(De fiecare dată când mâinile mele primesc ca nou obiect al „explorării” o carte, dintr-o curiozitate de copil, las să se deschidă volumul… unde dorește el. Uneori, cartea poartă un mesaj care mă privește chiar prin coperți închise și, atunci când eu nu îl văd, el tot mă privește… așteptând…)

Privind atent, titlul „Vesperare” nu stă singur pe albul coperții volumului de poezii scrise de dl. Ion Mariș. Este, însă, nevoie de o privire răsturnată spre a-l găsi… Cu susul în jos, altă dimensiune, o dimensiune mai aproape de semnificații cunoscute doar de autor și intuite de liniile mele. O aripă, nu două, un profil și o umbră, două cutii craniene „ghicite”, culori… dar un număr aparte stă de veghe în imagine răsturnată…

Multe aspecte ale poeziilor din carte urmează acest joc – vulnerabilitatea, răsturnată, devine sinceritate, cuvinte ale căror mamă se credea a fi Matematica dezvăluie în arborele lor genealogic melodioasa Artă, spațiul dintre rânduri odihnește moment de respiro după întâlnirea cu slovele cerneluite până în măduva conceptelor cu nuanțe de un puternic caracter personal.

Cu cât este cititorul mai aproape de oglinda sa lăuntrică, fie că reflectă limpede, fie că prezintă deformări (caz în care trebuie să ne aflăm într-o stare de deplină… conștientizare a acestora!), cu atât îi va fi mai aproape mesajul fiecărei poezii… nu… fiecărui vers… nu!… fiecărui cuvânt! căci fiecare cuvânt îl simt cu grai ales atent și pus să cânte unde trebuie. Împreună, cuvintele cântă armonios de sfâșietor sau sfâșietor de armonios, doar să ascultăm cu mintea și inima curată și deschisă care le este cântul sufletului, dincolo de elegant costum de vers alb sau clasic costum cusut în rime.

„Vesperare” îmi clădește în gânduri un univers bogat în imagine și nebănuită sensibilitate lirică, pe care o cunoșteam parțial din poeziile lui… Sir A. I. Camino!… însă, acum, cu cartea înainte, pot răsfoi anvengura din pană în pană și din filă în filă a volumului care împletește suflet de om expus la lumina Artei cu foi în alb și negru întâmpinând Timpul cu rezistență.

(… Între zgomote vii în rapidă succesiune, pregătind botezul cărții căreia i-am dăruit creionate forme în acompaniamentul formelor în versuri, și între priviri – multe și noi – de oameni, eu doream ca privirea mea și privirea mesajului cărții să se întâlnească.

Și s-au întâlnit… la pagina 113. „Ecoul doare…”, ultimul vers: „De ce urăști, de ce nu te-ai plăcut?”

Mesajul era, de această dată, chiar… pentru mine, trecând prin irișii mei și îmbibându-se de intimă subiectivitate care doar mie, personal, îmi este clară… în timp ce vesperarea rămâne taină a poetului… însă cartea întreagă este acum a tuturor celor care văd… cu adevărat.)

Lavinia Grijac

L-am privit aproape înțelegător pe amicul meu revoltat, ce nu-și putea ascunde dezamăgirea că voi participa la întâlnirea cu un scriitor recunoscut pe plan internațional, dar în același timp politician… „duplicitar”. Am fost “certat” de bunul cetățean pentru că am înțeles „frica” omului Varujan Vosganian și tentația/tendința fugii de o potențială înfruntare exclusiv juridică.

Pentru că politicianul din umbra scriitorului a greșit, sau poate a fost cuprins de o frică omenească, nu trebuie pusă în discuție valoarea scrierilor sale. Cred că libertatea și înțelegerea libertății reprezintă un bonus doar pentru cei care știu să aleagă din toată zbaterea, esențele. Doar cine dăruie din ce nu are, cunoaște măsura echilibrului. Altfel este o prefăcută anatemă.

„În jurul meu sunt oameni fericiţi/ care nu ştiu că sunt fericiţi,/ în primul rând, lor le vorbesc.”  (Varujan Vosganian – Origami)

Poetul, romancierul, cărturarul propus pentru Premiul Nobel pentru literatură în 2013 și 2014 este un pravoslavnic creștin care-și urmează conștiincios trecutul: „Trecutul merge înaintea mea./ Eu merg în urma trecutului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Ascultându-l aici, la Sighet, am simțit în glas dârzenia armeanului adevărat, ce-și iubește genetic țara, numele, fără ostentație. Indiscutabil, Varujan Vosganian, prim – vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România, este un intelectual ce-și caută în oglinzile sufletului toate personajele pe care le-a întâlnit, iubit, urât dintr-o viață trăită din plin. Uneori ne șoptește povestea/ poveștile dar atât de apăsat că doare/ dor tare.

Dacă șoaptele de altădată au fost înlocuite cu vorbe grele, palme ucigătoare și ură, la fel de adevărat și angoasant este războiul pe care-l duce/ ducem mai departe. Citindu-l iubim doar ceea ce rezonează cu noi, iubim ce înțelegem și înțelgem blocați de constrângerile din inima/mințile noastre. Restul este filozofie, civism utopic.

N-au niciun fel de importanță numele personajelor ce se perindă prin scrierile lui Varujan Vosganian, indiferent dacă se numesc Matei, Eugen, Lucian, Matilda, Haralambie, Prodan, etc. Dialogurile și veridicitatea faptelor, ancorarea lor într-un realism “morbid”, limbajul crud, ne (re)aduc lumile pe care, unii, le-am cunoscut și trăit sau, revelația – pentru alții – amintirilor părinților.

Nici secolul XX nu s-a vindecat în noi, nici noi – urmașii părinților noștri – nu ne-am vindecat, războiul îl ducem, îl perpetuăm ca să nu ne uităm suferința și să ne refuzăm viitorul plat, “banal”.

“Şi astfel viitorul merge în urma mea,/iar eu merg înaintea viitorului meu.” (Elegie pentru un paltin)

Scurta vizită la Sighet a scriitorului Varujan Vosganian m-a făcut să remarc omul focalizat pe destinul încercatului popor din care provine, l-am ascultat vorbind despre mucenicii martiri ai Armeniei, trimițându-ne in/direct și la pictorul Simon Hollosy, locuitor al Imperiului Austro – Ungar, plecat în pribegie pentru a duce mai departe spiritul artei, liant pentru calitatea multiculturalismului transferat peste zeci de ani lumii noastre „moderne”.

Războiul nostru este continuu, îl ducem, uneori, din păcate, între noi, între prieteni, luptându-ne pe false teme, ignorând frumusețea clipei/clipelor. Lupta noastră, războiul nostru al celor ce gândim și credem în rațiune dar suntem – din fericire – atât de diferiți, nu se va sfârși niciodată.

Ion Mariș

Seara e momentul prielnic pentru întâlniri de suflet, pentru povești cu prietenii, pentru discuții cu noi înșine. Seara e momentul pentru a face bilanțul unei zile, e timpul pentru organizarea zilei ce va veni, e clipa când tot și toate capătă o altă dimensiune, o altă înțelegere, o altă așteptare.

După ce l-am cunoscut pe Ion Mariș ca publicist, realist, analitic, provocator, iată că prin „Vesperare” facem cunoștință cu poetul. Introspect, sensibil , melancolic. Versurile sale sunt un amestec de sentimente, de gânduri și frământări, de întrebări pentru a înțelege neînțelesele căi pentru că poezia lui Ion Mariș, declanșează întrebări care nu au neapărat răspunsul standard, creionează stări și surprinde esențe: ,,Toată bucuria ce ne ispitește nu vine/ fredonând vocea uitată/ din înțelepciune și nici din ură,/ se naște din ceea ce am pierdut” („Profeții despre trecut”).

Volumul scoate la lumină același om pe care îl știm din viața reală într-o continuă mișcare, într-o continuă activitate, într-o continuă preocupare de toți și toate, care, poate, de multe ori uită de propria persoană pentru a întinde mâna și a-l ajuta pe cel de lângă el, dându-i impresia că de fapt se ajută singur: ,,De-aş putea m-aş naşte / pentru viaţa de-apoi cu alte / aripi / să te-ajut să rişti / să cazi/ în golul nopţii / înfruntându-ți abisul.”

„Vesperare” nu e o colecție de poezii, e poezie vie, e viață pusă în strofe, e frământarea unui suflet care însumează frumusețea, tristețea, iubirea, e un volum care te face să citești și poezia următoare, să vezi fiecare mesaj, să descifrezi metafora din spatele rândurilor, să te întrebi care e limita suferinței, a credinței și a iubirii, ,,câte semne într-o picătură de viaţă?!….” („Spovedanie”). E romantism și neomodernism împletite în cugetări, în aforisme, în cuvinte atom, în cuvinte simbol. În „Timpul la timp”, de exemplu, am găsit o asociere interesantă a cuvântului „dor” cu „embrion”, cu ceva primordial, dar totuși făcut pentru a deveni ființă, esența care devine viață .

Am văzut în „Vesperare” însumarea a ceea ce afirma Tudor Arghezi: „Poezia este copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Dacă timpul vă permite, dați ascultare spovedaniei lui Ion Mariș făcută la ceas de seară.

Roxana Pontoș

Uniunea Armenilor din România, sucursala Baia Mare și Primăria Municipiului Sighetu Marmației vă invită sâmbătă, 25 martie 2017, la evenimentul: Hollósy – 160 de ani de la naștere. Co-organizatori: Muzeul Maramureșului Sighet și Universitatea „Babeș – Bolyai”, Cluj  Napoca.

Evenimentul se va desfășura după următorul program:

Ora 09.30 – Muzeul Maramureșului – Sălile de expoziţie

• Seminar „Simon Hollosy – artistul” – susţinut de Lucian Nastasă Kovacs – directorul Institutului de Armenologie
  În deschidere vor lua cuvântul: domnul Varujan Vosganian – Preşedinte al Uniunii Armenilor din România, Excelenţa Sa Hamlet Gasparian – Ambasador al Republicii Armenia, domnul Horia Scubli – Primar al municipiului Sighetu Marmaţiei
• „Biserici Armene din România” – Expoziţie de tablouri, creaţii ale Cercului de pictură „Hollosy Simon” al UAR, Sucursala Baia Mare. Prezintă: Mihai Tirică – preşedintele AAP „Alexandru Şainelic”
• Lansare de carte: „Copiii războiului” , autor Varujan Vosganian, moderator Ion Mariș

Ora 13.00 – Casa natală a artistului
-Dezvelire placă comemorativă

Ora 15.30 – Cimitirul Catolic
-Depunere de coroane de flori la mormântul artistului

Ora 16.00 – Casa Ioan Mihaly de Apşa 
-Din creaţia artistului: „Cetatea Hustului” , prezintă Gheorghe Todinca – director al Muzeului Maramureşului

Echipa „Salut, Sighet!”

Editura „Valea Verde”, „Salut, Sighet!” și Universitatea „Babeș – Bolyai” organizează vineri, 24 martie 2017, de la ora 14.00, la sediul Extensiunii Sighet (amfiteatrul George Vâlsan) evenimentul „Week-end artistic în… amfiteatru”, ediția a II-a. Auditoriul va avea parte de muzică, proiecție de film și… poezie. Va fi lansat volumul de poeme „VESPERARE„, autor, Ion Mariş, Editura „Valea Verde”, tipografia Aska Grafika, Sighet.

Omul sfințește locul. Pentru lumea culturală a Sighetului ION MARIȘ e un nume binecunoscut. Ce nu știe foarte multă lume e că această dragoste pentru cultură, pentru frumos, pentru omul om, e o constantă a domnului Mariș. E o trăsatură a sa. A fost implicat în mișcarea culturală sigheteană încă dinainte de Revoluție. Aș fi zis în tinerețea sa, dar Ion Mariș e tânăr acum tocmai prin forța de care dă dovadă, prin prezența sa la manisfestările de suflet ale orașului. A sprijinit și sprijină publicarea lucrărilor poeților, scriitorilor sigheteni. Este, însă, de remarcat  faptul că Ion Mariș  sprijină necondiționat copiii, tinerii talentați din acest oraș, unde, de ce să nu o recunoaștem, pentru generația tânără se fac tot mai puține lucruri frumoase. Ion Mariș este o prezență constantă însă și la acțiunile privind ecologizarea, protecția mediului, unde, la fel îl găsim înconjurat de tineri. Probabil ei îi dau puterea de a merge mai departe, ca o răsplată pentru efortul depus de a le fi mereu alături. Ion Mariș, prin ceea ce face, prin ceea ce este, mă duce cu gândul la vorbele lui Nicolae Iorga – „Fă-ți datoria oricând. Totdeauna va fi cineva să te vadă: tu însuți.” (B.O.)

Aurelia Vişovan este o tânără pianistă deosebit de talentată și valoroasă şi nu sunt cuvinte de complezenţă, au spus-o specialiştii! A fost prezentată pe site-ul nostru „Salut, Sighet!” zilele trecute, alături de partenerul de scenă, Can Çakmur. Ne mândrim că este sigheteancă şi nu facem economie la complimente, ne afişăm apartenenţa la aceeaşi comunitate şi ne bucurăm de succesele pe care le obţine pe toate marile scene ale Europei.

E de-a „noastră”! E sigheteancă! Aici s-a format!... spunem noi mândri şi nu uităm să ne afişăm respectul şi încântarea, când este vorba de… imagine.

Aurelia a făcut 6 ani de pian la Şcoala de Muzică din Sighet, cu un profesor remarcabil, Monica Chifor, şi-a ajuns cu studiile și la… Viena. Deşi plecată tocmai din nordul nostru „agăţat” în uitare, acolo, în capitala muzicii, a „vorbit” implicit şi despre Sighetul nostru şi despre frumoasa Școală de Muzică pe care a urmat-o pe plaiurile natale. Vineri, 24 martie 2017, domnişoara Aurelia Vişovan, alături de un alt tânăr, un apreciat şi talentat pianist turc, va susţine un recital. Ne vom bucura de muzică bună, cum nu de multe ori putem, din păcate, să beneficiem, la Sighet. Deşi are un program foarte încărcat, am reuşit să-i răpesc câteva minute şi să obţin nişte… răspunsuri.

Ion Mariş: Stimată domnişoară Aurelia Vişovan, ai „părăsit” timpuriu oraşul natal și ai urmat Liceul de Muzică la Cluj. Cât de „acasă” este Sighetul pentru tine?
Aurelia Vişovan: Ca muzician, arareori petrec mai mult de două săptămâni în același loc, astfel încât e greu să mă simt undeva cu adevărat acasă. Însă Sighetul fiind locul în care am crescut, va rămâne mereu pentru mine o sursă de inspirație și un loc unde pot să fiu cu adevărat eu însămi.

Ion Mariş: A avut un rol decisiv Şcoala de Muzică de la Sighet sau a contat doar talentul tău?
Aurelia Vişovan: Fără Școala de Muzică din Sighet și fără doamna profesoară Chifor Monica sunt sigură că nu aș fi ajuns niciodată muzician de profesie. Această școală a “produs” dintotdeauna un număr impresionant de instrumentiști de valoare care mai apoi au ajuns în orchestrele și pe scenele lumii.

Ion Mariş: Cred că ai fost informată în legătură cu măsura „transferului” Şcolii de Muzică în subordinea Şcolii Generale „Dr.Ioan Mihalyi de Apşa”. Ce crezi despre această măsură administrativă?
Aurelia Vişovan: Regret faptul că autoritățile nu iau la cunoștință adevărata valoare a acestei școli. La toate concursurile naționale la care, fiind copil, am participat, Școala din Sighet era singura instituție dintr-un oraș care nu este reședință de județ care pleca cu premii acasă. Ar fi o mare pierdere pentru viitorul cultural al acestei țări ca această școală să își piardă autonomia.

Ion Mariş: Muzicienii trăiesc doar în turnul de fildeş al artei sau mai dispun de timp şi pentru viaţa socială?
Aurelia Vişovan: Meseria noastră este ea însăși una socială: călătorim mult și cunoaștem mereu alți oameni. În plus, uneori ne strângem laolaltă pentru a face muzică împreună, așa cum veți vedea și în concertul care urmează. Aceasta este latura care îmi place cel mai mult în această ocupație: bucuria de a cânta și a împărtăși muzica cu alții.

Ion Mariş: Eşti foarte apreciată pe plan internațional, ai obţinut numeroase premii. La începutul acestui an ai finalizat şi studiile de la Academia de Muzică dinViena. Ce urmează din punct de vedere profesional, muzical?
Aurelia Vişovan: Tocmai am aflat că am primit un post de asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena, lucru care mă bucură nespus. În plus, îmi continui studiile de doctorat la Cluj și susțin concerte, particip la concursuri…

Ion Mariş: Cum ai ajuns să formezi “echipă” cu pianistul turc Can Çakmur? Cum v-aţi întâlnit?
Aurelia Vişovan: Ne-am întâlnit la un curs de vară acum câțiva ani, însă ideea de a cânta împreună ne-a venit când colegul meu a dorit să susțină un concert axat pe personalitatea scriitorului și compozitorului german E.T.A.Hoffmann. Pentru acest proiect a avut nevoie de un al doilea pianist și iată… echipa!… între timp am susținut concerte în mai multe orașe din Austria, Turcia și România, iar publicul a fost foarte încântat.

Ion Mariş: Vei rămâne în România sau te tentează… Vestul „sălbatic”?
Aurelia Vişovan: În ziua de astăzi e foarte ușor să călătorim, astfel încât cred că mă aflu în poziția privilegiată de a nu trebui să aleg. Momentan îmi împart timpul între Austria și România, și mă simt bine așa. Mi-ar părea rău să pierd oportunitățile oferite acolo, dar și să pierd legătura cu țara natală.

Ion Mariş: Domnişoară Aurelia Vişovan, felicitări pentru postul de asistent universitar pe care l-ai primit! Te aşteptăm cu drag, vineri, 24 martie 2017, la Sala „George Enescu” a Şcolii de Muzică Sighet pentru a ne bucura de/cu talentul tău excepţional. Îţi mulţumesc în numele sighetenilor că nu ne… uiţi!
Aurelia Vişovan: Eu vă mulțumesc că mă primiți cu o asemenea căldură și voi încerca să revin cât mai des pe scena Sălii „George Enescu”!

Ion Mariş

sursă foto: www.aureliavisovan.com

„Europa celor 27 nu mai poate fi Europa uniformă a celor 27” a clarificat definitiv François Hollande, președintele Franței, într-un recent interviu, starea Uniunii Europene la începutul anului fatidic 2017 (ce minunată coincidență, se împlinesc 60 de ani de la fixarea bazelor viitoarei Uniuni Europene, în anul 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma – de fapt a fost numit Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene – de către Franța, Republica Federală Germană, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg!).

Mult – adulatul model european comunitar, cel care a produs decenii la rând fiori reci marelui vecin de la răsărit, Rusia, prezintă azi simptome de… agonie. Motorul european, germano – francez – după trădarea… englezească de anul trecut – dă semne de oboseală, a intrat în trepidații post – garanție și-a adus din partea părinților democrației un “subtil” verdict: dansăm în cercuri concentrice (noi privind peste gard la nucleul fericit) sau… falimentul – dezintegrare. Este bine că nu ne mai dorește lumea bună și ghiftuită la masa uniformă (nu ne-au dorit niciodată, de fapt!) împodobită cu directive și hotărâri înțelepte pentru flămânzii Europei. În felul acesta poate că vom produce noi făina pentru mămăligă, vom cultiva roșii eco și nu le vom mânca trufele, cu bani din împrumuturi favorabile ereditar altora. Gata, jucăm concentric în Europa – așa ne-a prezis Mister Juncker – și, poate – poate dă norocul peste noi și primim de la vreun second – hand vestic o diplomă de excelență pentru abstinență pro-activă. Dar, vă propun, ca în onoarea celor care ne-au tras clapa să organizăm câteva demonstrații – model și să cerem dereglementarea vieților noastre de europeni cu viteză nerecomandată.

Acum, că ni s-a luat infringement-ul de pe suflet, vom reveni cu siguranță la… oile noastre (eco – mioritice), ne vom spăla cu apă pură, rece, de izvor și nu vom face alergie de la prea multele energizante pe care ar fi trebuit să le ingerăm pentru a ne dezvolta musculatura exact pe configurația obez-democratică. Avea dreptate maramureșeanul academician Ion Mihalyi de Apșa care a notat într-unul din caietele sale: „Cine caută stăpâni, slugă va muri”.
Noi, cei mici, firavi și… fricoși, ne căutăm stăpâni puternici, forțoși, acidulați hormonal, dacă se poate și de neam nobil, doar – doar s-a-ndura Cel de Sus (nu de la Bruxelles sau Moscova!) să ne țină-n liniște și pace zona de confort. Că, de!… cine are curajul să se pună cu ursul sau cu… leul (pardon, cu euro-ul)?

Asta este! Daca Uniunea ne lasă doar o viteză (și-aia mică!) și de capul nostru, musai să ne gândim la diverse escapade… artistice. Dacă tot suntem asimilați cu “boemii” Europei, păi haideți să le-arătăm ce-nseamnă libertatea! O libertate naturală, fără legume si fructe modificate genetic, fără E-uri și conservanți ucigași, fără medicamente placebo pe bandă rulantă, fără încurajarea feroce a consumului, fără silicoane de fițe, fără brand-uri sclipitoare pline de iluzii. Dar, mai ales, minunați prieteni din marginea verde a Europei, să-ncercăm să nu mai fim nici piața de vechituri a lumii „civilizate”! Avem ce să mâncăm, putem să trăim suficient de bine/ mult și să trăim așa cum știm: simplu, dar frumos! Mulți ne-ar invidia pentru asta! Dar, nu cred că vom fi lăsați de tot în pace: fraților, chiar dacă suntem pe cercul de la exterior al sistemului de referință UE, câteva exerciții spiritual – capitaliste nu ne strică nici nouă (mai avem destul lemn, uraniu, aer de „vândut”). Doar așa vom intui unde se ascunde „adevărul” din buricul Europei.

Eu, unul, m-am resemnat, dacă Franța și Germania ne garantează salamul (cu soia, că-i vegan!) minim pe economie și câte o excursie de vară în Grecia la all inclusive (pe stil ortodox), eu zic că-i suficient și putem să rămânem cu maxim viteza a doua încă 20 – 30 de ani, până când va obosi centrul dur franco – german și ne vor chema să le reînprospătăm gazonul și blazonul cu forța noastră… relativo – creativă.

Dragi concetățeni, reduceți viteza! Stop investițiilor în autostrăzi, aeroporturi, spitale regionale, etc. și, la alegere, concentric, cu Dumnezeu sau cu Darwin (pentru nostalgicii evoluționismului)… ÎNAINTE!
(Nota bene: tot înainte!… era mai bine?!…)

Ion Mariș

“Post – Truth, Post – West, Post – Order”, documentul care ne transferă o porţie generoasă de incertitudine, s-a aflat pe agenda Conferinţei de Securitate de la München, desfăşurată în perioada 17 – 19 februarie 2017 şi ne “luminează” în perspectiva potenţialelor schimbări dramatice din evoluţia lumii. Dar, vorbim despre eternele jocuri cu mănuşi din istoria omenirii, despre reguli pe care nu le respectă… cei mari.

Când oare au fost diferitele sisteme socio – politico – militare ce au fost consemnate de istorie adeptele adevărului? Care guvernare – mai mult sau mai puţin democratică – a fost exponenta purei decenţe sau a umanismului nepervertit? Sigur au fost şi unele mişcări elitiste ce au generat progres, au existat unii “despoţi” mai… luminaţi, dar, la nivel de sistem protecţionist de guvernare, dezinformarea/ ne-adevărul, a fost şi este instrumentul “magic” de control al maselor.

Se spune că… trăim într-un secol al super – manipulării şi-al dispariţiei socializării, al dezintegrării umanului şi-al implementării controlului sistemic.
Am aflat de pe surse că… se pregătesc infuzii masive de finanţări din partea miliardarului Soros pentru a sprijini o lovitură de stat condusă de ONG – uri, pentru a răsturna ordinea est-europeană democratică. Va fi adusă la putere societatea civilă – bat-o vina!
Din mesajele pe care le-am primit de la cititorii noştri virtuali vă confirmăm că…. 99,99 % dintre aceştia îşi doresc un alt tip de Preşedinte – Conducător.
Marile institute de sondare a opiniei publice au confirmat prognoza de creştere a economiei mondiale cu… XX,001%. Stop aberaţiilor! Dimpotrivă, specialiştii planetei au identificat semnale subversive de criză!
Pe cine să bănuim de… bună – credinţă?
Păi oameni buni, bogaţii planetei au sărăcit şi, filantropia – în consecinţă – s-a diminuat până la… Pământ! Se poate accesa bunăstarea, viaţa decentă dacă nu primim nişte binecuvântate… resturi?

Nu cred că ne mai miră nimic, mă refer la cei care îşi pot încorda mintea şi sunt “apţi” să judece un pic… cât de cât!
Nu ştiu în ce fel de secol trăim. Va fi sau nu va fi religios, va fi sau nu va fi ticălos, va fi sau nu va fi sfârşitul speciei umane previzibil… va fi sau nu va fi?….
Minciuna nu s-a născut în România şi nici nu este la modă doar la noi. Minciuna este azi un stil generalizat de viaţă. Era “post – truth” ne sugerează că minciuna este de fapt un mod de-a se exprima al unora dintre leader-ii noştri, susţinuţi de tehnologii adecvate, un experiment pe care-l trăim in vitro, pentru a ne alătura cobailor din lumea întreagă ce sunt satisfăcuţi de roluri pasive şi de implanturi religioase.
S-ar putea să (ne) trăim ultimele zvâcniri ale adevărului romantic, îl vom abandona ideologic şi ne vom supune… “axei răului”, a minciunii sau, mai soft spus, axei manipulării. Marea masă – imensa masă – nu mai discerne adevărul, probabil este destul de banal, plictisitor şi nu produce bani, rating, faimă, imagine, vizibilitate.
Asaltul mediatic nefiltrat, pervers, vizând în general jocuri periculoase, aduce după sine nesiguranţă şi-o angoasă socială suprarealistă cu adânci consecinţe în profilul cetăţeanului sufocat de informaţie.

Să încercăm să devoalăm: cu o regie aproximativă, cu scenarii subtile şi fără inhibiţii putem tulbura minţile mulţimilor. E vorba de manipulare şi persuasiune sau, mai “cool” spus, de tupeu şi de agresivitate!
Unde ne aflăm noi în această schemă? Unde se află clasa de mijloc, clasa de… jos? La ce să se aştepte? Spre cine să privească? Cine-i depozitarul… adevărului? De ce avem nevoie de adevăr?
Mai are sens să găsim/ previzionăm răspunsurile?
Nu! Categoric! Gândesc alții în locul nostru!
Punct !

Ion Mariş 

sursă foto: internet (Salvador Dali)

La recenta Conferință de Securitate de la München (17 – 19 februarie 2017), ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, sugera și previziona „o nouă ordine mondială democratică și justă”. Este foarte clar că Rusia se va implica, în perioada următoare, mult mai mult în jocurile geopolitice și geostrategice. Este din ce în ce mai clar că politica Moscovei de „recâștigare” a prietenilor din centrul și estul Europei va marșa pe pârghiile economice, pentru a-i apropia pe cei mai nehotărâți dintre europeni. Actuala criză de identitate europeană unionistă este momentul favorabil pentru implicarea decisivă a Rusiei. Indiscutabil, Rusia își dorește un rol care să-i readucă poziția de leader în (re)configurarea economică mondială ce va avea loc în perioada următoare. Noua ideologie, globalizarea, are tendința de-a consolida o segregare politico – economică brutală ce poate resuscita orgoliile naționaliste transcontinentale. Istoria o vor scrie, azi și mâine, nu doar… illuminati.

Și vizita recentă la Sighet a ambasadorului Rusiei, Excelența Sa Valery Kuzmin, diplomat remarcabil, se înscrie, probabil, pe noua agendă rusească de recâștigare a încrederii cel puțin a foștilor aliați. Faptul că amabasadorul a găsit căile de comunicare în primul rând cu apropiații pe criterii etnice, ne obligă să regândim și noi potențiale formule de reamorsare a colaborării pornind de la valorile comune, culturale în primul rând, ce pot oferi garanții României că mai poate spera la echidistanță din partea unui colos mondial, ce dispune de pârghii eficiente să ne… trezească la realitate.

Am apreciat, la discuția pe care a avut-o ambasadorul cu reprezentanții presei, desfășurată marți, 14 februarie 2017, politețea naturală și mai ales atenția la detaliile răspunsurilor. Fără să jignească sau să afișeze un aer de pragmatism indiscutabil, Excelența Sa a ținut să puncteze ferm și părerea oficială vis a vis de relațiile noastre “nefirești” privind securitatea în regiune.

Întrebându-l despre “nota” pe care domnia sa ar acorda-o relațiilor ruso – române actuale, am aflat că NATO rămâne totuși “cuiul” ce deranajează și incomodează discuțiile bilaterale. NATO, în viziunea domniei sale, nu a fost prezentă în momentele fierbinți din istoria recentă a României, dar aduce blocaje consistente – în concordanță cu strategiile inflexibile pe care le-a impus, cel puțin până în acest moment – în relațiile paneuropene firești, atrăgându-ne, deocamdată, dezavantaje economice. Oricum, șansa și salvarea noastră pot fi relațiile cultural – artistice ce țin nestinsă prietenia româno – rusă la nivel comunitar.

O altă nedumerire a mea vizând fluxul de turiști ruși nesemnificativ spre România (considerată de domnul ambasador o țară cu istorie și obiective turistice foarte interesante) mi-a adus o sugestie la fel de fermă: dacă ne dorim vizibilitate dinspre Rusia e de dorit să vorbim…. rusește și să țintim precis imensa piață rusă! O concluzie simplă: trebuie să ne promovăm mult mai bine și să luăm la modul serios în considerare faptul că Rusia poate înghiți orice… produs „Made in Romania”.

Dacă Germania tratează cu multă condescendență relația cu Rusia, nu văd de ce nu am putea și noi să gândim în special pe criterii economice și să facem pași spre un parteneriat favorabil nouă. Trebuie să ne învingem prejudecățile și să acceptăm că nu suntem atât de puternici – cu toate scuturile ce ne induc senzația de siguranță – încât să ne permitem dușmani de talia Rusiei.

Ion Mariș

Tabăra de pictură de la Târgu Lăpuș (2016) ne-a prilejuit o întâlnire cu arta, ne-a oferit ocazia de a-i înțelege pe artiștii participanți și, mai ales, bucuria să-i ascultăm colorând… cuvintele.

sursă foto: internet