emblemă” ROTARY. În acest an, vineri, 02 august, a avut loc deschiderea oficială a taberei internaționale organizată de Rotary Club Sighet Voievodal, având sprijinul cluburilor Rotary Sighet, Rotary Vișeu de Sus și Rotaract Sighet, dar și al altor instituții și firme sighetene. La tabăra din acest an (la care cererea a fost de câteva ori mai mare decât numărul locurilor disponibile!), participă 13 tineri (cu vârste cuprinse între 16 și 21 de ani) din Cehia, Rusia, Elveția, Germania, Spania, Marea Britanie, Taiwan, Franța, Turcia, Egipt și Italia.

Primarul municipiului Sighet, Horia Scubli, membru Rotary și inițiatorul taberei, a fost prezent la deschiderea oficială a taberei, care a avut loc la sediul primăriei, la ceremonie fiind prezent și Viorel Brad (Rotary Club Arad), responsabilul programului YEP la nivelul Districtului 2241. Au fost prezenți și președinții cluburilor Rotary Sighet Voievodal (Gabriela Pipaș), Rotary Sighet (Ioan Oniga), Rotaract Sighet (Florin Pralea), Dan Iurca (asistent guvernator și supervizorul programului… culinar al taberei) dar și alți membri ai cluburilor implicate în desfășurarea taberei.

Responsabilul cu activitățile din program (diversificate și foarte „apetisante”), pe parcursul celor 10 zile de tabără, este Crina Pârja, membră a Clubului Rotary Voievodal. Ceremonia de deschidere a dat startul oficial unui program care oferă tinerilor ocazia de-a cunoaște Țara Maramureșului în detaliile cele mai atractive: turistice, culturale, culinare etc…

A șasea ediție a Taberei Internaționale Rotary de la Sighet oferă tinerilor participanți un “pachet tradițional” consistent, prin care se vor bucura de muzica și dansul maramureșean, meșteșugurile locale, obiectivele turistice consacrate (Mănăstirea Bârsana, Mocănița etc.), și mai ales, alături de voluntari locali, vor avea ocazia să interacționeze cu… oamenii buni ai zonei!

Distracție plăcută tinerilor din lumea largă, sosiți la noi ca să se îmbogățească spiritual din frumusețile durabile ale Maramureșului!

Ion MARIȘ
Rotary Club Sighet

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… „profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul „secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit Liceul „Dragoș – Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit „Dragoș – Vodă” în anul 1988, la liceul care a „trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. „neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a „distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au „descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de „supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum „arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi „eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații „bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta „urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… „sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu „atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la „Babeș – Bolyai” sau „Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului „dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ

Impresionant! Remarcabil!… Citesc zecile de pagini ale CV – ului domnului Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac și mă înteb când a avut „timp” de atâtea titluri, conferințe, lucrări etc… Nu-l cunosc personal, am discutat telefonic, am întrebat, mi-a răspuns cu amabilitate și-un umor fin și… Dar mai bine vă redau – pentru a vă capta atenția! – câteva date din biografia absolventului Liceului „Dragoș Vodă”, promoția 1972 (cu nota 10 la matematică).

Profesorul universitar Ioan Dzițac s-a „deconspirat” firesc, din start: „provin dintr-un mediu defavorizat, am urmat clasele I-IV într-un cătun de munte din comuna Repedea, la simultan total, cu un învățător care avea doar șapte clase; în clasele I-VIII n-am avut niciun profesor calificat, doar suplinitori; după clasa a VIII-a am picat admiterea la Liceul Pedagogic, fiind respins la muzică și am ratat prima sesiune de admitere la Liceul „Dragoș Vodă” – cu nota 3 la matematică (!); tata avea o pensie care acoperea doar costul internatului”.

Dar… a depășit prin ambiție și muncă toate obstacolele; după bacalaureat a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, obținând Diploma de Licență în Matematică cu nota zece (în anul 1977) și, ulterior, Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova. A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și este membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul ”One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul ”Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020. Suficient?!… cred că v-am convins!

A fost o scurtă prezentare, se mai pot spune o mulțime de lucruri importante despre profesorul universitar plecat din Repedea Maramureșului dar, mai bine încerc să-l „descos” printr-o serie diversificată de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor universitar, nu este prea… fulminantă ascensiunea dumneavoastră? Ce puncte forte considerați că aveți și/ sau ați avut?
Ioan Dzițac (ID): Ascensiunea mea poate părea fulminantă din exterior, dar ea se bazează pe acumulări paralele, în timp, materializate în momente de oportunitate. De exemplu, am avut două manuscrise dinainte de 1989, pe care le-am publicat în 1992 respectiv în 2000. În 1992 am publicat o culegere de matematică pentru cei mici. Astfel de culegeri nu se găseau atunci pe piață și un tiraj de 13.000 de exemplare s-a epuizat rapid. În 2000 am publicat patru cărți în total, dar munca la ele a început cu cel puțin șapte ani mai devreme. La fel s-a întâmplat și în 2006. Totul se bazează pe o muncă continuă și bine structurată.

IM: Ce au însemnat pentru dumneavoastră studiile la Liceul „Dragoș Vodă”?
ID: La Liceul „Dragoș Vodă” (LDV) aș putea zice că am ajuns întâmplător, dar cred că nimic nu este întămplător în viață. Cel mai apropiat liceu de mine era la Vișeu de Sus. Distanța de la Repedea la Vișeu de Sus este de 30 km, iar până la Sighet este dublă. Explicația este că am venit la Sighet pentru Liceul Pedagogic, la sugestia unuia din frații mei, care era învățător la Repedea. Fiind afon, am fost respins la muzică și atunci m-am înscris la LDV. Nu știu cum ar fi fost la liceul din Vișeu de Sus, dar diferența dintre dascălii din Repedea și cei de la LDV era una de neimaginat pentru mine. La LDV am fost coleg de bancă, în toți anii de liceu, cu Ioan Drimuș, căruia, nu știu de ce, îi zicem și azi Găvrila (deși în CI este doar Ioan! 🙂 ). El a terminat școala generală pe Șugău, unde a beneficiat totuși de dascăli mai buni decât mine, la Repedea, și avea acces și la meditații la Sighet. În programul meu de ”recuperare școlară” am beneficiat de ajutorul său generos. La LDV studiile mele, în afara lecțiilor curente, se împărțeau între umplerea lacunelor din școala generală, rezolvarea de probleme din Gazeta Matematică (care era cea mai ”dulce zăbavă” în timpul studiului individual obligatoriu de la internat) și lecturi la lumina lanternei (în domitor la internat, sub pătură, după ora stingerii). N-am fost ceea ce se numește un elev eminent (în clasa a XII-a am fost ierarhizat doar pe locul cinci). Învățam selectiv, mai mult ceea ce-mi plăcea și ceea ce era strict necesar pentru promovare (principiul efortului minim). Astfel, la examenul de bacalaureat am obținut media 10 la matematică și am intrat la facultate cu bursă (pe subiecte foarte grele și concurență destul de mare).

IM: Ce profesori considerați că și-au lăsat în mod special amprenta – în anii de liceu – asupra dezvoltării personalității dumneavoastră?
ID: În ordine alfabetică: Gheorghe Berinde (prof. de matematică în cl. X-XII, diriginte), Vasile Gogea (prof. de matematică în cl. IX-a, diriginte), Gheorghe Szőllősy (cerc de matematică), Eracle Titircă (psihologie), Ioan Vancea (limba și literatura română).

IM: Care au fost armele prin care ați reușit să anulați lacunele în educație pe care le-ați avut la începutul liceului?
ID: N-am vrut să devin nici securist și nici tractorist!… V-am povestit că am picat admiterea la LDV, în prima sesiune (1968), din cauza matematicii. Așa-zisul meu profesor de matematică din gimnaziu, un suplinitor cu studii liceale (probabil la ”metal-urgie”!), își conspecta lecțiile de matematică din carte într-un caiet și apoi ni le dicta. Ne scotea la tablă și ne punea să reproducem ce ne-a dictat el. Dacă nu știam, ne umplea, la început, de ”alese aprecieri”: ”tufă de Veneția, clei de Manciuria, vită încălțată, …”, apoi ne mai troznea și cu capul de tablă. Era floare la ureche să pic examenul la matematică. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, care a trăit între 1903 – 1978 și avea doar șase clase, știa mai multă matematică decât ”profesorul”. Era chiar talentat la matematică, de la el cred că am moștenit gena. Dar tata lucra la pădure și nu avea timp să mă ajute. Nu avea nici el talent pedagogic și era foarte dur. Când am venit de la Sighet, după examenul de admitere din prima sesiune, m-a întrebat sec:
– Ai reușit?
– Nu! am răspuns.
– Atunci te fac securist.
– Cum adică, am întrebat mirat, ce-i ăla securist?
– Te duci în șopru și iei securicea aceea mică cu coada lungă, iei și ranița mea cea veche, apoi te duci la vecinul Kerepi. El adună o echipă, formată din alți proști ca tine, cu care merge la defrișat de hățiș în plantațiile de brazi. (Plantațiile de rășinoase trebuiau protejate de foioasele naturale care ”le luau lumina”, cum ar fi scorușii, arinii, salcămii, mestecenii ș.a. Pentru această muncă, considerată ușoară și înjositoare pentru un butinar adevărat, erau folosiți adolescenții, care erau plătiți de mântuială de către ocoalele silvice).
– Tată, dar eu vrea să mai învăț în vara asta, au mai rămas câteva locuri la LDV pentru sesiunea de toamnă! am încercat eu să parez lovitura.
– Nu mă interesează, în clasa a VIII-a nu te-am reținut nicio zi de la școală pentru munci agricole. Dacă erai capabil, aveai destul timp să înveți. Ai picat la liceu, la muncă cu tine!
Orice insistență ar fi fost zadarnică. Mi-am pus în ranița veche, din piele de porc, toate cărțile de matematică din cl. V-VIII, am scos alimente de la magazinul forestier pentru o săptămână, pe tabel de credit, și am urcat la munte, la noul loc de muncă, alături de alți 14 ”securiști” și șeful de echipă (care nu muncea cu securea, doar ne îndruma și supraveghea). Cazarea era într-o colibă, care avea în mijloc o vatră de pietre pentru făcut foc deschis și o cujbă pentru agățat ceaune, care servea pentru gătit dar și pentru încălzit, deoarece nopțile la munte sunt reci și vara. Munca se presta zi-lumină, de luni de la ora 14 până sămbătă la ora 12, indiferent dacă era frumos sau ploaua. M-am înțeles cu Korop, așa era poreclit șeful de echipă – care era și ceterașul satului, să rămân să păzesc coliba sâmbătă și duminică, iar el să-mi scoată și alimentele mele pentru săptămâna următoare. Astfel, aveam o zi și jumătate pentru studiul matematicii. Aveam două alternative, ori învățam eficient și intram la liceu ori rămăneam ”securist” și apoi butinar pe viață. Mi-a reușit prima variantă și mi-am format și primele deprinderi de autodidact. Mi-am câștigat și bănuții cu care m-am dus la admitere. Am reușit să fiu eficient (într-o dedicație măgulitoare pe o carte, Acad. Gh. Păun mă numește ”cel eficient”).

IM: Tractorist, de ce?…
ID: În clasa a IX-a am făcut matematică cu prof. Vasile Gogea și am debutat cu doi de 3 și un 4. Nu stăteam grozav nici la restul disciplinelor, trebuind să trag din greu la recuperări din gimnaziu. Domnul Gogea, burlac fiind în acele vremuri, servea masa la cantina internatului unde locuiam și mă chema deseori la masa profesorilor să mă sfătuiască să scriu o scrisoare părinților să mă transfere la Școala profesională pentru mecanici agricoli de la Negrești-Oaș. Adică, să mă fac tractorist pentru că liceul nu este pentru mine, riscând să rămân repetent. Avea dreptate, la liceu cheltuiam pensia bătrânului meu tată pe cazare și masă, iar la școala profesională cazarea și masa erau gratuite. Dacă rămâneam repetent? Eu am tot amânat scrisoarea în cauză cu speranța că îmi voi corecta situația școlară. Salvarea a venit când nici nu mă așteptam. D-l Gogea era profesor stagiar și avea inspecția de definitivat în acel an școlar, chiar în primul trimestru. După ce și-a terminat lecția la noi la clasă, inspectorul i-a zis:
– Îmi dați voie să pun și eu o întrebare clasei?
– Sigur, a răspuns prof. Gogea.
Cu suprindere, am observat că Drimuș, care era cel mai bun la matematică din clasa noastră, nu ridică mâna. Era o întrebare mai mult de logică la care credeam că știu răspunsul. Precum în povestea cu elevul Bulă, am îndrăznit să ridic mâna, cu oarecare ezitare totuși. Inspectorul m-a invitat să răspund iar profesorul s-a făcut galben. „Răspuns corect!”, a zis inspectorul și a mai pus o întrebare. Scena s-a repetat, după care inspectorul l-a întrebat pe profesor: ”Ăsta e cel mai bun din clasă?” Profesorul, din galben s-a făcut roșu. Eu aveam în catalog doar doi de 3 și un 4…. Totuși, nu s-a pierdut cu firea și a dat un răspuns inteligent: ”Nu e cel mai bun, … dar e cel mai curajos.” În acel moment a apărut primul 10 în dreptul numelui meu și situația s-a schimbat radical. Venit la cantină în acea zi astrală, profesorul Gogea m-a chemat la masa profesorilor și m-a felicitat radios, întrebându-mă cu îngrijorare:
– Ai trimis scrisoarea la părinți?
– Vă rog să mă iertați, n-am avut bani de plic, am răspuns eu.
– Foarte bine, să nu mai trimiți nicio scrisoare, dar explică-mi ce se întămplă cu tine? I-am spus povestea cu ”greaua moștenire” de la Repedea. Situația s-a schimbat radical, am încheiat clasa a IX-a cu media 8 (opt) la matematică.

IM: Cum ați perceput și în ce măsură v-ați apropiat de viața adolescenților sigheteni din anii licelui?
ID: În timpul liceului am locuit la internat („cimitir al tinereții mele”, cum spunea George Bacovia). La internat aveam lumea noastră, a celor care proveneam din „locurile unde s-a născut veșnicia”, cum spunea Lucian Blaga. Adolescenții din Sighet pe care i-am cunoscut erau de două categorii: colegi de clasă sau corigenți la matematică (pe care îi meditam acasă la ei, la recomandarea profesorului de matematică Gh. Berinde și, spre bucuria mea, mai scăpam din prizonieratul din internat – cu bilet de voie semnat de diriginte – care era tot Berinde).

IM: După absolvirea liceului de ce ați ales… matematica?
ID: Conform psihologului american Howard Gardner, omul este înzestrat natural cu nouă tipuri de inteligență (Frames of Mind. The theory of multiple intelligences, 1983), dar în grade diferite. Evident, în 1972 nu se știa așa ceva. Făcând o analiză retrospectivă, eu stăteam mai bine la inteligența logico – matematică (în cl. a IX-a am debutat cu doi de 3 și un 4 la matematică, dar am terminat clasa cu media 8 (opt); din clasa a X-a am devenit olimpic la matematică, din clasa a XI-a meditam la matematică unii corigenți ai prof. Berinde, în clasa a XII-a meditam unele rude ale corigenților pentru admitere la facultate; la bacalaureat am obținut media 10), inteligența intrapersonală (psihologie, filozofie) și inteligența lingvistică – verbală (literatură, gramatică, limbi străine). Cel mai dezastruos stăteam cu inteligența muzicală (am fost respins la proba muzicală la Liceul Pedagogic din Sighet, iar la d-na prof. Wittman aveam la muzică media 6) și inteligența corporal – kinestezică (de exemplu n-am reușit niciodată să stau în cap (la propriu!), iar dl. prof. Ilnițchi nu-mi dădea mai mult de media 6 la educație fizică). Ca urmare, matematica era o alegere… naturală. Dar, deoarece eram copil sărac am fost sfătuit de diriginte să dau la Academia Tehnică Militară. Când am văzut cazarma militară unde urma să stau cinci ani, după patru ani de internat, n-am știut cum să scap de acolo. Foarte greu am reușit să mă retrag, e o poveste lungă și picantă. Am luat ultimul tren de la București la Cluj, ca să prind înscrierea, și am dat examenul de admitere la matematică… M-am înscris în ultima zi și am fost cazat într-o sală de lectură a unui cămin studențesc… doi pe o saltea! Ca o paranteză, colegul meu de saltea dădea la istorie și îl chema Bar. Eu îi spuneam ”barul meu de noapte” :). Cred că matematica era cea mai potrivită alegere pe care puteam s-o fac. Primii doi ani i-am făcut la comun cu informatica, care debutase la Cluj în 1971. Până la urmă mi-am dat doctoratul în informatică.

IM: Cum v-ați adaptat Clujului universitar? V-ați focalizat doar pe studiu?
ID: Spre deosebire de București, Clujul mi-a plăcut “din prima”. În facultate nu m-am omorât cu studiul aprofundat al matematicii, nu eram un ”șoarece de bibliotecă”, mă bazam pe înzestrarea mea naturală. În schimb, împrumutam de la Biblioteca Centrală Universitară cărți de poezie, romane, filozofie, psihologie, istorie ș.a. Aveam o sete de lectură fantastică, uneori uitam să merg și la masă. Cu un buchet de flori și o ciocolată reușeam să obțin și unele cărți interzise. A mai trebuit și să muncesc, bursa acoperea doar cazarea și masa. Dădeam meditații la matematică, făceam traduceri de specialitate din limba rusă și… reparam lăzi la ICVA.

IM: De la absolvirea facultății din Cluj până prin 1991, după revoluție, ați fost profesor de matematică la o școală generală din județul Bihor. Cât de… liniștit ați fost în acei ani? V-ați făcut datoria în epoca de aur?
ID: Am luat repartiția guvernamentală, la ”loz în plic”, la Liceul industrial din Aleșd (am aflat după un minut că puteam lua direct un post în municipiul Oradea, asta e o altă poveste picantă!). Pe urmă am ajuns detașat la o școală generală în Oradea. Contestat de o fostă colegă de facultate, am ajuns la o școală generală din Aleșd. După examenul de definitivat am ajuns din nou la Oradea, prin concurs, la o școală generală și apoi la un liceu. Eram ”tânăr și neliniștit”. La examenul de definitivat, pe care l-am dat la Cluj, am luat nota maximă, eu și un coleg din Baia Mare. Ni s-a propus să intrăm în învățământul superior la Cluj. Colegul, care era burlac, a rămas la Politehnica din Cluj, iar eu m-am întors la Oradea, din motive familiale. În învățământul preuniversitar am obținut definitivatul (1980), gradul didactic II (1985) și gradul didactic I (1990). În 1988 Ministerul Educației mi-a acordat titlul de ”Profesor evidențiat” pentru faptul că m-am remarcat în pregătirea lotului olimpic județean Bihor la matematică. Nu suportam educația comunistă, ateistă, informările politice, defilările de 23 august etc. Eram atenționat deseori de director să nu mai spun colegilor, în pauze, bancuri politice. Noroc că a venit rebeliunea din 1989, altfel cred că înnebuneam.

IM: La 38 de ani, ați început urcușul cu viteză mare în cariera universitară. Democrația a deschis porțile României spre lume. Dumneavoastră de ce ați ales pentru a performa, Oradea și nu… Clujul?
ID: Am ales Oradea din motive familiale.

IM: La ora aceasta sunteți unul dintre cei mai galonați profesori în grade universitare din mediul învățământului superior. Care considerați că sunt cele mai mari/ importante realizări științifice ale dumneavoastră?
ID: Am îndeplinit criteriile de promovare cu prisosință, dar nu am realizări deosebite în știință. Am ”mânjit” și eu marea cu valuri și am ”cârpit” cerul cu stele. Muncă de epigon pe tărâm științific, adică nu sunt un creator de domenii noi de cercetare, ci am continuat sau aplicat ce au început alții. Mă mândresc, în schimb, cu mediul de diseminare al cercetării pe care l-am creat pentru comunitatea științifică din domeniul informaticii, am fondat o revistă de top 50 internațional (IJCCC) și o conferință internațională foarte bine cotată (ICCCC).

IM: Sunteți profesor universitar la Universitatea Agora din Oradea. Cât de bine cotată este această universitate? Nu se confruntă oare România cu o „inflație” de… universități?
ID: Universitatea Agora este o universtate tânără (înființată în 2000), mică (în jur de 650 studenți, două facultăți), dinamică și onestă. A primit calificatifivul ”încredere” de la Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) la cele două evaluări (2010, 2018). Lucrez la această universitate din 2005, când nu reușeam să adunăm 300 de studenți în timp ce în Oradea dădeau examen pe calculator, la sediul unui liceu, cam 3.000 de studenți ai Universității „Spiru Haret” (care avea aprox. 300.000 de studenți online în toată țara). Au mai fost și alte universități mari, nu numai particulare, care și-au deschis sedii de calitate îndoielnică pe toate coclaurile din țară. De aici s-a născut sintagma „fabrici de diplome”. Dacă și Universitatea Agora ar fi fost o fabrică de diplome, am fi avut de 10 ori mai mulți studenți. Nu cred că numărul de universități este o problemă, ci calitatea lor. Eu am venit la o universitate privată, care era atunci neacreditată, de la o universitate de stat, unde aveam o poziție consolidată (eram directorul ales al Departamentului de Matematică și Informatică, care deservea toată Universitatea din Oradea și avea 40 de cadre didactice). A fost o provocare pentru mine, un pariu pe care l-am câștigat.

IM: Sunteți și specialist în informatică, inteligență artificială, sisteme distribuite inteligente, logică computațioanlă la Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad. Sunteți competitivi în disputa cu… Clujul?
ID: Noi nu avem dispute cu nimeni, ci luptăm pentru supraviețuirea învățământului informatic în România. La informatică toate centrele universitare au probleme cu criza de cadre didactice, situație pe care am prezentat-o într-o scrisoare deschisă în 2016: http://dzitac.ro/ro/ioan/scrisoare

IM: Nu ne dezumanizăm, oare, „iubind” atât de mult inteligența artificială?
ID: Încercăm să „umanizăm” roboții, să-i înzestrăm cu „sentimente”. Un exemplu este deja robotul Sophia. E o fază incipientă, dar cercetările continuă. Fiica mea cea mică, studentă la calculatoare la New York University din Abu Dhabi, este chiar acum la un intership la Biblioteca Congresului American (care are peste 30 de milioane de cărți) și scrie programe de calculator pentru o profesoară de inteligență artificială, programe care caută pasaje cu sentimente din cărțile bibliotecii… Da, inteligența artificială ia proporții greu de imaginat! De exemplu, programul de calculator numit „AlphaZero” bate orice campion mondial la șah, șah japonez și go! Și aceste produse inteligente au capacitatea de a învăța singure, de a se perfecționa mereu pe baza experienței acumulate… E greu să-mi imaginez ce proporții va lua inteligența artificială când va beneficia de suportul calculatorului quantic… Precum Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, tot așa omul încearcă să creeze robotul. Mă tem, însă, că babelizarea în știință, datorită complexității tot mai mari, a început să apară. La multe conferințe internaționale de informatică am observat că apar cercetători care vorbesc… singuri, restul nu pricepem nimic. Și nu din cauza limbii engleze, ci din cauza necunoașterii noului („Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe”, cum spunea Eminescu).

IM: Ce înseamnă, cum explicați pentru necunoscători, foarte succint, conceptul Fuzzy Logic?
ID: În traducere directă, ”fuzzy” înseamnă ”vag”, deci avem o logică a … vagului. Logica clasică, aristotelică, pretinde că este o logică a preciziei și operează doar cu două valori logice: adevărat sau fals (tertium non datur, o a treia posibilitate neexistând). Adică, o afirmație este sau adevărată sau falsă (i se mai spune și logica de tip „sau-sau”). Dacă afirmația „Acum eu sunt la Oradea” este adevărată, atunci afirmația ”Acum eu sunt la Sighet” este falsă. Omul nu poate fi deodată în două locuri diferite doar Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este, în același timp, și la Oradea și la Sighet (în acest caz avem de a face cu o logică de tip „și-și”).

Logica fuzzy este o logică de tip „și-și”, adică admite și alte valori de adevăr, în afară de adevărat sau fals, adică este o logică polivalentă. De exemplu, o logică fuzzy cu 3 valori logice de adevăr ar putea arăta astfel: adevarat (1), nici adevărat nici fals (1/2), fals (0). Acest model de logică cu mai mult de două valori, cunoscut încă din 1917 datorită matematicianului polonez Łukasiewicz, soluționează celebrul paradox al bărbierului a lui Bertrand Russel din 1919 („Figaro, bărbierul satului, încheie un contract cu primăria conform căruia el trebuie să servească numai pe acei care nu se bărbieresc singuri. Se pune problema: Cine îl bărbierește pe Figaro? Avem posibilitățile: Dacă Figaro se bărbierește singur, atunci conform convenției, nu îl mai bărbierște pe Figaro. Contradicție (în logica clasică)! Dacă Figaro nu se bărbierește singur, atunci conform înțelegerii, îl bărbierește pe Figaro. Din nou contradicție (în logica clasică)!”. Logica clasică, binară, este foarte potrivită pentru rezolvarea problemelor pentru care există modele matematice exacte. Dar, există foarte multe probleme pentru care nu se cunosc modele matematice exacte (probleme cu date imprecise, inexacte, cu adevăruri parțiale etc.). La rezolvarea acestor probleme se pretează utilizarea logicii fuzzy.

Cine vrea să înțeleagă mai ușor logica fuzzy, o poate face ascultând interviurile cu Constantin Virgil Negoiță, fost profesor la Universitatea Hunter din New York, unul dintre primii ”fuzzy-ști” din România și din lume, care este și un prolific scriitor, și care explică mult mai plastic decât mine logica vagului: http://dzitac.ro/ro/ioan/blog/negoita

IM: Logica Fuzzy a stârnit totuși destule controverse, iar părintele conceptului, prof. Lotfi A. Zadeh a ajuns în centrul atenției oamenilor de știință. Prof. Zadeh a fost mentorul dumneavoastră, după cum ați declarat. Cât de atașat ați fost de profesorul Zadeh și mai ales de teoriile științifice ale domniei sale și de ce?
ID: La moartea Profesorului Lotfi A. Zadeh (1921-2017) am scris un articol de 42 de pagini, în care am prezentat viața și opera sa: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/article/view/3111. Zadeh și-a publicat controversatul articol ”Fuzzy Sets” în 1965. Câteva contribuții timpurii în teoria mulțimilor fuzzy au fost publicate de cercetători români precum: Grigore C. Moisil (1968), Constantin V. Negoiță și Dan A. Ralescu (1974), Dan Butnariu (1978). Eu m-am apropiat de logica fuzzy după obținerea doctoratului (2002) și de atunci această teorie m-a fascinat. În 2006 am publicat primele articole în domeniu, în 2007 l-am cunoscut personal pe Zadeh, iar în 2008 a fost oaspetele meu la Băile Felix, la conferința internațională de calculatoare, comunicații și control (ICCCC) fondată de mine în 2006. În 2008 am semnat împreună un volum publicat de Editura Academiei Române, alături și de doi academicieni români, iar de atunci am ținut legătura prin e-mail până la moartea sa. A fost o personalitate copleșitoare prin bogăția de idei novatoare și de o modestie și generozitate rare. În 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, i-am dedicate un număr special în revista mea IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/53. În 2015, la împliniea a 50 de ani de la publicarea celebrului său articol, care a revoluționat lumea informaticii și a multor domenii ale științei, am publicat din nou un număr special în IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/106. Logica fuzzy are astăzi multe aplicații utile, de la produse inteligente pentru consumatori până la produse industrial – inteligente, cum ar fi: mașini de spălat, aparate de aer condiționat, camere video, camere video, sisteme fuzzy/neuro-fuzzy, minerir de date și de informații fuzzy, motoare de căutare fuzzy, microcontrolere, microprocesoare, procesarea semnalelor, controlere fuzzy/ neuro-fuzzy, detectoare de margine, recunoașterea vorbirii, luarea deciziilor în economie/ medicină, managementul cunoașterii, raționamet fuzzy etc. Lotfi A. Zadeh, inventatorul logicii fuzzy – ale cărui lucrări numără peste 228.000 de citări, a murit la 96 de ani, dar logica fuzzy este în viață și progresează prin urmașii săi.

IM: Vestul țării (Oradea, Aradul) este poziționat bine pe coordonatele dezvoltării științifice și tehnologice?
ID: Universitatea din Oradea are un puternic colectiv de matematicieni și fizicieni – recunoscuți pe plan mondial și un parc industrial tot mai dezvoltat. Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad se remarcă prin colective de cercetare în domeniul informaticii, fizicii, chimiei, industriei textile și automotive.

IM: Sunteți conducător de doctorat și profesor asociat la Universitatea din Craiova, profesor asociat la Școala de Management, Universitatea Academiei Chineze de Științe, Beijing – China, organizator de conferințe, director de centru de cercetare, membru în colective editoriale ale unor prestigioase reviste științifice, premii numeroase, distincții și… mă opresc aici, deși aș putea continua cu alte și alte realizări de-ale dumneavoastră. Ce alte alte “ținte” precise mai aveți în viață?
ID: În Genealogia Matematică, un proiect al Departamentului de Matematică din North Dakota – SUA, am ”strămoși”/maeștri științifici celebri (Grigor Moldovan, Tiberiu Popoviciu, Paul Montel, …, Euler, Gauss, Poisson, Bernoulli ș.a.). Deocamdată, eu nu am nici un ”urmaș”/discipol știintific, adică încă n-am generat niciun doctor în științe. Aș dori ca în acest arbore genealogic ramura mea să nu se ”usuce”, să ”produc” și eu urmași de valoare: https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=101873

IM: Ce valențe vă conferă atestatul de… abilitare? Pentru profani, ce înseamnă practic „Habil” – ul din titulatura dumneavoastră?
ID: Teza de abilitare este o cercetare postodoctorală, elaborată ”în regie proprie”, spre deosebire de teza de doctorat – unde există un conducător de doctorat. Teza de abilitare se susține la o școală doctorală acreditată, în fața unei comisii numită de minister. Obținerea atestatului de abilitate, cf. Legii Nr. 1/2011, dă dreptul posesorului de a conduce doctorate în domeniul respectiv. Termenul „abilitare” provine din latinescul „habilitare” și înseamnă potrivire, pricepere, îndemânare. Iată și definiția din Wikipedia: ”Abilitarea (sau habilitarea) definește calificarea pentru a desfășura activități autonome în învățământul universitar și este cheia pentru accesul la o carieră academică în multe țări europene. În ciuda tuturor schimbărilor implementate în sistemele europene de învățământ superior în timpul procesului Bologna, abilitarea rămâne cel mai înalt nivel de calificare academică.”

IM: Care credeți că este nivelul educației din țara noastră comparativ cu țările dezvoltate?
ID: Educația este în criză în întreaga lume, dintr-un motiv simplu: pregătim tinerii pentru ziua de mâine, dar… încă nu știm cum va arăta ziua de mâine. Îmi place cum abordează educația țările nordice, care o orientează pe cooperare, înțelegerea sensului, viziune practică și umanitate, în loc de o competiție absurdă și memorare mecanică. Fiica mea cea mică a obținut o diplomă de bacalaureat internațional în Danemarca. Timp de doi a studiat doar șapte discipline, fără note, din care a dat un examen de bacalaureat extrem de dur (peste 20 de probe!). Recent m-am întâlnit, la susținerea unei teze de doctorat, cu un profesor din SUA, plecat din România de peste 20 de ani. Era dezamăgit că și în SUA educația devine un business, iar universitățile tind să devină fabrici de diplome, urmărind profitul propriu. Singura deosebire față de România este că învățământul lor este orientat mai mult spre practică decât spre teorie, zice el. Și se pune accent mai mare pe pregătirea psihopedagogică a profesorilor.

IM: Cum vedeți viitorul României? Exodul „gulerelor albe” ne va permite să performăm durabil pe piața mondială?
ID: Nu mi-aș face griji prea mari din pricina asta. Trăim într-o lume tot mai globalizată, unde tinerii învață în colectivități multinaționale, multietnice, multirasiale, multireligioase etc. De exemplu, v-am mai spus de fiica mea cea mică: la liceu – în Danemarca avea colegi din 27 de țări, iar la facultate – la Abu Dhabi are colegi din peste 100 de țări (selectați din peste 11.500 de candidați). Tinerii se simt foarte bine în astfel de comunități și încep să devină mai înțelegători și mai toleranți cu cei care sunt diferiți de ei. Când astfel de tineri vor ajunge în poziții cheie în lume, iar unii dintre ei se vor întoarce în țările lor natale, lucrurile se vor schimba în bine. Cât de repede? Deja diaspora dă semne clare că ar vrea să se întoarcă acasă (o parte importantă), iar votul din 26 mai ne dă speranțe că lucrurile se vor îndrepta mai repede decât speram…

IM: Cât de realist este un om de știință, un om ce trăiește în sferele (prea) înalte, în turnul de fildeș?
ID: Omul de știință se ocupă de modelarea realității, deci trebuie s-o cunoască cât mai bine (fiecare în domeniul său). În plus, ești cu atâta mai performant cu cât ești conectat și la ”realitățile” celorlați, dacă renunți la ”ochelarii de cal” care te direcționează doar spre un domeniu îngust al realității.

IM: Alocați timp și… Țarii Maramureșului, plaiurilor natale?
ID: Din păcate, foarte puțin. Când am posibilitatea să trec prin Maramureș, îmi reîncarc bateriile, mă rotunjesc sufletește. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu…”, cum spunea Coșbuc…

IM: Cum vi se pare Sighetul, ține pasul cu ritmul alert al zilelor noastre?
ID: Era un cântec hazliu pe vremea adolescenței mele, care spunea cam așa: „Sighetu-i oraș frumos, vii cu trenul, pleci pe jos…”. Da, Sighetul a rămas un oraș frumos. Cred că are și locuri de muncă, dar se confruntă, ca și alte localități din România, cu lipsa forței de muncă calificate. Desființarea școlilor profesionale a fost o gravă eroare, apoi a intervenit exodul în tări mai dezvoltate. Accesibilitatea cu trenul a rămas aceeași, doar via Salva. Din fericire, am observat că drumurile rutiere sunt destul de bune acum, atât prin Baia Mare cât și prin Negrești – Oaș. Am mai observat că vin foarte mulți turiști la Sighet, de multe ori întâmpin dificultăți dacă nu-mi fac o rezervare la hotel la timp. Turismul ar trebui sprijinit mai mult prin perfecționarea personalului din turism și îmbunătățirea infrastucturii. Apropos, când pleci din Sighet spre Vișeu nu vezi nicăieri pe indicatoarele rutiere inscripția ”Vișeu de Sus”, care este totuți orășel, dar apare comuna „Moisei”, ce-i drept o comună foarte mare și frumoasă… Însă, turiștii necunoscători ai Maramureșului sunt cam derutați…

IM: Pentru Sighet nu v-ați gândit la niciun proiect? Nicio idee sustenabilă? :))
ID: Un aeroport? Tare mult mi-aș dori să organizez o conferință internațională la Sighet, dacă orașul ar avea aeroport. Da, glumesc cu aeroportul. Nici un oraș ca Brașovul nu are încă un aeroport. Poate că, totuși, am să găsesc o soluție să organizez o conferință internațională la Sighet în 2022, dacă Dumnezeu o să-mi îngăduie….

IM: Aveți timp și pentru lucruri… mărunte? Găsiți timp și pentru pasiuni extra- științifice?
ID: Îmi plac călătoriile. Nu prea am timp, dar încerc să îmbin plăcutul cu utilul. Călătoresc foarte mult la conferințele internaționale de informatică, prilej cu care vizitez și țările respective. Astfel, am fost în China (2013, 2015, 2016), India (2014, 2017), Rusia (2014), Brazilia (2015), Coreea de Sud (2016), Lituania (2015), Belgia (2015), Grecia (2003, 2007) ș.a.

IM: Vă mulțumesc pentru timpul alocat acestui interviu Domnule Profesor și sper să ne vedem în luna octombrie, cu prilejul festivităților Centenarului Liceului “Dragoș Vodă”!
ID: Dacă nu acum, atunci poate la… viitorul centenar! 🙂 La mulți și buni ani, LDV/ CNDV!

Vă mulțumesc pentru întrebări, domnule Mariș!

Ion MARIȘ