Dacă privesc cerul strălucitor și de prea multă lumină îmi vine să închid ochii, imediat apare un norișor prietenos care ia din puterea orbitoare a soarelui și mă lasă să privesc în voie frumusețea albastră a zilei. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă vreau să privesc cloșca cu puii de aur și luna trăgând la carul mare într-o noapte anume, iar norii stau îndesaţi unul în altul acoperind cerul, vine un vânt povestitor și îi ademenește ducându-i cu el, ca să mă bucur de frumusețea luminoasă a nopții. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă scriu un poem frumos, prietenul meu Marin se ridică și pornește la drum prin sufletul lui. Eu aștept cu bucurie să se regăsească și pe el pe acolo și să îmi trimită semne binevoitoare. Întotdeauna voi păstra dulcea alunecare prin oameni a acestui prieten ca pe un reper de depășire a deșertăciunii.

La mulți ani!
(Doina Rândunica Anton)

***

Întorcându-mă spre casă, m-am abătut din drum să văd dacă a înflorit arborele de lalea și, brusc, am avut niște „Tresăriri”, „Târziu, în iunie”, în acest „Anotimp neprevăzut”. Domnul profesor Marin Slujeru își aniversează ziua de naștere.  O figură comună, cu sprâncene stufoase, mărunțel – la prima vedere. Un munte de cultură, bun simț, jovialitate – când îl cunoști mai de-aproape. La aniversare, îi doresc acestui Domn, apropiat familiei mele, sănătate, noi apariții editoriale și, fără…” P.a.u.za de lectură”, „În neștire”.

La Mulți Ani!
Cu prețuire,
Eva Oanță

P.S. Titlurile cu majusculă reprezintă volumele de poezii și, apropiat sufletului meu, râmâne „Leptem”.

***

Domnul Marin Slujeru scrie o poezie vie, decupată din mijlocul nostru, al tuturor sighetenilor. Este poetul care vede poezie într-un parc, într-o vitrină, într-o cafenea, el simte și caută frumusețea nealterată, o frumusețe autentică pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și n-o observăm. Cuvintele domnului Marin iau pulsul orașului și-l transformă într-o captură, într-un veritabil tablou în care abundă detaliile. E un alt fel de Sighet văzut prin ochii unui poet. Nu știu câți oameni realizează ce valoare imensă poate avea un tablou al cuvintelor, unde culorile se amestecă iar persoanjele sunt fluide, totul petrecându-se într-un prezent continuu. Domnul Marin îmi este mentor, dintotdeauna mi-a fost și mă bucur fiindcă orașul acesta micuț este așa bogat în oameni care dăruiesc ceva neprețuit. Îi doresc mulți ani fericiți poetului Marin Slujeru și îi mulțumesc pentru tot sprijinul, încurajarea și aprecierea cu care mereu mă întâmpină în orașul poeziei.

La mulți ani!
(Antonia Luiza Dubovici)

***

Istoria e o poveste. Poate să-ți placă sau nu. Depinde de tine, dar mai ales de povestitor. Eu am avut norocul să ascult și să învăț istoria predată de domnul profesor Marin Slujeru. Am avut norocul de a învăța de la domnia sa a vedea dincolo de manual, dincolo de înșiruirea de ani, de date, de epoci, de domni, de războaie, de tragedii și împliniri. Am învățat să învăț istoria. Apoi, după ani, am avut șansa de a-l descoperi pe poetul Marin Slujeru, de a-i citi poezia, plină de melancolie, haiku-urile realiste, dar și acele schițe ale Sighetului nostru cel de toate zilele surprins în cuvinte subtile. 

La mulți ani, Domnule Profesor!
(Roxana Pontoș)

***

Poetul Marin Slujeru, sighetean o mie la sută (născut la Ocna Șugatag), este Fiul de Onoare al Orașului nostru. Este un fin observator al lucrurilor „mărunte”, „locale”, pe care le filtrează poetic. Marin valsează prin oraș, se oprește la ținte fixe și scrie. Scrie cu sufletul, cu inteligența, cu bogata lui cultură și zâmbește cu multe subînțelesuri. Pe urmele lui, fără grabă, răsar poemele.

Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!
(Brîndușa Oanță)

***

Marin – Haiku
Prin oraș Marin
Salută prietenii.
Agale trece.

Hai ku Marin
De dimineață,
Cafeneaua cu Marin
Sfidează ora.

Marin marin
La mulți ani, Marin!
Murmură trecătorii.
El tace sfios.
(Ion Mariș)

sursă foto 2: Florentin Năsui

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Au trecut foarte mulți ani de la ororile celui de-al doilea război mondial și, din păcate, oamenii au început să uite ticăloșiile, tragediile, Holocaustul. Azi uitarea favorizează reaprinderea conflictelor vechi, extremismul prinde aripi în Europa și aiurea, orgoliile unor efemeri conducători alimentează agresivitatea din mulți semeni de-ai noștri. Noi mai putem visa, chiar nu-i rău la noi în țară, să stăm liniștiți, e pace și-o pâine (cum o fi ea!), etern o vom mânca!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Am fost spectatori – plăcut impresionați – la o piesă de teatru construită pe una din multele tragedii pe care le-a devoalat războiul, chipul hidos al deportării a fost altfel „fotografiat” de evreul de origine maghiară George Tabori, care a încercat să nu ne împingă unilateral spre ură. Jocul a fost transferat într-o lume budapestană apatică, dar care-și exersa „neutralitatea”, în speranța că individul – umbră, individul – plantă este intangibil. N-am simțit presiune, n-am simțit încrâncenare, viața a fost disecată în câteva ipostaze… umane, personajele se mișcau firesc, vorbind – trăind lucruri grave.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!...
Războiul s-a insinuat pe/prin tăcere.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Poți fi uman, într-o agitație tragică? Poți să te gândești la vecinul tău arian, imaginându-ți-l prieten, fără a discrimina, fără a-l bănui de duplicitate? Poți uita, poți levita spre un trecut mult estompat de trăile pozitive din viața fiecăruia.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Mama și fiul scormonesc în detalii („Dumnezeu se ascunde în detalii”) și-și reconstruiesc lumea/ lumile paralele pe care le-au parcurs împreună. Curajoasa mamă (cu multă sinceritate și frumusețe interpretată de Ioana Dragoș Gajdó) are forța și simplitatea să creadă în viața curată, dreaptă, rânduită fără… surprize majore.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Da, marea degradare, marea înjosire este… „fascismul omului mărunt”, fascismul/ extremismul ce zace-n fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pericolul vine de la omul ordinar, omul fără principii, omul îmbuibat cu… simțul datoriei.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Îmbinarea între actorii profesioniști (Ioana Dragoș Gajdo și George Sfetcu) și cei amatori (Luminița Colopelnic, Ioan Dorel Todea, Florin Dragoste și Mihai Petrețchi) a fost foarte interesantă, regizorul piesei montate la Sighet, canadianca Jennifer Herszman Căpraru a conectat emoțional publicul cu personajele prin intermediul muzicii… noastre. Totul era mai viu parcă și tragedia, așa cum a văzut-o autorul, a căpătat accente mai grave. Din sală, aproape de public, fondul muzical (melodii maramureșenești) puncta dramatismul exact atât cât să ne înfioare și să ne facă să nu uităm!

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
Și Sighetul a pierdut o comunitate evreiască importantă, decimată de compromisurile marilor puteri din acele vremuri, amplificată poate de lipsa de atitudine a celorlalți, a prietenilor sinceri, a vecinilor nemanipulați, a omului simplu… pasiv.

Corectați-mă, dacă zic ceva greșit!…
„…uneori aud toți crinii cum țipă pe câmp…”
Și EI mor!

Ion Mariș

Azi ar fi împlinit 59 de ani. O vârstă la care Pișta – Ştefan – Alexandru BALÁZS, prietenul meu, sculptorul sighetean mereu pus pe glume, dur într-un mod copilăros, cu multă credință în artă și-n Unicul Creator, ar fi trebuit să lucreze. Avea numeroase proiecte și toate dedicate prietenilor, artiștilor, copiilor săraci. Poate că unii l-au uitat, poate că nici noi, prietenii lui, n-am făcut mai nimic pentru a-i păstra nestinsă “urma”, poate că nici nu contează ce rămâne după noi, contează mult mai mult ce a făcut în timpul vieții, în anii pe care i-a trăit, bucurându-i – fără orgolii stupide – pe ceilalți.

Pișta a fost omul – suflet, omul care nu a încetat să creadă că se pot dărâma munții. Am făcut, în timpul vieții lui câteva pariuri și pe toate le-a câștigat. Un pariu a fost și munca la finalizarea monumentului “Nenăscut, Neauzit, Nedorit”, amplasat în curtea Spitalului Municipal Sighet, pe care, în anul 2000, eu am considerat că nu-l va termina la momentul fixat. Dar Pișta, cu eforturi incredibile, într-o perioadă relativ scurtă, l-a finalizat. Pentru lucrarea respectivă, Pișta mi-a arătat cu mândrie, în momentul primirii, scrisoarea prin care era felicitat de Papa Ioan Paul al II – lea. Pișta era catolic, dar a făcut diverse lucrări și monumente pentru frații lui, așa cum îi considera, ortodocși și greco – catolici.

N-a primit pe pământ răsplata cuvenită, nici nu și-a dorit-o, deși uneori se revolta vocal, fiind răscolit și întristat de nedreptățile și ticăloșiile lumii pe care o… iubea. A avut mulți prieteni și, deși condiția lui materială era modestă, a dăruit la maxim, din puținul pe care-l avea.

S-a despărțit de viața pământeană tot în luna iunie, în 14 iunie 2014 dar, din păcate, uitarea cuprinde numele lui. Sunt convins că lui Pișta nu-i pasă, el ne binecuvîntează – cu umorul lui de artist “dur” – din nesfârșitele înălțimi!

Azi, prieteni, haideți să ne facem un pic de timp și să ne gândim la sculptorul Pișta Balazs!… Se va bucura!…

Autor (text & foto), Ion Mariş

Avem noroc, sighetenii, că ai noștri copii talentați, generația speranței și-a viitorului, nu se dau bătuți ușor, sunt perseverenți și ne bucură cu entuziasmul și dăruirea lor, evidențiindu-se la toate competițiile la care participă.

O echipă frumoasă și de perspectivă pentru fotbalul sighetean dar în mod sigur și pentru cel românesc, formată din copii cu vârsta cuprinsă între 10 – 11 ani, a participat în premieră la Turneul Internațional de Fotbal din Austria (Deutschlandsberg), desfășurat în perioada 27 – 28 mai 2017.

Echipe din țări cu fotbal puternic (Germania, Polonia, Croația, Austria, Slovacia, Bosnia – Herțegovina, etc), la care s-a adăugat și România au luptat pentru o clasare cât mai onorabilă. Cele 18 echipe înscrise în competiție au fost împărțite în 3 grupe. În faza grupelor, micii noștri sigheteni, componenți ai echipei FC Viitorul Sighet, au “bifat” două victorii și au suferit două înfrângeri. Au continuat lupta în grupa pentru locurile 6 – 12 unde, după 5 victorii și un egal s-au clasat în final pe un onorabil loc 7. Lotul deplasat în Austria a fost format din: Chira Sebastian (portar), Codrea Luis, Rusneac Robert, Ciorbă Ionuț, Pop Bogdan, Stan Oros Ianis, Feiciuc Sebastian, Coreniuc Raul, Ofrim Rareș, Șandor David, Coroma Carlos, jucători de câmp, fiind însoțit de antrenorii Ciprian Sima și Eugen Iablonschi. Au făcut deplasarea alături de echipa micilor fotbaliști și directorul tehnic (Petrică Stan Oros), cât și președintele Asociației FC Viitorul Sighet (Ciprian Petraș), care este stabilit în Germania. Golgheterul echipei sighetene a fost Raul Coreniuc, a marcat 10 goluri, pentru sigheteni alăturându-se marcatorilor și Stan Oros Ianis, Rusneac Robert (nominalizat de organizatori și printre cei mai tehnici mijlocași participanți la turneu) și Șandor David. Cel mai bun tânăr fundaș a fost desemnat Codrea Luis.

Competiția din Austria a fost sponsorizată printre alții și de Raiffeisen Bank Austria.

Un amănunt picant: delegația sigheteană a fost găzduită la Pensiunea Negrean din orășelul austriac Modriach, situată la 60 km de Deutschlandsberg (locul de desfășurare a turneului), pensiune deținută de un român, Mihai Negrean, care a sponsorizat masa pentru delegația sigheteană pe întreaga perioadă a turneului. (Informații interesante despre familia Negrean găsiți accesând link-ul: http://stirileprotv.ro/stiri/1-decembrie/au-mutat-oasul-in-alpii-austrieci-familia-negrean-adaposteste-in-fostul-castel-din-modriach-turisti-dar-si-refugiati.html .

Felicitări, dragi copii, talentați fotbaliști și… La mulți ani!… de 1 iunie!

Ion Mariș

Celia Trifoi, absolventă a Liceului „Dragoș Vodă” și, ulterior, a Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA București a fost și o atletă de succes: între anii 2008 – 2012 a obținut performanțe notabile, medalii de aur și locul I la viteză 60 m și 100 m în Campionatele Naționale, fiind și vicecampioană balcanică la ștafetă 4 x 100 și 4 x 400 m. A îndrăgit Bucureștiul, dar a ales, după terminarea facultății, să plece din țară în căutarea unui statut social care să-i ofere stabilitate și confort material mult mai… durabil.

Sper ca discuția cu Celia despre experiența londoneză, încercările și provocările muncii în străinătate, dar și satisfacția succeselor bifate, să ofere informații “interesante” tinerilor ce-și doresc să călătorească, să muncească departe de țară, să înfrunte… lumea.

Ion Mariș: De ce ai părăsit țara, de ce ai plecat din București? Ce „motivații” ai avut?
Celia Trifoi: În primul rând vreau să menționez că sunt onorată că am fost abordată pentru a inspira și alți tineri care s-ar gândi să își ia viața în propriile mâini și să-și clădească un nou drum departe de casă. Am părăsit țara în 2013, la trei luni după terminarea facultății din București. Motivul plecării l-a reprezentat căutarea de noi perspective și experiențe pentru că încă nu eram decisă care ar fi drumul pe care aș vrea să îl urmez de la acel punct încolo. Aveam sentimentul că lipsește ceva care să completeze cadrul cunoașterii dobândite, așa că mi-am ascultat instictul (și bine am făcut!).

Ion Mariș: Cum ai „selectat”, cum ai ales destinația ta… englezească?
Celia Trifoi: O să pară incredibil pentru mulți, dar răspunsul la această întrebare a venit uitându-mă la… pereți. La propriu. Într-o zi din octombrie 2012, pe la începutul ultimului an de facultate când mă apropiam cu pași repezi de absolvire, am avut un moment de reflecție asupra perspectivelor de viitor, întrebându-mă unde îmi doresc să ajung. Stând în sufragerie și uitându-mă pe pereți, gândindu-mă la fel de fel de lucruri, m-am întrebat și unde m-aș vedea pentru următorii cinci ani. Primul cuvânt care mi-a venit în minte a fost… Londra. Și mi-am ascultat instinctul. Părinții mei au crezut la momentul respectiv că este doar o inițiativă temporară dar, spre surprinderea lor, am perseverat. Am început să caut diverse alternative pentru a urma cursuri masterale în Anglia dar, din păcate, erau mult prea scumpe (când zic scumpe, mă refer la zeci de mii de lire pe an, incluzând traiul de zi cu zi). Așa că am decis să lucrez timp de un an de zile pornind de la un stadiu lipsit de experiență profesională și între timp m-am răzgândit în ceea ce privește masteratul aici. Motivul principal l-a reprezentat posibilitatea de a-mi contrui CV-ul în lipsa diplomelor și cu ajutorul experienței cumulate în urma activităților voluntare sau al diverselor training-uri oferite de companiile la care am lucrat.

Ion Mariș: Celia, ești „londoneză” de aproximativ patru ani, dacă nu mă înșel. Cum te-ai acomodat cu traiul departe de țară, cu „stilul” britanic?
Celia Trifoi: Aproape 4 ani, într-adevăr. Nu a fost o acomodare ușoară, ci chiar o adevărată provocare. În prima lună nu am reușit să îmi găsesc un job pentru că voiam să aplic pentru un rol în evenimente, dar lipsa de experiență și-a spus rapid cuvântul. A trebuit să încep de jos și să clădesc o experiență notabilă care să îmi ofere garanția unui job într-o companie prestigioasă, ca și cea în care lucrez acum. Stilul londonez, englez în general, este foarte diferit de cel al rădăcinilor latine, românești. Ei sunt puțin mai formali/superficiali în relațiile interumane, iar noi suntem mai calzi, este doar o chestiune de timp să te adaptezi sau să… abandonezi. Trebuie doar să îți cunoști limitele. În primele 6 luni suspinam în permanență după casă, familie, vremea din România și prietenii pe care i-am lăsat în urmă. Dar am pus în balanță și noile oportunități care mi se ofereau și am încercat să le împac într-un mod amiabil pe amândouă prin vizite frecvente acasă, ca parte din concediul anual.

Ion Mariș: Sportul a fost, să înțeleg, o etapă pasageră în viața ta?
Celia Trifoi: Sportul a fost o etapă frumoasă în viața mea și mi-a oferit posibilitatea de a realiza niște performanțe notabile și de a evada enorm de mult din zona de confort, din cauza diverselor provocări cu care mă confruntam la concursuri sau la antrenamente. Într-adevăr, mi-a limitat timpul liber și vacanțele la 2 săptămâni pe timpul verii, între perioadele competiționale și o săptămână în februarie după campionatele naționale. În vacanța de Crăciun eram la antrenament. A fost din nou o chestiune de alegere și de prioritizare a lucrurilor care erau importante pentru mine, la acel moment. Datorită deciziei de a performa în atletismul de nivel internațional am reușit să îmi formez o educație sănătoasă, pe lângă cea oferită de părinții mei, alături de un stil de viață organizat și perseverență în tot ceea ce fac. Cum ar spune o zicală englezească: „Never give up!”

Ion Mariș: Ce ți-a displăcut în mod mai flagrant, în țară, în România?
Celia Trifoi: Nu îmi displace România, în niciun caz. La fel cum am plecat din dorința de a experimenta ceva nou din punct de vedere profesional, îmi face plăcere să petrec câteva zile pe an în țară, cu atât mai mult pe tărâmurile natale. Îmi place Maramureșul, este un loc cu oameni simpli dar care sunt foarte autentici și darnici. Singurul lucru care nu îmi place în România este lipsa implicării politicienilor de a crea noi oportunități pentru tineri, spre a ajuta țara să performeze la adevărate standarde europene. Am avut șansa în ultimii aproape patru ani să experimentez posibilitățile pe care le au tinerii profesioniști aici și aș vrea să văd același progres și în țară. Din păcate, rezultatele palpabile întârzie să apară și tinerii români așteaptă în continuare.

Ion Mariș: Ai parcurs etapele firești în confruntarea cu… capitalismul pur. Ai pornit de la un job de la baza piramidei profesionale și ai… urcat. Cum și care a fost primul tău loc de muncă la Londra ? Cum ai… „ales”?
Celia Trifoi: Nu mi-e rușine să spun că primul meu job a fost de ospătăriță într-un hotel de 5 stele. Am realizat în foarte scurt timp că nu am să rămân mult timp în acest „rol”, astfel că am urmat niște training – uri în cadrul departamentului de Planificare a Evenimentelor (Event Planning). După un an și jumătate am fost promovată ca reprezentant al Business Center – ului la Intercontinental London Park Lane, fiind persoana de legătură între echipa de planificare și cea operațională. După doi ani și jumătate am realizat că munca în hoteluri nu era pentru mine și am decis să aplic pentru un job în cadrul recepției la Deloitte, o companie situată între primele patru companii din lume în servicii financiare precum consultanță, audit și taxe. Așa am avut oportunitatea de a crea noi conexiuni cu asistentele directorilor și partenerilor din cadrul firmei. M-a atras acest domeniu imediat deoarece îmi doream ca, într-o zi, să lucrez și eu alături de ei în consultanță și faptul că mi-a fost oferit un job ca asistentă (acum două luni) a reprezentat o etapă majoră în cariera mea. Astfel, după 3 ani și jumătate de momente grele, departe de casă, în care a trebuit să îmi înving temerile și suferințele, am reușit să ajung pe o treaptă incipientă a evoluției carierei mele în cadrul companiei Deloitte.

Ion Mariș: Cât de ușor/ greu este să te remarci profesional la Londra?
Celia Trifoi: Progresia profesională în Londra este marcată de multe suișuri și coborâșuri. Este foarte greu să știi care va fi următorul tău job din cauza nenumăratelor CV-uri ale tinerilor dornici de a se alătura companiilor de succes. Mie mi-a luat mai mult timp să ajung în această poziție, comparativ cu cei care și-au finalizat studiile aici, dar nu îmi pare rău că am ales această direcție deoarece am învățat o mulțime de lucruri pe parcurs și apreciez mai mult ceea ce am dobândit.

Ion Mariș: Te-a ajutat în vreun fel facultatea absolvită în România sau a fost doar o diplomă pentru… vitrină?
Celia Trifoi: Din punctul meu de vedere, diploma de finalizare a studiilor, neînsoțită de experiența aferentă, este doar o frumoasă hârtie înrămată, cu atât mai mult având specialitatea în științe politice și dorința de a activa pe post de consultant pe piețele financiare. Acesta este adevărul trist! Ceea ce mi-a conferit diploma a fost o bază teoretică de analiză a sistemului politic global, în cadrul căruia popoarele coexistă, și cunoștințe de cultură generală care să mă ajute să filtrez informația pe care o primesc din diverse surse (articole academice, ziare de specialitate, reviste academice, etc.). Adevărul e că, făcând sport de performanță și străduindu-te să îți finalizezi și studiile, timpul nu îți permite din păcate să dobândești experiența necesară în orice domeniu. Asta mi-a îngreunat drumul spre cariera dorită dar cred că totul se întâmplă cu un scop pe care l-am înțeles odată cu venirea mea aici.

Ion Mariș: Ești în acest moment angajată într-una dintre cele mai mari companii de servicii financiare din lume, Deloitte. Pe ce palier te situezi în acest moment în cadrul companiei?
Celia Trifoi: La momentul de față sunt la baza piramidei în companie, având rolul de asistentă executivă pentru 8 directori care activează în domeniul consultanței pe diverse paliere ale pieței financiare. Planul meu este să urmez un curs care să mă ajute să obțin specializarea de contabil certificat la nivel internațional și să îmi servească drept suport pentru următorul pas al carierei: analist de business (înainte de a deveni consultant). Bineînțeles, acest proces implică din nou training cu analiștii de business din cadrul companiei și probabil un proces care va dura încă doi ani, dar sunt pregătită să aștept pentru că între timp voi avansa pe o poziție superioară ca asistentă.

Ion Mariș: Îți va afecta „divorțul” Regatului Unit al Marii Britanii de Uniunea Europeană stabilitatea, statutul socio – profesional?
Celia Trifoi: Au fost vehiculate multe scenarii post – Brexit, dar, la momentul de față nu se știe nimic concret și sunt doar speculații. În Londra am o mulțime de colegi care nu sunt englezi și în acest caz mulți dintre noi ar fi afectați în mod egal. Este foarte important să menționez că românii nu sunt defavorizați aici, așa cum se transmite la canalele de știri din România, ci întreaga comunitate de străini ar fi afectată de deciziile Regatului Unit luate în cadrul acestui proces. Aș îndrăzni chiar să sugerez că televizorul are efectul de a manipula decizia publică după bunul interes al diverselor facțiuni politice. De aceea am încetat să mă mai uit la TV  din… 2010.

Ion Mariș: Cât ai „gustat” din… divertismentul londonez?
Celia Trifoi: Îmi place foarte mult să explorez locuri noi sau diverse străduțe ascunse ale metropolei londoneze. Londra este atât de mare încât nu te plictisești niciodată. Merg la teatru, la diverse evenimente culturale sau târguri culinare inspirate de bucătării din toată lumea. În ultimul timp am ieșit foarte mult în afara Londrei și pot să spun că micile sate englezești sunt parcă desprinse din basme, cu peisajele pictate în verde și culori radiante. Casele sunt mici și se adaptează unui stil arhitectural specific. Este o varietate imensă de activități la care poți să iei parte în Londra și natura îți oferă o mulțime de posibilități de a ieși să cutreieri noi parcuri.

Ion Mariș: Sunt serioase țintele, prioritățile pe termen scurt pentru un tânăr român aflat departe de țară sau e doar tentația… necunoscutului, aventurii?
Celia Trifoi: Pentru mine a început mai mult ca și o ambiție, dar, cu toată sinceritatea, vă spun că nu conștientizăm că drumul spre succes profesional și personal nu este atât de roz precum credeam. Într-adevăr, există tentația pentru experimentarea necunoscutului, dorința de a-ți lua viața în mâini, independent de familie, dar a trebuit să realizez că există mai mult obstacole pe traseu. Dacă aș da timpul înapoi cu siguranță unele lucruri le-aș face în mod diferit.

Ion Mariș: Care sunt ingredientele… succesului?
Celia Trifoi: Nu cred că există o formulă „chimică” a succesului. Cred însă, că fiecare persoană este diferită și fiecare dintre noi își clădește drumul într-un mod distinct. Pentru mine cred că a fost ambiția și încăpățânarea de a trece peste grija părinților, că sunt departe de casă și ei nu prea pot să mă ajute la acest stadiu. Recomandarea mea pentru tineri ar fi că trebuie să își abandoneze zona de confort dacă vor să facă ceva notabil pentru viața lor. Să își învingă temerile, să găsească soluții de a trece peste obstacole și să nu ia de bun tot ceea ce aud. Să exploreze, să se documenteze și să fie deschiși să călătorească în locuri noi, pentru a-și extinde universul posibilităților și al cunoașterii.

Ion Mariș: E foarte, foarte mare discrepanța dintre Vest și Est, dintre Londra și București?
Celia Trifoi: Da, este notabilă. În Londra lucrurile se mișcă foarte repede, totul este automatizat, sistemele sunt coordonate astfel încât să facă viața locuitorilor mai facilă. Londra este aglomerată și te ține activ mult mai mult decât ar face-o Bucureștiul sau România. Este posibil însă ca, la un moment dat, să părăsesc Londra în favoarea unui oraș mai calm dar, mai am de învățat până urmez această cale.

Ion Mariș: Te vezi definitiv în postura de angajată sau te-ar tenta propriul business?
Celia Trifoi: Propriul business mi-ar acorda o independență mai mare, dar mai întâi trebuie să învăț despre principiile de business și riscurile implicate în procesul de funcționare al unei firme. Cred că sunt pe drumul cel bun deocamdată…

Ion Mariș: Întreb retoric: care este vârsta optimă pentru întemeierea unei familii și ce condiții ar presupune?
Celia Trifoi: Noțiunea de familie este mai diferită aici datorită statutului femeii în cadrul societății. Femeile sunt încurajate prin curentul feminist să devină egale bărbaților în materie de meserii, așa că se pierde mult din noțiunea de familie din cauza „dezechilibrului” produs de această abordare. Este un punct de vedere strict personal așa că fiecare are dreptul să fie de acord sau să nege ceea ce am afirmat. Vârsta la care se întemeiază o familie este mai înaintată acum și majoritatea cuplurilor se căsătoresc în jurul vârstei de 29-32 ani, comparativ cu 24-26 acum câțiva ani. Stabilitatea financiară este un alt punct care trebuie luat în considerare, de asemenea deținerea unei locuințe stabile, ceea ce este foarte greu să obții aici din cauza prețurilor colosale. Așadar, sunt mulți factori care consider că influențează luarea deciziei de a te căsători.

Ion Mariș: Ce are bun sau foarte bun România? Dar… Sighetul?
Celia Trifoi: România are un potențial enorm datorită belșugului resurselor naturale, al pădurilor care mențin stabilitatea solului (păduri care, din păcate, au fost defrișate în exces). Este un mare păcat că au fost date spre exploatare diverselor companii străine. Sighetul este un oraș care deține multe obiective interesante și care sunt vizitate în mod frecvent de turiștii din întreaga lume, iar Maramureșul, în general, este o zonă autentică ce a fost mai puțin atinsă de capitalism.

Ion Mariș: E poate prea devreme să te întreb, vei reveni acasă?
Celia Trifoi: Este greu, încă mă întreb dacă diversele concepții pe care le-am întâlnit aici îmi vor garanta satisfacție în România. Nu este o decizie ușoară și nu pot să o iau peste noapte. Ceea ce este categoric e că în următorii cinci ani voi fi aici.

Ion Mariș: Ce altceva te mai leagă de Sighet, de Maramureș?
Celia Trifoi: Îmi face mereu plăcere să fiu alături de familia mea și să port discuții pe care nu le pot avea prin telefon, de la distanță. Ador să mă relaxez acasă, să simt obiceiurile locale și să mă bucur de mai mult soare decât la Londra .

Ion Mariș: Mulțumesc pentru interviu și mult, mult succes, dar fără a exagera cu… munca!
Celia Trifoi: Mulțumesc frumos! A fost o reală plăcere discuția noastră.

Ion Mariș

La ultimele materiale publicate pe site-ul „Salut, Sighet!” care au vizat subiecte mai… „sensibile” (gen Palatul Cultural, Școala de Muzică, patriotismul mioritic, etc.) au apărut reacții suburbane ale postacilor – lătrători de/în serviciu.

Mă amuză, dar mă și sperie prostia, incultura, jegoșismul anonimilor din spațiul virtual. Monitorii adevărului absolut, umbre ale lașității și-ale eternei cenzuri, căței blânzi în viața de zi cu zi, anonimii (Cetățean, Alt cetățean, Dreptate, Spunepelacolțuri, etc.) care-și aruncă zoaiele în văzul lumii sunt cei mai bolnavi navigatori ai internetului.

Ei vâslesc în cele mai murdare ape, spălându-și fețele hidoase în reflexiile gheenei din sufletele lor morbide.
Societatea – inclusiv cea virtuală – a ajuns și pe mâna multor borfași, pe mâna celor care învață alfabetul „bunelor” maniere din informațiile mincinoase aruncate în lumea e-reală și, fluturându-ne puținii neuroni de semidocți frustrați își permit să ne vândă adevăruri „nou – nouțe” ambalate în hârtie igienică de proastă calitate deși mințile lor se zbenguie într-un IQ redus la un pumn din țărâna sfântă din care provin, minți năpădite doar de revelații k – shuiste.

Ce putem face? Există atât de multă ură în mințile lor odihnite încât nicun tratament psihiatric de lungă durată nu le-ar mai fi de folos. Din rândul acestor postaci anonimi, clopotari periculoși, sunt selectați torționarii oamenilor pașnici, ai celor timorați de impostură, ai celor ce nu lingușesc și nu se gudură pe lângă stăpânii vremelnici. Ar fi bine să-i lăsăm să înjure, să-și defuleze scârnăviile prin publicarea mizeriilor pe un site dedicat doar lor (Dejectarium) și să sperăm că lumea și societatea nu vor ajunge pe mâna acestei noi specii agramate. Din soiul de oameni perverși ce nu-și asumă atitudinea clară, pe față, cu argumente și fără injurii se nasc și respiră parveniții societății, cei care transmit metastazele urii, bucurându-se de gloria subteranelor duplicității.

Pestrița lume internaută ar trebui resuscitată urgent printr-o operațiune globală de… deratizare și despăduchiere, eliminându-se resturile de homo sapienși nedezvoltați complet, avortoni intelectuali, insinuați prin fraudă în viețile noastre si-n mijlocul comunităților reale sau virtuale, reactivați din abatoarele purulente ale istoriei. Ei ne învață patriotismul, ei slugi ereditare ai conducătorilor tupeiști?! Trist spectacol ne oferă behăitorii ajunși formatori de opinie, limbuții gregari ce au uitat cum și-n ce zonă se face semnul crucii, cei care scuipă – strict în parametrii sataniști – ură, dar își permit să ne propovăduiască dreapta – credință.

Bande de dăunători sufocă spațiile reale și virtuale: burdușiți cu diplome, doctorate și titluri false, unii proferând injurii patriotarde, pitiți în partide și-n ONG – uri cu iz de democrație unsă cu invective, acești retardați ai periferiei grotescului ajung să stăpânească prin limbaj și like-uri cre(ș)tine, buna noastră vecinătate.

Secolul XXI va fi nu cum spunea Malraux, religios sau nu va fi deloc, secolul nostru, lumea, dacă lăsăm Cuvântul să fie maculat până la hidoșenie de aurolacii prostiei, va fi flască, anonimă, vegetală.

Brrr!… nu vom avea cu cine discuta (despre) poezie, muzică, artă, cultură, vom privi imagini hidoase, spânzurate de lanțuri de aur și iPhoane de mii de euro, legănându-se pe burdihane pline de chiolhanuri exteriorizate sfidător, de laxe flatulențe verbale și vom avea onoarea să aplaudăm. Nu vom aplauda forțați de mecanisme coercitive, ci convinși de BANUL și averile celor care ne vor da să gustăm din trufele păcatului.

E nevoie de multe școli de corecție pentru toți asasinii limbii române, de centre de reeducare pentru cei care au învățat să înjure din zona crepusculară a copilăriilor parcurse la fără frecvență, e cazul să le cerem socoteală pentru degringolada civică pe care-o stimulează din ce în ce mai agresiv, elogiind lipsa unei doze minimale de creier și care totuși se bat în piept cu talismane făcătoare de minuni jalnice, jurându-se că-și iubesc limba, poporul, aproapele până la… sufocare.

Treziți-vă, prieteni, cetățeanul anonim NU mai are dreptate! Ei – anonimii patrupezi patrioți – fac parte din lumea care ne învață să ne închinăm prostiei, lașității și… manipulatorilor!

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel

Sunt fericit. Sunt fericit alături de poporul meu! Suntem răi (de gură!) da’ pașnici! Atacăm doar… Guiness Book (cu excepția situațiilor când atacăm marile puteri cu inimaginabile, mioritice… surprize)!

Avem – europeni viteji fiind – zile multe libere, că, de!… mai trebuie să ne și relaxăm, să ne gândim mai mult la fizicul și psihicul nostru tulburat de prea multa muncă, de-a lungul secolelor! Dacă franțujii-și reduc cu nesimțire săptămâna de lucru, nemții se țin – vrând – nevrând – și ei pe-aproape, alături de tot occidentul discriminat pozitiv de câmpul muncii, e cazul ca și noi să avem cât mai multe zile libere, să bem, să ne relaxăm, să ne trăim clipa și să ne obișnuim cu binemeritatele bonusuri oferite de capitalismul zilelor noastre. Dacă tovarășii comuniști ne băgau munca pe gât (și nu numai!) și-n sfânta zi de duminică, capitaliștii politically omenoși & prietenoși ne bagă frigăruile și berea în multele zile libere pe care ni le dăruiesc… democratic. Dintr-un popor flămând și îmbuibat cu muncă & muncă, am ajuns un popor îngrășat forțat cu produse mirobolante, care mai de care mai colorate, mai “apetisante”, ca să ni se tulbure mințile de bine! Îmi veți spune că noi, românii, mai cârcotași decât capra vecinului (ungur și de data asta!), nu ne convine – vorba omului de la munte – nici… șe, nici șe! Adică muncă multă nu vrem, cu zilele destule (de) libere nu se satură omu’… ce dracu dorește națiunea mai puțin unitară română?!

Eu vă spun: sunt fericit pentru poporul meu! Avem și zile bune, în principal trei sărbători care ne satisfac poftele… culinare! Mâncăm bine mai ales de Crăciun, de Paște și mai ales de… Unu Mai! Mai avem multe, alte multe zile libere votate strategic de Parlamentul nostru minunat dar mai ales de Unu Mai este… veselie beton (așa zicea recent o intelectuală cu mult botox prin ea!).

În aceste zile de Unu Mai Muncitoresc – în care simțim în toate papilele ce este patriotismul – dă în clocot cazanul românesc. Sfârîe în aceste zile grătarele în România, că transpiră ungurii originari pe la graniță zăpăciți de mirosurile apetisante ce depășesc toate simțurile etnice & estetice. Asta-i Țara Românească, mici, bere, frigărui, până și niște fructe de mare merg printre oalele tradiționale, si să zbârnăie… sentimentele maneliste! Să moară dreacu toți dușmanii… poporului nostru!

Păi avem mâncare, avem băutură, zile libere din belșug, ce naiba ne mai interesează pe noi PIB –ul și deficitul bugetar?! Cu ce se mănâncă astea? Avem chermeze periodic, șogori de top, sărbători laico – religioase recunoscute SUS ce ne oferă gura de oxigen pur pentru un trai “creștin”, la ce să (mai) gândim?… Merită să ne batem capul cu teorii, strategii, gargară capitalistă?

Și… cireșica de pe tortul muncitoresc de Unu Mai, ai noștri au făcut un mic de 64 – 100 metri! Da, bă, fraților! Ne băgăm ceva și noi în cartea recordurilor cu toată opoziția… dușmanilor invidioși, cu tot Brexit-ul sau mai știu eu ce gărgăuni au occidentalii ăștia.

Sunt fericit! E Unu Mai adevărat, cu cele mai iubite emisiuni culturale, cele de bucătărit, cu chef-i inteligenți și atenți la detalii asezonate lingvistic, care ne fericesc pe bandă rulantă! Ce ne mai trebuie? Vorba unuia mai hâtru plecat în lume departe: România-i țară mare/ ne batem doar în/cu grătare!

Dragi români, poftă mare!… de la MIC până la… mare!

Ion Mariș
(gurmanderist)

Membră NATO din anul 2004, România este un aliat și un scut de nădejde al occidentalilor împotriva Rusiei. Necruțătorul Donald Trump, recent instalatul președinte la cârma “crucișătorului” mondial al democrației, S.U.A., a impus partenerilor NATO un procent de 2% din PIB pentru cheltuieli de înarmare. România, soldat credincios și virtuos al alianței democrat – dominante, și-a început campania de înzestrare a armatei printr-o achiziție de avioane de vânătoare (second hand) F16, prin modernizarea elicopterelor de atac Puma și – de ce nu? – își doreste și câteva baterii (bune, rău!) de rachete PATRIOT. Toate aceste achiziții se focalizează pe dorința noastră de-a impune respect (tovărășesc!) în războiul psihologic pe care-l ducem cu Mama Rusia.

Punctul nostru forte sunt… serviciile noastre ultra – secrete și de spionaj ce lucrează și ele mai mult pe la spate (adică să nu mă-nțelegeți greșit: cu mănuși!). Noi, cei ce ne extragem strategiile din vechi legende și balade, din nemuritoare poeme din care până și viitorii absolvenți de bacalaureat (mult prea mulți!) pot înțelege esența românismului și principiul supraviețuirii naționale “…tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este”, suntem mândri că națiunea noastră a îndrăznit să preia intițativa unui atac subtil, nu doar de imagine, în disputa (tradițională!) Est – Vest. Într-o mișcare fulger, printr-un parteneriat secret TR (Togo – România) a avut loc exercițiul naval cu nume de cod “Miorița 8800”. Nava cargo (second hand), sub camuflaj comercial și pavilion togolez, cu încărcătura nesecretă de 8800 de miorițe (adică oi, OI – OI!) pur românești a scufundat în apele Bosforului nava – spion rusească Liman (dotată cu sofisticate sisteme radio – radar și rachete antiaeriene IGLA sau STRELA). Nava de cercetare și culegere de informații ce aparținea puternicei flote ruse a fost avariată în Sfânta Zi de 27 aprilie a.c. (adică anul ăsta, fraților!) și trimisă la fundul Mării Negre de suflul miorițelor noastre, soldatii ruși fiind salvați (bogdaproste!) de armata prietenă turcă. Propun Parlamentului să voteze ca ziua de 27 aprilie să fie zi liberă.

Este o dovadă de necontestat că România dispune de puternice arme tradițional – strategice și că din prima confruntare directă româno – rusă de după cel de-al Doilea Război Mondial am ieșit învingători. Este o pierdere rușinoasă pentru flota rusă și, din infomațiile complet neverificate pe care le deținem, Federația Rusă a ordonat retragerea întregii flote din Marea Neagră la baze.

Occidentul se poate oricând bizui pe noi, suntem bine pregătiți să ne luptăm cu orice tip de dușman real (pe ăia virtuali i-am răpus de mult!) și-i asigurăm pe toți partenerii noștri că… unde-s cel puțin doi puterea crește, iar dacă-s 8800…. Doamne!… ferește!

N.S. (Nota secretă): Din informațiile pe care le-am obținut din surse acoperite, România va lansa în curând exercițiul militar Kunta Kinte.

Ion Mariș
(rezervist)

sursă foto: Peter Lengyel

După ce oraşul a cedat Palatul Culturii fără nicio împotrivire, după ce s-au plătit Episcopiei miliarde chirie vreme de ani de zile, acum Centrul Cultural municipal a fost scos de acolo de pe o zi pe alta, ca dintr-o familie destrămată, urmând să fie reprimit la loc după terminarea restaurărilor, pentru că oricum este imposibil să fie găsiţi alţi fraieri dispuşi să plătească chiria. De fapt, a cam venit timpul ca oraşul să renunţe definitiv la păgubosul contract cu Episcopia şi implicit la Palatul care oricum nu mai este de mult al său.

Istoria

Palatul Culturii a fost construit în 1913 de Societatea Culturală din Maramureşul austro-ungar, cu contribuţia multor cetăţeni din Sighet, pentru a servi „veşnic drept lăcaş pentru cultura tuturor maramureşenilor”. Acolo au funcţionat iniţial o bibliotecă, un cazino, săli de expoziţii, un restaurant, camere de oaspeţi şi Muzeul comitatului. După primul război mondial (când a devenit spital militar şi a fost devalizat), palatul a intrat în posesia românilor, în clădire funcţionând, printre altele, muzeul judeţului, un cinematograf, o tipografie etc.

În 1938, guvernul român, condus de Armand Călinescu, a decis să doneze „pe veci” imobilul nou-înfiinţatei Episcopii Ortodoxe a Maramureşului, care l-a folosit doar doi ani, pentru că în 1940, după Dictatul de la Viena, Episcopia a fost evacuată, clădirea ajungând la statul horthist.

După distrugerile din perioada războiului şi de după acesta (când a ajuns din nou spital militar, dar şi spaţiu de locuit pentru funcţionari), Palatul, abandonat de Episcopie (care s-a reînfiinţat abia după 1990 la Baia Mare) a fost confiscat de comunişti şi apoi reparat integral, devenind, cu începere din 1952, sediul unor noi instituţii publice de cultură.

Cedarea

Pe 20 mai 2009, ANRP (Autoritatea Naţională pentru Retrocedarea Proprietăţilor) a dat Palatul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, apreciind că “imobilul a fost preluat abuziv de statul român prin Decretul-Lege nr. 275 din 24 iunie 1949, cu titlul de drept revocarea donaţiei”. Numai că, la data „revocării donaţiei”, Episcopia renunţase de mult la respectiva danie, după război nemaifiind instalat nici un episcop la Sighet!

Primăria şi Consiliul local de la acel moment (conduse de primarul Eugenia Godja şi viceprimarul Ovidiu Nemeş, ale căror partide: PSD şi PNL dominau Consiliul) au refuzat să conteste în vreun fel decizia ANRP, ceea ce ar fi putut duce fie la schimbarea deciziei de retrocedare, fie la găsirea unei alte soluţii.

Trebuie spus că Primăria avea atunci un proiect de reabilitare a clădirii, în valoare de 3 milioane euro, pentru care se plătise un studiu de 30 mii euro şi din care s-a ales astfel praful…

La acel moment, reprezentanţii Episcopiei declarau într-un ziar local: „Nu scoatem afară pe nimeni! Noi dorim să folosim o parte din Palat, în care să aşezăm Protopopiatul şi să reactivăm capela pictată, care a fost a Episcopiei, pe care o vom restaura şi transforma într-o sală de şedinte. Unde e biblioteca, noi vrem să avem un parteneriat cu Primăria, să ne înţelegem, că doar suntem instituţii româneşti”.

În realitate, deşi au trecut aproape 10 ani de atunci, Episcopia n-a întins nici un deget pentru restaurarea fostei capele, în schimb a lăsat acoperişul Palatului nereparat o vreme, iar precipitaţiile au străpuns plafoanele ultimului etaj, distrugând fresca unică semnată de Liviu Bordeaux…

Pierdut şi în instanţă

La auzul veştii retrocedării, sighetenii s-au abţinut să protesteze public, cu excepţia depunerii unei petiţii online, care a fost semnată de doar 380 de persoane.

Din cauza faptului că Primăria şi CL au refuzat să se situeze de partea intereselor oraşului, aceştia fiind, din motive electorale, mai degrabă pro-Episcopie, decizia ANRP a fost atacată în instanţă doar de un grup ad-hoc de cetăţeni: Ştefan Bereş, Vasile Mic, Viorel Miculescu, Ion Mariş, Tiberiu Vălean, Vasile Oceanu şi Hari Marcus. Sentinţa finală a fost comunicată de Înalta Curte în 2012 petenţilor care au rezistat până la capăt (primii patru din listă), respingându-se ca “nefondată” acţiunea formulată de ei contra Comisiei Speciale de Retrocedare. Şi aşa a rămas Episcopia proprietară pe Palat…

La momentul retrocedării, în clădire funcţionau Casa de Cultură, Şcoala Populară de Artă, Biblioteca Municipală, Centrul la distanţă al Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti şi o cafenea, ultimele două părăsind locul nu mult timp după predarea cheilor.

Deşi iniţial se stabilise verbal că instituţiile de cultură vor putea rămâne gratuit în Palat vreme de cinci ani, în contractul scris şi semnat s-a precizat că Episcopia va primi de la municipalitate o chirie bunişoară (aproape 800 mil. lei vechi pe an).

Apoi, în 2013, cele trei instituţii de cultură municipale au fost comasate sub denumirea de Centrul Cultural.
Şi aşa s-a ajuns în ziua de azi…

Evacuarea

Chiar înainte de Paştile anului 2017, Episcopia a anunţat că a câştigat un proiect de finanţare a reabilitării Palatului Culturii în valoare de 5 milioane euro (în clădire se vor înfiinţa şi un muzeu bisericesc şi spaţii de cazare VIP pentru anumite înalte feţe) „în parteneriat cu Primăria Sighet” (ce fel de parteneriat şi cu aprobarea cui, pentru că acesta nu a fost aprobat de Consiliul Local?!) şi că instituţiile care compun Centrul Cultural au termen de două săptămâni să părăsească locul! Aşa, dintr-odată, deoarece contractul iniţial cu primăria expirase, iar cel prelungit ad-hoc permitea acest gen de abordare!

Responsabilii pentru situaţia la care s-a ajuns azi sunt cei care au condus Sighetul după 2009, anul retrocedării Palatului: primarii Eugenia Godja (vreme de trei ani), Ovidiu Nemeş (patru ani) şi Horia Scubli (din iunie 2016 încoace), împreună cu consilierii locali din legislaturile respective, care nu au acţionat în vreun fel, deşi au avut timp şi mijloace suficiente, în vederea mutării celor trei instituţii culturale în alte locaţii. În oraş există clădiri disponibile care, reabilitate corespunzător, ar putea servi în acest scop: sala „Viorel Costin” (fostă „Studio”), fosta Policlinică Veche, fosta Policlinică Stomatologică din Piaţa Libertăţii, fosta Şcoală nr. 4 cu curtea aferentă unde se poate construi orice, Şcoala cu 16 săli de clasă aflată veşnic în şantier etc.

Tot ce au găsit însă edilii de cuviinţă a fost înfiinţarea Centrului Cultural condus de un manager interimar, sub pretextul reducerii cheltuielilor (care însă nu s-au diminuat!), în rest nefăcându-se nimic pentru a se scăpa de statutul de chiriaş al Episcopiei..

În condiţiile evacuării iminente anunţate, zilele trecute Primăria a decis mutarea instituţiilor în mai multe locaţii (vă aduceţi aminte de împrăştierea CSS Sighet prin tot oraşul?): Casa de Cultură va ocupa spatele sălii „Viorel Costin”, iar Școala de Artă se va împărţi între fosta discotecă din complexul „Zimbru” (ştiaţi că acel spaţiu este al municipalităţii?) şi mai multe săli de clasă de la Liceul ”Taras Sevcenko”, Liceul Forestier şi Școala ”Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”.

Iar Biblioteca Municipală ”Laurențiu Ulici”, care deţine 120 de mii de volume, fără a socoti serialele periodice, urmează să-şi mute definitiv zecile de tone de cărţi (inclusiv valorosul Fond de carte veche, sigilat acum de către DNA) în fosta Şcoală generală nr. 4.

După lucrările de reabilitare ale Palatului, care vor dura nişte ani, s-a anunţat că Școala de Artă și Casa de Cultură se vor muta înapoi în clădire (tot fără aprobarea Consiliului Local?), pentru că este imposibil de găsit alţi fraieri dispuşi să plătească chiria către Episcopie, iar proiectul de 5 mil. euro presupune că în Palat îşi desfăşoară activitatea şi instituţii publice…

Ce s-ar fi putut face ca să nu se ajungă aici?

– merita încercat un schimb de proprietăţi între municipalitate şi Episcopie, care ar fi putut, poate, fi interesată în schimbul Palatului de fosta Policlinică Veche, de pădurea din Ţiganu sau de alte „averi”.
-dacă Consiliul Local ar fi atacat în 2009 în instanţă decizia ANRP, poate procesul s-ar fi putut prelungi până la apariţia legii 165/2013, prin care statul ar fi despăgubit financiar Episcopia, Palatul – bun de utilitate publică, rămânând astfel al comunităţii…
-frumos, normal şi creştineşte ar fi fost ca Episcopia să fi dat înapoi sighetenilor bunul în litigiu, pentru că se poate vedea de pe Lună că nu are ce face cu ditamai Palatul, deoarece episcopul rezidează la Baia Mare şi la Rohia, iar Protopopiatul Sighet are nevoie de 2-3 încăperi, nu de peste 30! Ştiaţi că PS Iustin este, începând din 2005, cetăţean de onoare al Sighetului, datorită unor merite despre care nu ştim nimic?!

Ce se intenţionează acum să se facă?

-după ce au plătit vreme de nouă ani câte 7-800 milioane chirie, acum sighetenii vor cheltui alte miliarde pentru relocarea temporară a instituţiilor evacuate pe durata lucrărilor, ca apoi să reintre înapoi în chirie la Episcopie! Nu vi se pare scandalos?!

Ce s-ar putea, de fapt, face pentru binele oraşului?

Deoarece, până şi chiriaşii particulari primesc un preaviz de 60 de zile (nu doar două săptămâni), ca termen de părăsire a imobilului închiriat:
1. Ar trebui să se renunţe definitiv la parteneriatul cu Episcopia, urmând ca toate eforturile să fie îndreptate spre rezolvarea definitivă a problemei noilor locaţii pentru Bibliotecă – necesară elevilor şi nu numai lor, respectiv pentru Şcoala de Artă – care oferă o serie de cursuri pentru elevi şi adulţi.
2. Dacă tot s-a ajuns în acest impas, Şcoala de Artă ar trebui unită (propunere datând nu de ieri, de azi) cu Casa de Cultură, care oricum nu-şi mai justifică de mulţi ani existenţa, neavând un obiect clar de activitate: cursurile predate de aceasta le dublează pe cele ale Şcolii de Artă, iar majoritatea spectacolelor oraşului sunt organizate de Rotary şi de alte ONG-uri şi firme, ori de către actorii voluntari conduşi de Dorel Todea, de la angajaţii Casei aşteptându-se, practic, doar să organizeze, în felul lor propriu, Festivalurile de Poezie şi de Datini de Iarnă – ambele cu o notorietate şi reprezentativitate în scădere. Ansamblul „Mara” este patronat de aceeaşi Casă de Cultură, deşi instrumentiştii şi dansatorii care îl compun sunt de la Şcoala de Artă…
Producerea şi montarea celor două festivaluri amintite, precum şi conducerea Ansamblului „Mara”, ar putea fi asigurate bine şi cu costuri mai mici de către Şcoala de Artă.
3. Poziţia de manager al Centrului Cultural, care nu are nici o justificare practică, trebuie desfiinţată, banii economisiţi urmând a fi folosiţi în achiziţia de instrumente muzicale, materiale pentru pictură, decoruri şi costume de dans şi teatru pentru Şcoala de Artă etc.

Nu ne-am dori cu toţii o Şcoală de Artă care să aibă secţie de teatru, fanfară, cursuri de dans modern şi popular, calculatoare, muzică şi arte plastice performante, precum şi un Ansamblu „Mara” renumit în toată lumea ca odinioară, toate amplasate în nişte spaţii adecvate (o Sală „Studio” restaurată etc.) şi conduse de nişte persoane implicate şi deschise la nou?

Un Festival de Datini de Iarnă care să fie celebru în lumea întreagă, precum Carnavalul de la Veneţia, care să atragă mii şi zeci de mii de turişti şi care să aducă venituri de zeci sau sute de mii de euro?

O bibliotecă ca la Baia Mare – unde zilnic intră sute de oameni în sala de lectură, la calculatoare ori la cursurile de japoneză, origami sau orice altceva vă puteţi imagina, instituţie plină cu cele mai noi cărţi, jocuri şi DVD-uri apărute pe piaţă?

E mai bine ca totul să rămână încremenit cu oamenii şi în spiritul anilor 1980-1990, între zidurile fostului Palat al Culturii, ajuns Palat Episcopal fără episcop rezident?

Noi, cetăţenii putem să ne spunem public părerea şi să cerem autorităţilor locale să facă ceea ce este bine pentru oraş!

P.S. Dragi aleşi locali: dacă aţi privi cu atenţie ce s-a întâmplat din 2014 încoace, aţi observa că reprezentanţii bisericii, trăgând fiecare în direcţia sa, şi-au pierdut, cel puţin la Sighet, puterea de a decide câştigătorii alegerilor electorale. Aşadar, nu mai aveţi de ce vă teme…

Teofil Ivanciuc, aprilie 2017

Unii săteni spun: “Chiar dacă ţara dispare, satul nostru nu va dispărea. În schimb, dacă satul nostru dispare, e sfârşitul lumii.” (Kosei MIYA, „La Roumanie des quatre saisons „, Paris, 1997)

Din seva satului maramureșean, din Vadu Izei, își extrage forța spirituală Ioan Borlean, creatorul celor peste șaizeci de icoane pe sticlă ce vor fi expuse la Muzeul Maramureșean, Secția de Etnografie, str. Bogdan Vodă, nr. 1 din Sighetu Marmației, marți, 11 aprilie 2017, ora 15.00.

Ioan Borlean a participat la numeroase expoziții de grup și personale cu lucrările sale, acuarele, uleiuri, dar mai ales icoane pe sticlă, atât în țară cât și în străinătate (Belgia, Franța). Absolvent al Liceului de Artă din Baia Mare și-a construit cariera artistică, dar și cea profesională pe/în vatra satului natal, convins fiind că satul lui, satul nostru este parte a unei moșteniri primordiale, aducătoare de inspirație, creativitate și expresivitate. Adeptul simplității de… aur, al liniilor și detaliilor nesofisticate, artistul ne va conduce într-o lume mistică pe care, în acest secol super-tehnologizat – voit sau nu – refuzăm s-o acceptăm fără suspiciuni intelectualiste.

În preajma Sărbătorilor Pascale, Ioan Borlean ne invită cel puțin la meditație laică, fundamentată pe teme creștin – tradiționale.

Ion Mariș