Centrul vechi al Clujului a răsunat azi, 27 noiembrie 2018, la orele amiezii, de chiotele voinicești, încărcate de bucurie și hotărâre ale maramureșenilor, ”îmbarcați” în căruțe trase de cai nărăvași. Alaiul Centenarului, pornit de la Sighet săptămâna trecută (22 noiembrie 2018), a bucurat ochii privitorilor ocazionali, fluturând steaguri tricolore, îmbrăcați în portul popular specific zonei (Valea Izei, Lăpuș etc). În prima căruță, ședea la loc de cinste slătineanul Vasile Ona Jotu, cel care duce spre Alba Iulia mesajul maramureșenilor din dreapta Tisei.

Și totuși există speranță: țara mai are resurse umane ce nu și-au spus ultimul cuvânt. De jos, din popor, țara se vede altfel. Clujenii au văzut azi o țară tradițională, ”simplă”, dar demnă!

Drum bun, frați maramureșeni! Prin voi, ”Salut, Sighet!” salută Alba Iulia!!!

Salut, Sighet!

Foto & video: Ion Mariș

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo

Societatea românească are cele mai proaste modele în… parlament (intenționat am scris cu literă mică!) Nici nu știu cum să privesc întâmplarea de ieri, în care cu adevărat un neam prost (ambalat totuși la costum și cravată!), a arătat cu mândrie golănească – de la Tribuna Înaltului For :)) – degetul mijlociu (chiar de la ambele mâni!) colegilor și implicit… poporului.

Și când mă gândesc că individul Iordache a fost și Ministru al Justiției și Președinte al Camerei Deputaților nu mai am cuvinte! Incinta Parlamentului mi se pare o sală de jocuri de noroc unde fiecare participant, amețit de câștiguri și bonusuri (garantate), țipă, urlă și-și scuipă obscenitățile fără nicio jenă.

Ce decădere pentru țărișoara noastră dacă comparăm clasa politică de azi cu cea de acum 100 de ani, când intelectuali de valoare, patrioți, școliți la Paris, Viena sau Budapesta reușeau să facă Unirea. Azi, România fuge de acasă, emigrează!

Azi, 700 de parlamentari, marea majoritate ajunși întîmplător, conjunctural acolo, sunt incapabili de-a genera modele, de-a oferi… bune practici. Mulți sunt (folosesc un eufemism) total pe dinafară, nu participă onest la dezbateri, sunt inculți, lipsiți de logică și incapabili de a expune și analiza argumentat subiecte simple dar, mai mult decât atât, își permit să ne trateze cu tupeu și dispreț.

Degetul sus, române! Au învățat unii dintre noi să înjure americănește, să ne arate degetul mijlociu și să repete într-una – penibil și imbecil – anumite clișee!

Avem zi de zi, de la cel mai înalt nivel dovezi că educația aleșilor noștri este la firul ierbii și touși nu avem nicio intenție să facem nimic. Constatăm și-atât! Mă veți întreba – pe bună dreptate – ce putem să facem? Tu (adică eu), ce faci? Am ales, gata, ciocu’ mic (poate îmi veți spune) și la muncă! Eu, bine mersi, muncesc! Așa cum procedează mai toți românii. Da, noi, cei mulți, n-avem timp de… povești!

Stați liniștiți, nici eu nu cred că am ales corect subiectul acesui editorial. Ce mare scofală! Mulți probabil vor considera “cool” gestul lui Iordache, fără nicio abatere de la “trend” și probabil că voi primi contra-argumente din lumea… civilizată. Da, veți spune, fericirea (adică banu’ în accepțiunea general – manelistă), n-are de-a face deloc cu bunul – simț și educația, Azi, fericirea e adusă de tupeu, mârlănie, șarlatanie, minciuni, vizibilitate agresivă și nu de subiecte fine, vitale, intelectualiste, în care respectul chiar formal să fie asumat.

Dar, ce dracu, dragi români!… cui îi pasă de etichetă, sobrietate și eleganță!… Poporul (nu chiar tot!) se bucură de circul brutal pe care-l perfecționează constant tot felul de personaje ce excelează în discursuri bășcălioase, în (vorba unui prieten) hi-hi-uri și he-he-uri.

Ha!.. ha!… dragi români, nu-i bai, nu-i așa?… Bye – bye!

Ion MARIȘ

”Stanislav și Galicia la începutul secolului XX” este expoziția artistului ucrainean Petro Hrețiuk care a poposit și la Sighet.

Picturi ce sugerează în nuanțe sobre de griuri trecutul, patina începutului de sec. XX, grafică (creion) ce imortalizează clădiri, edificii dintr-o istorie comună unui teritoriu numit generic Euroregiunea Carpatica, sunt realizate într-o manieră tehnică clasică de judecătorul – pictor Petro Hrețiuk, locuitor al Ivano – Frankivsk-ului (fostul Stanislav/ Stanislau/ Stanislaviv). Pictorul ucrainean iubește istoria și ne prezintă panoplia lucrărilor, convins că arta devoalează cele mai prețioase relicve.

Expoziția, organizată de Muzeul Maramureșean Sighet și Fundația Ucrainenilor Huțuli din România (cu sediul în comuna Repedea, președinte Vasile Popovici), este găzduită de Secția de Etnografie (din centrul municipiului) și va fi deschisă până la data de 17 noiembrie 2018.

La vernisajul de vineri, de 09 noiembrie 2018, de la Sighet, a participat pictorul ucrainean care, alături de un numeros public și de foarte mulți artiști plastici locali, au marcat un eveniment înscris într-un interesant proiect transfrontalier româno – ucrainean.

Ion MARIȘ

Sub oblăduirea unui guvern, dar și a unei clase politice total dezinteresate de semnificația curată a Centenarului, ne apropiem de sărbătorirea celor 100 de ani de la formarea statului român modern, cu traista goală, fără să putem arăta nimic consistent, nimic de care să fim mândri.

Lipsa totală de clar-viziune – in integrum! – și neasumarea sinceră a unei sărbători importante pentru români, (va) duce la golirea de conținut a pseudo-promovatului Centenar. Păcat că în anul 2018, ne comportăm ca niște… colduși! Un colduș, dacă are niscaiva bani, îi dă pe mâncare și băutură, pentru a se răzbuna pe anii de lipsuri și sărăcie.

Prin urmare, banii – surplus, din creșteri economice mai mult sau mai puțin sustenabile, îi folosim pe festivaluri, chermeze și petreceri zgomotoase prin care ne lăudăm că marcăm Centenarul. Nimic remarcabil, durabil, solid, hai să spunem și un pic mai… spectaculos! Puteau fi alocați niște bani – 100 % – fără a “deduce” comisioanele aferente, zic și eu!… pentru finalizarea autostrăzii Cluj – București, construirea unui “Spital Național – 100” ultramodern în centrul țării (în care să nu fi pătruns subversiv infecțiile nosocomiale), ridicarea unei clădiri noi pentru Opera Română din Cluj, a unui pod modern peste Tisa, pentru a lega Maramureșul de-aici cu cel din Ucraina printr-o cale de comunicație modernă sau – de ce nu? – a unei căi ferate de mare viteză București – granița de Vest sau, măcar, pentru reabilitarea unor clădiri de patrimoniu ce zac în ruină etc… etc. Nici măcar un monument mai special, o lucrare prin care să fie imortalizate personalitățile care au participat la 1 decembrie la Adunarea de la Alba Iulia (vă amintiți, știți cine sunt Vasile Goldiș, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Alexandru Vaida Voevod etc.?) care să marcheze Centenarul nu știu să se fi executat. (E drept, mai avem o lună și cunoaștem zicala cu… porcul înainte de Crăciun!)

Ai noștri flăcăi și blânde ovine (pardon blondine!) au împărțit cu dărnicie banii, prin Consiliile Județene și alte instituții ale Statului, pentru spectacole fără impact, tururi ale României penibile și rigide cu jurnaliști străini, cică să se minuneze de frumusețile patriei noastre, cărți și broșuri făcute pe… repede înainte, iar unii autori de partid și de stat și-au publicat operele originale cu (auto)dedicație pentru a se spăla pe mâni că și-au făcut datoria centenaristă.

Noroc cu ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului că vor face inaugurarea în preajma zilei de 1 Decembrie și vom avea astfel o construcție ce va marca cel puțin următorii 500 de ani (atâta este garanția proiectanților și constructorilor) ai României în ciuda cârcotașilor iredentiști.

Dar, vorba învățăturilor populare, coldușii când se capătă la bani, chefuiesc și nămnesc lăutari și toacă toată agoniseala fără a se gândi la ziua următoare. Cam așa au tocat banii alocați pentru Centenar unii dintre neo-baștanii care controlează temeinic statul, doar pentru a se simți bine și-a fi pomeniți de OSanaliști pentru că într-o zi – două, au… hrănit boborul!

Cred că, dacă externalizam “implementarea” sărbătoririi Centenarului și se ocupau străinii de acest proiect de țară, aveam sigur un tren de mare viteză Viena – Budapesta – București, un tunel pe sub Carpați (la cei Orientali mă gândesc!) și/sau un Teatru al Centenarului la Alba Iulia. Apropo, după cum bine știți, clopotele Catedralei Mântuirii s-au executat în Austria, nu am fost în stare să le facem aici prin patrie, noi suntem doar obișnuiți să tragem… clopotele!

Dar, las’ că merge și așa! De ce să fim aroganți și să ne supărăm vecinii cu proiecte… monumentale? Este chiar simpatic și nu dă deloc rău când se mai încurcă Bucureștiul cu Budapesta și Romania cu Ro-maneaua!

Ion MARIȘ

Ultimele două – trei săptămâni au fost alocate de către politicieni (în nume… propriu!), elitiști – promotori – discriminatori și alte categorii social – speciale din România discursurilor pe tema… referendumului. Aveți timp să răspundeți? Da sau Ba?!… sau Ba da?!… sau… He, he!…

Sincer să fiu, a început să mă sperie… România. Politicienii și liderii noștri de frunte se ocupă de lucruri inutile: referendumuri care nu au absolut nicio relevanță asupra nivelului de trai al românilor simpli, pensii speciale (pentru ei), stadioane prin cele mai ne-sportive zone din țară, chefuri – festivaluri pe cele mai colorate teme, ajutoare sociale pentru leneși etc.

De aproape 30 de ani țara noastră trăiește mai mult pe credit. Nu că ar fi rău creditul (mai ales cel moral!), dar în România nu se investește, nu se gândește pentru binele pe termen lung, ci pentru “fericirea” pe termen scurt, pentru… consumul rapid.

Dar, contrar logicii politicienilor, populația țării este foarte inteligentă, nu-și pierde vremea cu prostii! Marea majoritate a populației poate face distincție – chiar nerecurgând la “argumentații” sofisticate – între temele prioritare și acțiunile fals determina(n)te.

Și-au făcut timp pentru referendumul secolului “giganticul” procent de… 20,41 % din populația cu drept de vot. Oare ați înțeles, dragi politicieni, mesajul poporului? Românul de rând are multe alte griji/probleme devenite… tradiționale! Sper că nu puneți totul pe seama ignoranței!

La ora unor decizii capitale pentru țara noastră – doar peste câteva luni vom prelua președinția Consiliului Uniunii Europene – când inflația crește nefiresc de mult și deficitul țării este la limita maximă, când datoria externă a țării se duce pe consum și creșterea economică stă sub semnul întrebării iar dezvoltarea infrastructurii de la noi staționează durabil, liderii noștri – mai mult sau mai puțin voalat – se dedică fumigenelor.

Revenind la ratatul referendum, mă-ntreb care este gradul de inteligență al celor care ar trebui să ne îndrume corect, iar ei ne servesc minciuni și tot felul de false – spaime, arătându-ne – din nou – Sodoma și Gomora occidentului. Acolo e raiul deviaților, anormalilor și opozanților… tradițiilor! Din păcate (sau din fericire?), acolo, spre Paris, Amsterdam, Berlin sau Londra unde decăderea e la cote alarmante, acolo pleacă tinerii noștri, acolo studiază și muncesc, acolo-și fac vacanțele toți inculții și agramații care ne dau lecții patriotarde.

În loc să vorbim despre gravele probleme din sfera educației, despre salariile penibile ale profesorilor în comparație cu ale politrucilor, despre lipsa calității și dotărilor din multe unități spitalicești publice, despre lipsa spijinului financiar pentru antreprenorii clasei de mijloc și/ sau despre gradul redus de absorbție al fondurilor europene, noi (adică voi!), promovăm incultura și impostura și cheltuim banii țării pe… nimic.

Dar, românul e mai deștept decât politicienii care-l conduc: s-a adaptat și dezvoltat – muncind din greu, fizic sau intelectual – în lumea civilizată, în lumea care respectă totuși omul simplu. Românul care a văzut că se poate trăi mult mai bine și dacă ești corect, că poți fi apreciat strict pe merit și nu pe șmecherii, îi taxează pe farsori. Acolo, afară, în Occidentul devorator de națiuni originare (sau poate…. originale?) pe care-l blamăm prin conducătorii noștri, sunt peste 4 milioane dintre concetățenii noștri. Și exodul continuă!… Oare de ce-au părăsit și părăsesc în grabă familia tradițională de acasă, de ce și-au abandonat satul/ orașul natal, datinile strămoșești? Nu-i greu de răspuns! Din cauza clasei politice care a preferat să-și focalizeze energia pe bonusuri, comisioane și avantaje proprii în loc să facă ceva pentru țară. Nici măcar să-și mascheze aroganța față de “supuși” n-au reușit întotdeauna!

Cu cei aproximativ 35 milioane de euro cheltuiți pentru un referendum inutil, o sumă mică în comparație cu cât s-a furat în țara noastră, puteam construi o școală, un spital, un teatru… dar… Cui prodest?….

Ion MARIȘ

Despre prietenul meu Alexandru Ozunu, prietenul de o viață, colegul meu de bancă de la Sighet, timp de 12 ani, aș putea scrie cel puțin un roman. Un roman ar putea fi dedicat perioadei noastre adolescentine, aș putea povesti – spre exemplu – despre acțiunile noastre “inadecvate” prin care ne-am “expus” în vremea comunismului. Nu voi uita niciodată surprinderea spectatorilor la un eveniment cultural școlar prin anul 1975, când noi doi, în tandem, elevi fiind în clasa a VIII – a la Școala Generală nr. 2 am recitat “Doina” de Mihai Eminescu, poezie interzisă de orânduirea comunistă. Am fost încurajați să facem acest “gest” de către profesorul Nuțu Roșca, cel care ne îndruma cenaclul literar pe care-l înființasem în acei ani.

Aș mai putea povesti multe alte întâmplări speciale din acei ani, dar, voi trece la… “actorul” principal, Alexandru (Sandu) Ozunu. Ne-am îndreptat spre ținte diferite după ce am absolvit Liceul Dragoș Vodă: eu, student la Cluj, Sandu la București. Am păstrat mereu legătura, l-am vizitat în studenție la București și, mai târziu ne-am revăzut din când în când la Sighet. Eu am revenit la Sighet, Sandu doar s-a apropiat de casă, mai întâi la Turda, apoi la Cluj.

Azi, Alexandru Ozunu, colegul meu de bancă de la Sighet, este decanul Facultății de Mediu din cadrul Universității Babeș Bolyai, este profesor universitar, conducător de doctorate. Are o activitate prestigioasă atât în țară cât și peste hotare, numeroase cărți publicate și este, printre altele, profesor asociat la University of Free State (Africa de Sud).

Am stat la povești cu Sandu, câteva ore, recent la Sighet și am încercat să surprind câteva detalii – puține :)) – din activitatea lui profesională.

Ion Mariș (IM): Sandule, Alexandrule… mai este Sighetul pentru tine centrul Europei?
Alexandru Ozunu (AO): Sighetul este pe linia unde se termină pământul și începe cerul. Unora le place să spună unde se agață harta. Deci este un punct central în Europa, cel puțin pentru sigheteni!

IM: Ce ți-a rămas din amintirile noastre sighetene?
AO: De la primii pași locuind pe strada închisorii, azi Memorialul Victimelor Comunismului, la tot ce înseamnă cel puțin un sfert de viață. Și mai ales visurile, când tot timpul zburam și multe s-au împlinit.

IM: Care sunt profesorii din etapa sigheteană pe care îi consideri cu adevărat modele?
AO: Cred că trebuie să încep cu învățătoarea noastră, doamna Maria Man, să trec la prima dirigintă, profesoara de matematică Zsuzsi Takacs, al doilea diriginte în liceu domnul Alexandru Mărculescu, apoi doamna Adriana Motogna. Aici se impune un tablou de profesori creionat pe formarea noastră: Petrică Grigor, Nuțu Roșca, Andras Csaba, Lucia Mergheș, Ion Șuteu, Ștefan Motogna, Nicu Iuga.

IM: Oare Sighetul tinereții noastre a fost un oraș (prea)… pașnic, (prea)… liniștit?
AO: Nu, categoric! Amintirile sunt atât de vii și colorate și acum, încât nu pot fi așezate în alt loc decât în zbuciumatul Sighet al tinereții noastre.

IM: Și totuși, destul de rar pe la Sighet. De ce?
AO: Fizic rar, dar cu inima des.

IM: Stăm aici comod, la povești, la fostul restaurant – hotel Marmația unde ne mai opream pe vremuri și “resuscităm” amintiri. Ce-ți vine rapid în minte…
AO: Dealul Solovan cu bucuriile excursiilor săptămânale pe care le făceam și drumețiile din școala generală când am marcat cu diriginta noastră traseul, cred, până la Agriș?!

IM: Ești decanul Facultății de Mediu din cadrul UBB Cluj. Cum a fost drumul tău până aici?
AO: Plin de muncă. Destinația parcă a fost stabilită cândva, cumva. De fapt, poziția de decan oglindește strădania acestor ani. Niciodată nu am avut ca țintă poziția de decan. A apărut într-un context la un moment dat. Și am încercat să fac mai mult bine decât am făcut până atunci pentru comunitatea noastră academică. Sunt membru fondator al acestei facultăți. Am inițiat și dezvoltat școala de ingineria mediului la UBB (2000) și, ceea ce este deosebit de important, școala de managementul dezastrelor. În acest context, la început, cercetările mele au fost centrate pe dezastrele tehnologice chimice (începând din anul 1998). Apoi, primul program de masterat de evaluarea riscului și securitate a mediului (2004). Specializările de ingineria mediului se deosebesc de alte programe din țară din același domeniu, prin caracterul aplicativ direct în evaluarea riscurilor antropice și tehnologice. Managementul situațiilor de urgență este o prioritate în curricula noastră de specialitate. Facultatea a fost autorizată în anul 2002 ca primă facultate din țară care cuprinde cele două domenii de Știința Mediului și Ingineria Mediului. Avem toate programele de licență, masterat și doctorat acreditate. Este o realizare pentru o perioadă relativ scurtă.

IM: Detaliază-ne, te rog, esența, coordonatele profesiei tale de specialist în… dezastre.
AO: Am început cu răspunsul anterior. Un specialist în dezastre trebuie să aibă o pregătire multidisciplinară, interdisciplinară și transversală între domeniile de specialitate. El trebuie să înțeleagă tabloul întreg: pregătire, prevenire, răspuns și întoarcere la situația normală. Pregătire de la disciplinele naturale, fundamentale, la cele de domeniu și specialitate. De la înțelegerea impactului asupra mediului până la realizarea unor hărți cu efecte potențiale în condițiile unor scenarii credebile, rezonabile. Prevenire prin formularea unor planuri de răspuns la urgențe și testarea lor. Răspunsul necesită cunoștințe temeinice de lucru în teren în condiții de risc. Revenire la normalitate, coordonarea unor activități care să înlăture consecințele nedorite. Este o profesie provocatoare care necesită multă responsabilitate.

IM: Cât de vizibil – în lume – este învățământul superior clujean?
AO: UBB este în acest moment cea mai mare universitate din țară, o universitate de patru stele. Ocupă cele mai bune locuri dintre universitățile românești în clasificările internaționale. O analiză corectă se face însă pe domenii și programe. Învățământul clujean este complex și are o paletă tradițională deosebită în acest context.

IM: Ai făcut foarte multe deplasări în diferite țări din lumea largă. Cum ai fost perceput tu, intelectual român, de către persoanele pe care le-ai întâlnit?
AO: Am călătorit aproape pe toate continentele la universități de prestigiu. Am studiat la începutul carierei profesionale aproape 2 ani în Germania. Fac parte din multe societăți profesionale internaționale. Sentimentul pe care îl am este pozitiv, de respect și bine. Sunt, așa cum ai spus la început, asociat la o universitate de prestigiu de pe alt continent.

IM: Știu că ai organizat, nu cu mult timp în urmă, o mare întâlnire internațională pe tema dezastrelor, la Cluj. Te rog să detaliezi, pentru cititorii noștri.
AO: Este un proiect pe care l-am ințiat în anul 2000 – Conferința internațională de legislație de mediu, ingineria siguranței și managementul dezastrelor ELSEDIMA. În perioada 17-19 mai a.c. am organizat ediția a XII-a. Am avut peste 250 de participanți din 28 de țări, din America de Nord, Europa, Asia, Africa și Australia. A fost un eveniment deosebit. Urmează să apară două numere speciale în jurnale de prestigiu internaționale cu factor mare de impact.

IM: Marea majoritate a tinerilor pleacă sau doresc să plece din țară. Are România viitor?
AO: Fără îndoială! România este o țară frumoasă cu oameni buni, talentați și muncitori.

Deviem un pic discuția de la subiectele “majore”, privim spre Solovanul copilăriei și adolescenței noastre și ne reamintim cu drag de ieșirile naturalistice și culturale de altădată, de la sfârșit de săptămână, mai luăm câte o înghițitură de cafea dar, revenim la întrebările și răspunsurile “serioase” și abordăm subiectele din viața universitarului împlinit, a omului care se identifică azi, cu performanța în educație.

IM: Cum se (mai) împacă ingineria cu… poezia?
AO: Așa cum se împacă ambele cu un loc comun – viața reală. Cred în poezia care prezintă realitate obiectivă. Ceea ce face și ingineria. Ingineria își are sursele principale de informație în natură. Și principalele modele fizico-matematice sunt construite din realitate înconjurătoare. Poezia, pentru mine, așează aceste lucruri prin viziune și înțelegerea poetului la fel cum face omul de știință și inginerie.

IM: Unde căutăm/găsim… sensul vieții?
AO: În natura înconjurătoare exterioră și interioară.

IM: Cum putem evita dezastrele… personale?:))
AO: Evitându-le pe acelea ale comunității în care ne aflăm.

IM: Există ceva ce ai făcut și n-ai făcut… bine?
AO: Sensul vieții mele este de a face din bine mai mult bine, dintr-un om bun, unul mai bun.

IM: Spune-mi două, trei aspecte pe care le consideri importante/atractive pentru imaginea Sighetului.
AO: Tradiția – locurile și oamenii să o păstreze și să o aducă în timpul nostru.

IM: Globalizarea vieții (va) aduce bunăstare și democrație mai… durabile?
AO: Nu cred în globalizarea vieții. Globalizarea (geopolitică, economică) este o realitate a… viitorului. Depinde cum se va realiza și cum va funcționa.

IM: Ce proiecte interesante ai “în vizor”, pentru perioada următoare, pe termen mediu?
AO: O carte de poezie, câteva cărți de specialitate pentru prevenirea dezastrelor, o specializare nouă de inginer dezastre, editia a XIII -a a conferinței ELSEDIMA, finalizarea proiectelor de doctorat ale studenților mei (peste 10), consolidarea Institului de cercetări pentru sustenabilitate și managementul dezastrelor ISUMADECIP, înființat în 2016 printr-un proiect major de dezvoltare a infrastructurii de cercetare pe care l-am coordonat.

IM: Mulțumesc pentru interviu, multă forță în idei și-n muncă și sper să ai cât mai mulți studenți sigheteni la facultatea voastră! Și să ne vedem mai des, aici la Sighet și/sau la Cluj!
AO: Cu drag – aștept prieteni sigheteni la Cluj și voi veni la Sighet cu gândul dintr-un vers al fratelui meu “chiar dacă seceta îmi subțiază trupul, rămâne albia ca un semn neîndoielnic al existenței mele”. Mulțumesc, prietene drag, pentru marea bucurie generată de această conversație!

Ion MARIȘ

Pe itinerariul “Symphonic Jazz in Transylvania” ar fi trebuit să se afle și… Sighetul! Deși în urmă cu un an, prin intermediul Rotary Club Sighet, noi ne-am exprimat dorința de a fi parteneri în proiectul Symphonic Jazz in Transylvania propus de îndrăgita și cunoscuta solistă de jazz Elena Mîndru, am constatat, cu mâhnire, când trebuia luată decizia finală că aici, în “capitala” Țării Maramureșului, nu avem o sală adecvată pentru concerte mai… ample. În acest turneu în care Sighetul – cu părere de rău pentru noi – a fost înlocuit de Negrești Oaș, Elena Mîndru va cânta alături de Orchestra Română de Tineret (60 de instrumentiști) și de alte câteva nume de referință din jazz-ul internațional. Inițial am sperat că va fi finalizată Sala „Studio” și că vom avea ocazia să oferim sighetenilor acolo, un moment special. Dar… viața bate muzica! Negreștiul s-a pliat pe condițiile necesare desfășurării acestui concert, iar noi, noi, sighetenii suntem așteptați la oșeni, să ne bucurăm de jazz.

Pentru a prefața concertul din 08 septembrie 2018, de la Negrești Oaș, (când, cu siguranță, iubitorii de jazz sigheteni vor fi prezenți acolo în număr mare!), am reușit să-i “fur” câteva minute Elenei Mîndru Turunen (stabilită de doi ani în Finlanda), protagonista acestui turneu, pentru o discuție… fulger!

Ion Mariș: După cum bine știi, Elena Mîndru, am avut multe discuții în încercarea de-a organiza și la Sighet un concert din turneul vostru Symphonic Jazz in Transylvania. Dar, lipsa unei infrastructuri adecvate și a sponsorilor ne-a anulat șansa de-a te vedea la noi acasă, pentru a… patra oară. Cred și sper că Negrești – Oașul va fi o variantă adecvată. Știu că ai muncit mult, te-ai implicat pe toate palierele. Cum este perceput acest statut al tău de persoană… multilateral dezvoltată? Așa-i… românul?
Elena Mîndru: Îmi pare extrem de rău că nu reușim să ajungem în Sighetu Marmației, având în vedere că era parte din planul original al turneului. Despre mine, e greu să știu percepția celorlalți, trebuie întrebați cei care mă cunosc despre cum percep ei statutul meu. Aș vrea câteodată să nu pot înșira toate lucrurile de care mă ocup, aș vrea să mă pot concentra pe studiu și muzică.

Ion Mariș: Nu-i prea mare efortul tău și lupta cu o birocrație specific… estică? Ar fi fost mai simplu în Finlanda?
Elena Mîndru: E, într-adevăr, o birocrație imensă, care distrage categoric atenția de la actul cultural. Sper ca într-o bună zi să se renunțe la acest sistem nepotrivit culturii. Da, ar fi fost mai simplu în Finlanda în ceea ce privește partea de decontare a finanțărilor nerambursabile.

Ion Mariș: Ce noutăți aduce acest proiect – concept respectiv turneu, Symponic meets Jazz?
Elena Mîndru: Proiectul urmărește susținerea tinerilor compozitori și a noilor lucrări simfonice scrise de aceștia, dialogul între genurile muzicale și mobilitatea muzicienilor participanți. Prin intermediul turneului Symphonic Jazz in Transylvania din toamna acestui an, urmărim realizarea unui eveniment de calitate superioară, în orașe care nu dispun la ora actuală de filarmonică proprie și în care accesul la acest tip de eveniment este redus. Prezența unor muzicieni internaționali în cadrul combo-ului de jazz precum și a dirijoarei de proveniență cubaneză dă acestui turneu o notă de originalitate și creează un mediu adecvat schimbului intercultural.

Ion Mariș: Soțul tău, pianistul și compozitorul Tuomas J. Turunen, finlandez, care participă la acest proiect, s-a obișnuit cu România?
Elena Mîndru: Da, vorbește chiar și românește la un nivel mediu. Reușește să comunice cu părinții mei doar în limba română. Se descurcă chiar și cu taximetriștii din București fără probleme! :))

Ion Mariș: Dacă ne poți dezvălui, ce program propuneți publicului?
Elena Mîndru: Vom cânta lucrări scrise de muzicieni contemporani, printre care și… eu, sătmăreanul Dan Variu, soțul meu Tuomas J. Turunen și alte surprize. Lucrările sunt o combinație între simfonic și jazz, cu influențe din folclorul românesc.

Ion Mariș: Sala Dallas din Negrești Oaș, unde veți evolua, are o capacitate de 600 de locuri. Vom găsi și noi, “intrușii”, spectatori din alte zone, câteva locuri libere? :))
Elena Mîndru: Intrarea este liberă pentru toată lumea, de la mici la mari și, evident, și pentru sigheteni.

Ion Mariș: Ca să nu-ți răpesc foarte mult timp, îmi spui te rog, în cîteva cuvinte, ce gânduri, idei vei pune în “mișcare”, după ce vei încheia cu succes acest turneu?
Elena Mîndru: În primul rând, voi petrece timp cu băiețelul nostru de un an. Organizarea acestui turneu a presupus multă muncă și timp departe de el. Ca planuri de viitor, voi lansa un nou CD cu Jyväskylä Big Band din Finlanda. CD-ul e înregistrat deja, e în etapa de producție.

Ion Mariș: Symphonic Jazz in Transylvania se dorește și o celebrare a Centenarului României. Muzica, jazzul, ar putea, oare, uni românii?
Elena Mîndru: Categoric. Muzica de orice fel poate uni oameni de pretudindeni. Muzica e unul din puținele limbaje universale, iar actul muzical și cultural deschide suflete și minți.

Ion Mariș: Eu mai sper ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să avem o sală adecvată de spectacole și să te vedem împreună cu o orchestră simfonică la Sighet. Mulțumesc! Mult succes proiectului și turneului vostru! Ne vedem la Negrești Oaș!
Elena Mîndru: Și eu sper tare mult ca promisiunile făcute orașului Sighetu Marmației să fie duse până la finalizare. Oamenii acestui oraș merită o sală de concerte! Venim cu drag!!!

Ion MARIȘ,
Salut, Sighet!

Vineri, 31 august 2018, la sediul PNL Sighet, mass – media locală a fost invitată la prima conferință de presă din seria întâlnirilor lunare, pe care președinta organizației locale, av. Daniela Onița Ivașcu, dorește să le susțină permanent, la sfârșit de lună, imediat după terminarea ședinței Consiliului Local, pentru a prezenta și discuta informal, subiectele ce interesează cetățenii municipiului nostru, modul în care sunt soluționate sau nu anumite probleme de interes comunitar.

Însoțită de purtătorul de cuvânt Mircea Florin și de vicepreședinții Lucreția Lipcei și Mihail Podașcu, președinta Organizației PNL Sighet, a trecut în revistă propunerile proiectelor de hotărâri ale PNL Sighet din “pachetul” trecut pe ordinea de zi a ședinței CL din data de 30 august 2018. Fiecare dintre reprezentații liberalilor sigheteni prezenți la conferință, a abordat – pe scurt – problemele acute ale comunității sighetene, subliniind punctele nevralgice, propunând soluții și reclamând anumite deficiențe pe care administrația locală le… contablilizează în acest mandat.

Întrebările presei au vizat aspecte tehnice ale HCL prin care Primăria este obligată să asigure – în mod normal și firesc – maxima transparență a cheltuirii banului public, dar au atins și alte subiecte foarte… sensibile (curățenia orașului, siguranța cetățeanului).

Au fost discutate și alte proiecte pe care organizația PNL Sighet le derulează (“Nu este nevoie de o zi specială pentru a aduce un zâmbet copiilor” – coordonat de Lucreția Lipcei) sau pe care și le propune într-un viitor apropiat.

Desfășurată într-o atmosferă calmă, fără constrângeri “oficiale”, conferința de presă a fost un exercițiu de normalitate pe care ar trebui să-l practice toate partidele politice, fiind în același timp și o modalitate de-a lua pulsul cetățenilor – votanți, atenți la faptele aleșilor noștri!

Ion Mariș