Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM: La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea Braşov. Toamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM: A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o… estetică a urâtului?
prof. IM: Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ

Excelentă inițiativa moldoveanului nostru de-a ne zgâlțâi un pic! Uneori ai impresia că România doarme!… Politicienii își continuă demagogia colorată, se bălăcăresc public și nu prididesc cu osanalele pe direcții false. Se înjură din plin Europa, se scot “mitralierele” și – duplicitar – se mai plimbă interpartinic băieții deștepți.

Omul de rând este bulversat de minciunile eterne și manipulările bine comandate, statul paralel s-a contopit cu statul “patriot” și statul partid, iar jocurile agramaților continuă.

Cetățeanul român se bucură – selectiv – de măririle fluctuante de salarii, de firimiturile aruncate în buzunarele copiilor iar marea infrastructură (rutieră, feroviară etc.) crește, crește…. pe hârtie. Românii sunt prostiți durabil de 30 de ani!

Unele țări din zona noastră europeană au avut teribile războaie (vezi Croația!), dar au construit mai multe autostrăzi decât tragica și mioritica Românie!

Se face tot posibilul pentru a îngrășa aristocrația bugetară (mă gândesc la multele sinecuri din sistem!), pentru a umple buzunarele politicieneilor cu favoruri și tot felul de “specialități” în timp ce mediul privat AUTOHTON moare pe baricadele patriei, fără să conteze că bugetul țării se alimentează și din această zonă.

Antreprenorul sucevean care a propus acest moment de revoltă anti-minciună are toate atuurile pentru a fi un viitor emigrant dacă nu va fi susținut. De aceea și noi trebuie să acționăm solidar, să arătăm că nu suntem fraieri, că nu înghițim la nesfârșit… poveștile! Și voi ce faceți?…

Ați aflat – bineînțeles – că în fiecare an mor pe șoselele țării mai mulți nevinovați decât au fost uciși la Revoluție?! De fapt, revolta civică nu trebuie să vizeze doar șoselele, trebuie să vizeze inutila clasă politică în general (cu micile excepții ce întăresc regula)! Este obligatoriu – dar cunoaștem bine acest lucru! – să intre în politică profesioniștii, oamenii corecți, oamenii cu bun simț!

CRED că acest demers al românului Ștefan Mandachi confirmă ideea că o variantă de buni conducători ar fi din categoria micilor și marilor antreprenori români, care au demonstrat concret că pot crea, gestiona și administra sustenabil un business! România (cu fiecare subdiviziune administrativă) este un business decapitalizat, prost gestionat și dacă nu se găsește un grup de manageri care să facă ceea ce au promis, nu văd să aibă un viitor de… aur (deși avem destule… lingouri!)!…

Să începem AZI (15:15:15) cu aceste câteva minute simbolice oferite unui protest “comod” și mai ales să începem să ne implicăm pragmatic; să evităm să ne mai lăsăm păcăliți de fake-uri, de minciuni!

Din păcate, veriga slabă – încă – împotriva minciunilor și parveniților politic este lipsa spiritului civic, lipsa spiritului comunitar. Se pare că încet, încet, vorba concetățeanului nostru Mandachi, frica și zona de confort a fiecărui român se disipează, conștiința individuală se “reinventează” și, la aproape 30 de ani de la dărâmarea unui regim obtuz și anti-democratic cu o subtilă continuitate post-revoluționară, vom avea parte – în sfârșit – de o renaștere… meritocratică!

Acest demers este un… ultim semnal de alarmă!

#Șîeu… cred în reinventarea durabilă, sustenabilă a României!

#ȘÎEU! ȘÎVOI?!…

Ion MARIȘ

Foto: Miya KOSEI

De-a lungul timpului, oraşul nostru, Sighetul nostru, a fost personalizat prin existenţa şi activităţile unor oameni dedicaţi, valoroşi. De fapt, Orașul a existat şi există în simbioză cu acei oameni care îl hrănesc spiritual. Clădirile, patrimoniul material şi alte categorii antropice sunt elemente care nu dau viaţă fără amprenta umană.

În anumite locuri strategice din Sighet, au fost ani buni în care poetul, publicistul, editorul Echim Vancea era nelipsit şi chema la viaţă!… degaja hotărâre, forţă şi valenţe de combatant… vizionar. Au fost ani în care Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet s-a mişcat doar prin sârguinţa lui. Oricât ar dori unii să-l ignore, oricâtă supărare a declanșat uneori, poetul Echim Vancea va rămâne pentru Sighet, pentru sigheteni, omul cu aproape 30 de volume de poezie! Treizeci! Vă imaginaţi câtă poezie “arde” şi erupe din omul “dur”, chiar “rău” câteodată, tranşant şi mucalit, dar şi foarte “supărăcios” (poate chiar supărător!) când are vreun… bai!

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1998) şi un om bun la inimă (asta s-a cam schimbat în ultima perioadă, de când îşi mai rezolvă bunătatea şi pe la un institut clujean al cordului). Fără nicio discuţie, absolventul din anul 1970 al Liceului “Dragoş Vodă”, coborât de pe Valea Izei, de la Năneşti, a devenit orăşean şi – după cum îmi spunea – “şi-a lăsat opincile la Podul Ronişoarei”. S-a apucat de citit, de scris şi de glumit pe seama… vieţii. A făcut multe prin Sighet, pe la Casa de Cultură, pe la Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi doar el ştie prin ce alte locuri din Sighet şi împrejurimi (mă refer evident la Deseşti, să nu vă gândiţi la altceva!).

Uneori – când îşi amintea – se mai certa cu umbrele, pe anumite subiecte tare fierbinţi, se mai certa şi cu prietenii, alteori rămânea de unu singur dar, o viaţă întreagă – indiscutabil – s-a dedicat scrisului; şi-a făcut chiar şi o editură (una din umbrele lui preferate), a publicat cât un raft sănătos de bibliotecă şi – O, tempora!… – şi-a întinerit inima ca să şteargă din amintre întâmplările triste, neplăcute.

Nu mi-a fost uşor să-l conving ca să-mi acorde atenţie preţ de câteva zeci de întrebări dar – v-am spus că altfel “pulsează” azi! – s-a înduplecat şi ne-am apucat de… despicat firele vieţii (lui, bineînţeles!) în… subtile subdiviziuni.

Ion Mariş (IM): Hotărăşte-te, Maestre! Câte volume de poezie ai publicat?
Echim Vancea (EV): Să stabilim dintru început un lucru: această convorbire nu sunt de acord să o botezi interviu. Aşadar vorbim în continuare de o convorbire. E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apăr singur. Pe poet, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi… să-l ascultăm pe cel care se confesează. Oare numărul cărţilor rămâne în inima cititorilor sau un rând, două, o strofă, o poezie din acestea? Nu numărul volumelor este important, ci, aşadar, cât şi ce rămâne din „maldărul” de volume. Fiecare carte exprimă ce am vrut şi avut de spus, să spun, în acel moment. Ţi se pare că am scris şi publicat prea mult? Te priveşte. Fiecare pagină, fiecare carte mă conţine şi încă nu m-au epuizat, dimpotrivă, m-au făcut mai mănos. A mai rămas încă mult din mine pe dinafară care trebuie pus în cărţi. Abia când voi fi reuşit să scriu CARTEA, una singură, mă voi opri din scris, din publicat. Simt o durere care mă copleşeşte necontenit, că mă tot caută ca un cuţit să mi se înfingă în bietu-mi piept. Ce cumplită neîmpăcare! Creaţia nu se numără. Ea are propriul ei adevăr, propria morală, propria raţionalitate… şi aşa până la propriu-i Dumnezeu. Câte cărţi am semnat? N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor. Ca să revin la întrebarea ta îţi spun sincer că la urma urmelor, din toate căţile, de fapt nu sunt cărţi ci numai umbre de cărţi, vor rămâne puţine pagini…

IM: Există vreun Sfânt Echim în calendarele creştine?
EV: Nu! Cel puţin eu nu ştiu să existe. „Dihania asta nu există” (să citez titlul unui volum al prozatorului maramureşean Gheorghe Buzatu). Dar va să fie de acum înainte… O spun serios, fără falsă modestie. Ştii că în limba turcă „luna octombrie” se traduce prin „echim” (eckim)? Născut fiind în luna octombrie găsesc de „cuviinţă” a spune că dacă creştinii nu şi-au bătut capul cu un „sfânt echim” iată că turcii musulmani, parte dintre ei fiind „fără convingere religioasă” şi care nu „cred în obligaţiile religioase”, s-au învrednicit să îmi pună la dispoziţie o lună întreagă! Ha! Ha! Ha! Şi apoi nu mă deranjează că nu sunt printre „sfinţi”. Nu am fost şi nu sunt practicant în materie de credinţă religioasă, nu sărut mâini, poale, crucifixuri, nu bat mătănii. Ceea ce au spus şi spun oamenii despre Dumnezeu este ceva relativ şi subiectiv, iar eu reţin, din toate cele spuse, doar ceea ce îmi îmbogăţeşte corespondenţa mea intimă cu ceea ce nu pot a cunoaşte. De altfel nu cred că am voie a cunoaşte Divinitatea. Sunt fericit că pot a-i simţi adierea în fiinţa mea…

IM: Cum ţi-ai (pe)trecut anii pe la Liceul “Dragoş Vodă”?
EV: Bine zis, „pe la liceu”. Pe vremea mea liceul se numea Liceul de cultură generală. Se făcea carte în draci! Şi asta nu îmi prea plăcea. Dar eram, dinspre mamă, nepotul tânărului, pe atunci, profesor de română Ion Vancea, care era şi secretarul UTC-ului pe liceu. (Cred că abia de prin clasa a X-a s-a hotărât ca această sarcină să revină unui elev.). Aşadar de voie de nevoie a trebuit să mă adaptez. Se spune că în anii de liceu se iau cele mai importante decizii şi te formezi ca personalitate. Începi a călca pe drumul vieţii. Eu am „debutat” efectiv în viaţa culturală de licean cu o lucrare despre romanul „Şoseaua Nordului” a lui Eugen Barbu. Ca orice copil, elev fiind nu am fost nici prea fericit, nici prea vesel. În primul an de liceu am fost coleg de clasă cu nănăştenii fraţi Bârlea (Gheorghe şi Vasile plecat dintre noi mult prea devreme) ei fiind deja orăşeni cu acte în regulă, viitorul medic Ioan Rednic şi de o droaie de săpâncenţe iar dintr-a X-a ni s-a alăturat şi deseşteanul Andrei Făt. Eram şapte băieţi şi restul până la 36 sau 42 (nu mai ştiu câţi eram în clasă) erau fete. Au fost anii marilor lecturi, ani care pentru mine, copilul de la ţară, au însemnat mult în devenirea ulterioară. În liceu cred că mi-am început adânca prietenie cu cea care mi-a devenit prietenă pe viaţă: cartea. Adevărat este şi faptul că am avut profesori de excepție: amintitul unchi şi profesor Ion Vancea (română), profesoara Eusebia Negrea (literatură universală), Eracle Titircă (psihologie, logică), profesorul Ioan Törok (istorie), Radu Bitan (rusă) şi mulţi alţii. Au fost anii generozităţii adolescenţei, anii avântului intelectual. Dar ajunge că o iau pe panta şabloanelor!

IM: Au fost profesori care te-au… remarcat? Pe care dintre profesori i-ai remarcat (cu sau fără ghilimele!) tu?
EV: Pe câţiva i-am numit mai sus. Pe ceilalţi îi rog să mă ierte dar memoria şi vârsta-mi conţin o doză de uitare. Tuturor deopotrivă le port o amintire plăcută şi un profund respect.

IM: Ţi-e drag Năneştiul?
EV: Nu zic ba. Este prezent peste tot în poezia mea. I-am dedicat şi un volum de versuri („Hramuri”) iar Ioan Es. Pop i-a dedicat un poem („năneşti”) din care redau începutul acestuia („ca să ajungeți la nănești, o să trebuiască/ să luați autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de bilete din salva.// auzisem că e unul direct, am zis./ l-au scos acum o săptămână, a zis,/ nu mai erau pasageri pe linia asta./ dar merită, zău, e grozav că mergeţi la nănești./ am visat și eu să ajung o dată acolo,/…/ așa că luaţi dumneavoastră liniștit/ autobuzul de sighet, pentru că/ de la sighet la nănești e doar o palmă de loc./ dacă n-o să vă convină când pornește următorul,/ o să fie o nimica toată să ajungeţi la nănești pe jos.”). Astăzi din motive familiale mi-aş dori ca să nu fie locuit. Prea multele „zânituri” l-au stricat. Ori de câte ori merg la Năneşti merg doar până acasă, la mama. Are 88 de ani! Stau o jumătate de oră şi deja simt nevoia să plec. Năneştiul nu mai este Năneştiul copilăriei mele. Au dispărut bunul simţ şi respectul faţă de tot şi de toate. Dacă nu te ştiu în vreo funcţie înaltă, gata. S-a terminat. Nu eşti servit nici măcar cu o ulce’ cu apă.

IM: Dar Sighetul?… şi de ce?…
EV: Te poţi îndrăgosti de un oraş datorită fiinţelor vii care îl populează sau din cauza unei fiinţe foarte dragi… După ce m-am descălţat la intrarea în oraş şi mi-am lăsat opincile la Podu’ Ronişorii m-am gândit să mă fac orăşan. Nu cred că am reuşit acest lucru nici până în ziua când l-am părăsit. Am conştientizat mult mai târziu sentimentul că m-a întâmpinat hazardul. Dar asta nu înseamnă că, recunosc, destinul meu nu a fost de sighetean. Oriunde am fost plecat prin ţară nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca în Sighet, până când am fost scos cu şuturi în cur din oraş de nişte pigmei care întreaga lor viaţă nu au făcut decât să urce în genunchi scările clădirii administrative pe care o numim Primărie, să lingă şi să se gudure pe lângă mai marii vremurilor. Sighetul, locuitorii acestuia nu au nici o vină pentru ceea ce mi-au făcut, cum s-au comportat vremelnicii săi „gospodari”. Sighetul a fost pentru mine, în multe privinţe, profesorul meu de seninătate. Îmi este drag tot ce urmează după „de ce”. Multă vreme Sighetul a fost pentru mine „turnul meu de fildeş” locul de retragere, de meditaţie, simbol, s-ar putea, al depăşirii, într-un fel chiar al morţii sau al nemuririi, de ce nu. A fost spaţiul meu acropolitan aşezat la poalele Solovanului, sprijinindu-se de malurile celor trei ape, Iza (râul copilăriei mele pe malurile căruia am deprins gustul independenţei şi al aventurii, râul în apele căruia am învăţat să înot, râul începutului călătoriei mele, apa care mi-a marcat sfârşitul copilăriei şi cu care ne-am regăsit departe de izvoarele sale în oraş), Tisa (apa de graniţă, cum o numeşte Alexandru Ivasiuc, apa care mi-a înflăcărat imaginaţia cu gardul de sârmă ghimpată care-ţi interzicea până şi privirea peste malul său drept) şi Ronişoara (neumblată, sălbatecă, al cărei aer te obligă să respiri altfel şi chiar să fii altfel, o apă nesupusă, deloc disciplinată), ape care mi-au adăugat o vârstă…, ape care, dacă le ştii asculta, te împacă cu lumea şi cu tine însuţi. Păcat că după 1989 adimistraţiile care s-au perindat în fruntea Sighetului i-au stricat tradiţia de eleganţă cu patină a oraşului, atât de incandescent pe dinăuntru (scriitori, artişti plastici, muzicieni, interpreţi de facturi variate, actori, ziarişti, cluburi şi asociaţii culturale). Cred că fiecare oraş are o faţă ascunsă, un duh al lui, care rămâne necunoscut celor ce nu ştiu să-i perceapă misterele.

IM: Pentru un fecior sosit la oraş de prin Năneşti, nu te-ai apucat mult prea devreme de… poezie?
EV: De scris poezie scriam încă din generală provocat fiind de un consătean (nu dau nume, astăzi el fiind un nume de referinţă în viaţa socială şi culturală a Maramureşului, oricât ar vrea unii sigheteni să îl şteargă din „cronicile” realităţii imediate). El îndrăgostit fiind (iertată-mi fie indiscreţia!) de una dintre învăţătoarele noastre (cred că era prin clasa a IV-a) şi gelos pe unchiul meu, studentul, pe atunci, Ion Vancea (ulterior profesorul Vancea) îi scria acesteia poezii pe care i le recita cu harul şi talentul moştenite de la mama sa. Dar eu nu îndrăzneam a le face publice deşi mai târziu, prin ciclul II, am început să le trimit, fără succes, pe la revistele epocii printre care „Cravata roşie” şi „Luminiţa”. Erau sincere, spontane, scrise din suflet. În liceu, din clasa noastră erau cunoscuţi şi afirmaţi în paginile revistei şcolare „Zări senine” prozatori, poeţi şi chiar eseişti şi care frecventau Cenaclul literar „George Coşbuc” din cadrul Casei de cultură din oraş. La nivel de liceu erau foarte mulţi elevi (nu numai din anul nostru) care cochetau cu scrisul: Emil Cristescu şi mai tinerii Marin Slujeru, Lucian Perţa, regretata Ileana Mihai (poetă talentată şi traducătoare din Emily Dickinson). Eu am debutat în revista liceului ca… folclorist. Aici am publicat câteva poezii populare culese din Năneşti. Aveam vreo şase caiete pline cu folclor, folclor adevărat, cules de la bătrânii din sat (noi, elevii de ţară eram obligaţi de profesorul de română ca la întoarcerea din vacanţa de vară să ne prezentăm cu un caiet de folclor cules din satul de origine). Aşa că, vezi tu, Ion Mariş, că nu mai aveam „cale de întoarcere”. Aşa că poezia a devenit o „opţiune”, chiar pătimaşă. Am dorit cu patimă să mă alătur, să mă integrez grupului de scriitori liceeni, vroiam ca fantezia mea să se hrănească substanţial din acea apropiere, să intru în esenţial, să umblu pe coridoarele liceului cu „reflectoarele” privirilor aţintite asupră-mi! Dar cred că era mai mult o neînţelegere a ceea ce înseamnă în fapt poezia, literatura. Scriam sub influenţa lecturilor şcolare, ajungând la imitaţii după poezia unor Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, în general clasici, lecturile schimbându-se după vârstă şi clasă.

IM: Aşadar, ai debutat în anul 1973. Ce gânduri, ce speranţe aveai în acel an?
EV: Venisem din armată (februarie 1972). După câteva luni de la lăsarea la vatră am început să îmi caut de lucru. Dar din scris nu m-am oprit! Eram sigur că dacă voi publica îmi voi găsi mult mai uşor de lucru. Dar de lucru nu găseam decât în CPL, pe când eu mă gândeam la cu totul altceva. Acolo, vreun loc călduţ din care să pot a mă pregăti pentru facultate. Doar eram poet, desigur în măsura în care eram, că dacă scriam poezie nu însemna că şi eram poet. Părinţii erau dezamăgiţi că feciorul lor stă prin oraş teleleu. Prin aprilie 1972 am reuşit să mă angajez ca muncitor sezonier la o formaţie de geologi din Bucureşti care-şi avea sediul în Sighet şi cu care am lucrat până în mai 1973. Mi-a plăcut. Băteam dealurile şi munţii din împrejurimile Sighetului (Solovanul, Piatra Ţiganului, Agrișul, Colibdi, Huta, Gutâiul) de dimineaţă până seara. Nu aveam şefi. Era o muncă foarte frumoasă. Scriam poezie în draci şi trimiteam, sub pseudonim, maldăre de plicuri pline cu manuscrie pe la mai toate revistele literare ale vremii, dar în special la ziarul judeţean „Pentru socialism” din Baia Mare. Aşteptam cu înfrigurare ziua de sâmbătă să cumpăr revistele al căror „corespondent” devenisem. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca într-un număr din revista ieşeană „Cronica” să-mi văd publicat un poem, girat de poetul Nicolae Turtureanu. Vestea a zburat cu repeziciune prin tot târgul. Şi într-una din zile poetul şi librarul de excepţie Simion Şuştic-Coman mă abordează şi îmi propune să citesc la Cenaclul literar „George Coşbuc”. De aici totul a decurs ca pe roate… Scriam şi citeam, marţea, la cenaclu. Aşa am redebutat în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (octombrie 1973). De aici a fost destul de „uşor”. Publicam, deşi greu şi rar, în presa literară din ţară. Dar eram constant publicat de ziarul judeţean „Pentru socialism”, suplimentul social-cultural al acestuia, „Maramureş”, în culegeri şi antologii judeţene. Eram invitat la cenaclurile literare din Baia Mare („Măiastra”) şi Borşa („Metamorfoze”). Citeam poezie, şi nu numai, pe rupte aprovizionat fiind din plin de poetul-librar Simion Şuştic-Coman. În 1973 (mai) m-am retras la „vatră” devenind pedagog la Liceul „Dragoş Vodă” şi apoi la Grupul Şcolar pentru Exploatarea Lemnului. Au fost anii mei de seninătate (înţeleasă ca mod de viaţă dar şi ca scris, desigur). Datorită unor prieteni (Gheorghe Mihai Bârlea, atunci bibliotecar şi Ion Ardeleanu-Pruncu, atunci directorul Casei de Cultură a municipiului), cărora şi astăzi le sunt profund recunoscător pentru marele lor curaj, am păşit într-o altă lume, cea a culturii, ca instructor pe probleme de literatură şi folclor. Şi astfel am ajuns să stau mai mereu de vorbă cu stelele, a căror taină nu de puţine ori m-a înspăimântat. Poate că dacă luam cunoştinţă doar de frumuseţea astrelor, atunci ar fi fost mai bine… Speranțe? Să străbat lumea alături de poezie. În parte mi-a reuşit. Dar am pierdut şi mai multe. Au fost vremuri când am trăit iluziile unei false utopii. Dar la urma urmelor utopia nu-i calea regală spre mântuire? Apoi, după mai multe „eşece”, mi se părea că cu fiecare clipă prin care mă agăţam de poezie era o laşitate. Am tras adânc aer în piept şi mi-am înmuiat pixul (peniţa?) în cerneală şi în propriul sânge şi am mers mai departe. Eram în anii cu vreme frumoasă. Şi atunci mi-am promis să supun tot ceea ce este urât în lume, o evadare spre zări mai senine. Am continuat să scriu dintr-un imbold pe care-l simţeam ca un om pe cale să se sufoce fapt pentru care se repede la fereastră să o deschidă larg şi să îşi umple plămânii cu aer proaspăt…

IM: Nu te-a tentat niciodată să părăseşti Sighetul, să-ţi iei lumea… în cap? Deşi, cred că ai trăit cu lumea în cap!
EV: Nuuu! Câtuşi de puţin. Cred că de la prima noastră întâlnire ne-am dat seama, am înţeles că ne aparţinem. Că atârnăm unul de celălalt. Am trăit şi cu lumea în cap şi cu ea deasupra capului. Am despoperit Sighetul la vârsta adolescenţei. A fost primul oraş văzut. Aici mi-am petrecut o parte din tinereţe. Cu trecerea anilor, m-am simţit tot mai legat de oamenii (excluşi din capul locului politrucii de ieri şi de azi, neînzestraţi politic şi fără intuiţia istoriei de care a avut şi are nevoie încă Sighetul) şi locurile oraşului. Odată cu maturitatea a însemnat şi ancorarea definitivă în apele oraşului, a acestor locuri. Sighetul este un oraş ospitalier, generos, cum de altfel este tot Maramureşul. Nu este nici balcanic şi nici oriental cum este majoritatea ţării exceptând Ardealul şi Bucovina. Este un oraş centro-european. Oraşul în care am avut peste treizeci de ani mi-a dat o şansă, aceea de a pleca unde doream, nestingherit, fără a-mi frânge coloana vertebrală. Chiar dacă nu iubeam acea lume, ea, drepţi să fim, oferea unui tânăr mai multe posibilităţi de a se împlini, decât lumea de astăzi… Dă-mi voie să citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic, câteva rânduri dintr-un interviu pe care l-am acordat scriitorului Adrian Alui Gheorghe (fondatorul şi directorul revistei „Conta” din Piatra Neamţ): Iată o poveste: unui bătrîn spunându-i-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” …Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru când am fost alungat din instituţia pe care o am condus aproape douăzeci de ani. (Mă iartă că revin asupra acestui episod neplăcut din viaţa mea dar mă doare şi astăzi când îmi aduc aminte că doi indivizi, unul interimar şi altul ales, nu au găsit altceva cu cale de făcut decât să mă ia de guler şi să mă scoată afară din Bibliotecă, o instituţie de cultură la al cărei reviriment şi rol în societatea sigheteană post decembristă nu au contribuit cu nimic, dimpotrivă, au încercat pe toate căile să-i minimalizeze rolul, să o politizeze…

IM: Ce ţi-e mai drag pe lumea asta, în afară de cărţile tale (pardon, de poezie!)?
EV: De ce „în afară de cărţile” mele? Cărţile mele îmi sunt dragi, cum dragi îmi sunt şi femeile, şi prietenii, precum şi poezia. Îmi vine uşor să îmi închipui cum l-a făcut Dumnezeu pe om din ţărână. „…un fir de nisip poate face foarte mult când renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în mărutaiele scoicii” a scris undeva Geo Bogza.

IM: Dacă nu ţi-ai fi “îndestulat” viaţa cu scrisul, cu poezia, ce-ai fi făcut?
EV: Aş fi scris poezie.

IM: S-a scris mult (şi bine!) despre tine. Cine crezi că te-a perceput mai… corect, adevărat?
EV: Mi-e indiferent. Când scriam eu poezie nu ştiam că există oameni care citesc poezie ca să scrie despre ea. Cine citeşte ca să scrie despre ceea ce citeşte mai şi greşeşte. Nu m-a chemat nimeni să scriu. Opţiunea-mi aparţine, fiind chiar pătimaşă. Cei care au scris despre cărţile mele au scris corect chiar atunci când au greşit. Oricum ar scrie nu au făcut decât să facă publicitate cărţii mele, literaturii în general.

IM: Unde se află Sighetul, Maramureşul, în universul poetic global?
EV: Fiind uşor adaptabil nu cred că, oriunde m-aş fi stabilit, mi-ar fi lipsit Sighetul, Maramureşul mai mult decît eu lor! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, cât şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Bucureşti, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care au dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşeanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă, oriunde în altă parte, cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!

IM: Povesteşte-mi o întâmplare frumoasă/ interesantă de la Serile de Poezie de la Deseşti, acolo unde ai fost… nelipsit!
EV: Înainte de toate şi câte toate era uimitor faptul că la fiecare ediţie a Serilor de Poezie de la Deseşti, ulterior Serile de Poezie „Nichita Stănescu”, sala Căminului cultural era arhiplină de oameni din sat (tineri, maturi, adolescenţi; bărbaţi şi femei) care îşi lăsau lucrul şi veneau să se întâlnească cu poeţii „lu’ Pârja” (cum umbla vorba prin sat), să asculte poezie. La una dintre ediţii, era prin anii ’80, la Căminul cultural din satul Hărniceşti, sală arhiplină, erau tineri căţăraţi până şi pe sobele din sală. Totul decurge conform desfăşurătorului când deodată se ia curentul electric. Rumoare în sală. Aşteptăm câteva minute bune. Telefoane. Nimic. Atunci nu mai ţin minte, cineva din „prezidiu” sau din sală strigă să fie aduse lămpi, lămpaşe, lumânări. Într-o clipă sala s-a umplut de lumină… De părăsit sala nu a părăsit-o nici cel mai în vârstă spectator. Dimpotrivă au mai venit săteni. Recitalul de poezie şi dialogul cu sala s-a reluat într-o linişte „de mormânt” (staţia de amplificare era „moartă”, doar), întreruptă doar din când în când de aplauzele sincere ale celor prezenţi.

IM: Îţi cunosc destul de bine abilităţile şi preocupările manageriale. (Unii ar zice că e laudă, dar n-au dreptate!) Ce-ai reuşit să faci pentru Biblioteca Municipală, unde ai fost şi director?
EV: Din ceea ce am iniţiat şi făcut s-a ales praful odată cu relocarea. A rămas doar Sistemul Informatic Integrat de Bibliotecă „eBibliophil”. Dar nu reuşitele rămân în memorie ci, mai ales, nereuşitele. Între acestea aş aminti faptul cu nu am reuşit finalizarea Catalogului online (documentele intrate în colecţiile bibliotecii începând cu anul 1998) şi a celui tradiţional virtual (documente intrate în colecţiile bibliotecii până în anul 1998), amenajarea Laboratorului conservare, recondiţionare carte contemporană şi carte veche, cât şi digitalizarea acesteia din urmă, cât şi realizarea Catalogului bibliografic al scriitorilor din Ţara Maramureşului şi a Catalogului bibliografic al Sighetului şi al Ţării Maramureşului.

IM: Pentru că ai fost foarte mulţi ani implicat în mişcarea cultural – artistică din municipiul nostru cred că eşti un cetăţean avizat în acest sens. Ce ar trebui făcut azi pe acest (prim)plan?
EV: Administraţia locală să acorde o mai mare atenţie vieţii culturale a municipiului, cetăţenilor reprezentativi ai acestuia. Odată cu crearea, în 2013, acelui mutant căruia-i zice „centrul cultural” instituţiile de cultură stau sub semnul interimatului, activitatea lor fiind gestionată (manageriata, dacă vrei) politic! Odată cu retrocedarea Palatului Cultural „Astra” acestea au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul Sighetului.

IM: Te rog să faci nişte nominalizări din lunga ta listă de… fapte bune!
EV: Nu am săvârşit nicio faptă bună! De la un festival de poezie patriotică şi muzică folk local, am făcut un Festival Naţional de Poezie (ulterior internaţional). Am adus la Sighetul Marmaţiei, prin regretatul Laurenţiu Ulici, floarea Generaţiei ’80 de astăzi a poeziei româneşti, scriitori (poeţi, prozatori, dramatugi, eseişti) ale căror cărţi sighetenii le citeau cumpărate de la librărie pe sub mână, actori ale căror spectacole de poezie şi muzică care au pus pe jar organele locale ale securităţii! Nu mai vorbesc de zecile de spectacole, cu invitaţi de „prim plan” („cap de afiş”) ale Ansamblului Folcloric „Mara” (premii naţionale şi internaţionale), într-o perioadă când instituţiile de cultură se autofinanţau din greu… Printre altele mi-am făcut doar datoria. Aşadar am făcut numai porcării, fapte pentru care în 2016, după aproape patruzeci de ani petrecuţi în „sistem”) am fost luat de guler şi dat afară fără un cuvânt!

IM: Ca tot omu’, deşi tu nu eşti chiar ca tot omu’, trebuie să ai şi regrete. Care sunt marile tale regrete?
EV: Mi-am dat prea târziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din perioada când băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plângere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de până acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură”. Regretele mele sunt cele ale românului dintotdeauna, a românului obişnuit. Regret că nu am ştiut a minţi, că am fost sincer, chiar supărător de sincer, în relaţia cu cei din jur. Cel mai mult regret că imediat după ’90 nu am înfiinţat o societate de servicii publice de poezie. „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? – Îhî. – Îmi curg la ţeava de la bucătărie câteva rînduri de versuri albe. Mă puteţi ajuta? Eu aş vrea să fie cu rimă. – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia spre seară. – Seara asta nu este lună şi nu cred că vom putea drege defecţiunea! – Hai, domnule, cei de la meteo mi-au zis că cerul va fi liber, că nu vor fi nori. Aia nu mint, domnule, ce dracu! – Haideţi, vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgentă de patru strofe. Rima obligatorie. – În regulă… Vă rog adresa…”

IM: Te-ai autoexilat de vreo doi ani la Câmpulung la Tisa. Cât de bine te simți acolo, departe de luminile oraşului?
EV: Nu m-am exilat. Trăiesc în România. Trăiesc în Maramureş! Pare ridicol pentru un poet, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi oriunde în Maramureş este un certificat de valoare! Câmpulungenii sunt oameni admirabili! Îmi pare rău că nu m-am stabilit printre ei mai devreme cu vreo zece ani!

IM: Care crezi că este categoria socială care iubește sincer poezia?
EV: Cred că generaţia noastră a celor trecuţi de şaizeci de ani.

IM: Care este cea mai gravă boală pentru un poet?
EV: „Boala” poetului? Este ca oricare boală care-l atinge pe om, deşi timpul trece altfel pentru poet. Mulţumirea de sine. Să îşi lase sufletul să se prăfuiască, să se golească de idealuri, dar să fie plin de pofte deşarte. Să fie o conştiinţă putredă!

IM: Ce se află dincolo de… poezie?
EV: Dincolo de poezie se află poezia. POEZIA este totul!

IM: Ştiu că ai pregătit pentru tipar un volum de versuri. Ce alte proiecte pe termen scurt mai ai?
EV: În perioada imediat următoare îmi va apărea la Editura „Junimea” din Iaşi volumul „ultima pagină”, am pregătit pentru toamna asta sau poate pentru anul viitor la Editura „Limes” din Floreşti-Cluj volumul „culoarul şarpelui”. Pregătesc volumul „Dialoguri la apa de graniţă” cu scriitori de pe ambele maluri ale Tisei şi un volum de poezie în limba rusă în traducerea poetului Pavlo Romaniuc. În rest lecturi, lecturi, lecturi şi… grădinărit.

IM: Tu ai pus – altfel nu se explică “surprizele” tale anatomice – totul la inimă! Pe cine ai – în mod special – la inimă?
EV: Nu ştiu, că am strâns la piept prea mulţi oameni (unora nu li se poate spune aşa) care nu-mi meritau prin nimic prietenia, erau suflete goale de idealuri, dar pline de pofte, erau falşi, aveau conştiinţele putrede. Dar în primul rând pe mine pentru că nu am scris CARTEA pe care aş fi vrut (şi încă vreau) să o scriu, că am urmat îndemnuri deşarte, că eram indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, că nu am fost suficient de răzvrătit…

IM: Ce mesaj ai pentru sighetenii… pragmatici? Dar pentru cei (încă) iubitori de poezie?
EV: Tuturora iubirea nemăsurată a lui Echim Vancea, iar iubitorilor de poezie să nu se întrebe precum fariseii arătând spre crucea pe care era răstignit Iisus: „Cât o să mai ocupe EL locul acela?”…, dar lasă nu le mai spun nimic decât să închidă ochii şi să guste din „pelinul neliniştii. Să îşi regleze butonul intensităţii emoţiilor la maxim, chiar dacă riscă o incendiere a fiinţei lor! Îi mai rog, în special pe tineri (băieţi sau fete), ca atunci când vor să se apropie de poezie, să citească o poezie să renunţe la blugii aia rupţi în genunchi (că doar nu li s-au rupt stând în genunchi atunci când fac declaraţii de dragoste poeziei sau unii altora) şi să se sărute cu guma de mestecat în gură. Numai aşa vor rămâne în continuare alături de POEZIE şi vor afla „că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă”. Sunt mulţumit a spune că, în rândul cititorilor sigheteni, sunt şi dintre cei care au din cărţile mele. De vreme ce nu le-am pus niciodată la vânzare. Totuşi de unele titluri mai dai prin librării, prin anticariate. Dar să nu ne amăgim…

IM: Mulţumesc, Echime! Să-ţi dea Patria (Poeziei) şi Cel de Sus sănătate şi să continuăm cu partea a doua a interviului la aniversarea de 110 ani a Liceului “Dragoş Vodă”!
EV: Mulţumesc şi eu. Ce bucurie că am pus…(puncte, puncte!)… acestui interviu. Vezi, o bună parte din mine a fost plăsmuită în acesta. În încheiere, uite două versuri, dar nu ştiu ale cui sunt: „Arborii îşi fac semn ca surdomuţii∕ pentru spectacolul de adio”… Ajunge pentru astăzi. Ne vedem mai târziu. Conversaţia noastră s-a încheiat chiar dacă, totuşi, continuă. Şi poate continua oricât…

Ion MARIȘ

Foto: Florentin Năsui

În urmă cu aproape șase ani (în septermbrie, 2013) Alex Robciuc se număra printre laureații unui concurs de fotografie organizat de Cluburile Rotary și Rotaract din Sighet, dedicat tinerilor pasionați de arta fotografică. Recompensa laureaților a constat în tipărirea fotografiilor câștigătoare (format vedere) de către Editura „Valea Verde”. Concursul din acel an a avut tema „Ţara Maramureşului – atracţii turistice naturale şi antropice” iar Alex Robciuc a propus două poze foarte interesante. A fost debutul lui Alex într-o competiție și primul premiu în arta fotografică.

Mi-am amintit de acel concurs în ultimele zile, când sigheteanul Alex Robciuc a devenit foarte vizibil pe plan național. Două cunoscute televiziuni (Digi 24 și Antena 3) l-au intervievat pe Alex, devenit, între timp, prin domiciliu… timișorean.

Prin muncă, perseverență și pasiune Alex (fotograf freelancer) se poate considera azi un “tânăr de succes”. Premiul recent câștigat l-a propulsat definitiv în rândul profesioniștilor fotografi. De fapt, în ultimii ani – după cum mi-a mărturisit Alex – a avut realizări importante, o motivație serioasă pentru el fiind și succesul fotografiilor care i-au fost publicate în National Geographic.

Evoluția lui Alex s-a concretizat în desemnarea de către juriul competiției Sony World Photography Awards în câștigătorul competiției din România, la categoria Open.

“Parte din Sony World Photography Awards, eveniment recunoscut la nivel mondial, National Awards confirmă angajamentul Sony de a susține talentul fotografic local, recunoscând lucrările fotografilor locali din 62 de țări și promovându-le la scară globală.

Fotografia lui Alex Robciuc intitulată „Vasile Oanea” (foto) a fost desemnată drept cea mai bună imagine individuală din totalitatea lucrărilor realizate de fotografi de naționalitate română, având domiciliul în România, participanți la competiția Open din cadrul Sony World Photography Awards. Lucrarea a fost de asemenea nominalizată la categoria Cultură din cadrul competiției Open.

Fotografia câștigătoare, „Vasile Oanea”, este un portret surprins de Alex Robciuc după ce a auzit povestea sa de viață: „Vasile a locuit aici toată viața sa. Într-o casă tradițională de lemn din Maramureș, România, în satul pitoresc Breb. El a ales o viață cu totul diferită față de ceilalți oameni din comunitatea lui. Vasile este puternic înrădăcinat în stilul de viață al strămoșilor săi din Maramureș, însă nu a renunțat la avantajele tehnologice pe care le oferă secolului 21 și astfel combină stilul de viață tradițional din Maramureș cu un stil de viață modern.” a declarat Alex Robciuc.

În calitate de câștigător National Award, Alex Robciuc va fi premiat cu cele mai noi echipamente Sony pentru fotografie. Lucrările câștigătoare vor fi prezentate la expoziția Sony World Photography Awards din Londra, desfășurată între 18 aprilie și 6 mai și publicate în catalogul anual dedicat câștigătorilor.” (extras din Comunicatul de presă Sony)

Sigheteanul Alex Robciuc și-a găsit drumul pe care va continua să-și desăvârșească pasiunea pentru fotografie.

Succes, Alex!

Ion MARIȘ

Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ

Medicul Ovidiu George Negrea a plecat din România în urmă cu aproape 40 de ani. Fiul profesoarei de limba română de la Liceul “Dragoș Vodă”, Eusebia Negrea, Ovidiu George Negrea, el însuși absolvent al Liceului “Dragoș Vodă”, promoția 1976, a fost admis la Facultatea de Medicină din Cluj. Dar, deși începutul era promițător, viața de student nu avea să continue în mod firesc. Intenția de-a se căsători cu o tânără ce aparținea lumii libere și dorința de-a pleca în Occident pentru întregirea familiei, i-a adus și presiunile autorităților pentru impunerea unei alegeri radicale: facultate cu “legarea de glie” (fără gânduri de ieșire/emigrare în Occident) sau… excluderea de la studiile universitare.

Tânărul student, ce parcursese deja trei ani de Medicină, a luat decizia de-a părăsi România pentru a începe o nouă viață.

Ovidiu George Negrea a ales să-și asume o imensă provocare, un nou început cu toate necunoscutele care decurgeau din acel pas.

Am aflat, sporadic, de la foștii lui colegi de liceu cu care a ținut permanent legătura despre ascensiunea medicului Ovidiu George Negrea. Pentru că sigheteanul Ovidiu George Negrea și-a împlinit visul, a continuat și absolvit Medicina în Statele Unite ale Americii și azi este un reputat specialist oncolog în țara de adopție, m-am gândit că este un interlocutor “calificat” pentru o discuție… intelectual – dragoșistă.

Ion Mariș (IM): Domnule doctor, cum puteți defini/ caracteriza promoția ‘76, anul în care ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă”?
Ovidiu George Negrea (OGN): Sunt convins că Liceul “Dragoș Vodă”, în decursul unui – în curând – secol, a fost un fel de Alma Mater pentru numeroși absolvenți străluciți, care au avut multe realizări în România și peste hotare. În anii ‘70, România a început să cunoască o prosperitate modestă care ne-a dat posibilitatea să ne deschidem ochii înspre lume. Pe de altă parte, România cunoștea apogeul represiunii regimului comunist. Probabil că acele condiții deosebite au făcut să se dezvolte o generație dornică de cunoaștere dar și de libertate. Învățam și visam. De la clasicii literaturii franceze și ruse la filozofie și științe materiale. Eram însetați de știință și ambiție, ne doream să facem lumea un loc mai bun. Colegii mei de promoție îmi erau și mi-au rămas prieteni buni pentru restul vieții deși soarta ne-a purat în direcții foarte diferite. Sunt convins, în felul meu, că generația născută în ’57 a fost și va rămâne, într-un sens, unică.

IM: Mama dumneavoastră era profesoară activă de limba română. V-a predat? Ce alți profesori v-au rămas în suflet?
OGN: Mama mea ne-a fost profesoară de Limba și Literatura Română. Ea avea un stil unic de educație. Nu ne dădea informație în forma convențională, didactică, ne punea să ne gândim, să analizăm și să găsim semnificația ascunsă nu numai în piesele de literatură studiate în clasă dar și în articole din media contemporană și uneori și în filmele care erau la modă pe atunci. Ca mamă și profesoară, ea va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar au fost și alți profesori care mi-au marcat destinul, cu siguranță: Doamna Balea care ne preda biologie, soții Motogna și Doamna Circa la franceză care ne-a „dezvăluit” Parisul prin descrierile ei în laboratorul de franceză. Dar, cea mai importantă figură în educația mea a fost un învățător suplinitor care a înlocuit-o pe învățătoarea noastră titulară, pentru vreo 3 luni, în clasa a treia. Domnul învățător Ancuța mi-a dat încredere în mine și mi-a dechis setea spre cunoaștere. Nu aș fi ajuns niciodată omul care sunt dacă nu ni se intersectau viețile chiar și pentru o perioadă așa de scurtă.

IM: Încercați să vă amintiți și să-mi spuneți ce preocupări îndrăznețe avea un licean al deceniului opt din secolul trecut?
OGN: Fiecare licean din timpul acela și de astăzi are o poveste unică în privința „activităților extracuriculare”. Poate răspunsul meu îți va părea straniu. Preocupări îndrăznețe, ha! Cum mi-am manifestat eu “rebelismul” în adolescență? Presupun, foarte diferit față de cei mai mulți colegi sau tineri din generația mea. Mă furișam uneori la biserică, duminica. Pentru mine acela era „fructul interzis” în perioada anilor formativi. Până într-o zi, când am fost chemat la dirigintă și, un mic consiliu de profesori mi-au explicat că pun cariera părinților în pericol. Așa s-a terminat și „aventura” aceea.

IM: Și totuși… cât de liberă era sau s-a simțit generația dumneavoastră?
OGN: O conexiune se poate face cu răspunsul meu anterior. Se zicea, pe vremea aceea, că 1 din 10 români era informator la securitate. Nu puteai să știi în cine poți să ai încredere, cu cine să vorbești deschis și cu cine nu.

Asta este greu de înțeles pentru noua generație. Pe vremea aceea se trăia într-o închisoare existențială. Eram convinși că sistemul acela va rămâne imuabil; fără posibilitatea de a ieși în lume, de a-ți practica credința. Opresia regimului, practicată în numele “bunăstării generale”, era copleșitoare.

IM: Ați intrat la Cluj, la Facultatea de Medicină, unde ați urmat – dacă am înțeles bine – primii trei ani. Ce s-a întâmplat, de ce ați fost nevoit să abandonați studiile universitare din România?
OGN: Planurile mele de viitor, în anii de liceu, erau foarte diferite. Eu mă vedeam reîntors la Sighet, unde urma să practic Medicina Internă, și credeam că voi trăi restul vieții în casa părintească. Așa îmi închipuiam eu viitorul! Dar știți, omul își face planuri iar Dumnezeu zâmbește!

În anul trei de medicină am cunoscut-o pe Cristina Metea, colega studentă ai cărei părinți plecaseră din România în 1969 și erau stabiliți în California. Ea s-a întors în România să urmeze studii la Medicină. Ne-am cunoscut, ne-am iubit și am decis să ne căsătorim. Și până azi, am rămas împreună de aproape… 40 de ani! Viitorul, în anii 2 și 3 de facultate, era nebulos pentru noi, nu eram deciși unde ne vom petrece restul vieții. Cristina și-a dat seama că legăturile mele cu familia și Maramureșul sunt puternice.

În acea perioadă s-a petrecut un eveniment care ne-a schimbat cursul vieții. Am fost abordat de un agent de Securitate care după 1-2 întâlniri mai amicale și nonșalante a schimbat tonul și mi-a cerut să devin informator pentru serviciul lor. Aveam 23 de ani, eram singur și consternat de situația aceea dificilă. Am refuzat. La care domnul… (aș putea să vă divulg numele dar, ce folos?) m-a avertizat că vor fi consecințe. La început nici n-am știut ce să cred. Am avut primele bănuieli la examenul de Patologie, la încheierea anului III, când profesorul, temut de tot Clujul, m-a purtat prin materie până ce s-a plictisit. Dar, îmi plăcea patologia și am răspuns corect la toate întrebările. Atunci a clătinat din cap, mi-a dat un 10 și a zis, „păcat de tine băiete. Ai fi putut să faci carte bună la noi”. Luna următoare decanatul mi-a refuzat înmatricularea în anul IV pe considerentul că aceasta este „decizia Ministerului de Interne”.

IM: Și… ați reușit să faceți față șicanelor regimului comunist?! Sau a fost un “abandon” reciproc?
OGN: Cum puteai să faci față regimului comunist, sistemului? Ei aveau putere nelimitată. Eu eram o… scamă. Dacă aveam vreo importanță era numai să dea un “exemplu” cu mine. M-am retras. Am plecat din țară în iulie ‘79 și… nu mai m-am uitat înapoi.

IM: Ați părăsit România – așadar – în anul 1979. Ceva s-a auzit în acel an, eu eram elev la “Dragoș Vodă” iar mama dumneavoastră preda la liceul nostru. Încotro ați luat-o? Cum a decurs ieșirea în lumea… vestică, occidentală?
OGN: Tranziția nu a fost ușoară. Din toate orașele din SUA, Los Angeles, unde trăia familia soției, este cel mai diferit comparativ cu orașele europene. Nu mi-a plăcut deloc la început și adaptarea a fost dificilă. Soția mea, Cristina, nu era obligată să părăsească Facultatea de Medicină din Cluj dar eram deciși să ne construim viitorul împreună. De când ne-am cunoscut am avut cariere paralele.

IM: Nu ați abandonat medicina și ați perseverat! Era cea mai bună opțiune pentru “dincolo” sau iubeați deja prea mult medicina?
OGN: Nu mă puteam imagina într-o altă carieră. Eu am simțit dorința să-mi ajut semenii, prin intermediul medicinei, de la vârsta de 7 ani. Visul și obsesia mea a fost întotdeauna cum să învăț să-i vindec pe alții. Cu mila lui Dumenzeu, am reușit să terminăm facultatea, dar tot peste hotare, unde studiau un mare număr de studenți americani. În 1981 am absolvit, am trecut examenele de calificare pentru „post-graduate training” (secundariatul) și în iulie 1982 am început internatul la New York Medical College în Westchester County New York.

IM: De ce oncologia? Unde v-ați specializat?
OGN: Noi, specialiștii, suntem interniști la bază. Primii trei ani de pregătire sunt în medicina internă. Dar merită să fac o mică corecție… La noi Oncologia este combinată cu Hematologia. Prima mea pasiune a fost Hematologia, o știință bazată în mare măsură pe studii de laborator. Eu am fost de la început fascinat de silogismul diagnostic în Hematologie. Unul din doctorii primari în Hematologie, Diodato Vilamena, care avea pacienți la spitalul în care îmi făceam internatul m-a remarcat la vizite și m-a „luat sub aripa lui”. El era un model excepțional pe care am visat să-l emulez în viața mea profesională. La cina de absolvire am fost nominalizat cel mai valoros intern. Dio Vilamena avea o surpriză pentru mine, mi-a dat din partea lui un cadou: Williams Textbook of Hematology. Din acel moment viitorul meu a fost decis.

Specializarea am făcut-o în primul an la Downstate Medical Center în Brooklyn NY și restul în Philadelphia la Temple University Hospital pentru Hematologie și la Fox Chase Cancer Center pentru Oncologie. În 1991 am terminat programul în întregime, am trecut „Board Certification Exam” și mi-am început cariera în practica privată.

IM: Locuiți într-un oraș american destul de mare și aveți un excelent renume de oncolog. Cât de greu a fost drumul afirmării?
OGN: Începutul carierei în medicină nu a fost ușor. Să nu vă închipuiți că odată ce ți-ai trecut examenele de echivalare se garantează o poziție în sistemul de sănătate american. Dimpotrivă, există un element de rezistență, un anumit scepticism că doctorii veniți de peste hotarele Americii nu sunt așa de bine pregătiți ca doctorii autohtoni. Competiția este foarte strânsă. A trebuit să-mi dovedesc cunoștințele la subiect, dedicația și sârguința la fiecare pas. Cum au fost mulți ani în pregătire (7 ani între medicina internă și subspecialitate) și multe localități (New York, Pennsylvania și Georgia) au fost până la urmă foarte mulți pași. Dar cu focusare și hărnicie am reușit să mă dovedesc vrednic și am fost apreciat profesional la fiecare etapă. Ascensiunea profesională e la fel cum urci un munte.

Este o expresie care iese mai bine în engleză. Să mă ierte cei care nu vorbesc limba. Ajungi la vârf „through brave ascent, not accident”. Pot spune însă, fără falsă modestie, că am câștigat respectul tuturor colegilor mei și sunt cunoscut de foarte mulți cetățeni din zona aceasta prin faptul că am tratat mii de pacienți în decursul anilor. Un număr semnificativ din pacienții mei sunt colegi doctori sau membri din familiile lor.

IM: Bănuiesc că aveți informații despre cum decurg lucrurile în România în oncologie. Care credeți că sunt atuurile sistemului american comparativ cu cel de la noi?
OGN: Statele Unite conduc lumea în domeniul biomedical. Practic, toate descoperirile majore în domeniul farmacologiei, imunologiei și a instrumentelor medicale provin de aici. La ora actuală, acesta este unul din cele mai importante sectoare al economiei Statelor Unite. Din păcate tot progresul acesta vine cu un preț exorbitant. Îngrijirea medicală în SUA este extrem de scumpă și sistemul este foarte stresat. Se presupune că vor trebui făcute niște schimbări majore în viitorul apropiat.

IM: Sunteți cetățean american și, din ce mi-ați spus, nu aveți foarte intense legături cu românii din USA. Totuși, familia dvs. mai păstrează legătura cu limba… română?
OGN: Vorbesc românește acasă cu soția. Băieții mei sunt la casele lor. Ei pot să vorbească românește dar cu un pic de dificultate. Mai am ocazia să vorbesc limba maternă cu doctori din Savannah, pe la spital, interniști, nefrologi, neurologi. Suntem în total 8 doctori români în zona aceasta.

IM: Ați stabilit contacte cu specialiști români în domeniul oncologiei?
OGN: Prin anii ‘90, după căderea cortinei de fier, am întâlnit doctori români oncologi veniți în delegație la niște conferințe anuale mari, care se țin aici, spre exemplu ASCO (American Society of Clinical Oncology). Pe unii din ei i-am și sponsorizat să devină membri ai acestor societăți americane. Am ținut legătura cu vreo doi din ei pentru câțiva ani, discutam cazuri prin e-mail etc, apoi s-au cam destrămat relațiile. În ultima vreme nu am avut ocazia să-i cunosc pe alții.

IM: După 1989 România și-a deschis larg porțile. Nu v-a tentat revenirea la… prima casă?
OGN: Bineînțeles că mi-a trecut prin minte, dar trebuie să înțelegeți că viața mea este aici. Am vizitat Sighetul de câteva ori, cu multă nostalgie. Iza e aceeași, dar Sighetul tinereții mele a dispărut.

IM: Sunteți un oncolog… “rigid”? Admiteți – spre exemplu – tratamentul alternativ, homeopatic etc.?
OGN: Nu m-aș caracteriza ca „rigid”, dar practic medicina tradițională. Sfaturile pe care le dau pacienților sunt bazate pe știință și evidență. Tratamentele propuse și administrate sunt fondate pe studii clinice care se pot verifica și dovedi în mod obiectiv.

Tratamentele alternative sunt în majoritate bazate pe anecdote. Pacienții le găsesc pe Internet și sunt convinși că dacă cineva susține că a avut succes cu un anume remediu homeopatic toți care îl copiază vor avea același rezultat. Nu e așa de simplu. Dar realitatea este că cel puțin 50 % din pacienții care suferă de cancer se vor angaja în CAM (Complementary and Alternative Medicine). Stilul meu este „flexibil”. Discut deschis cu pacienții ce alte tratamente iau, nu mă împotrivesc la programul în care vor ei să se angajeze și supraveghez tratamentul întreg cum pot de bine.

Dar eu, personal, nu prescriu tratament care nu este fondat pe evidență și acceptat de lumea științifică.

IM: În sistemul de sănătate american se practică micile… atenții?
OGN: Nu, niciodată! Doctorii sunt o categorie de profesioniști. Suntem remunerați pentru serviciile pe care le prestăm și este de fapt o insultă să aduci unui doctor un cadou sau o atenție. Singura excepție este în sezonul de Crăciun când pacienții și familiile acestora mai aduc o tavă de prăjituri făcute acasă, pentru asistente sau o sticlă de vin la doctor. 🙂

IM: Prin zona noastră circulă o legendă defavorabilă sistemului de sănătate american: cel care nu are asigurare de sănătate nu este tratat nicăieri, poate muri “lejer”. Cât de adevărat este acest mit?
OGN: Acesta este într-adevăr un mit. Adevărul este că practic orice pacient fără acoperire medicală – inclusiv majoritatea imigranților ilegali, primesc îngrijire medicală gratuită. Sunt clinici gratuite la care lucrează doctori pe bază de voluntariat, fondate din surse filantropice sau religioase.

Niciun bolnav nu a fost exclus din spital pe considerentul că nu are asigurare medicală sau nu are bani. Și eu în clinica mea am cam 5% din pacienți care nu au asigurare și nu pot plăti. Eu le ofer timpul meu și le planific tratamentul. Spitalul le dă chimioterapia – aceasta ajută spitalele să-și mențină un statut favorizat de scutire de impozit (acest statut nu se extinde la doctori). Sper ca până la urmă să fie și la noi, aici, un sistem mai echitabil de asigurare pentru toți dar, nu cred că voi vedea eu această transformare, în viața mea.

IM: V-ar fi plăcut să aveți o altă profesie, un alt tip de job?
OGN: Dacă ar fi să o fac din nou aș face exact același lucru. Nu mă pot imagina în altă postură. Mulți din pacienții mei sunt foarte bolnavi și au nevoie mare de mine. Legătura dintre pacient și medicul oncolog este deosebit de puternică. Aceasta este o sursă de mare satisfacție în profesiunea mea.

IM: Știu că și sora dumneavoastră, care e tot absolventă a Liceului “Dragoș Vodă”, a terminat medicina și este în SUA. În România mai aveți rudenii, mai aveți, la “prima casă”, vreo legătură de… sânge?
OGN: Sora mea este specialistă în nefrologie. Ea și-a ales altă cale în viața profesională. Ea este în medicina academică, universitară și pregătește tineri doctori care se specializează în nefrologie la Case Western Reserve în Cleveland Ohio. În privința neamurilor din România, am niște veri și verișoare de gradul doi care îmi sunt foarte dragi dar, din păcate, nu îi văd prea des.

IM: Mi-ați spus, într-o discuție anterioară interviului, că viața dumneavoastră se împarte în două etape, cea din afara României fiind dominantă. Ați putea să-mi spuneți care credeți că ar fi profilul unui “bun român” din țară și respectiv cel din diaspora?
OGN: Profilul unui „bun român” din țară este… cel care este mândru să fie român. Profilul unui „bun român” de peste hotare este… cel care este mândru să fie român.

IM: Da, superb spus Domnule Doctor!… Ce v-ați propus, ce vă doriți pentru viitorul apropiat, pe termen scurt?
OGN: Viața profesională în SUA este marcată de o competiție foarte acerbă. Din acest motiv este și foarte stresantă. Am intrat într-o etapă în viață când simt dorința să las cursa aceasta pentru cei mai tineri. Mi-ar plăcea să pot petrece mai mult timp cu singurul meu nepot care are 7 ani, să călătoresc, să mă angajez în vacanțe active și să citesc beletristică.

IM: Ne puteți dezvălui o întâmplare mai specială legată de Sighet? Și… un gând pentru sigheteni?
OGN: Țin minte, când eram de vreo 10-12 ani, a fost o inundație mare la Sighet. Nu am să uit niciodată cum toți oamenii care se cunoșteau sau care nu se cunoșteau, care vorbeau românește sau care vorbeau maghiara, s-au adunat și au încercat să facă față, la unison, dezastrului ce se desfășura în fața ochilor noștri. Țin minte mulțimea de oameni de la Grădina Morii care au întărit digurile cu saci de nisip, cum lucrau cot la cot în ploaia torențială. Atunci mi-am dat seama câtă coeziune exista în acel mic oraș, că eram o comunitate unită, în definitiv, o familie mare.

Un gând pentru sigheteni?… Să nu uite niciodată cât de binecuvântat este orașul nostru natal în privința frumuseților naturale: Iza și Tisa cu sălciile triste de-a lungul malurilor, Solovanul și Vârful Țiganul, iernile grele și frumoase cu ger și zăpadă multă. Aș dori ca sighetenii să realizeze și să aprecieze frumusețea care îi înconjoară, să o păstreze și să o îmbogățească pentru generațiile următoare. Să planteze copaci, nu să îi taie! La urma urmei, nu câte fabrici sau industrie există în oraș contează ci calitatea vieții este cea mai importantă.

IM: Domnule doctor vă mulțumesc și vă așteptăm pe la Sighet, poate la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru!
OGN: Eu vă mulțumesc pentru interviu și pentru invitație. Cine știe, poate ne vedem. Viața este plină de neprevăzut. Numai bine!

Ion MARIȘ

Îi voi spune Dana, pentru a nu-i dezvălui identitatea. În realitate, poartă un alt prenume frumos, delicat. Este sigheteancă și are 49 de ani. O vârstă onorabilă la care o femeie ar trebui să se simtă împlinită, mulțumită, împăcată cu viața și cu așteptări… optimiste.

Dana este tristă, câteva riduri ferme îi brăzdează obrazul, iar o urmă proeminentă, adâncă, i s-a întipărit între sprâncenele îngrijite. „Nu mai sunt eu”, îmi spune Dana, „sunt o altă femeie, mi-am consumat viața pe meleaguri străine și acum nu mai știu cine sunt. Nu simt pulsul casei”. Dana zâmbește imperceptibil cu acompaniament de grimase forțate.

„Sunt un nimic, o „badantă” precum alte mii, zeci de mii de românce. Asta mi-a oferit viața. Puteam, oare, schimba destinul? Este cineva responsabil cu destinele pe pământ, ca să-i gândesc de bine?” Și iarăși același zâmbet trist ce maschează amintiri cu încărcătură greu de intuit.

Suntem doar noi doi pe terasa neaglomerată din centrul Sighetului, iar Dana continuă să povestească monoton, parcă vorbindu-și sieși.

Dana încearcă să-și ajute băiatul și mă bombardează cu un șir coerent de întrebări despre finanțări europene și accesibilitatea grant-urilor. Nu e deloc în necunoștință de cauză dar nu are speranțe deșarte, întrebările au sens și succesiunea pașilor din potențialul business îi sunt bine fixați în minte.

A muncit aproape 20 de ani în Italia, a fost „badante” dar s-a săturat, își dorește liniște și un pic de odihnă pentru anii ce i-au rămas „din viața asta nenorocită”. Povestește șoptit, cu scurte pauze, printre imperceptibile oftaturi, frânturi din viața ei; eu o ascultam fără să pot comenta sau interveni firesc.

A părăsit Sighetul la sfârșitul anului 1999, la sugestia unei prietene care se învârtea deja prin Italia. Avea 29 de ani și nicio soluție la provocarea pe care viața i-o trântea din plin; după ce fusese ani buni o excelentă tricotoare, „pregătită să avanseze CTC – istă”, a prins niște schimbări dramatice în societatea comercială unde muncea, care au lăsat-o brutal pe drumuri. Forțată de contextul social a încercat să deschidă o afacere, chiar a avut un ABC, dar birocrația și nesimțirea unor funcționari publici, super-vizori în acei ani, au împins-o la faliment. A pierdut bani, era disperată și doi copii „așteptau să le ofer măcar strictul necesar”.

Am îndrăznit s-o întreb despre cel care trebuia să-i fie alături, dar m-a lămurit scurt, soțul „și-a înecat viața în băutură”.

S-a decis greu, dar a plecat „afară”, precum alți mulți sigheteni, să-și ajute familia, copiii, a plecat lăsându-i pe cei mici – ambii elevi de gimnaziu – în grja și paza bunicilor. Soțul i-a dispărut, la doi ani după ce „am început munca prin Italia, și el s-a dus prin străinătate, n-am mai auzit nimic de el până azi”. Oftează din nou, privește pierdută la o pereche de tineri ce se așezase în apropierea noastră și continuă cu o voce mai scăzută, parcă i-ar fi fost frică de acei ascultători insensibili.

„Am lucrat la trei familii, la prima am îngrijit un fost militar, un colonel, era foarte dur, mă lovea cu bastonul și arunca după mine cu diverse obiecte. Nu înțelegeam nici eu foarte bine italiana și tot ce făceam era rău. Câteodată mai strecura și câte o țigancă, și mă jignea continuu. A fost un calvar cu acel bătrân de 87 de ani, avea o fiică ce venea acasă doar duminica după amiaza și-atunci aveam liber câteva ore. În rest, zi de zi, muncă și înghițit jigniri. Îl schimbam, îl toaletam, îi făceam mâncare, îl plimbam și… multă curățenie. Avea pretenția să fiu în stare de alertă până târziu noaptea, spre ora 11, când finalizam și eu ziua și mă îngrijeam un pic și de mine. De câteva ori mi-a trântit mâncarea pe jos, mă punea să-l schimb și de 5 – 6 ori pe zi. Avea vreo 90 de kilograme, vă puteți imagina cum mă descurcam. Dar… vreau să uit acele 9 – 10 luni. Am ajuns în pragul depresiei, îmi era dor de copii și era cât pe ce să clachez. Și asta pentru enorma sumă de 500 de euro pe lună.” Rămâne cu privirea pierdută, goală, tace. N-aveam curajul s-o întreb nimic.

Continuă brusc după câteva minute… Vocea îi e puțin mai fermă.

„Mi s-au dus anii cei mai frumoși, a trecut partea cu… visuri din viața mea; m-am ales totuși cu un amărât bonus, vreo trei – patru săptămâmi – în total – de vizite prin orașele din nordul Italiei. Oare a meritat? Am colecționat în schimb o serie lungă de boli: am diabet, artroză, hipertensiune arterială și probleme mari psihice. Dorm doar cu Imovane și alte medicamente destul de dure. Azi am o garsonieră într-un bloc mohorât din Sighet și o pensie de boală de 500 de lei aici. Am lucrat toți acei ani fără contract de muncă. Norocul meu sunt copiii, amândoi sunt buni, băiatul lucrează cu carte de muncă în construcții în Germania iar fata mea este studentă, foarte bună, la medicină. Asta este mulțumirea mea pentru cei 20 de ani pe care i-am chinuit: copiii. Și noaptea visez în italiană”. Râde forțat, apoi câteva lacrimi rebele îi nuanțează și mai mult ridurile. Scoate din poșetă un portmoneu fake marca Hermes din care extrage câteva poze, copiii, frumoși, zâmbitori, mama i-a vegheat mereu, deși de la distanță.

„Am avut și zile bune, după familia colonelului am muncit la o bătrână mai simpatică, mai umană, dar acolo am făcut concesiii sentimentale fiului acelei doamne. Off! Trebuie să plec!” Se ridică brusc și chipul ei devine automat inexpresiv, metalic.

Ne-am despărțit cu promisiunea de-a ne revedea și-a analiza câteva detalii pentru accesarea de fonduri „pentru băiatul meu că poate s-o întoarce acasă, deși nu merită să rămâi la Sighet”.

De la Dana n-am mai primit niciun semn; aveam să aflu, după câteva luni de la întâlnirea noastră că făcuse AVC, avea o semipareză și era imobilizată la pat.

Zilele trecute m-am întâlnit cu fiica Danei, își internase mama într-un cămin privat, destinat persoanelor imobilizate, „n-am avut ce face” mi-a spus. „Era cea mai bună soluție”.

Ion MARIȘ

Notă: „Badantă”, „badante” este echivalentul românesc al termenului italian „badanti”, care înseamnă, „persoane care îngrijesc alte persoane”.

Disclaimer: Pentru cititorii nefamiliarizați cu… “metafora vizuală”: imaginea de fond nu are nicio legătură cu mesajul și/sau conținutul textului.

Foto: „Salut, Sighet!”

“Treptele unei vieți” este volumul apărut în urmă cu câteva săptămâni, la Editura Evdokimos, București, autor fiind doamna profesoară Aurelia Vișovan.

Peste câteva luni, profesoara ce a slujit o viață Liceul “Dragoș Vodă”, va împlini 86 de ani. Volumul pe care-l semnalăm, include în plan simbolic, treptele Golgotei familiei Vișovan, revelează un parcurs identic pentru mii de familii de români, care s-au opus direct sau tacit “binefacerilor comunismului”.

De la anii copilăriei până la vârsta maturității, cu demnitate și discreție, doamna Aurelia Vișovan și-a asumat și acceptat fiecare etapă a vieții și azi, ne oferă cu simplitate și acuratețe…. “rețeta” împlinirii, cu nuanțele tragice pe care fiecare treaptă le-a cerut… jertfă.

Multă sănătate, doamnă profesoară!

Ion MARIȘ

Ion Vasile Vancea este…. un maramureșean cu obârșii vechi și – pentru cei care l-au cunoscut – este fiul profesorului de română Ion Vancea.

Zilele trecute – ce frumoasă coincidență! – l-am întâlnit pe fostul meu diriginte de la liceu, prof. Alexandru Mărculescu, căruia – spunându-i că voi realiza un interviu cu Ion Vancea (de Brazilia) – mi-a povestit că-și amintește de o teză foarte specială a fostului licean de la “Dragoș Vodă”, în care tânărul elev a tratat foarte modern subiectul care viza orașul nostru, a planat (imaginar, evident) deasupra Sighetului și a văzut… multe!

Revenind la profesorul Ion Vancea, care s-a stabilit în Brazilia, am fost surprins că a devenit cunoscut în cea mai mare țară din America Latină, fiind pe “urmele” altui… sighetean celebru. Știți numele celuilalt intelectual celebru? Deocamdată, nu vi-l spun!

Din anul 2012 până azi, domnul Ion Vancea este profesor asociat la Universitatea Federală Rurală din regiunea Rio de Janeiro, orașul Seropedica, Brazilia. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi trimită diverse imagini din respectivul oraș și zonă, să-mi dea primele informații și să-mi accentueze curiozitatea de a-i cunoaște munca și succesele profesionale. Mi-a trimis de asemenea și un CV impresionant care m-a făcut să demarez niște “cercetări” pentru a mă familiariza cu… obiectul de activitate al sigheteanului nostru. Mi-am petrecut câteva ore pentru a mă acomoda și cu terminologia englezească din multitudinea de lucrări, cercetări, articole la care este autor sau co-autor Ion Vancea.

La sfârșit, precum un bun român, am exclamat… WOW!

Pentru a vă capta interesul, vă exemplific cu niște domenii de interes ale profesorului Ion V. Vancea: Șiruri de coarde și ramificații D în fundaluri dependente de timp; Materia întunecată în medii cosmologice; Dinamica fluidelor pe spațiile necomutative; Înțelegerea gradelor de libertate a gravitației. Și un alt exemplu, un articol (la care este co-autor) cu un titlu care îți taie respirația: Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM.

Dar, pentru a lămuri detaliile vieții sud – americane ale profesorului Ion Vancea, m-am simțit obligat să-l bombardez cu (realtiv) multe și suportabile întrebări.

Ion Mariș (IM): Cum a fost posibil ca fiul profesorului de română s-o ia în altă “direcție”, spre fizică, fizica atomică?
Ion V. Vancea (IVV): Apropierea de Fizică a fost treptată. Când eram elev în școală, obișnuiam să explorez cu un prieten, Vlad Dorel, casele vechi, abandonate, din oraș. Într-una dintre ele am găsit o ediție foarte veche a Eticii lui Baruch Spinoza care, în Propoziția 11, ajunge la concluzia că Dumnezeu există în mod necesar. Începând din acel moment am fost fascinat de capacitatea minții umane de a transcende cotidianul prin gândirea logică până în punctul în care poate demonstra afirmații sobre, natura divină (deși după o lectură mai atentă am descoperit argumentele circulare ale lui Spinoza). Dar acest interes m-a dus la început spre filozofie și, în parte, spre matematică, și abia cu ”Istoria Religiilor” lui Mircea Eliade, din care am aflat că în cosmogonia brahmanică Universul trece prin ciclurile zi-noapte ale lui Brahma care durează aproape noua miliarde de ani, am început să îmi dau seama că doar gândirea pură, limbajul și comunicarea, nu sunt suficiente pentru a încerca să înțelegem Universul. Lipsea partea empirică pe care ne-o pune la dispoziție știința.

Desigur că aceasta a fost, în mare, apropierea intelectuală de fizică. Dar la fel de important a fost contactul cu prietenii și profesorii mei. Sighetu Marmației era, pe vremea aceea, un oraș destul de izolat. Pentru generația mea, ”mare metropolă” era Baia Mare, iar Clujul era un fel de Paris al ”intelighenției”. Cum internetul nu exista, program la TV aveam doar o oră-două pe zi, nu ne rămânea decât să citim și să discutăm tot felul de idei, de cele mai multe ori pe dig la Grădina Morii. Îmi amintesc cu drag de discuțiile filozofico-științifico-artistice care durau ore în șir, pe care le aveam cu prieteni foarte apropiați ca Marius Sacalîș, Mircea Boris, Ionuc Șuștic, și alți ”bad-boys”. Poveștile noastre se terminau de obicei înspre dimineață după câte o scaldă pe întuneric în Iza.

Dar cunoștințele, gândirea fizică și logica matematică le-am învațat în primul rând de la profesorii excelenți pe care i-am avut: doamna Motogna, de la care mi-a rămas până în ziua de azi în minte că ”diavolul se ascunde în detalii”, domnul Huber, profesorul nostru de fizică din liceu, întotdeauna liniștit și calm, domnul Boancă, cu care rezolvam până la douăzeci de probleme de fizică pe oră și domul Szöllösy care mi-a prezentat alte dimensiuni ale gândirii matematice. Și, deși nu mi-a fost profesor în mod direct, am avut prilejul să discut de multe ori cu domnul Opriș, fizician sighetean, care mi-a împrumutat primele carți de ”fizică grea”.

Din acest amestec de filozofie, literatură, matematică și fizică, după treapta a doua de liceu m-am hotărât să continui cu fizica, deoarece mi se părea cea mai ”echipată” pentru a răspunde de formă obiectivă și de încredere la întrebările pe care mi le puneam pe atunci. Așa că m-am dus la UBB să dau admitere împreună cu prietenul meu, domnul Vasile Mih, directorul Colegiului “Dragoș Vodă”, cu care am împărțit și gazda, înaintea admiterii, pe care am trecut-o amândoi cu bine.

IM: Ce face un atomist în Țara… Sambei? De la strâgături de Maramureș la Carnavalul de la Rio de Janeiro, trecerea nu-i… inexplicabilă?
IVV: Ha, ha, ha… fizica atomică se potrivește cu samba la fel de bine ca și cu strigăturile …
De fapt, am ajuns în Rio de Janeiro în 1998. Eram lector la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, terminasem doctoratul de puțin timp și căutam să-mi lărgesc experiența în domeniul cercetării în afara țării. Cunoscusem în Viena, la Technische Universitaet, unde am petrecut câteva săptămâni ca bursier al Fundației pentru o Societate Deschisă, un cercetător italian, pe actualul profesor Silvio Sorella. El m-a invitat să lucrăm un an împreună la Universitatea Statului Rio de Janeiro. După acest prim an, am cunoscut mai mulți fizicieni brazilieni foarte buni, care s-au arătat interesați de cercetarea mea și am ajuns să lucrez în mai multe universități și institute de cercetare din Brazilia. În acea perioadă Brazilia investea foarte mult în cercetare, în timp ce România parcurgea drumul opus. Așa că, în mod natural, am ajuns să rămân pe continentul sud-american. În 2004 am obținut, în urma unui concurs, o poziție permanentă, la o universitate federală din statul Rio de Janeiro. Nota pe care am luat-o la concurs, care a fost 9,97 din 10, are o poveste aparte pe care poate v-o spun altădată.

IM: La ce catedră sunteți profesor asociat și ce presupune disciplina pe care o predați?
IVV: Organizația universităților federale din Brazilia diferă de cea din România. De exemplu, la noi la universitate, toate științele exacte fac parte dintr-un institut, Institutul de Științe Exacte. Facultățile se numesc aici departamente. Deci avem la Institutul de Științe Exacte: Departamentul de Fizică, Departamentul de Matematică și Departamentul de Chimie. În departamente avem mai multe grupuri, cum ar fi catedrele, dar nu au același rol. Sunt definite pe domeniile de cercetare, nu didactice. Eu sunt coordonatorul Grupului de Fizică Teoretică și Fizică Matematică. Disciplinele le predăm prin rotație. În ultimii trei ani am predat ore de Electromagnetism, Metodele Matematice ale Fizicii și Mecanică Cuantică, dar am colegi teoreticieni care predau ore de Fizică Experimentală. Sunt discipline standard la facultățile de fizică din toată lumea. Cum suntem angajați ai guvernului brazilian, avansările noastre urmează o schemă administrativă. La fiecare doi ani putem cere o avansare dacă îndeplinim un anumit număr de puncte în acești ani, iar punctele se calculează pe baza activității de cercetare, didactică, administrativă etc. E un sistem creat pentru a menține profesorii interesați, odată ce avansările aduc unele mici creșteri salariale.

IM: Portugheza și româna sunt foarte apropiate. Sângele latin nu v-a făcut, bănuiesc, probleme, așadar, sunteți convins, definitiv, brazilian?
IVV: E o situație de genul țară, mamă și țara… soție. România și Brazilia sunt două țări fascinante și foarte asemănătoare din multe puncte de vedere, din păcate, le separă un ocean și un continent. Eu îmi petrec aproape tot timpul în Brazilia deoarce cu timpul mi-au apărut tot felul de responsabilități, nu doar profesionale, ci și personale. Și parcă timpul e tot mai scurt ca să le dai la toate de capăt. Dar întotdeauna când pot, vin în România, din păcate cam pe fugă, și îmi petrec aproape tot timpul în Câmpia Turzii de unde e soția mea, Patricia, și în Cluj.

IM: Aveți un CV extrem de interesant! Am slalomat printre diversele tiluri de lucrări, dar n-am reușit să ajung la o concluzie definitivă. Fizica materiei întunecate sau fizica pentru ne-muritori?
IVV: Ha, ha, ha… doar pentru muritori, bineînțeles. Ce nevoie au nemuritorii de fizică? Materia întunecată e un subiect mai recent pentru mine, am început să-l studiez abia în urmă cu un an. În rest, m-am ocupat mai mult de teoria corzilor, gravitație, teorii de câmpuri cuantice și de structura spațiului-timpului. Sunt teorii care urmăresc o idee mai veche, a unificării tuturor forțelor fundamentale. Din păcate, energiile necesare pentru a verifica aceste teorii prin experiențe directe sunt inaccesibile echipamentelor actuale. Dar influența acestor modele de gândire în domeniile teoretice, în mod special în matematică, e foarte mare. Anul trecut, după Congresul Internațional al Matematicienilor, care a avut loc în Rio de Janeiro, matematicienii din diferite domenii au organizat un atelier de cinci zile în São Paulo unde au discutat noile linii de cercetare rezultate din teoria corzilor și din supersimetrie în ultimii ani.

IM: Materia întunecată vă… atrage? … explicați-ne puțin, dacă nu cumva este… strict secret! :))
IVV: Sigur, cu plăcere, dar, din păcate, nu știu ce e materia întunecată! Nimeni nu știe! 🙂

Ce se știe până acum e următorul fapt: dacă toate cunoștințele noastre despre gravitație sunt corecte, atunci galaxiile (și grupurile de galaxii) nu pot exista! Ar trebui să se descompună datorită marilor viteze de rotație pe care le au stelele și sistemele solare față de centrul galaxiilor. Dar galaxiile există, cel puțin după părerea colegilor astronomi care le observă noapte de noapte. Iar legile gravitației, așa cum le înțelegem la momentul actual, funcționează foarte bine până la nivelul galaxiilor: planetele, stelele, sisteme solare, toate se supun aceleiași legi descoperite de către Einstein. Dacă gravitația e aceeași în galaxii ca și în sistemele solare – și ar fi ciudat să se schimbe dintr-odată – atunci există o cantitate foarte mare de materie care nu interacționează în mod semnificativ cu materia din care suntem făcuți noi, planeta, soarele, aparatele de laborator, dar care are un câmp gravitațional foarte puternic la scală mare, galactică. Această materie ipotetică, care ar fi responsabilă pentru 85% din materia totală din Univers, e materia întunecată. Din ce poate fi făcută? Nu se știe, dar există diverse experimente în diferite țări care încearcă să răspundă la această întrebare, ca de exemplo Stawell (Australia), SNOLAB (Canada), Gran Sasso (Italia), Canfranc (Spania), Boulby (Anglia), SURF (Statele Unite), LHC (Elveția), CJUL (China). În America Latină sunt în fază de finalizare lucrările la laboratorul ANDES sub Cordiliera Anzilor care e rezultatul unei colaborări între Brazilia, Chile și Argentina. Investițiile mari în domeniu nu vizează doar rezultate teoretice. Se speră ca meteria întunecată, odată descoperită, să aducă și beneficii tehnologice. Iar cine o găsește primul, vă dați seama…

IM: Va ajunge oare omenirea, ne va permite știința să controlăm gândul, mintea?
IVV: Dacă prin această întrebare vă referiți la telepatie, telechinezie sau alte fenomene asemănătoare, nu știu exact ce să vă spun. Poate că domnul Opriș, care se ocupă cu biofizica, poate să vă dea un răspuns mai bine informat. Dar dintr-un punct de vedere mai practic răspunsul meu e: desigur, e ceva comun. Dar fiind ceva comun, suntem așa de obișnuiți cu acest fapt că nu îi mai dăm atenție. De câteva luni mi s-a născut o strănepoată în Anglia. Deși n-am văzut-o decât pe internet, urmărind-o, n-am putut să nu reflectez la evoluția minții umane. La naștere, e ca un CD virgin, vine doar cu sistemul operațional. Și după multe experiențe și multe exerciții, unele repetitive, (asemănătoare cu procesul de învățare prin care trec sistemele de Inteligență Artificială), acea mică ființă umană poate ajunge să fie o persoană care face ceva foarte complex și extraordinar, ca un medic neurochirurg, sau un pilot, sau chiar un polițist, tehnician, agricultor, funcționar. E un control incredibil pe care ființa umană ajunge să-l aibă asupra minții ei și chiar mai mult. Asupra corpului. E vorba de multă concentrare, disciplină și de o comunitate care trebuie să o sprijine, să o ajute și să o îndrume. Toate acestea se fac prin controlul minții, nu ne naștem cu ele gata programate. Ca șopârlele care ies din ou știind tot ce le trebuie să știe pentru restul vieții lor. Sigur că nu e ceva spectaculos, hollywoodian, care să-ți fure ochii. Dar e cu mult mai interesant. Avem nevoie să ne extindem controlul mintal peste aceste limite? Poate. Avem nevoie să aprofundăm puterea de reflecție, să ne scufundăm mai mult în experiențele vieților noastre? Cu siguranță! Primul control mintal este al fiecăruia asupra propriei sale minți. Odată dobîndit, se dobândește libertatea față de orice alt fel de control.

IM: Sunt foarte curios, explicați-mi vă rog esența lucrării “Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM”! Sper că am tradus corect din limba engleză!
IVV: Traducerea mai exactă are fi: ”Direcții plane”. Acest articol, pe care l-am scris împreună cu colegul meu, Marcos Rodriguez, un braziliano-spaniol, abordează o problemă deschisă în cosmologie, care poate fi rezumată prin următoarea întrebare: Cum s-a creat în Universul primordial mai multă materie decât antimaterie? Antimateria poate fi obținută în acceleratoarele de particule, pe timp scurt, dar în contact cu materia cele două se anihilează reciproc și produc o mare cantitate de radiație, o explozie. Vă amintiți de filmul ”Îngeri și Demoni” cu Tom Hanks în rolul profesorului Langdon? Acolo se speculează acest fenomen fizic. Ei bine, materia a fost creată ”în mod preferențial” în timp ce antimateria a fost defavorizată, deși în principiu, ambele au probabilități egale să existe. În articolul din întrebare, noi am făcut o recapitulare a modelelor matematice bazate pe fizica particulelor elementare și pe supersimetrie, modele care încearcă să explice disparitatea între materie și antimaterie, și am propus un nou model. Direcțiile plane se referă la o descriere tehnică a mecanismului care rupe simetria între materie și antimaterie. SSM e clasa generală de modele de acest tip și înseamnă Supersymmetric Standard Model, iar μν e o siglă tehnică care descrie interacțiunea între anumite particule din model.

IM: Cum este și ce se întâmplă într-o universitate “rurală”? Ce tipuri de studenți sunt atrași de o universitate – Seropedica – dintr-un oraș de aprox. 80.000 de locuitori?
IVV: Universitățile rurale au fost create în Brazilia ca universități federale, adică administrate de către guvernul federal, în afara marilor centre urbane și în regiuni foarte îndepărtate. Într-o țară de dimensiuni continentale, asta a fost o necesitate. Sunt universități obișnuite, dar cu o ofertă mult mai mare de facultați. În regiuni cu densitate populațională mică, de exemplu Amazonia sau Pantanal, aceste universități au facultăți începând de la profilul politehnic până la farmacie, trecând prin umane, științe, agricole, culte etc. Fiecare în funcție de necesitățile acelei regiuni în care se află. În cazul universității mele care e amplasată aproape de capitala statului Rio de Janeiro, orașul cu același nume Rio de Janeiro, universitatea nu are profile politehnice, deorece există facultăți cu aceste profile la o distanță de 50-60 de km, dar le are pe toate celelalte. Campusul principal, unde lucrez eu, are o suprafață de 3.024 de hectare și 131.346 metri pătrați de clădiri. Are peste 40 de facultăți și 35 de profile de master și doctorat, în jur de 15.000 de studenți, plus 1.300 de studenți la mastere și doctorate. Bugetul anual e în jur de 100 de milioane de euro de la guvernul federal, în afară de banii din surse de finanțare a cercetării, cele mai multe fiind investiții în științele agrare, și de bursele de studii care vin din surse diferite. Avem studenți din America Latină, în general: Bolivia, Chile, Paraguay, Uruguay, Argentina și Brazilia. Însă în ultimii ani s-au făcut acorduri cu Statele Unite, Germania, Franța, Spania și Portugalia, precum și cu țări din Africa, cum ar fi Capul Verde și Mozambic, unde se vorbește portugheza. În urma lor am primit foarte mulți studenți din aceste țări în inter-schimburi.

IM: Mi-ați trimis niște poze cu secvențe de la inundații recente în anumite zone braziliene. Văzându-le, aveam impresia de completă similitudine cu România. Cât de bine seamănă cele două țări, social, temperamental și ce ne desparte?
IVV: E greu de comparat Brazilia cu România pentru a face asemanări și deosebiri, deoarece Brazilia ocupă o suprafață de 8.515.767,049 de km pătrați, are plajă climatică de la ecuatorială, la temperat-continentală și de la tropicală la deșertică. În comparație, Europa toată până la Munții Urali are 10.180.000,000 de km pătrați. Din cauza acestei dimensiuni gigantice, Brazilia e o țară foarte heterogenă. De exemplu, există o populație de indieni de aproape 1 milion de persoane, care mențin un contact minim cu civilizația. În același timp, există o metropolă, centru urban și financiar, în care sunt mai multe elicoptere corporative decât în New York. Sudul Braziliei, colonizat de germani și italieni, păstrează o cultură germană pierdută deja în Germania, din regiunea Pomerană. În timp ce în Bahia, colonizarea olandeză a fost foarte puternică, la fel a fost și cea africană. În regiunea în care trăim noi, am găsit multe asemănări cu România, cu Oltenia și Dobrogea. Orașul Rio de Janeiro, care a fost capitala federației, pare un amestec de București cu Constanța. Desigur că limba, de origine latină, e un factor comun. Asemănări sunt și în politică, la mai multe nivele. Diferențele cele mai mari vin din rădăcinile istorice ale celor două popoare, din originile și din forma în care s-au legat de pământul țărilor lor. Brazilia a trecut prin faze istorice diferite de cele ale României, printr-o epocă de sclavagism modern – a fost ultima țară care a abolit sclavagismul dacă nu luăm în considerare regimul de Apartheid. Acest fapt a creat diviziuni mari în societate, diviziuni care abia în ultimele două decade au început să fie eliminate. Poate că asta e diferența cea mai mare între cele două țări. În ceea ce privește inundațiile, și brazilienii, ca și românii sunt victimele schimbărilor climatice care se petrec la nivel mondial.

IM: Ați mai întâlnit și alți români valoroși care s-au stabilit prin Brazilia?
IVV: Da, sigur. Cei mai mulți se află în lumea academică, colegi ai mei la diferite universități federale: Florențiu Daniel Cibotaru, George Stănescu, Theodora Cristina Radu (matematicieni), Horațiu Năstase, Georgeta Crina Ungureanu, Ovidiu Constantin Bălțatu, Lucian Bogdan Bejan (fizicieni), Mircea Daniel Găliceanu, Iuliana Maria Coța, Johann Hans Daniel Schorscher (chimiști), Rodica Maria Tutaș (teologie) și alții. În Rio de Janeiro locuiște domnul Miguel Oniga cu rădăcini în Maramureș, actor, domnul Burme Burmambet, din Constanța, care e manager la două hoteluri și fiica domnului Andrei Duchiade, doctorița Milena Duchiade, care are cea mai mare librărie din Rio de Janeiro, numită Leonardo Da Vinci.

IM: Continuați colaborarea cu fizicienii din România? Există interes pe această direcție?
IVV: Din păcate pentru mine, colegii mei din România care lucrau pe probleme asemănătoare s-au specializat pe alte direcții. I-am vizitat anul trecut pe foștii colegi de la UBB. Din catedra de fizică teoretică a mai rămas doar un profesor, domnul Mircea Crișan, care lucrează pe probleme legate de corp solid.

IM: V-ați apropiat de literatura braziliană, de literatura de limbă portugheză?
IVV: Da, sigur. Sunt și aici mari scriitori, ca Jorge Amado care a fost candidat la premiul Nobel pentru literatură și l-a pierdut în favoarea prietenului său, Jose Saramago. Am locuit aproape un an peste drum de casa altui mare scriitor, de origine austriacă, Stefan Zweig, în orașul Petropolis. În același oraș au trăit și Regele Carol cu Doamna Lupescu la Hotelul Quitandinha, după ce s-au casătorit în Rio de Janeiro. Am fost primiți de familia imperială, de Braganca, care e înrudită cu familia Hohenzollern. În perioada în care am locuit în Petropolis m-am familiarizat cu scriitorii brazilieni, Rubem Fonsca, Moacyr Scliar, Bernardo Carvalho, Adriana Lisboa. Și desigur, Paulo Coelho.

IM: Din știrile destul de alarmiste despre Brazilia, se pare că în imensa țară te pasc pericole la tot pasul (inclusiv în Rio de Janeiro) și siguranța cetățeanului este sub semnul întrebării. Adevărat sau fals?
IVV: Adevărat în Rio și orașele mari, capitalele de state. Fals în orașele mici și la țară unde violența e practic accidentală. 17 dintre cele mai violente 50 de orașe din lume sunt din Brazilia.

IM: A cincea țară din lume ca suprafață, Brazilia are foarte multe de oferit. Cât ați reușit să vedeți din frumusețile acesteia?
IVV: 1 %

IM: Cât de drag vă este Sighetul, Maramureșul?
IVV: Cel mai drag.

IM: Cum era Sighetul în anii destul de sumbri ai perioadei de sfârșit a societății socialiste multilateral dezvoltate, perioadă în care ați fost licean și student?
IVV: Cozi la buteliile de gaz, frig la bloc, romantism și inocență.

IM: Ce personalități sighetene v-au atras atenția în anii de liceu?
IVV: Dacă includem și Valea Izei, destul de multe. Alexandru Ivasiuc, Marian Ilea, Petre Got, Ion Zubașcu, Ioan și Victor Mihaly de Apșa, Mihai Pop, din Glod, Alexandru Filipașcu. Între oamenii de știință: Arthur Coman și doamna Yvette Cauchois din Bârsana, fiziciană, profesor la Sorbona, Legiunea de Onoare. Și, desigur, artiștii din Cenaclul Flacăra: Ducu Berți, Ștefan Hrușcă. Dar simt că fac o mare nedreptate neputând cita pe toți maramureșenii, nu numai sigheteni, oameni de cultură, artă și știință pe care nu am încetat să-i admir.

IM: Să facem un exercițiu de imaginație: cum putem dezvolta Sighetul? Ce idee “inovativă” ne propuneți?
IVV: Vă spun de îndată ce-mi răspundeți la o întrebare: Ce poate să facă orașul Sighet, în mod unic și indispensabil, doar el, pentru Europa și pentru lume?

IM: Cum ați defini “dulcea” Românie, unde ați… încadra-o ?
IVV: ”Țara mea de glorii, țara mea de dor”. Și ca întotdeauna, se află ”la răscrucea marilor puteri”, parafrazând titlul filmului lui Mircea Moldovan.

IM: Ce ținte, proiecte, visuri aveți?
IVV: Ah, nimic deosebit. Dacă m-am ales cu ceva bun de pe urma trecerii timpului, a fost, cum zic englezii,”take each day as it comes”.

IM: Mulțumesc pentru… răbdare! Succes maxim vă doresc și… ne vedem în toamnă la aniversarea liceului nostru, actualul CNDV (Colegiul Național “Dragoș Vodă”)! Ce ziceți?
IVV: Vă mulțumesc și eu! Sper să pot veni, pentru mine ar fi o mare plăcere să ne întâlnim.

Ion MARIȘ

Nu sunt puține personalitățile care au trecut pe la instituția de învățământ cea mai titrată din Sighet: Liceul “Dragoș Vodă”, azi Colegiul Național “Dragoș Vodă”.

Liceul a marcat aproape 100 de ani educația din orașul nostru și a oferit numeroși absolvenți remarcabili, ce și-au continuat studiile și au performat în diverse domenii.

Recentul volum lansat la finalul anului trecut, “Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, scris de prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu, avea pe coperta IV o scurtă notă semnată de filosoful, scriitorul Aurel Ion BRUMARU. Aveam să aflu de la autorul volumului că fusese coleg de clasă cu Aurel Ion Brumaru la Liceul “Dragoș Vodă”.

Știam doar că A.I. Brumaru era membru al Uniunii Scriitorilor din România și autorul unor volume interesante, dintre care “Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea” îmi atrăsese în mod special atenția. Auzisem și de alte cărți publicate de A. I. Brumaru, dar pe care încă nu le-am citit. (Sigur le voi citi într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin și din acest interviu am descoperit personalitatea amplă, complexă, a Domnului A. I. Brumaru!)

A fost o revelație și un prilej de bucurie informația pe care am primit-o și care-mi confirma faptul că “Dragoș Vodă”, așa cum numeam noi liceul în mod colocvial, a marcat drumul unui foarte apreciat filosof, plecat de la Sighet.

L-am contactat pe domnul A. I. Brumaru și într-un timp foarte scurt a acceptat propunerea, acordându-mi interviul pe care vi-l oferim.

Evident că întrebările mele n-au fost puține și, am încercat să nu cad pradă doar simplei curiozități. Aveam ocazia și-mi doream foarte mult să extrag esența intelectualului cu rădăcini dragoșiene ce-și construise o carieră deosebită, pornind dintr-un oraș “insular”, izolat în Nordul montan al țării.

Dar mai ales, ce provocare să stau de vorbă cu un veritabil… FILOSOF!

Ion Mariș (IM): Domnule Aurel Ion Brumaru, cum evaluați drumul dumneavoastră de la Sighet la… filosofie?
Aurel Ion Brumaru (AIB): Aș spune că a fost un drum firesc, dacă o astfel de constatare, un astfel de răspuns nu ar însemna, nu ar implica și o abandonare a copilăririi: am fost adică și un copil dotat pentru a mă copilări în tot felul; nu am fost adică retras, introvertit, nu am fost, cum ar veni, “copilul mamei”, nu am fost (ca și, de altfel, fratele meu mai mic) nici alintat, nici râzgâiat, eram va să zică apt de toate “relele” , mă confundam fără rest cu ceilalți prunci ai satului, copii de țărani, mă străduiam, cred, să fiu cât mai aidoma lor, ba voiam și izbuteam uneori să-i întrec: vreau să spun că performam câteodată în competițiile vârstei infantile, unele destul de dure, ceea ce va lăsa nu puține urme în comportamentul meu de mai târziu, pentru că, trebuie să recunosc, nu am avut o viață liniară, limpede, ferită de cotituri, de neliniști ori temeri. Nu mi-a lipsit nici melancolia, panica timpurie de extincție. Alunecarea, ca adolescent și ca adult, în ceea ce se putea numi, chiar și în acele timpuri bizuite pe coerciții ori emendări drastice (uneori, sub comunism, cum se știe, deja diabolice), se putea numi boemă, confirmă că am avut o copilărie normală – cu alte cuvinte, în normele satului maramureșean, sau românesc de oriunde. Ca fiu de învățător (am crescut în școală, deoarece locuința tatălui meu, uns de tânăr director, era în clădirea instituției), am deprins citirea de timpuriu, eram prin urmare un elev precoce, neînmatriculat, cărțile din biblioteca părintelui nu-mi erau străine; citeam de când mă știu. Ajunsesem de pe atunci să reflectez în marginea celor citite, ca și a unor întâmplări din lumea satului și din lumea largă (de exemplu, în 1956, fiind și eu de față, când tatăl meu și preotul Salviu Cupcea ascultau la radio despre ridicarea anticomunistă a ungurilor, am renunțat, cred că după o cumpănire salutară, la, ca să zic astfel, Fadeev și Tânăra Gardă). Am început, zic, să cuget drept.

IM: Era o alegere “oportună” filosofia, pentru anii ‘60, într-o Românie având mari constrângeri ideologice?
AIB: Era, e adevărat, o alegere: am ales adică putința de a studia, chiar și atunci, în marile biblioteci, unde obțineai, nu fără o minimă strădanie, accesul la așa-numitele “fonduri secrete”; am ales apoi să audiez, ori să învăț, de la impozantele personalități din gândirea românească – firește, cele ce au supraviețuit nu doar în fața constrângerilor, cum zici, ideologice, dar și a opresiunii bolșevice, deja a asasinatului – și a lumii întregi. Nu era de colea, cum zicea Petre Țuțea, să-i stai în preajmă, în primul rând, chiar lui, marelui gânditor creștin, nu era puțin lucru să-i asculți, la Cluj, de pildă, pe D.D. Roșca, iar la București, căci îmi erau profesori la facultate, pe Mihai Ralea (deschidea cursurile de Psihologia artei și de Istoria psihologiei), Gheorghe Zapan, la Psihologia experimentală (în tinerețea lui, la seminarii în Germania, i-ar fi dat o replică lui Einstein), chiar pe mai junele, atunci, Paul Popescu-Neveanu, care, la Psihologia generală, te îmbia și cu câte un curs special, ispititor, ca, să spunem, stochastica – deși superșcolit în URSS (rușii aveau psihologi de prestigiu), omul avea propensiuni, în viață și profesie, europene. Apoi, ignorând unele ore mai plicticoase, te puteai strecura, atunci, la Filologie, în amfiteatrul Odobescu, ca să rămâi uluit de prelegerile mirabile ale lui G. Călinescu (era mereu însoțit de G. Ivașcu și de Mihail Novicov, care din consilier sovietic, menit, deci, a sovietiza literatura română, a constitui realismul socialist i-a devenit “divinului critic”, cum l-a numit cineva, un inseparabil devot – l-am văzut, de pildă, plângând, în rotonda Ateneului, la moartea profesorului). Nu mai spun că, urmând un curs facultativ de Teoria și practica presei, am ajuns în redacțiile culturale ale timpului, la simpozioane ori la alte reuniuni și cenacluri, unde i-am cunoscut pe literatorii noștri importanți, de la M. Sadoveanu și Tudor Arghezi, la Marin Preda și Eugen Barbu, de la Edgar Papu la N. Manolescu, de la Alexandru Dima la eminentul cronicar teatral Nicolae Carandino, ultimul redactor șef al ziarului Dreptatea al național-țărăniștilor, pentru care a făcut ani grei de temniță la Sighet și în Bărăgan. Auzisem deja de Constantin Noica, pe care nu am apucat să-l cunosc atunci, deși frecventa și el cafeneaua Nestor (aceea care a căzut, mai târziu, la cutremur), intra acolo, mi s-a spus, și fuma pipă, și-o alimenta strivind țigări Carpați. Aveam să-l contactez peste ani, după ce scrisesem despre cartea sa (una din primele pe care le-a tipărit, după ce se liberase din recluziunile comuniste), Douăzecișișapte trepte ale realului. Un contact, ca să zic așa, numai epistolar, care însă a durat o vreme destul de îndelungată, scrisorile pe care le-am primit de la marele gânditor le-am publicat după moartea sa într-un volum alcătuit de Marin Diaconu, Modelul cultural Noica/2009/. Subliniez că tot aici, la București, am studiat Psihologia, deci o disciplină mai ferită de constrângeri ideologice, unde pui, apoi, că am fost păzit, de exemplu, de Socialismul științific al lui Radu Florian!?

Mă întrebi undeva de ce am abandonat Clujul, unde mi-am început studiile universitare. Răspund acum, la Cluj, în afara profesorilor de la Facultate (urmam atunci Defectologia), între care mai cunoscut, mai răsărit se vădea psihologul Alexandru Roșca, nu întâlneai alte mari nume: erau totuși filosoful Existenței tragice D.D. Roșca, așa cum am amintit deja, pe undeva îl zăreai pe ilustrul scriitor greco-catolic, ardeleanul Ion Agârbiceanu, cred că mai era, dar numai ca o prezență foarte discretă (era oare la Cluj, la București, undeva în Ardeal; cândva, dacă țin bine minte, Tudor Vianu și-l închipuia după câte o fereastră luminată veghind noaptea), e vorba de Eugeniu Speranția (cel care a întemeiat o Logică erotetică, interogativă, dar eu îi știam pe atunci doar poemele, ispititoare prin cadența clasică). La București însă trăiau, ieșiseră din temnițe ori începuseră o colaborare calculată cu comuniștii (aceștia erau ei ignari, dar voiau să se ițească necontenit în preajma importantelor personaje culturale; îmi amintesc că Gheorghiu Dej se folosea de Victor Eftimiu, ca mai târziu N. Ceaușescu de Zaharia Stancu), mai trăiau, zic, erau activi oameni care făcuseră istorie și care aveau, cum s-a văzut, s-o mai facă încă. Întâlnirea mea, ca să-i spun așa, providențială a fost, mulți deja știu aceasta, cu Petre Țuțea. Grație dramaturgului și (pe atunci încă studentului în medicină, dar care îi făcea gânditorului servicii de medic curant) Mihai Neagu Basarab, am făcut parte din întâia promoție (ca să folosesc un termen nu prea agreabil) țuțistă. Dar despre ucenicia pe lângă marele om (deși filosoful mărturisea că nu are alumni) am povestit în cartea mea din 1995, Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea. Cred că nu e cazul să repet ce am scris acolo. Vreau însă să amintesc aci de o altă întâlnire (aș putea s-o numesc astrală), aceea cu Imre Toth. Matematician și, cum s-a văzut în timp și un filosof tare, Emerich Roth, era evreu sătmărean (de limbă maternă și cultură ungurească, cum se întâmpla de regulă cu evreii din Transilvania ocupată, dar care ca profesor la Universitatea bucureșteană și ca autor de tratat filosofic folosea o limbă românească de o impresionantă modernitate și eleganță a expresiei. În paranteză, aș spune că lungul interviu/2014/ cu Peter Vardy, acesta vrea să schimbe, după părerea mea, nefiresc, această realitate. Savantul va părăsi România, profesând la Universitatea “Goethe” din Frankfurt am Main și moare ca nonagenar, nu de mult, la Paris. Am purtat cu el – dar și cu Ioana, una dintre soții care a rămas în țară – o considerabilă corespondență, interceptată frecvent de Securitate, pe care am publicat-o, după 1989, în revista Astra. Despre Imre Toth am scris în cartea mea Despre Ființa românească/2001/ și, după moartea sa, în revista Alternanțe de la Munchen) ). Așadar, în deceniul 7 (secolul trecut) nimic decât aceste propoziții nu puteau să nu spulbere utopia marxistă, gândirea rea, oripilând spiritul, a materialismului dislectic și istoric (citez din mirabila carte a magistrului, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului /1969/): ”Când botanistul face botanică, când astronomul face astronomie, zoologul – zoologie, atunci însăși natura este cea care se trezește la propria ei conștiință și se știe ca floare, ca moleculă, ca stea sau ca animal. În procesul cunoașterii, în actul în care natura ia act de sine însăși, ea se dedublează în obiect și gând, în obiect – în-sine și în obiect-gândit – în existență în sine și existență-știută (Bewusst-sein), dăruindu-se sie însăși încă o dată într-o stare gândită. Gândirea odată apărută, spiritul odată prezent știe să facă însă și altceva decât să re-producă realitatea exterioară, s-o dubleze, să-i ofere propria sa imagine, să spună adevărul; și anume, spiritul știe să gândească și în mod autonom, să producă în mod independent și liber originalul fără ca să fie neapărat obligat să reproducă, să se dubleze, să imite; el știe să și imagineze fără să fie imaginea altuia, el știe să inventeze, nu numai să descopere; el știe să și mintă, nu numai să fie fidel; știe să spună falsul și nu numai adevărul; el poate concepe, fără să fi perceput înainte: facultăți poate jenante pentru botanist, astronom, geograf sau zoolog, pe care sfinxul, himera, ciclopul și centaurul îl împiedică în stabilirea inventarului precis al grădinii zoologice. Existența exterioară este unică și indivizibilă dar și săracă și plafonată în comparație cu gândirea. Realitatea nu știe decât să existe. Gândirea poate însă tot atât de bine să afirme și să reproducă realitatea; dar ceea ce este mai important, ea este dotată cu extraordinara capacitate de a nega existența și de a produce non-existența. Gândirea poate să se afirme și să se nege. Spiritul este polarizat și dublu; în el există într-o prezență efectivă deopotrivă existența și non-existența”. Învățam așadar atunci – în ciuda unei îndoctrinări funeste de la catedră, care era, scuze, și o îndobitocire – că existența (materială) nu precede obligatoriu conștiința, spiritul producând realitate din el însuși, multe (dacă nu chiar toate) dintre cele ce există sub soare (și dincolo) sunt plusvalori noetice. Învățam apoi și că filosofia nu este numaidecât o știință, ci tocmai spiritul care se rostește pe sine însuși, dând seama despre niște existențe uimitoare, cum ar fi, de exemplu, pasărea care, neștiindu-se decât reptilă, urcându-se în văzduh pentru a-și verifica statutul (de reptilă), constată (dacă Darwin ar avea dreptate!) că ea (spiritul acela reptil) e deja pterodactilul: zburătoarea visată, sau născocită. Zăream astfel, în ceața cursurilor infame, proteguite bine politic și adminstrativ, un mod de a gândi altfel – și cei mai îndrăzneți porniseră să o și facă. Îmi amintesc în acest sens de o pagină din revista Contemporanul în care pe această temă (Filosofia, o știință?), semnau Ileana Mărculescu, Eugen Iacob (unde oare să mai fie, pe ce meridian s-au așezat?), Gabriel Liiceanu (,,Filosofia – scria acesta din urmă uitându-se desigur în paginile lui Imre Toth – nu face decât să conserve existența ca existență dedublată/obiect-subiect, să păstreze adică lumea cu conștiința ei cu tot. Ea înregistrează starea de trezie a naturii care a ajuns să pronunțe eu și care oricum s-ar răsuci, nu poate scăpa de calitatea ei de a fi reflexivă, de subiectul suprapus obiectului, de observatorul suprapus lumii”). Cum s-a ivit în acele neguri de scoborâre scitică, între atâția blestemați și proști, Imre Toth, cine era el, să nu ne fi și întrebat atunci, cu emoție, și de cutezanța de a fi scris el această trainică și ispititoare carte, Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului? Fără exagerare, cred că a fost un miracol.

IM: O întrebare relativ banală: ce profesori ați îndrăgit în anii de liceu și de ce?
AIB: O să te dezamăgesc oarecum, domnule Mariș: nu am îndrăgit niciun profesor, în acei ani. Oareșice legături, dar din aria vagă a empatiei, s-au ivit în timp cu Doamna Balea, preda Biologia, era soția remarcabilului profesor de matematici Grigore Balea, în realitate preot greco-catolic sub “acoperire”, și cu Doamna Leontina Ursu, la Limba română, dumneaei mi-a fost o perioadă și dirigintă. Preferam lecturile, ca și discuțiile, prin care ne autoinstruiam, cu comilitonul Ioan Ardeleanu-Pruncu, Nelu, cum îi ziceam, un autor astăzi de eminente și impozante studii istorice, pe care eu le așez și în zodia Literaturii.

IM: Cât de atractiv era pentru un tânăr Sighetul acelor ani?
AIB: La început a fost un dezastru: am plâns când am fost urcat în camionul care mă ducea de la Strâmtura, de pe Valea Izei, la Sighet, la Liceu; se chema atunci, vai , Filimon Sîrbu, cum era să botezi cu numele unui muncitor necultivat (trădător totdeodată de nație prin cotizarea la comuniști) un mediu, un centru totuși academic? Dar aceasta nu era singura infamie a comuniștilor, după colonizarea muscălească, ce să mai vorbim!? Eram panicat (ca prunc liber, țiitor de sat, de țară), un an de zile, până la mutarea în oraș, a părinților, de programul constrângător de internat. Apoi ruralul care eram (deși fusesem crescut în familia unui învățător și al unei dirigintă de Poștă, telegrafistă, ca să vezi, eram mici-burghezi) s-a deprins treptat cu orașul: începuse să-mi placă, mă inițiam chiar într-o mică boemă, pe care am continuat-o și sporit-o la Cluj și București, cum se știe (Mihai Neagu Basarab mă vorbește ca atare într-unul din volumele sale de Conferințe freiburgheze).

IM: Am reținut că ați debutat în anul 1965, la 22 de ani, în “Gazeta literară”. Cu… filosofie, critică literară?
AIB: Am debutat, ca practicant la cursul de Presă, la Gazeta literară (surata românească a cunoscutei, pentru publicistica ei agresivă și postișă, sovietica Literaturnaia Gazeta). Redactor șef era un maramureșean, din Văleni sau din Vad, Tiberiu Utan, poet realist-socialist, dar un om sensibil și educat, conștient de schizoidia la care te silea regimul politic. Mai erau acolo, încă tineri, Eugen Simion, Lucian Raicu etc. Am debutat cu o recenzie la o carte de versuri pentru copii, semnată de un Ion Calovia, fie-i țărâna ușoară. Apoi am trecut la pagina de Arte a revistei Contemporanul, unde am iscălit ani de zile, sub îndrumarea unui excelent om de teatru, Valentin Silvestru, cronici dramatice. Am continnuat și la revista Teatrul. Eseu filosofic am redactat abia la revista Astra din Brașov, unde m-am angajat în anul 1969.

IM: … iar debutul editorial s-a produs zece ani mai târziu, ați fost co-autor la antologia “Literatură și Cunoaștere”, Editura Eminescu. Un filosof se muta de bună voie în… “casa literaturii”?
AIB: Am alcătuit, în 1975, împreună cu Mihai Nadin (coleg atunci de redacție, un spirit enciclopedic, astăzi profesor în Texas în aria științelor cognitive, inteligență artificială etc.) antologia și studiul introductiv Literatură și cunoaștere, care, cum se vede și din titlu, era menită a vădi relația, apropierea literaturii de reflexia filosofică; altfel spus învederam acolo vocația cognitivă a literaturii. Scrisesem însă înainte, într-un volum colectiv, O zi, un om, un fapt /1972/, scos de Editura pentru turism (condusă de maramureşeanul Pop Simion, care a fost şi adjunctul lui Zaharia Stancu la Uniunea Scriitorilor) un eseu despre filosoful uitat (căci se refugiase în Vest) Zevedeiu Barbu.

IM: Și în fine, debutul cu volum de autor se produce în anul 1977 cu “Masca Princepelui”. Tânărul critic cunoscut din paginile revistei Astra își îndrepta atenția spre un autor la… modă în acei ani. A fost o stratagemă intelectualistă alegerea lui Eugen Barbu sau o… “întâmplare”?
AIB: Omul Eugen Barbu, te contrazic un pic Ion Mariș, nu era la modă, fiind controversat (și încă bine) din cauza duplicităţii (politice, ideologice) în care îi plăcea, ca să zic aşa, să se scalde. Romanul Princepele este însă, aşa cum aprecia şi Nicolae Steinhardt, un scriitor (și încă de ce augustă ținută!) ce făcea parte, în epocă, dintr-o grupare opusă cetei barbiste (din care eu nu făceam parte), o capodoperă. M-am apropiat de carte dintr-o perspectivă diferită de, să zicem, aceea a criticii de întâmpinare, a criticii impresioniste, sau cum s-o mai fi numind. Romanul Princepele este și un “basm” (ca oglindă a ființei), cum l-a caracterizat însuși autorul, dar și o ideografie cultă, trasă însă din izvoare inițiatice. Foarte bun, strălucit chiar sub aspect literar, Princepele îndemna, îmbia la filosofare. Am făcut în Masca Princepelul (1977), cum arătam și într-un avertisment la carte, o lectură de fiecare dată sub unghiul dezvoltării, iar nu sub cel al simplei conservări și la baza interpretării mele a stat mereu – deși după unele sugestii din Psihologia analitică – înțelegerea rostului în întreg al părților operei. Când s-a putut, descrierea acestora a fost, de aceea, ocolită, căci nu puteam vorbi de locul, în timp și spațiu, al simbolurilor, de care abundă întreg romanul, câtă vreme n-am discutat, pe un fond  de idei generale, despre locul însuși ca atribut al existenței ca atare. Scriind, prin urmare, despre loc am putut repera unele legături ale acestuia cu cuvântul, din tratarea cărora s-a desprins o funcție mai puțin evidentă, în mod obișnuit, a acestuia din urmă: aceea de creator, în anumite condiții, de realitate. Mare iubitor de cuvinte, cum s-a mărturisit nu de puține ori, se cuvenea ca Eugen Barbu să scrie, cu Princepele, “legenda” acestora, destăinuind, într-o complicată mișcare de simboluri, firea și finalitatea lor în lume.

IM: Ce/ cine v-a determinat să vă stabiliți la Brașov, considerat în acei ani un veritabil centru… muncitoresc?
AIB: Sunt mai multe etape. Publicasem deja, de prin 1967-68, în revista Astra din Brașov (o publicație care, cum s-a văzut, a devenit totuși importantă, în timp, în concertul media al perioadei); trimiteam apoi, în domeniu, de o vreme (lui M. Nadin pe care l-am cunoscut la unele reuniuni naționale ale Teatrului), articole de la București – acolo, se știe, colaboram încă, permanent, la publicațiile Contemporanul, Teatrul și Revista Învățământului superior (ulterior Forum), unde, la ultima, de pildă, mi se promisese un post – acestea să nu fi fost, va să zică, motivele suficiente pentru a face, cum se spunea atunci, de pe “tușă” pasul decisiv al transferului? Hotărâtor, însă, pentru acel pas a fost totuși căsătoria cu prima mea soție, o unguroaică frumoasă din Sighet – condiția unei restatorniciri profesionale devenind astfel (datorită vicisitudinilor, dificultăților financiare) nu numai o nesesitate, ci o prioritate. A fost apoi un pas, totuși, trebuie să recunosc, nu prea norocos: cu toate că am parcurs, în anii petrecuți la Astra, treptele de la redactor la (după 89) redactor-șef, sunt încredințat, cu toate întâmpinările contrare (adică lejer encomiastice), că ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi e “masca” de filosof de provincie, ca să parafrazez, fără de autocompasiune, pe cineva. Ratezi multe (nu e vorba aci de o proastă modestie) dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală și, mai mult, nu participi la anumite jocuri de culise, jocuri de putere…

IM: Câtă libertate v-a oferit “meseria” dumneavoastră înainte de 1989? În ce mod v-a afectat… realismul socialist?
AIB: Nu era, desigur, vorba de libertate: tot ce puteai face, cu oareșice istețime și prudență, era să te sustragi, prin manevre publicistice (se mai numeau “șopârle”) cenzurii; sau te foloseai, dacă se poate spune astfel, de o… autocenzură inteligentă. Nu m-a afectat realismul-socialist. N-am scris, în vremea dictaturii ceaușiste, nici un omagiu. E drept însă că datorită acestei inaderențe la formula culturală falacioasă introdusă de colonizarea bolșevică a României, nu am publicat prea des și (nefiind atras de anume jocuri de culise, cum spuneam) nu am profitat, editorial vorbind, de prea multe simpatii.

IM: Volumul “Ființa muzicală” are un pronunțat portativ filosofic, eseurile ce-l compun deconspiră “ființa interpretabilă”. Ființa muzicală este detectabilă “întru românism”, nu ține oare, mai mult de universalitate?
AIB: În câteva cuvinte, în Ființa muzicală /2005/ încercam (e un eseu nu un tratat) să arăt (cu unele personaje ale muzicii) că ființa, fie ea scrisă și cu majusculă, e necunoscută altfel decât în interpretare, precum muzica. Aceasta e și nu e în notele partiției, dar ni se arată, într-un fel sau altul (în funcție de interpret) abia în lucrarea scenică, a orchestrei, a soliștilor, a dirijorului etc. Atunci când va să zică o auzim. Tot astfel stau lucrurile cu ființa. Aceasta, spuneam în carte, e aoratică, adică se refuză vederii, se refuză unei înfățișări să-i zicem, “materiale” (ca și devenirea, de altfel): nu vezi creșterea dimprejur, precum limbile în cerc ale ceasornicului, decât pe secțiunile și timpii mari. E indistinctă așa cum e “realul” acela subțire, deja diafan dinaintea creației (vezi Geneza din Biblie, Rig-Veda etc.), manifestările ființei nefiind apoi decât purcesii, cum este și interpretarea. Ființările (de care vorbește filosoful secolului XX, neamțul Heidegger, seiendes), singurele evidențe ale ființei (înfățișări, fenomene) nu sunt decât interpretările acesteia – drumuri, căi. Pe un astfel de drum – pe meridianul românesc – poate călători și spiritul nostru. Vehiculata, surprinzătoarea butadă, o ironie a lui Emil Cioran a propos de titlul unei meditații a lui C. Noica (Sentimentul românesc al ființei), după care de ce nu ar exista și un sentiment paraguyan al ființei, zic că e cazul să rămână doar o cioraniană vorbă de spirit.

IM: Ființa culturală românească se integrează în mod “artificial”, tragic, în dimensiunea europeană?
AIB: E vorba mai întâi, pur și simplu, de integrare. Reiau, în această ordine ce am spus și cu altă ocazie. În Situația spirituală a timpului (ed. germ. 1931), filosoful și psihopatolgul german Karl Jaspers (în unele taxonomii e clasat la Existențialismul ateu) scrie că, de regulă, omul ascultă și aude tot timpul o limbă din trecut (va fi menit adică, ar preciza aci Heidegger, unei arheologii a limbii), dar prin existența sa, prin viața sa el o vorbește în viitor. Omul (românul nostru, dacă vrem) va fi căutând așadar o formă de spirit spre a încerca (după ce se va fi statornicit în aceea, după ce-și va fi găsit locul) proiecte ulterioare; așteaptă, cu siguranța spiritului în care locuiește, timpul ce va să vină. Forma prin urmare (cu atât mai mult aceea în spirit, conștientă de ea însăși, am putea-o numi, de aceea, formă filosofică) ar fi mereu între. Mai mult încă, ea este, aș spune (cum am și făcut-o de mai multe ori), îndemnată chiar să fie spre: spre dispariție, am putea zice, dar nu totuși (ca la români) și spre o nouă re-alcătuire? În adâncul ei mereu de nepătruns, această formă e neliniștită de posibila ei încetare (e aci și o dimensiune tragică?) și va fi, de aceea, necontenit căutătoare. Spre e scopul ei secret, ascuns, de nedivulgat, dar nu mai puțin fatal, inevitabil. În lumea ființei (acum, dacă vrem, a ființei românești, vorbim nu-i așa? de apărarea locului) forma acestei ființări e consubstanțială, după Constantin Noica, lui întru (,,Limbii noastre i-a plăcut să gândească prin întru, o  prepoziție fără poziție exactă, ca o așezare mișcătoare sau în orice caz încărcată de o tensiune”), dar nu e solidară totdeodată și cu între? ,,În raport cu întru, clasicizată la noi de către Noica – scrie universitarul și teoreticianul clujean Mircea Muthu – aruncând un ochi pe das Zwischen al lui Levinas – vocabula între (între Orient și Occident, între tentația metafizicii europene și gândirea de origine patristică etc. are șansa de a deveni un veritabil operator ontologic)”. Dar, să amintim încă o dată (ceea ce conchideam în Forma filosofică): în forma filosofică din lumea fiiinței românești îl regăsim, inamovibil, pe spre – prepoziția aceea de înaintare, aceea care refuză și sfidează oprirea; aceea care e neliniștea, dar deopotrivă și căutarea, necontenirea. Ca și întru al lui Noica, spre nu e livrat doar poziției determinante, el e, cu alte cuvinte, o așezare mișcătoare, o tensiune ce așteaptă să rupă barierele, să provoace frontierele, să treacă pragul; să sporească ori (cum ar fi cazul cu românii) să facă – vorba filosofului tedesc – în prezent, ceea ce este de făcut.

 IM: Oare azi, mai contează locul pentru “ființa în ordine”?
AIB: Aş spune că nu e vorba numaidecât de ”fiinţa în ordine”, dar de vieţuirea noastră, tot mai subţire însă, tot mai rătăcită, în ordinea fiinţei. E vorba mai degrabă, cum am încercat să demonstrez în câteva rânduri, mai recent, de pildă, în Forma filosofică /2018/de a reveni – cum se întâmpla în filosofiile matinale, ori în câte o spusă folclorică, la asocierea locului cu ființa (“…iar noi locului ne ținem” , spune Eminescu în Revedere), la faptul că gândirea e una cu ființa, iar aceasta nu apare decât în chipul ființării, deci al unei înfățișări, a feonomenului care e într-un loc. to gar ayto noein estin te kai einai zicea Parmenide (adică, în traducerea și interpretarea lui Paul Friendlander: gândirea este, și ființa este, și același lucru sunt amândouă, sau în mai cunoscuta tălmăcire, adoptată și de Martin Heidegger: căci același lucru este a gândi și a fi), spusa aceasta, deci, a anticului nu enunță oare, ea, identitatea dintre gândire și existență, admițând că ființa se ivește în actul rostirii, că adică e rezultatul unei pneumaturgii, precum în Evanghelii ? Sau că tot ce ne trece prin cap, tot ce gândim e adevărat – dar, mai mult de atât și totdeodată straniu: că tot ce ne trece prin cap și tot ce gândim se face concomitent realitate. Sau că situația ontică e rezultatul lucrării unei gândiri originare. Universul noetic ar produce în acest caz “obiecte” noetice, absolut noi, fără să reproducă ori să imite realul. Spiritul fabrică, profectează existența, avuția lumii e produsul unei plusvalori noetice a cărei necontenire e asigurată de necontenita libertate a spiritului. Când am comentat, în 1970, în revista brașoveană Astra (vezi Arta ca ontopoieză), impozantul tratat Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului, am numit ontopoieză această înzestrare infinită de către spirit a existenței patente – o înzestrare somatoidă chiar, iar nu umbrele fără trup ale visului. Demonstrația veracității acestui proces nu se bazează doar pe o mare metaforă, ci pe istoria și filosofia matematicilor, noneuclidicitatea geometriei, considera autorul lui Ahile, a fost acceptată ca reală, datorită actului de respingere a geometriei opuse. Este, repet, ca și cum șarpele urcat în văzduh ca să-și confirme reptilitatea se descoperă, neașteptat, ca zburătoare. (Sigur, acesteia i s-ar putea răspunde cu dilema daoistă a lui Ciuang Ciu – pe care o transcriu într-o parafrază: noaptea, și-ar fi spus acela, visai că aș fi fost fluture, zburând peste tot cu ușurință și fără de temeri. Visând trăiam va să zică precum fluturele – am plutit deci în văzduh aidoma aceluia. Eram deja de atunci fluturele. Din timpul acelui vis nu-mi mai amintesc acum de sunt om ce se visează fluture, sau sunt fluturele visându-se om). Un neamț, Rudolph Eucken, întemeietorul Idealismului noetic, nu e departe de aceeași poziție. Deasupra realității relative, limitate, inferioare, gândirea (crede filosoful) produce nemărginit realitățile ei înseși, ființările ei stranii și surprinzătoare, nebănuite și neplanificate în nici un fel în cataloagele naturii (monștrii frumoși și inevitabili ai spiritului).

 IM: Protecționismul naționalist al ultimilor ani, detectabil în multe țări europene, este o consecință a parametrilor globaliști mult prea seci, care excedează ființa… comodă?
AIB: Din punctul meu de vedere (exclud aici orice conotație național-comunistă în vogă sub Ceaușescu) problema ar sta în felul următor. Naționalism și românism ar trebui să fie (și eu le resimt în felul acesta) ca două entități eidetice, nu doar pereche, ci aidoma. Corespund sintagmei localism creator. M-am mai referit la acesta în Despre Ființa românească /2001/, ca și în alte locuri. Ispitit de înaintemergătorii din afară, mai prevăzători, preocupați de timpuriu de formula lor psihoetnică (de, aș sublinia eu, o etnohermeneutică), Mihail Kogălniceanu producea în secolul 19, sintagma fenomenul românesc. Ar fi de preferat însă acesteia – fiindcă o definiție începătoare a mentalului colectiv nu poate ocoli valențele ontologice ale locului – sintagma mai restrânsă de localism creator? Ea a fost propusă, la 1935 de Alexandru Dima (am apucat, cum spuneam, să-l cunosc și pe acesta.) Precaut, criticul și esteticianul va sublina degrabă că expresia e totuși nemulțumitoare, fiindu-i cu neputință să estompeze termenul, de mai frecventă utilizare în epocă, de “regionalism creator”. O va susține cu toate acestea din mai multe motive: cu “localismul” creator, zice el, vei putea, de exemplu, să teoretizezi “o direcție care se încadrează organic în ansamblul tendințelor filosofice, științifice și practice ale vremeii” . Lucrarea imediată a localismului creator ar fi, potrivit lui Alexadru Dima, o “adâncire în substanța proprie spre a dezveli în ea însăși posibilitățile ignorate de o privire îndreptată până mai deunăzi numai în afară. Privirea aceasta e chemată acum a ținti realitatea națională oglindită, pars pro toto, în fiecare fragment al solului românesc”: constituie astfel imaginea ființei, “fără de care orice operă a progresului este exclusă”.

IM: Este benefică pentru societate consolidarea “ființei civice” sau totul ține de o macro-conspirație cu tendințe de laicizare forțată?
AIB: Consolidarea ființei civice e orișicând benefică. Exagerarea ei, în ceea ce, după căderea comunismului, Stânga internațională a constituit așa-zisa “politică corectă”, cu așa-numita “discriminare pozitivă” e însă malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia (ca să nu lungesc prea mult vorba), pot apărea catastrofe (ca globlizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, ca scurtarea și inferiorizarea rasei albe, apar acum, în mișcarea politică, “progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.). Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeocreștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani.

IM: Pe axa Cioran – Tuțea, unde vă situați?
AIB: Fără îndoială de partea lui Petre Ţuţea, pe care l-am cunoscut, căruia i-am fost carevasăzică ani buni aproape (să spun că mă invita câteodată, din banii lui puțini, la o cafea cu lapte, într-o patiserie de pe Academiei, aproape de celebra cafenea “Albina” , că altădată m-a regalat, parcă de Crăciun, cu o sticlă de rachiu?). Dar apropierile sunt de nebăgat în seamă (pe unele consemnându-le totuși, cum se știe, într-o carte). Petre Țuțea contează, atât pentru mine, cât și în fața românilor pentru geniul său, pentru generozitatea cu care s-a martirizat atât în temnițele comuniste, cât și în libertate, pe altarul României, pe care–l vedea, îl simțea statornicit oriunde. Despre acestea avea o teorie (cred că am recenzat-o și în Pariul cu legenda), pe care a tratat-o în Proiectul de Tratat de Economie (pe care l-am publicat eu în 1992, după o dactilogramă pe care mi-a oferit-o în exclusivitate, și pe care am păzit-o în podul casei din Șchei). Se extazia acolo față de onoarea cavalerească și la ideea de eroism. Onoarea cavalerească (e convins Petre Țuțea) e un câștig spiritual defnitiv al Evului Mediu, o valoare fixată deja în arhitectonica umanității. Cavalerismul e dat, fără excepție, împreună cu puritatea și nu e greșit defel a le absolutiza, ca împiedicând progresul omenirii; dimpotrivă, fiindcă, iată, nu există epocă sau așezare umană care să batjocorească firile nobile (firește dacă nu pui la socoteala aici sminteala bolșevico-leninistă). Voința lui Țuțea ar fi fost să prelungească puritatea și cavalerismul medieval în istoria nouă românească. Negreșit, totdeodată, și valorizarea ideii eroice. Căci, nu se îndoiește de existența acestora la români. El zice: “Este plină istoria noastră de jertfe făcute pentru: desăvârșirea ordinii morale (triumful binelul), conservarea ființei noastre (jertfele cu caracter etno-politic), triumful ideii creștine în care s-a împlinit voința păstrării ființei noastre și ideea mântuirii creștine (Brâncoveanu)”. Adaptabilitatea cunoscută a românului, cu urmările ei în planul creativității, în știință, artă, tehnică e meru însoțită, fără ostentație, de atitudinea lui față de eroism și sfințenie. Frecvent, ne încredințează Petre Țuțea, românii au preferat fericirii eroismul, în locul comodității datoria față de neam, ideea eroică e considerată aici “măduva istoriei universale”. “Popoarele, mai spunea el, ies din istorie odată cu stingerea conștiinței lor eroice”.

Totuși Țuțea însuși se raporta la Cioran, era încântat de laudele pe care scepticul și neconsolatul i le trimitea de la Paris. (Multe din ele prin Bucur Țincu.). Emil Cioran, de altfel, nu era doar protagonistul deznădejdii, al disperării. Va vorbi, în meditațiile sale și despre salvare. A apăra doar și a conserva, decide, de pildă, Cioran în chestiunea românească, nu se cheamă destin în istorie; toate acestea: val de pământ împotriva slavismului, o încercuită și invulnerabilă, două mii de ani, oază de latinitate când în jur foiau pustele, ridicarea sabiei pentru creștinătate, păzirea tradițiilor romane etc. Defensiva nu produce o spintecare în veacuri, dâre incendiare, când culturile mici, cum e aceasta românească, se apără numai, nu rămâne după ele decât colbul în vânturile de toamnă, Ar fi totuși un remediu pentru întoarcerea din drumul spre neant: cultul forței, cultul puterii, o iubire conștientă a acesteia, precizează Cioran în Schimbarea la față a României. Aceasta înseamnă a-ți face degrabă inventarul și procesul carențelor, recunoscând că trecutul e linie moartă, făcând din profetism sursă de existență; poate că și politică, de ce nu? Dacă o mie de ani un organism național în devenire nu și-a definit un destin spiritual e semn al unei suferințe organice, chiar dacă mileniul acesta a servit bine organizațiunii biologice. Forța biologică e agresiune barbară, contur istoric primește doar agresiunea cu stil. Dar te poți totuși salva, concede, oarecum paradoxal, tocmai, iată, Cioran, în fața lui Dumnezeu – în măsura în care națiunile îl realizează. Dumnezeu neavând înțelegere pentru forță, e probabil că va trebui să rămânem, jelindu-ne, de capul nostru. Mai e de prevăzut o cale de salvare, anume fascinația pe care a exercitat-o asupra nației noastre Occidentul. Ar fi aceasta și o probă a complexului de inferioritate? Dar există ,,un nivel istoric obligatoriu,”, orizontul nostru, râvnit, este cultura Apusului: oare, totuși, nu și reamintirea acestuia, după atâta amar de vreme de când ne-am desprins din orbita ei?

IM: Ați ocupat pentru o scurtă perioadă și poziția de cadru universitar. Se pare că a prevalat în alegerile dumneavoastră partea scrisă față de cea… pedagogic – oratorică. V-ați simțit mult mai confortabil… scriind?
AIB: A fost, trebuie să recunosc, una din cele mai neplăcute perioade (se întâmpla la Universitatea Româno – Canadiană din Brașov, unde am predat un curs de Filosofia culturii). Nu am moştenit nimic din vocaţia didactică parentală (tatăl meu, cum parcă am mai spus, a fost învăţător, pedagog, peste patruzeci de ani, eu însumi mi-am petrecut copilăria, chiar aceea preșcolară în școală, cu toate acestea nu cred să fi simțit vreodată o atracție pentru meseria de dascăl). Cred că mă îndepărta de apariția în public, de catedră, de orișice tribună, în fine de afișajul în fața unor mulțimi (deși, vai, a trebuit de atâtea ori să o fac), nu atât timiditatea, aceasta o are mai toată lumea, dar ceva mai grav, i-aș zice peirofobia, alergia la discursul țintit către ciopoare de inși, de cele mai mult ori indiferenți, de nu cumva (așa mi se poruncea lăuntric să cred) de-a dreptul batjocoritori. Vedeți, cu peirofobia nu ai cum să te pui! La examene (și am trecut prin multe) preferam oralul tezelor scrise. Așadar, și astăzi mă simt mai confortabil scriind.

IM: Azi, pe ce tip de proiecte vă consumați energia creatoare?
AIB: Mi-am adunat de curând versurile regăsite (1971-74), intenționând să scot de sub tipar o plachetă, unii m-au încurajat să-i dau, cum se zice drumul (știți că Sextil Pușcariu, în monumentala sa Limba română găsea – meditând heideggerian în Pădurea Neagră – că a /e/libera e a da drumul – probabil din hățișurile, din lațurile, care sunt un fel de arcane, ale Branului?). Am strâns la un loc o parte din multele cronici și recenzii (sute, mii) pe care le-am redactat decenii la rând, cu scopul de a tipări în sfârșit (nu am făcut-o până acum, mi-am neglijat conștient articleria) un volum. Sper să apară în curând. Și nu îndrăznesc încă să umblu prin multitudinea de însemnări (caiete, carnețele, hârtii, hârtiuțe etc) spre a le aduna, sub titlul Pulberea: ar fi un fel de “pietre pentru templul meu”, ca să iau acest titlu de la Lucian Blaga, fiind convins, ca și marele filosof și poet, că în schiță toate lucrurile se desăvârșesc (amintiți-vă numai: ,,te-am așteptat în cuvenitul cadru,/sub ruginii și roșii frunzele de viță/acolo unde toate lucrurile se desăvârșesc/făcând un pas și încă unul înapoi spre schiță”). Ar fi probabil acolo, nedespachetate, gânduri, teme, neliniști, îndemnuri, cel puțin, la filosofare.

IM: În epoca super tehnologizării, digitalizării, a diminuării socializării și interacțiunii umane, filosofia are potențial de creștere? Poate se conturează un alt tip de profil uman… ființa digitală?
AIB: Digitalizarea e, după opinia mea, un mijloc, eu însumi mă folosesc și mă bucur de ustensila pe care ne-o oferă societatea noastră supertehnologizată. Sunt însă tot mai multe semne, cum știm, cum vedem cu toții, de care eu însumi am mai vorbit, că, datorită (ori din cauza) tehnologiilor înalte, a developării necontenite a IT-ului etc., scrisul, pagina scrisă, cartea se restrâng, se micșorează, dispare, oamenii comunică prin Internet (prin, de exemplu, facebook, această, fie vorba între noi, dezbrăcinare universală, care tinde să devină, sau a devenit, fake book, fake news), prin telefonul mobil devenit smartphone, pe tot soiul de gadget-uri etc. Cum să fiu, așadar, fericit, cum să nu fiu sceptic cu privire la scris, la rezistența în lumea spiritului a Cărții? Pe ce, prin urmare, să mizăm? Mă consolează totuși un lucru: în iconografia creștină îl văd mereu pe Isus Cristos, Împăratul și Redemptorul lumii, în mână cu Cartea. Cartea, rivală a universului, a spus, îmi amintesc bine, Emil Cioran: ea ar fi, deci – ca să lungesc aci spusa Neconsolatului (e acela din strofa cunoscută a lui Gerard de Nerval) – ar fi precum crabii din coșmarul celor care niciodată n-au putut să și-i închipuie (cum ar fi zis Malraux), crabii trăitori pe nisipul deșertului, acolo unde nici chemarea mării, nici zvonul ei nu erau cu putință. A rivaliza cu universul: a-i pune în față un vis cu primejdia că-l vei și înfăptui. Dar cartea e câteodată și înaintea realității: o ispitește oare la facere, la înfăptuire? Așa va fi văzut-o când și când folclorul românesc, unele tradiții îi bănuiesc în această ordine întâietatea. Cartea e ontopoietică, va crea prin cuvânt existența, ca în rostirea evanghelică. Literatura apocaliptică românească – din Codicele Sturdzan (cu începutul însă în Maramureș) și Codicele Marțian – vin cu un exemplu (vezi Cartojan): Apocalipsul Sfântului Ioan. Scrierea face parte din apocrifele vestitoare de tainele postumității lumii. Mai pierd așadar, cred, cu acestea sub ochi, din umoarea neagră…

IM: Revenind la orașul tinereții dumneavoastră, dar extrapolând la nivelul centrelor urbane de mici dimensiuni, Sighetul de azi poate fi o zonă de… performanță durabilă? Ce-i lipsește Sighetului?
AIB: Ca fostă capitală de Comitat, păstrând încă în posibil (acesta păstrează, era să spun adoarme, neștiute, necontenite realități), chemările mai de demult, mai actuale ale Maramureșului voievodal, Sighetul mai are de dat lumii, după aprecierea mea, multe. Este însă și astăzi, din câte știu, un centru important emanând spirit, cultură; sunt acolo oamai ca Ioan Ardeleanu Pruncu, prietenul meu, ca Domnia voastră, ca Ioan Țiplea, ca Nicu Iuga (nădăjduiesc să mai fie pe acolo), ca George Petrovai, plurivalent și harnic, ca atâția alții de care eu nu am apucat încă să aflu. Ce-i lipsește totuși Sighetului? Deși, cum v-am spus mai înainte, eu nu-i sunt pe plac, o Universitate: dar una – și cred că sighetenii nu ar face așa ceva – menită lucrării academice, iar nu (cum se întâmplă în regimul mafiot neocomunist) manufacturării de diplome.

IM: Cât de strânse sunt, la ora actuală, legăturile dumneavoastră cu Sighetul, cu Maramureșul?
AIB: Cum să vă spun: destul de puțin strânse. Am umblat ceva prin Europa (am chiar și un fiu stabilit în Germania), dar deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze. Am străbătut țara ca cronicar dramatic, iar astăzi, curios, mă îngrijorează retroactiv acele plecări. Am fost însă, să tot fi trecut zece ani, în Strâmtura natală, la sărbătoarea feciorilor satului. M-a bucurat întâlnirea cu cei cu care am copilărit, întâlnirea cu casa în care m-am născut. A fost o bucurie peste care apăsa, neagră, melancolia. Am primit o medalie și o diplomă de strâmturean.

IM: Mulțumesc mult Domnule Aurel Ion Brumaru pentru acest interviu, vă așteptăm spre sfârșitul anului la aniversarea de 100 de ani a Liceului “Dragoș Vodă” și, de ce nu?… poate și cu o lansare de carte!
AIB: Vă mulțumesc și eu Domnule Ion Mariș!

Ion MARIȘ