Metrouri pictate, poduri marcate, pereți acoperiți cu picturi – graffiti-ul se ivește îndrăzneț prin orașele noastre. Se pare că nimic nu e nou. Graffiti-ul există de mii de ani și de-a lungul timpului a ridicat aceleași întrebări pe care ni le punem și azi: e artă sau vandalism? E mai vechi decât trenurile, mai vechi decât hip-hop-ul, mai vechi decât sprayurile cu vopsea – deoarece atâta timp cât au existat pereți, oamenii au scris pe ei.

În secolul I î.Hr. romanii desenau în mod regulat pe pereții cetăților, în timp ce peste ocean mayașii desenau prolific suprafețele publice. Nu a fost din totdeauna un act considerat subversiv. În Pompei, de exemplu, cetățenii marcau zidurile cu tot felul de formule și vrăji, poezii despre iubiri neîmpărtășite, sloganuri politice și chiar mesaje care încurajau gladiatorii preferați.

Între timp, câțiva oameni, printre care și filozoful grec Plutarh s-au retras, catalogând graffiti-ul ridicol și lipsit de sens – dar abia în secolul V a fost sădit conceptul modern de vandalism, când graffiti-ul a început tot mai mult să fie asociat cu rebeliunea deliberată și instigarea la acte de violență, fiind catalogat de la sine ca vandalism. Acesta este și motivul pentru care în ziua de azi, cei mai mulți artiști stradali rămân underground.

Ideea de spațiu și proprietate e centrală în istoria graffitiul-ui, căci evoluția sa a mers mână în mână cu scene contra-culturale. Așa cum aceste mișcări au vociferat împotriva sistemului, așa și artiștii stradali au provocat și întins limitele proprietății publice, însușindu-și metrourile și panourile publicitare.

Odată cu amplificarea mișcărilor anticulturale și creșterea numărului de fani și adepți, graffitiul își face loc în muzeele de artă contemporane – acesta devine mainstream, dar oare acest lucru îl va ajuta să devină mai ușor acceptat de către societate?

Situația în România

Pentru autorităţi, graffiti-ul are o singură definiţie: „Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe faţadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice şi de arhitectură sau pe orice alt tip de construcţii a inscripţiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri şi alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză”.

Aceasă „artă” modernă este considerată contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 2.500 lei prin Legea nr. 554/2003.

În plus, legea dispune că persoanele care au fost sancţionate au şi obligaţia de a suporta cheltuielile pentru refacerea aspectului estetic al bunului în cauză, sumă care trebuie plătită în termen de cinci zile de la data rămânerii definitive a procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii.

Graffiti-ul, „artă pentru artă”

Graffiti începe ca formă cunoscută în America, în anii ’70. De fapt, e o formă mult mai veche de artă, pe care o putem compara oarecum cu arta parietală, stradală sau cu arta rupestră. Revenind la America anilor ’70, era considerată un fel de artă underground, dublată de apariția hip-hopului în muzică, consolidată ulterior de manifestul pop-art. Din punctul meu de vedere, graffiti-ul este ”artă pentru artă” începută în Impresionism, nicidecum nu o consider vandalism, ci o formă de exprimare liberă în spațiu neconvențional. În perioada ’85-’90, în America se încearcă introducerea graffiti-ului în galerii, transpunând opere din grafittii pe suporturi convenționale, însă, manifestul nu reușește. În România, graffiti apare după ’89. La noi în țară, unul dintre cei mai cunoscuți grafferi timișoreni, care duce și în galerii arta graffiti-ului, este Flavius Roua. De altfel, Timișoara, în anul 2000 încearcă să aloce spații concrete în oraș pentru graffiti sau artă urbană. (prof. Ioan Muntean, directorul Școlii de Muzică și Arte Plastice, Sighet)

„În public și pentru public”

Din punctul meu de vedere, putem analiza graffiti-ul din mai multe perspective. Pentru că se încadrează în cultura suburbană, poate fi considerat o formă de manifest stradal, pentru că, cel care îl realizează, autorul său, îl face în public și pentru public. Este, din acest punct de vedere, o formă de revoltă. ”Artistul” vrea să fie auzit.

Apoi, putem spune despre graffiti că este o formă de artă (street-art), pentru că, nu de puține ori, îl întâlnim în locuri accesibile, special amenajate, unde e permis graffiti-ul. De altfel, se și vorbește de graffiti ca fiind un stil în artă. Însă, în momentul în care îl regăsim pe clădirile istorice, în zonele istorice, care reprezintă cultura unei comunități, e, deja, vandalism.

Este foarte important, atunci când privim/analizăm un graffiti, să identificăm artistul, ce face? (desenul în sine), cu ce scop? Mesajul și emoția pe care le transmite sunt, de asemenea, foarte importante. De ce spun asta? Pentru că, dacă analizăm puțin diacronia fenomenului, putem afirma că și arta paleolitică, pictura rupestră, desenele și scrijeliturile pe care le regăsim în peșteri ca Altamira, sunt primele forme, primele exprimări ale graffiti-ului, realizate în culori naturale și reprezentând scene din viața de zi cu zi a comunității paleolitice. Ei, din această perspectivă trebuie privit și graffiti-ul de azi. (Adrian Pricop, profesor de desen)

„Graffiti-ul este o exprimare în formă pură a străzii”

Graffiti-ul este o exprimare în formă „pură” a străzii. Face parte din arta străzii deși, altădată considerată o artă vulgară, a neadaptaților, în societate, azi, conform noilor abordări, intră la categoria artei moderne. Este, indiscutabil, un mod de exprimare a unei generații de artiști neconvenționali (acolo unde vorbim de artiști în adevăratul sens al cuvântului), dar, fiind în același timp și un strigăt de revoltă pentru unele categorii sociale situate la marginea ”urbanului”. Fără discuție, în secolul nostru în care social-media a cucerit spațiul virtual cu repercusiuni instant în spațiul real, modul de expansiune și potențialul larg de utilizare a spațiului public, conduce la o prezență familiară a oricărei forme de prezentare vizuală, ușor de recepționat de către un număr larg de admiratori sau amatori. (Ion Mariș, curator expoziții Sighet)

Așadar, arta străzii are și subtile, sau mai puțin subtile conotații primitive care pot fi înțelese ușor sau descifrate în mod convenabil de către admiratorii ocazionali.

Sebastiana JOICALIUC
studentă Jurnalism, UBB, Cluj

Vineri, 24 mai 2019, la Centrul Cultural, Sighet, a avut loc lansarea romanului de debut „Artificiala tăcere a gândului”, scris de economistul sighetean, Adrian Turcu. În prezența unui public numeros, pasionat de literatură, despre carte și autor și-au dezvăluit gândurile Ioan Dorel Todea (manager Centrul Cultural, Sighet), Adelina Mihali (Institutul de Lingvistică ”Sextil Pușcariu”, Cluj-Napoca), Horia Picu (profesor la Liceul Forestier, Sighet), Pavel Romaniuc (poet și scriitor) și Ion Mariș (www.salutsighet.ro, coordonator Editura ”Valea Verde”).

Foto & video, Sorin MARKUS

Luna mai, din anul de grație 2019, are rezonanțe civico – spirituale incontestabile, în special pentru noi, cetățenii României discrete. Este o lună ce poate influența direcția și viteza deplasării… Europei, dar poate să schimbe – în bine – și… sufletele noastre.

Duminică, 26 mai, sunt alegerile pentru Parlamentul European și, poate, mai important, începând cu 31 mai, un creștin cu un suflet grandios, Papa Francisc, vine în România pentru o vizită de 3 zile.

Probabil singurul rezultat concret, dorit și așteptat, după consumarea lunii florar, va fi pacea și „acalmia” spirituală ce se va așterne peste țară. Sper să nu fie pentru scurt timp!

Lumea noastră alunecă spre un mercantilism și un egoism înfiorător, anumite valori ce păreau definitiv confirmate de umanitate se destramă odată cu trecerea anilor și depersonalizarea oamenilor. Am asistat în ultimele săptămâni la „lecții” de demagogie pură, împinsă la isterie, fără limite de bun-simț, adoptate de către cei care își doresc să ne reprezinte în Parlamentul European. Sunt câțiva euro-nihiliști ce oferă alternative zglobii României, dar ar trebui să nu uităm niciodată că am fost și suntem în Europa și – iremediabil – suntem legați de valorile cultural – spirituale europene. Nu știu ce ar trebui să se întâmple ca să realizăm că, în virtutea unor anomalii de „adaptare” din partea noastră, drumul dezvoltării și al evoluției ține de rădăcinile europene. Multiculturalismul european nu ar trebui să dezbine, ci să unească popoarele europene care-și doresc să ofere alternativă globalismului pur tehnicist.

Particularitățile, sau mai bine zis exprimările, estice și vestice europene țin de frumusețea acestui continent ce ar trebui să dea tonul echilibrului și democrației în lume. Pe bună dreptate este considerată Europa leagănul, fundamentul, civilizației umane dar care, din păcate, nu știe să-și păstreze supremația în limite rezonabile, fără să-și renege valorile. În ultimii ani, tăvălugul economic a pervertit partea umanistă, morală, a societății. Mecanismele ultrasofisticate ale tehnologiei și dezvoltării explozive înghit în malaxorul zilnic toată frumusețea și farmecul europenist.

Am ajuns să urâm sau să ne temem de Europa, deși ar trebui să ne gândim la ce ar putea și ar trebui să devină – la un moment dat – mult visata entitate…. Statele Unite ale Europei. Am uitat și am dezertat de la principiile conviețuirii pașnice, tolerante, echilibrate. Estul și Vestul Europei nu sunt inamici. Genealogic, popoarele Europei sunt înrudite, fiecare națiune este, de fapt, un mix de multe și diverse neamuri. Valorile Estului și cele ale Vestului sunt complementare, nu se exclud, diferențele, subtilitățile dau frumusețea acestui teritoriu.

Trecând la evenimentul spiritual de la sfârșitul lunii mai, vizita Suveranului Pontif în România, cel mai important „gest” pe care l-am putea face ar fi să ne adaptăm mesajului Papei Francisc, de-a… merge împreună. Am uitat, de prea mult timp, să ne oprim pentru câteva secunde, minute, să ne ascultăm și să apreciem calitățile celuilalt, să (re)învățăm că dialogul și respectul sunt mai importante decât mârlănia și/sau forța. Rabindranath Tagore spunea – și câtă dreptate avea – că „cine folosește forța își dovedește slăbiciunea”. Am fost reîmpinși spre accente de intoleranță de către acei perfizi conducători ce au impresia că tupeul și forța sunt atuurile unui bun român, ale unui bun european. Câtă meschinărie la toți cei care se complac în invective și lozinci și uită de… fapte. De faptele dezinteresate, sincere, civice, morale.

„Să mergem împreună!” nu este o lozincă banală, desuetă, neverosimilă, poate fi un… proiect ce poate readuce Europa, dar și lumea pe un drum sustenabil, netulburat de impostură, de ură și minciună. De asemenea, deși este văzută ca o lume aparte, zona noastră estică, prin gestul firesc de a-l primi atât de normal, cu respect, pe Papa Francisc, mă face să cred că face pasul spre așteptata (din păcate, nu de către toți!) conciliere intra-creștină; cele două biserici surori, ortodoxă și catolică pot… merge împreună!

Normalitatea trebuie să plece azi, cred, de la noi, nu mai este cazul să așteptăm modele – fetișuri de la… sus-puși. Proiectul nostru, individual, trebuie să ne determine să ne dorim să ne respectăm, să nu ne lăsăm prinși în capcana fake-urilor și să ne construim fiecare universul făcând abstracție de micimea „păstorilor” politici.

Noi trebuie să mergem sincer, fără prejudecăți, împreună, pe drumul normalității, fără să ne abatem de la valorile europene confirmate.

Proiectul de țară, proiectul european, proiectul spiritual stă în fiecare individ.

Noi putem – după cum ne îndemna Confucius – aprinde fiecare o candelă, o lumânare, pentru ca împreună să risipim întunericul!

Ion MARIȘ

Adrian Turcu este sighetean… prin adopție. S-a născut la Cluj – Napoca, tot acolo a absolvit Facultatea de Științe Economice și a “țintit” un post tocmai la… Sighet. Aici, la capătul nordic al țării și-a întâlnit iubirea și… s-a căsătorit cu o simpatică sigheteancă.

Adrian Turcu este un bun economist, este șeful Agenției Sighet II a Băncii Transilvania și în timpul liber scrie din plăcere.

Și pentru mine a fost o surpriză să aflu că tânărul nostru concetățean își publicase în urmă cu câteva săptămâni primul… roman. „Artificiala tăcere a gândului” este un roman interesant, labirintic, consistent și la propriu și la figurat, ce pendulează între SF și… psihologic. Este o incursiune interesantă a șefului de bancă în lumea imaginarului.

Trebuia să aflu mai multe amănunte!… și… cel mai bine era să discut cu proaspătul romancier. Prin urmare, un prieten comun, ne-a aranjat o întâlnire neprotocolară și… așa ne-am cunoscut.

Ion Mariș: Spune-mi, te rog, cum te-ai adaptat orașului nostru în care – după unii – nu se întâmplă mai nimic?
Adrian Turcu: Pentru prima dată am venit în Sighet ca turist de weekend-uri fiind invitat de către viitoarea soţie. În primele vizite în oraş am văzut doar viaţa tihnită de sfârşit de săptămână din oraş şi, mi se părea că timpul parcă sta în loc. Încă din copilărie, văzând de multe ori trenul personal de Sighetu Marmaţiei, în gara din Cluj mă întrebam şi îmi imaginam viaţa trăită de oamenii acestor meleaguri atât de depărtate de locul meu de naştere. Se pare că, totuşi destinul mă pregătea pentru ce aveam să urmez la maturitate. Şi aşa… prin anul 2008, fiind angajat la o filială a băncii Transilvania din Cluj-Napoca am hotărât să fac o schimbare în viaţa mea şi să părăsesc oraşul în care m-am născut şi am crescut pentru un oraş care mi se părea că se potriveşte mai bine personalităţii mele. Împreună cu viitoarea soţie am luat decizia de a sta în Sighet doar un an sau doi, ca şi o pauză la viaţa agitată pe care o aveam în Cluj şi, ulterior, să ne întoarcem. Dar încă o dată destinul ne-a jucat o festă! La nici două luni după ce ne-am mutat în Sighet, criza financiară globală a început să afecteze şi România şi implicit şi pe noi, iar aceasta ne-a făcut să ne regândim proiectele din viaţa noastră şi să rămânem în Sighet. Pot să spun că m-am adaptat destul de uşor şi ori de câte ori merg în vizită la Cluj consider ca “acasă” este în orăşelul acesta în care “nu se întâmpla nimic”, dar în care am reuşit să am acel timp absolut necesar pentru scris.

Ion Mariș: De când, de ce, pasiunea… scrisului?
Adrian Turcu: Pasiunea pentru scris o am de cinci sau şase ani. Atunci am hotărât că toată imaginaţia mea trebuie pusă pe hârtie. Aşa am devenit conştient că scrisul mă stimulează să cercetez viaţa mult mai profund şi să fiu mai atent la ceea ce mă înconjoară. Ajunsesem să culeg informaţii de peste tot. Începusem să văd expresiile oamenilor cu alţi ochi, dialogurile dintre ei îmi dădeau tot felul de idei, găseam tot felul de intrigi. Când am început să scriu primele rânduri ale romanului, nu mi-a păsat dacă scriu bine sau rău, doream doar să mă eliberez de nişte gânduri care nu îmi dădeau pace, voiam să scriu un fel de păreri personale cât mai autentice despre un anumit subiect. În timp, mi-am dat seama că îmi face o deosebită plăcere să fac acest lucru şi că sigur şi alte persoane pot fi interesate de unele idei pe care le propun. Scrisul pentru mine este acea satisfacţie personală care reuşeşte să mă ridice din pat, în fiecare weekend, la ore extrem de matinale. Mi-ar face o mare plăcere ca să tehnoredactez în fiecare zi, câteva rânduri, dar din păcate job-ul principal al meu nu îmi lasă suficient timp. Un lucru este sigur – voi scrie atât timp cât voi reuşi să fiu autentic şi să nu forţez lucrurile să se întâmple.

Ion Mariș: Cât a durat scrierea romanului? Cum ai reușit să-ți împarți timpul între muncă și… pasiune?
Adrian Turcu: Romanul „Artificială tăcere a gândului” l-am scris în trei ani şi jumătate şi nu pentru că am dus lipsă de inspiraţie, ci pentru simplul fapt că nu reuşeam să îmi găsesc timpul şi mai ales liniştea necesară pentru a scrie. Spre deosebire de alte munci pe care le poţi face dacă îţi impui o anumită disciplină, la mine, aceasta nu a funcţionat, când doream să scriu. Era obligatoriu să am şi starea mentală potrivită. Vă spun un secret. Câteva idei mi-au venit chiar la locul de muncă, deşi de multe ori aveam atâtea lucruri de făcut în job-ul meu. Dar se pare că subconştientul nostru ne ia de multe ori prin surprindere. Trebuie doar să fim atenţi la ceea ce ne aduce în planul conştient. Tocmai din acest motiv ţineam lângă mine, atât acasă cât şi la serviciu, câte o agendă în care înregistram tot ce mi se părea interesant. Scriind aceste idei pot spune că nu am rămas în pană de inspiraţie aproape niciun moment. Întotdeauna apelam la ele. De multe ori mi-a fost mai greu să fac o selecţie dintre aceste idei.

Ion Mariș: Soția ta îți cunoștea… secretul? A fost acceptat „profilul” tău literar în familie?
Adrian Turcu: Soţia mea m-a susţinut în acest proiect. Tot ea a fost cea care a scos la lumină faptul că scrierile mele pot fi apreciate şi de alţii prin faptul că a trimis la un concurs, desfăşurat la TVR, o declaraţie de dragoste pe care i-am scris-o în momentul în care am cerut-o în căsătorie. Mie mi se părea că este un lucru intim şi nu are cum să fie apreciat de un juriu, dar soția a insistat și tocmai cu acea declaraţie am câştigat marele premiu. La fel s-a întâmplat şi cu romanul meu. Dacă soţia nu insista să fie publicat, probabil în continuare îl uitam într-un birou. Aşa că pot spune că soţia nu doar că a acceptat „profilul” meu literar, ci chiar este meritul ei în proporţie destul de mare că am reuşit să public acest roman.

Ion Mariș: Lansarea romanului la Sighet urmează să aibă loc vineri, 24 mai 2019, ora 14:00, la Centrul Cultural. Cum au primit colegii tăi de muncă apariția romanului?
Adrian Turcu: Marea majoritate a colegilor a rămas surprinsă de faptul că am avut timp să scriu un roman. Şi ei aşteaptă cu nerăbdare lansarea cărţii. Pot spune că am avut susţinerea colegilor pentru a-mi finaliza acest proiect. Ţin să-i mulţumesc colegei Annamaria Simon din Baia Mare pentru că şi-a făcut timp să citească o variantă necorectată a romanului şi să-mi facă o recenzie a cărţii încă înainte de a mă gândi că poate fi publicat. Chiar dacă de multe ori, priviţi din afară, noi angajaţii din bănci suntem oameni reci şi lipsiţi de sentimente, nu este adevărat. Am întâlnit numeroşi colegi care îşi caută latura artistică din ei ca şi hobby-uri. Precizez că am programat lansarea romanului meu la Biblioteca Judeţeană din Baia Mare în data de 7 iunie, pentru toţi colegii băimăreni din bancă şi pentru cunoscuţi și, o altă lansare, la Cluj, pentru… prietenii din oraşul meu natal.

Ion Mariș: Te rog să sumarizezi, să ne prezinți în câteva propoziții subiectul romanului!
Adrian Turcu: Pentru acest lucru mi-aş permite să iau un extras din recenzia colegei Annamaria Simon. 

„Romanul „Artificiala Tăcere a Gândului” îmbină acţiunea cu distopia, utopia şi cu SF-ul ancorat foarte bine în realitate. Profitând de ultimele descoperiri ştiinţifice, Bob Procter, un bogătaş american care îşi imaginează şi creează o comunitate perfectă unde libertatea individului se îmbină cu siguranţa oferită tuturor membrilor comunităţii, creează o lume în care frica şi odată cu ea şi paranoia vor dispărea, o lume în care fiecare individ va reuşi să pătrundă mult mai uşor în interiorul lui, să se cunoască mai bine şi să devină mai conştient. În accepţiunea lui această comunitate este organizată ca fiind “cea mai democratică dictatură.”

Unele dintre cele mai importante întrebări la care personajele mele vor încerca să dea un răspuns sunt: Ce se întâmplă când un puternic întreprinzător american, cu afaceri care depăşesc PIB-ul mai multor ţări mai puţin dezvoltate îşi întoarce armele împotriva sistemului actual şi când acesta a început să-şi pună toată energia şi bogăţia în slujba celor mulţi şi săraci? Ce se întâmplă dacă, acest evreu care îşi schimba priorităţile din viaţa lui, hotărăşte să lase libere spre folosinţa întregii lumi numeroasele brevete ale invenţiilor pe care le achiziţionase cu câteva luni în urmă? Ce se întâmplă când un profesor universitar din Cluj este ucis aparent fără nici un motiv? Cum te simţi când îţi pierzi şi ultima libertate – gândul?

În roman se ating subiecte sensibile şi profunde, dar şi controversate: conştiinţa, suflet, intimitate, gândurile, cenzura gândului, libertatea de a gândi ce vrei fără a fi auzit sau judecat, premoniţii, Apocalipsa, evreii, Misterii, moarte, redescoperi interioare, nebunii, dar şi un nou model economic utopic.

De asemenea, romanul intră în lumea marilor corporaţii, a informaticienilor şi hackerilor, a geniilor care nu pot să-şi controleze invenţiile din cauza bogaţilor care conduc lumea din umbră; a poliţiştilor dedicaţi şi care iubesc dreptatea şi legea, şi a celor marionetă şi corupţi; lumea formatorilor de opinie, a cadrelor didactice din universităţi, unde, uneori concurenţa acerbă dintre ei o depăşeşte pe cea din lumea afacerilor. Suntem în lumea, unde dacă nu e nimic rău şi mascat în viaţa ta se inventează ceva care să-ţi distrugă credibilitatea, munca şi reputaţia. Suntem în tăvălugul unei lumi guvernate de rezultate, de scopul care trebuie atins prin orice mijloace, de la distrugerea imaginii, a muncii, a realizărilor de o viaţă, la manipularea în masă, la instaurarea fricii şi a confuziei în rândul cetăţenilor, unde se uzează de cruzime şi violenţă fără nici o problemă, unde se poate ajunge uşor inclusiv la crimă.

Într-o astfel de lume îşi fac loc la conducerea unui stat, a unei ţări, oameni fără scrupule, fără remuşcări, dispuşi să inventeze, dacă trebuie, duşmani şi să înceapă ” războaie” cu scopul de a dobândi puterea, doar pentru a ajunge ” cineva”, doar pentru propriile interese, nu ale ţării sau ale cetăţenilor, oameni a căror singură spaimă este să nu mai apară în presă cu ceva negativ sau opusul, să se piardă în mulţime; deşi preţul plătit este faptul că nici o clipă nu vor mai avea linişte.

Deşi întâlnim doar două personaje feminine, fără să se insiste asupra lor, printre diversele personaje masculine, puternic conturate, tocmai unul dintre personajele acestea pune punctul pe „i” atunci când vine vorba despre ceea ce este etic, moral, cum ar spune unii, personajul Mirela respingând vehement modelul de iubire perfectă/ideală impusă de o maşinărie de citit gândurile, adică: un partener ales de server.

Personajele sunt diferenţiate şi diferite şi le putem cataloga drept pozitive şi negative, până la un punct, unele având trăiri intense, altele având cugetări profunde asupra vieţii, a sensului vieţii, asupra fericirii şi împlinirii personale. Personajele bine conturate precum adevărate genii, artişti pe scena politicii, care stăpânesc cu măiestrie arta manipulării, mint natural şi fac orice pentru a-şi atinge scopul ultim: puterea şi banii; altele dispuse să-şi dea viaţa pe altarul binelui suprem: o lume mai bună pentru toţi.

Întreaga poveste este construită în jurul bogătaşului american Bob Procter care, dispunând de resursele financiare necesare reuşeşte să îşi construiască acea comunitate de oameni “perfectă” pe care a visat-o încă din copilărie. Pentru el, faptul că îţi expui gândul unui cititor de gânduri la care are acces oricine din comunitate înseamnă siguranţă, înseamnă o mai bună cunoaştere interioară şi dispariţia pentru totdeauna a paranoii. Uită însă câteva lucruri…

Citind acest roman, trăieşti cu speranţa că aceasta viziune să nu ajungă să fie transpusa în realitate, la punctul unde minoritatea va forţa majoritatea să accepte sistemul, la punctul unde folosindu-se de tehnologia avansată cei bogaţi, puternici şi fără scrupule să intre până şi în viaţa minţii noastre.

Romanul trage şi un semnal de alarmă. Ce se poate întâmpla când o persoană „uşor” schizofrenică are şi puterea şi bogăţia materială pentru a răsturna un întreg sistem clădit în mii de ani de civilizaţie umană?

Dacă ar fi un film, acest roman ar fi un thriller cu multe întorsături de situaţii…

Ion Mariș: Felicitări pentru debutul literar și… ne vedem vineri, la Centrul Cultural, unde va avea loc lansarea romanului tău pentru… sigheteni.
Adrian Turcu: Îi aștept cu mare drag…

Ion MARIȘ

Sunt a treia generație a unui supraviețuitor al Holocaustului. Sunt nepoata a doi evrei din județul Maramureș, al căror noroc incredibil și a căror rezistență remarcabilă le-au permis să supraviețuiască genocidului care a decimat majoritatea familiilor lor.

Deși am crescut într-un mediu sănătos, într-o suburbie din New York, de la o vârstă fragedă am aflat despre ce s-a întâmplat cu bunica Lilly și cu bunicul Allen și, prin urmare, am înțeles că am trăit într-o lume în care lucruri rele s-ar putea întâmpla oamenilor nevinovați.

Voiam cu disperare să înțeleg ce a stat la baza producerii unei asemenea tragedii, mai ales familiei mele. Am fost atât de marcată, încât am citit fiecare roman pentru adulți tineri, pe care l-am putut găsi despre Holocaust. Mi-am imaginat că sunt personajul principal al fiecărei cărți, ascunzându-mă sau fugind de naziști. Am fost un copil destul de anxios și de multe ori mi-a fost frică de faptul că familiei mele i s-ar putea întâmpla lucruri rele, temându-mă, de exemplu, că părinții mei ar avea un accident de mașină și nu se vor mai întoarce acasă.

Mulțumită sprijinului unui terapeut foarte bun și al evreilor din domeniul justiției sociale, acum înțeleg că, în calitate de supraviețuitor din a treia generație, eu port traume ale Holocaustului cu mine, în trupul meu, în minte și suflet. Mulți dintre noi de aici purtăm aceste traume inter-generaționale cu noi. Cred că, de fapt, trebuie să vedem acest lucru ca o ocazie de a ne vindeca, nu numai pentru binele nostru, ci și în numele supraviețuitorilor și celor care au pierit.

Venirea noastră aici, pentru a ne aminti complexitatea vieții familiilor noastre, precum și tragedia prin care acestea au trecut, este o acțiune care aduce pace și dreptate memoriei lor. Spre deosebire de mulți supraviețuitori care au dorit să păstreze tăcerea despre experiența lor, din cauza rușinii și stigmatizării, acum avem ocazia, în acest spațiu, în această primărie, să vorbim deschis despre ceea ce s-a întâmplat; să privim lucrurile direct în față.

Cu sprijinul celorlalți, membri ai acestei frumoase comunități de familii supraviețuitoare, cred că ne putem vindeca și începe un nou capitol, chiar lăsa în urmă câteva din modelele de gândire nocivă, care nu ne mai servesc. Aceasta, desigur, necesită multă muncă cu sine, atenție la nevoile personale și răbdare, dar cred că este posibil. Dacă bunicii mei m-au învățat ceva, este că viața e prețioasă, așa că ar trebui să încercăm să nu ne lăsăm copleșiți de trecutul familiilor noastre, ca să ne putem bucura pe deplin de viețile noastre.

În același timp, desigur, nu vom uita niciodată. Nu putem. Și, deși este o povară greu de suportat, ar trebui să ne asumăm a-i educa pe alții despre antisemitism, deoarece vocile noastre au greutate. Legătura noastră cu ceea ce s-a întâmplat este mai puternică decât ceea ce poate învăța oricine, vizionând un film sau citind o carte.

În altă ordine de idei, simt că trebuie să împărtășesc credința mea că cele mai multe tipuri de ură provin din aceeași rădăcină urâtă: frica de ceea ce este diferit. Și noi nu suntem singurii care sunt văzuți ca fiind diferiți. La urma urmelor, Holocaustul li s-a întâmplat nu doar evreilor. De exemplu: persoanele cu dizabilități, persoanele queer și persoanele de etnie rromă au fost vizate de asemenea pentru că nu s-au „încadrat”. Cred că luptele noastre sunt toate interconectate. Ar trebui să avem curajul să ne deschidem inimile pentru a învăța despre alte tipuri de opresiune, oricât de greu ar fi.

Pentru că, dacă sperăm să luptăm împotriva antisemitismului în secolul 21, trebuie să luptăm alături de alți oameni care se află în pericol, din simplu motiv că au ales să fie ei înșiși. Dacă noi, ca evrei, suntem solidari cu alte comunități marginalizate atunci când au nevoie de noi, și ele vor fi alături de noi atunci când vom avea nevoie.

Îi laud, îi aplaud pe colegii mei din generatia a doua, a treia și din generația a patra a urmașilor supraviețuitorilor pentru curajul de-a veni astăzi aici, pentru a aduce mărturie pentru frumusețea și tragedia acestui loc.

Fie ca memoria celor pe care i-am pierdut să fie o binecuvântare!

Emily GREENSPAN (USA)

*

Notă/ Note

Mulțumesc domnișoarei Emily Greenspan pentru că a acceptat să fie tradus în limba română și publicat în ziarul nostru electronic, textul de mai sus, care a fost citit – în engleză – la întâlnirea „Welcome to Sighet”. Întâlnirea a avut loc duminică, 19 mai 2019, la sediul Primăriei Sighet fiind parte a evenimentului comemorativ „All generations gathering”, care a marcat trecerea celor 75 de ani de la deportarea evreilor din Maramureș, eveniment organizat de Fundația Tarbut Sighet.

Traducere din engleză în română: d-ra DIM.

*

Thanks Miss Emily Greenspan for accepting to be translated into Romanian and published in our electronic newspaper, the text above, which it was read – in English – at the „Welcome to Sighet” meeting. The meeting took place on Sunday, May 19, 2019, at Sighet City Hall, being part of the commemorative event „All generations gathering”, marking the passage of 75 years since the deportation of the Jews from Maramures, event organised by Tarbut Foundation Sighet.

Translating from English in Romanian: Miss DIM.

Ion MARIȘ

Un public numeros, sensibil la formula regală a… artei a fost prezent la vernisajul expoziției “Calea regilor, Calea Românei”.

Mircea Sas, inginer cu abilități artistice indiscutabile, a identificat o temă care i-a permis o abordare grafică adecvată a istoriei și ne-a prezentat suita de portrete a Dinastiei care a marcat aproape un secol de “mutări”/ transformări decisive din viața României. Cele douăsprezece portrete expuse la Muzeul Maramureșean – Secția de Etnografie ne-au oferit ocazia – susținută credibil de profesorul de istorie Marius Voinaghi – de-a ne (re)aminti și evalua/ aprecia câteva personalități remarcabile din trecutul nu foarte îndepărtat al nației noastre, care au fost implicate în modelarea unei țări – regat.

Au vorbit pe tema expoziției din 10 mai 2019, Gheorghe Todinca (directorul Muzeului), Ion Mariș (“Salut, Sighet!”), Vasile Bodnar (apropiat de sânge al artistului) și… talentatul portretist.

Publicul – suntem convinși – a rezonat cu mesajul…. artistic!

Salut, Sighet!

Marți, 30 aprilie 2019, la Sala Radio din Sighet un destul de numeros public s-a reîntâlnit cu pictorul Octav Postolache, fostul sighetean care a fost implicat 35 de ani în viața culturală a orașului nostru. Au “zburat” șase ani de la ultima expoziție personală (2013) a profesorului Octav Postolache pe meleagurile sighetene.

Domnul Octav Postolache a transferat din actualul spațiu de reședință al Deltei Dunării nu doar cele cincisprezece lucrări expuse ci și o lume încărcată de simboluri, o lume zbuciumată, uneori “arzătoare”, tulburată de zboruri enigmatice, surprinsă în stilul caracteristic unui… expresionist. Maestrul Octav Postolache este el însuși un “zburător” și un căutător de inedite trăiri pe care le fixează cromatic pe întinderea pânzelor. A ales să zboare – în anul în care își va aniversa 80 de ani de viață – spre Sighet, orașul de care-l leagă povestite și nepovestite amintiri.

La acest vernisaj au participat prieteni din Sighet dar și din Baia Mare, Vișeu de Sus, Cluj Napoca, Negrești-Oaș și… Sulina. Expoziția a fost onorată de prezența prefectului de Maramureș, avocat Vasile Moldovan și a pictorului – scenograf clujean Gheorghe Codrea (născut la Sighet, absolvent al Lic. “Dragoș Vodă”).

S-a “discutat” destul de puțin formal (Ioana Popovici, Ion Mariș, Vasile Moldovan, Ioan Ardeleanu Pruncu, Codrea Gheorghe, Viorel Igna), dar mai ales informal, bucuria revederii cu mulți cunoscuți făcându-l pe artist să trăiască cu intensitate revenirea la… Sighet.

Salut, Sighet!

Ioan Dăncuș, fiul profesorului de matematică Ioan Dăncuș (azi pensionar), este un tânăr extrem de bine cotat în fizica europeană.

După absolvirea Liceului “Dragoș Vodă” în anul 1998, a urmat Facultatea de Fizică a Universității București și, evident, a obținut doctoratul în anul 2011. Lucrarea de doctorat “Nonlinear optics in nano-structures”, coordonată de Acad. Prof. V. I. Vlad, a fost apreciată cu distincția “Cum laude”.

Ioan Dăncuș n-a părăsit, din fericire, țara, își continuă munca aici, lângă București, în zona spectaculoasă a fizicii nucleare din complexul Măgurele. Ca o mică paranteză, la Măgurele am mai avut sigheteni cu rezultate deosebite, dar, în mod sigur, Ioan Dăncuș este unul dintre cei mai importanți oameni de știință care ne oferă ocazia să ne bucurăm că și din Sighetul nostru extrem de izolat se nasc minți luminate.

Completând biografia fizicianului nostru, menționez că la ora actuală Ioan Dăncuș mai este și profesor asociat la Universitatea Politehnică București (Facultatea de Științe Aplicate și Facultatea de Mecatronică) și la Universitatea de Vest Timișoara (Facultatea de Fizică), la programele de Master.

La ora actuală, Ioan Dăncuș lucrează oficial la Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară – Horia Hulubei (IFIN – HH) Măgurele, în cadrul proiectului ELI – NP (Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics) și, după cum menționam, se ocupă de implementarea celui mai mare laser din lume, realizat din fonduri europene, ce va fi axat pe cercetări la vârf în acest domeniu. Infrastructura ELI – NP de fapt va crea un super – centru european unde se vor face cercetări de fizică fundamentală, fizică nucleară inovativă, astrofizică și se vor pune bazele unor aplicații vizând materialele nucleare, managementul materialelor radioactive, știința materialelor, etc.

Se poate face performanță și în România?! Există domenii – de nișă sau nu – în care avem ceva important de spus? Ne va răspunde – în mod cert – sigheteanul de la Măgurele!

Ion Mariș (IM): Familia Dăncuș, cu vechi rădăcini maramureșene, are resurse în toate… domeniile? :))
Ioan Dăncuș (ID): Se pare că da. Bunicul a fost preot, tata este profesor de matematică, unchiul meu, Mihai, este unul din marii etnografi ai lumii. Din generația mea suntem împrăștiați pe toate domeniile, de la arhitectură la fizică.

IM: Pentru că suntem focalizați pe anul Centenarului dragoșist, spune-mi, te rog, cum îți amintești azi, sfârșitul sec. XX la Sighet, la ”Dragoș Vodă”!
ID: Noi eram o clasă foarte unită în de toate. Nu cred ca eram foarte diferiți de cei de astăzi doar că modurile de lucru erau diferite. Ne plăcea să învățăm la materiile care ne atrăgeau, uneori eram în competiție. Găseam o serie de motive să fim împreună și de foarte multe ori asta se întâmpla la liceu și după program, de la laboratorul de informatică la sala de spectacole.

IM: Ce te-a învățat liceul și pe cine “acuzi” de cele mai frumoase “pledoarii” pentru educație serioasă?
ID: Cred că cel mai important dascăl pentru mine a fost Ovidiu Roșca. Am învățat de la el o gândire structurată în algoritmi și asta mă ajută și în ziua de astăzi. Îmi amintesc cu plăcere și de profesoara de română Doina Voina: deși eram o clasă de reală mereu găsea un mod prin care să ne provoace și să dezvolte în noi o gândire critică.

IM: Ce înseamnă Sighetul, Maramureșul, pentru tine?
ID: E locul unde-mi aduc aminte de bunicii mei. Îmi e dor de poveștile și de perioada de când eram mici. E perioada de adolescență cu multe întrebări și o groază de timp pentru răspunsuri. Trebuie să recunosc că m-am îndepărtat de el și resimt agitația zilelor de astăzi.

IM: De ce a urmat – în parcursul tău educațional – Bucureștiul și nu… Clujul?
ID: Eu am vrut să vin la București pentru că am înțeles că Facultatea de Fizică de aici era mai bună pe vremea aceea. Și am mai avut un motiv despre care vă povestesc imediat.

IM: De ce fizica și nu alt domeniu poate mai… “modern”, mai… “cool”?
ID: Îmi plăcea foarte mult informatica dar am fugit de ideea de a-mi petrece toată viața în fața unui calculator. Am descoperit fizica împreună cu domnul profesor Cornel Vereș, care-mi era vecin și care a reușit să vadă în curiozitatea mea un motor pentru a mișca mecanismele necesare înțelegerii universului prin intermediul fizicii. Până să-l întâlnesc nu-mi plăcea deloc acest domeniu. Cred foarte mult în importanța oamenilor și a relațiilor în evoluția mea. Dacă nu-l întâlneam pe Cornel Vereș, cu siguranță drumul meu era diferit.

IM: Din unele mici istorisiri “discrete” despre activitatea ta din anii studenției, se pare că ai cochetat și cu… foto-jurnalismul. Ai fost tentat să mergi pe direcția jurnalismului?
ID: Dragostea pentru fotografie mi-a fost insuflată de unchiul meu, Mihai, încă de când eram mic și-l vedeam mereu cu aparatul de fotografiat la gât și îi admiram fotografiile din diversele albume. Era o plăcere pentru mine să stau în biblioteca lui și să mă uit ore în șir în albumele diverșilor artiști. Primul aparat l-am cumpărat din banii strânși din reciclat sticle (și cu o contribuție substanțiala de la tata). Mi-am dorit să fac fotografie de presă din liceu. Presa centrală este la București și din acest motiv mi-am dorit să fac facultatea la București. Fizica era doar o altă pasiune care să mă facă să înțeleg mai bine arta fotografică. Cred că e foarte important să te dedici domeniului pe care vrei sa-l practici. Din momentul în care am decis să fac fizică, prin cercetare în acest domeniu, am renunțat total la fotografie. Simțeam că dacă o să fac fotografie doar ca un hobby voi pângări arta fotografică și munca mea de până atunci și am decis să renunț complet. Nu-mi pare deloc rău. A fost o etapă boemă din viața mea și cred că a avut o contribuție majoră la construcția mea ca om.

IM: Când ai realizat că ești “destinat” performanței în fizică?
ID: Nu cred că am realizat acest lucru încă. Cred că, prin multă muncă și responsabilitate, pot să fac ceva pentru omenire prin acest domeniu dar nu cred că sunt destinat unei performanțe.

IM: Ai ajuns – în prima etapă – la Măgurele, la Institutul Național Pentru Fizica Laserelor Plasmei și a Radiației. A fost cea mai bună… ofertă?
ID: A fost o ofertă de nerefuzat. Lucram la diplomă în domeniul holografiei și într-o zi, profesorul mi-a aranjat o întâlnire cu Academicianul Valentin I. Vlad care conducea grupul de Optică Neliniară și Informațională din cadrul acestui institut. Acesta a scris prima carte de Holografie din România și o citisem în bibliotecă. Ne-am înțeles din primele clipe. Domnul Profesor Vlad a fost mentorul meu de atunci încolo. În primul rând, cum îi plăcea să spună, m-a recuperat pentru fizică, în acea perioadă fiind pe punctul de a mă angaja ca fotograf de presă. Toată perioada colaborării cu dânsul a fost pentru mine o perioadă de formare. El mi-a adus aminte de bucuria de a cunoaște universul prin intermediul fizicii. Dar tot de la el am primit o serie de lecții despre demnitate, colaborare și diplomație. Sunt cel care sunt astăzi și datorită lui.

IM: Și iată-te la ELI – NP, la Institutul Național ”Horia Hulubei”. A fost o selecție, o competiție, cum s-a întâmplat?
ID: Am trecut printr-un interviu de angajare. Nu a fost foarte complicat pentru că eram unul din puținii care aveau o specializare în laserele de mare putere. Oricum mă pregătisem pentru acest interviu citind cam tot ceea ce am găsit la acel moment disponibil despre proiect. Cred că una din lecturile cele mai interesante pentru pregătirea acelui interviu a fost ”The White Book of ELI Nuclear Physics” (o găsiți online pe site-ul nostru).

IM: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre importanța acestui proiect ELI – NP!
ID: Pentru comunitatea științifică acesta este centrul unde se va face cercetare de fizică nucleară folosind lumina. Avem cel mai puternic laser din lume la acest moment și se va construi și o sursă gama cu caracteristici unice în lume. Cred că unul din lucrurile importante pentru România este că demonstrăm că se poate.

IM: Cine sunt beneficiarii direcți și imediați ai cercetărilor voastre?
ID: ELI-NP va fi un centru de cercetare deschis oamenilor de știință din toată lumea. Întreg centrul este construit pe baza necesităților comunității științifice în acest domeniu. Din punct de vedere al cercetărilor, acestea vor fi dintr-o paletă foarte largă. Îmi place să spun că cercetătorii au două tipuri de întrebări: de ce? și cum?.

”De ce?” este partea care se referă la de ce este universul așa cum este. Este curiozitatea. Sunt întrebările fundamentale.

”Cum?” este partea care se referă la cum putem să facem. Este partea creativă. Este știința aplicată.

La ELI-NP, prin cercetările noastre, ne adresăm ambelor domenii. În știința fundamentală de exemplu, studiem modul de formare al particulelor din vid, materia întunecată, structura nucleară etc. Reușim să atingem granița cunoașterii și probabil vom reuși să ajungem să răspundem la întrebări pe care acum nici măcar nu le avem. În domeniul aplicativ ne dorim să studiem materiale în condiții extreme, de exemplu pentru călătoriile în cosmos. De asemenea, ne dorim să dezvoltăm aplicații pentru medicină, de la zona de diagnoză, prin imagistică medicală (surse noi, radioizotopi etc.) până la tratament, prin noi tipuri de fascicule pentru radioterapie.

Nu trebuie neglijat faptul că o serie de soluții pe care le dezvoltăm pentru desfășurarea experimentelor își pot găsi aplicații în viața de zi cu zi. Să nu uităm că internetul pe care-l știm astăzi a plecat de la CERN unde a fost dezvoltat pentru comunicarea dintre echipele de cercetare.

IM: Te întreb, și nu doar retoric: se poate face performanță în România și… unde?
ID: Da. Oriunde. Performanța cred că ține de o stare de spirit și de dorința de perfecționare. Trebuie doar să nu acceptăm starea de spirit ”merge și așa”. Se poate face performanță în inginerie de înalt nivel, în fizică, în informatică, în artă, dar cred că e foarte important să înțelegem că se poate face performanță în agricultură, în turism, în dezvoltare urbană. Există performanță la nivel de individ și performanță la nivel de echipe, de instituții. România are foarte mulți indivizi performanți. Eu am norocul să lucrez într-o echipă performantă.

IM: Ești și profesor asociat la două universități de prestigiu, din București și din Timișoara. Sunt interesați tinerii de domeniul… științei? Întreb asta deoarece era la un moment dat moda medicinei, dreptului etc. în topul carierelor pentru tineri.
ID: Există un foarte mare interes pentru inginerie, ceva mai puțin pentru chimie și ceva mai puțin pentru fizică. În acest moment, există o foarte mare cerere pe piața muncii pentru ingineri și asta se vede și în interesul tinerilor pentru acest domeniu. Cred că acum o carieră în domeniul IT este în topul tinerilor din România. Este oarecum păcat că nu se promovează mai puternic Fizica și modul în care aceasta îți poate deschide o carieră interdisciplinară. De exemplu, avem econofizica, știință care aplică metode din fizică în probleme de economie.

IM: Care sunt preocupările tale extra-job la București?
ID: În ultima vreme, sunt foarte puține. Ne-am mutat în afara Bucureștiului și atunci, majoritatea activităților în București sunt la sfârșit de săptămână și sunt în general dedicate Teodorei, fiica noastră. Film, teatru de păpuși, încă suntem la vârsta la care căutăm diverse activități care să ne placă. Îmi place foarte mult să merg la munte și sunt scafandru brevetat. Altfel spus, îmi place să explorez. În ultimul timp, însă, nu am mai avut timp de partea asta.

IM: Nu ai avut oferte din afara țării, nu te-au tentat “străinii”?
ID: Am avut oferte, dar mereu am avut o ofertă mai bună în țară.

IM: Care sunt avantajele cercetărilor voastre pentru România?
ID: În domeniul cercetării civile, cercetarea este globală. Cred că în ziua de astăzi, toți cercetătorii au colaborări internaționale și lucrează în echipe internaționale. Dacă este să vorbim de partea aplicativă, rezultatele cercetărilor, în general, sunt foarte rapid aplicate de o industrie locală care este capabilă să colaboreze cu centrele de cercetare și să integreze rapid rezultatele într-un produs. Și noi ne dorim ca în jurul ELI-NP să se dezvolte o industrie locală și sunt o serie de programe în acest sens. În acest context, cred că cel mai mare avantaj pentru România, în acest moment, este că dezvoltăm și păstrăm cea mai importantă resursă pentru o țară, și anume, resursa umană. România este un mare producător de resursă umană de înaltă calificare. Prin centrul ELI-NP începem să o păstrăm local.

IM: Coeziunea științifică europeană este… durabilă? Poate fi globalizarea…. sustenabilă?
ID: După cum spuneam, deja există o globalizare a științei. Cred că poate fi sustenabilă o globalizare făcută cu sinceritate și cu un scop comun. Orice comunitate se bazează pe contribuția indivizilor ei. Asta presupune ca fiecare individ să contribuie cu ce are mai bun pentru îndeplinirea scopului comun. De exemplu, comunitatea științifică are ca scop comun, cunoașterea. Pentru globalizare, cred că un scop comun ar putea să fie… nu știu.

IM: Percepi diferențe, pe palierul cercetării, între Măgurele – București și marile centre universitare din vestul Europei?
ID: Subfinanțarea cercetării din România a dus la o serie de lipsuri și la o mai mare încrâncenare și frustrare. Vestul Europei cercetează într-un mod mai relaxat și din asta rezultă un curaj mai mare în abordarea unor teme complexe.

IM: Cercetările voastre sunt vizate și de alte… industrii?
ID: O serie de cercetări sunt vizate de industria spațială, de exemplu. De asemenea, o serie de cercetări pot să-și găsească aplicații în testări nedistructive în tot soiul de domenii industriale.

IM: Ai și un brevet de invenție, “Method and system for generating an ultrashort pulse monitoring beam”. Să traduc: Metodă și sistem pentru generarea unui puls ultrascurt pentru monitorizarea razei. E bine? Mai pe înțelesul tuturor, cum poate fi utilizată practic invenția ta?
ID: Este o invenție de nișă. Poate fi aplicată în monitorizarea parametrilor pulsurilor laserelor de mare putere. În momentul în care aceste lasere vor fi mai răspândite, se poate ca și invenția mea să-și găsească o aplicație mai largă.

IM: Ai foarte multe articole interesante, apărute în foarte multe publicații cotate internațional și ai participat la diverse conferințe internaționale. Sunt conștienți cei cu care colaborezi, cei care te apreciază că ești… român? Este corect apreciată – în lumea științifică – România?
ID: Da și da. Dar, așa cum am mai spus, globalizarea există în știință. Pentru colaboratori e mai important din ce țară ești pentru că intră în contact cu o altă cultură.

IM: Pentru a ieși un pic din zona de “confort” a interviului, te rog să-mi spui în ce/cine crede un fizician?
ID: Cred în responsabilitatea noastră, a tuturor. Legat de o forță mai presus de… orice, sunt încă în căutare. Cred că răspunsul la astfel de întrebări poate să vină din exterior, prin cercetarea științifică sau din interior, prin credință. Cu toții suntem în căutarea adevărului.

IM: Noi, la Sighet, după cum bine știi, suntem la capătul lumii din… centrul Europei! :)) Ce șanse avem să ajungem – pe bune – în centrul Europei?
ID: Cred că cel mai important lucru pentru progres este educația și resursa umană. Asta este valabil peste tot în lume. Pentru Sighet? Nu am soluții clare, dar cred că trebuie să ne bazăm pe tradiții și să promovăm identitatea noastră. Cred că trebuie să ne amintim cine suntem și ce ne face unici. Pare ciudat, dar tocmai prin identitatea noastră o să descoperim cât de apropiați suntem de ceilalți și nu o să ne mai simțim la capătul lumii. De exemplu, prelucrarea lemnului este o artă tradițională care ne face cinste peste tot în lume, nu doar în Europa și ne apropie cultural de țările nordice dar și de Japonia, Corea și China.

IM: Ce puncte forte crezi că are Sighetul?
ID: Oamenii, natura și istoria.

IM: Spune-mi, după părerea ta, trei – patru nume “grele”, performeri, absolvenți de “Dragoș Vodă”!
ID: Din generația apropiată mie cred că sunt foarte mulți performeri pentru că-mi amintesc cât de mult ne plăcea ce facem. Asta, în final, duce la performanță. O să mă limitez la cei din mediul academic pe care-i am mai aproape: Marius Leordeanu, Marius Bilașco, Norbert Petrovici, Raluca Arba. Sunt convins ca sunt mult mai mulți, dar am pierdut eu legătura cu ei.

IM: Îți mulțumesc mult, Ioan Dăncuș! Succes în domeniul tău de excepție și-ți doresc să nu-ți uiți niciodată… rădăcinile!
ID: Mulțumesc și eu!

Ion MARIȘ

O discuție recentă la ultima ședință din Consiliul Local Sighet (29 martie 2019) a adus în atenția aleșilor noștri domeniul îngijirilor paliative, un concept medical foarte agreat și solicitat de societatea modernă din zilele noastre. Propunerea de-a se înființa și în cadrul Spitalului Municipal Sighet o secție de îngijiri paliative a fost acceptată de către consilierii locali, derularea și implementarea ideii urmând a se realiza progresiv în perioada imediat următoare.

Pentru a clarifica detaliile acestui segment aparte al medicinei, am avut o discuție cu medicul Vasile Ștefanca, cel care are experiență în acest domeniu și care, de peste doi ani, oferă genul acesta de servicii sighetenilor.

Ion Mariș (IM): Pe scurt, domnule doctor, de ce este util și ce avantaje oferă genul acesta de servicii medicale?
Vasile Ștefanca (VS): Îngrijirea paliativă este o abordare menită să amelioreze suferința și să îmbunătățească calitatea vieții bolnavilor și familiilor acestora, bolnavii care suferă de boli grave incurabile, netratabile, cu speranță de viață limitată. Menirea noastră, a echipei multidisciplinare de îngrijiri paliative, este întotdeauna să controlăm simptomele de așa manieră încât, bolnavul să sufere cât mai puțin posibil, uneori chiar să poată face anumite activități care să dea un sens existenței sale. Preocuparea permanentă a noastră este să identificăm cât mai rapid simptomele supărătoare, să le tratăm și să le înlăturăm suferința, de aceea este indicat ca bolnavii care suferă de boli incurabile să fie îndrumați spre acest tip de îngrijire cât mai repede posibil, ei putând fi îngrijiți și tratați în unități medicale cu paturi, în ambulatoriu sau la domiciliu. Să nu uităm niciodată că familia unui bolnav grav, trece prin foarte mari încercări, iar noi trebuie să oferim un suport pentru ei, ca să poată face față greutăților și nevoilor cu care se confruntă.

IM: Știm că aveți experiență în îngrijirile paliative. Ar necesita resurse foarte mari, înființarea în cadrul Spitalului Municipal Sighet a unei astfel de secții?
VS: Bolnavii care suferă de boli oncologice, insuficiențe de organ, boli degenerative neurologice, alte boli rare, sunt cei care pot beneficia de îngrijire paliativă, de aceea cred că orice efort și orice cost nu ar fi mare pentru a le asigura cât mai multe locuri și oportunități pentru a fi îngrijiți corespunzător. În Maramureș, sunt secții de îngrijiri paliative în Baia Mare, Cavnic și Coltău, de ce bolnavii din Sighet și Maramureșul istoric să nu aibă șansa să fie îngrijiți și tratați cât mai aproape de casa lor? Când vorbim de sănătate, boală, suferință, costurile și eforturile nu trebuie să fie o problemă, eu spun că viața și sănătatea nu au preț, de aceea orice efort din partea unora sau altora este mic în comparație cu beneficiul și speranța care se pot oferi. Vedeți dumneavoastră, noi, cei care avem preocupări privind sănătatea, trebuie permanent să ne gândim să dezvoltăm servicii medicale de importanță, de interes și foarte utile pentru cei aflați în suferință. De aceea trebuie să existe toate variantele posibile pentru bolnavi, trebuie să dezvoltăm servicii complexe, unde ei să poată fi îngrijiți și tratați în funcție de nevoile și dorințele lor. O secție în spital pentru cei cu suferință complexă, care pot avea nevoie de investigații mai ample, de consultații de specialitate, este cu atât mai utilă. De asemenea, un centru de zi și cabinete în ambulatoriu ar asigura îngrijiri de specialitate corespunzătoare, iar îngrijirea la domiciliu ar închide complet acest cerc. Doar dezvoltând aceste servicii putem spune că este o ofertă completă pentru bolnavi și ei vor avea întotdeauna o șansă în plus la îngrijire.

IM: Credeți că într-un oraș mic și nu foarte conectat la mainstream-ul economic, o asemenea idee este… sustenabilă?
VS: Ideea este nu numai sustenabilă ci și foarte ușor de realizat. Oare Cavnicul este un oraș mare? Oare Coltăul este o comună mare? Șansa de a dezvolta serviciile de îngrijiri paliative este mare, pentru că deja noi, cei de la Alină & Ajută avem pregătirea profesională necesară pentru toată echipa, iar o altă parte din personalul medical al nostru participă la formare în această perioadă.

IM: Costul pentru un bolnav, pentru ingrijire paliativă este foarte ridicat? Cât acoperă din acesta Casa de Asigurări de Sănătate?
VS: În general, bolnavii care necesită îngrijiri paliative în decursul timpului, au fost supuși unor tratamente și investigații în diverse locuri din țară sau străinătate, care, uneori, atât pe ei cât și pe familiile lor, îi epuizează din punct de vedere fizic și financiar. În cele mai multe cazuri, resursele de care dispun sunt limitate, ei având nevoie de sprijin permanent. Cu atât mai mult, este nevoie de înființarea unei secții de paliație și a unui centru de zi unde ei ar putea beneficia de servicii gratuite în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, servicii decontate de Casa de Asigurări de Săntate.

IM: Aveți deja peste doi ani de experiență pe acest palier. Care este impactul până în acest moment, la Sighet, care a fost nivelul solicitărilor?
VS: Sper că noi, cei din echipa de paliație, am fost de ajutor pentru cei câțiva zeci de pacienți care au apelat la serviciile noastre. Uneori am îngrijit bolnavi luni de zile, alteori doar zile, dar cred că pentru fiecare bolnav și familie am adus alinare și ajutor real în gestionarea dificultăților cu care s-au confruntat. Fiecare dintre ei și-au manifestat sub o formă anume mulțumirea lor, noi știm că cel puțin am fost alături de ei atunci când au avut mai multă nevoie, iar pentru noi, acest lucru a însemnat foarte mult, am căpătat tot timpul puteri de a lupta cu moartea și suferința. Deviza noastră este: „Să vindecăm când se poate, să prelungim viața uneori și să ameliorăm suferința întotdeauna”.

IM: Care ar fi diferențele ofertei Spitalului vizavi de cea privată?
VS: O îngrijire într-un spital public nu implică costuri suplimentare pentru bolnav, iar într-o unitate privată, fie ea în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, există întotdeauna costuri suplimentare, care pot să ajungă la câteva sute de lei în plus pe zi de spitalizare. De aceea doresc și insist pentru înființarea unei secții de îngrijiri paliative în spitalul nostru și sper că în viitor vom putea beneficia de aceste servicii, niciodată nu știm care dintre noi va avea nevoie de ele.

IM: Credeți că acest proiect poate fi rapid implementat la Spitalul din Sighet?
VS: Cred cu tărie și știu că există condiții favorabile pentru înființarea secției în viitorul apropiat. Nu trebuie să uităm că există posibilitatea, pentru început, de a contracta servicii paliative cu o echipă specializată, o echipă mobilă în spital care poate oferi acest tip de îngrijire pentru bolnavii internați în spital. Noi am făcut o ofertă, noi suntem dispuși să colaborăm și să oferim orice informație utilă pentru dezvoltarea serviciilor de îngrijiri paliative.

IM: Mulțumesc, domnule doctor și succes în tot ceea ce faceți!
VS: Domnule Ion Mariș, eu vă mulțumesc foarte mult, vă mulțumesc în numele meu personal, dar vă mulțumesc și în numele bolnavilor noștri, a familiilor lor, și, de ce nu, în numele tuturor. Eu am avut o idee, o inițiativă pe care am împărtășit-o unor oameni implicați în viața societății, unor oameni care au dovedit de-a lungul timpului „că le pasă” , care au îmbrățișat ideea și care au capacitatea de a face, de a implementa și dezvolta proiecte. Îmi doresc ca inițiativa mea să fie proiectul nostru, al tuturor, spre binele semenilor noștri.

Ion MARIȘ

70 de ani bătuţi pe muchie împlineşte sculptorul sighetean Ion Bledea! Rotunzi, rânduiţi. Un foarte bun început pentru o viaţă de creator, care are multe de arătat, de spus şi de-acum încolo…

Pe lângă îmbogăţirea imaginarului maramureşean cu nenumărate figuri emblematice, simbol, artistul redă în vibraţia fibrei de lemn oamenii simpli ai locului, cu trăirile lor, la ceas de răscruce. De pildă, în anul centenar tocmai încheiat, a dăltuit chipuri de maramureşeni la vremea Primului Război Mondial şi, alături de simbolurile năzuinţei lor de Unire, un adevărat ansamblu monumental – “Drumul maramureşenilor spre Alba Iulia”, expus la Primăria Giuleşti.

L-am vizitat frecvent la atelierul din spatele bisericii romano-catolice, în perioada elaborării acestei lucrări. M-a introdus în tehnologia specifică, dar şi în intimitatea procesului de creaţie. Ion Bledea este, pe lângă valorosul sculptor, un comunicator minunat, bucuros de oameni, gata mereu să ne împărtăşească din secretele artei sale. Vizitaţi-l! Pentru a-i ’stâmpăra setea de comunicare sau, cel puţin, pentru a-i strânge mâna măiastră, vânjoasă, de moroşan. Binemerită de la noi.

La multe lucrări înainte! La Mulţi Ani!
(Marin Slujeru)

Ion Bledea a făcut în lemn un univers întreg, însuflețit și cald. Sculpturi de toate dimensiunile stau în calea ta nu numai în atelierul minuscul al artistului sau în extraordinara expoziție de la mansarda locuinței sale, ci peste tot, în camere, pe scări, pe terasă. Figuri umane mai ales. Între bucățile de lemn și imaginația sculptorului se pare că există o comunicare directă, lemnul însuși impunându-i artistului ce figură anume să scoată din el la suprafață. Ca și cum tot Maramureșul vechi și toată Transilvania străveche de sub pământ s-ar fi mutat din amintire în lucrările lui….
(Marta Petreu)

Artistul Ion Bledea nu face caz de darul lui, ci se comportă cu el ca oamenii locului: firesc, harnic și cu voioșie. Din ce a primit, dă el mai departe, cu bucurie (nu cu încruntare), ca să sporească. Așa se face că, oricum te-ai întoarce, ba către figurativ, ba către abstract, ba descifrând simboluri, ba admirând parabole, semnele în lemn pe care Ion Bledea le lasă în urmă sunt mărci ale unui talent răsărit din generozitate.
(Ovidiu Pecican)

La cei 70 de ani pe care i-a împlinit azi, Ion Bledea și-a lăsat amprenta, sufletul, munca pe aproximativ 1200 de lucrări. O pădure de lucrări, o pădure de zbateri, o pădure de talent pe care artistul a crescut-o într-o viață.

Ion Bledea a creat pentru noi toți, pentru iubitorii de artă, imaginația și energia lui s-au amplificat cu trecerea anilor; din mâinile lui s-au născut și se vor naște lucrări care definesc un adevărat brand al Maramureșului. La mulți ani, prietene!
(Ion Mariș)