„Omul învățat crede că nu știe nimic; ignorantul crede că știe totul.” (Laozi – Daodejing)

Trebuie să „acceptăm” sincer realitatea zilelor noastre! Nu mai ascultăm! Nici măcar nu avem răbdarea să așteptăm – politicos – să termine celălalt, ca să-l contrazicem, să-l corectăm, să-l anulăm. Trăim într-o societate în care dialogul a fost înlocuit de ură, iar conversația de… dispută. Fiecare opinie este o declarație de război, fiecare diferență de viziune este tratată ca o insultă personală. Agresivitatea nu mai este o excepție, ci regula. Iar faptul că ne-am obișnuit cu ea spune mai multe – poate – despre noi decât despre contextul în care trăim.

Nu mai ascultăm pentru că ascultarea presupune „oboseală”, efort. Presupune să te debarasezi de parti-pris-uri, să te așezi lângă celălalt, să accepți ideea inconfortabilă că nu ești deținătorul adevărului absolut. În schimb, preferăm reacția rapidă, replica tăioasă, verdictul definitiv. Ne place să credem că suntem „războinici”, „autentici”, „fără limite”. În realitate, suntem adesea doar nepoliticoși și grăbiți. Agresivitatea este masca sub care se ascunde incapacitatea de a dialoga.
Spațiul public a devenit o arenă. Pe rețelele sociale, în mass-media, în viața de zi cu zi, tonul este același: fanatizat, răstit, agresiv. Nu mai există nuanțe, ci doar tabere. Ești „cu noi” sau „împotriva noastră”. Această logică primitivă, tribală, a distrus ideea de solidaritate. Nu ne mai pasă de oameni, doar de „angajamente”. Nu ne mai solidarizăm cu cei vulnerabili, ci cu cei care ne confirmă propriile convingeri. Solidaritatea a fost confiscată de ideologie și transformată într-un instrument de forță brută.
În acest climat, respectul a devenit… suspect. Respectul pentru celălalt, respectul pentru reguli, respectul pentru experiență este… desuet. Înțelepciunea este ridiculizată, pentru că nu este spectaculoasă. Nu strigă, nu provoacă, nu adună like-uri, vizualizări! Educația este tratată ca o aroganță, iar bunul simț – ca o formă de conformism. Trăim paradoxul unei societăți care se declară liberă, dar care refuză să accepte orice formă de autoritate intelectuală sau morală. Oricine știe ceva „se crede superior”, oricine vorbește cu bun simț, articulat, „are interese ascunse”.
Am ajuns să confundăm una dintre regulile democrației, egalitatea de drepturi, cu egalitatea de competențe. Faptul că avem cu toții dreptul la opinie nu înseamnă că toate opiniile sunt la fel de bine fundamentate. Orice apel la cunoaștere, la analiză critică, la studiu, la experiență este întâmpinat cu suspiciune sau ostilitate. De ce să ascult pe cineva care a citit, a studiat, a trăit, când pot avea propria părere, formulată în grabă și apărată cu… tupeu?

Argumentarea, în sensul ei autentic, aproape că a dispărut. Nu mai argumentăm pentru a clarifica, ci pentru a învinge, pentru a distruge. Nu mai căutăm adevărul, ci confirmarea. Argumentul este folosit ca armă, nu ca o conexiune umană firească. Atacul la persoană a devenit mai eficient decât analiza ideilor. Ironia, sarcasmul, batjocura au luat locul raționamentului. Este mai simplu să ridiculizezi decât să demonstrezi, mai comod să discreditezi decât să înțelegi.
Bunul simț, această formă „tradițională” de civilizație, este tratat ca o piedică. A fi politicos înseamnă, în ochii multora, a fi slab, a fi inadecvat „zilelor noastre”. A te exprima cu grijă este considerat un semn de ipocrizie. Limbajul violent este justificat prin „sinceritate”, iar lipsa de respect – prin „libertate de exprimare”. Dar libertatea fără responsabilitate nu este libertate, ci… dezordine și destructurare. Iar haosul favorizează întotdeauna agresivitatea, nu dialogul.

Acceptarea este cuvântul cel mai greu de asumat într-o lume obsedată de „certitudini”. A accepta diferența nu înseamnă a renunța la propriile valori, ci a recunoaște că ele nu sunt singurele posibile. Dar acest exercițiu de maturitate este din ce în ce mai rar. Preferăm să ne baricadăm în convingerile noastre „înghețate” și să atacăm tot ce le amenință. Ne simțim mai siguri când urlăm – înjurăm decât când reflectăm. Mai puternici când excludem decât când includem.

Problema nu este că oamenii au devenit mai vocali, ci că au devenit mai puțin dispuși să asculte. Nu lipsa de opinii definește secolul XXI, ci lipsa de răbdare, de empatie, de respect. Agresivitatea nu este un semn de forță, ci de slăbiciune. Strigăm/ țipăm pentru că nu știm să argumentăm. Atacăm pentru că nu știm să acceptăm. Disprețuim pentru că nu știm să „vedem”, să înțelegem. Ne baricadăm într-o formă de „captivitate mentală” indezirabilă.

„Ascultăm. Argumentăm. Acceptăm.” ar trebui să fie mai mult decât un „stil de viață”. Ar trebui să fie un test de normalitate. Câți dintre noi mai sunt dispuși să asculte cu adevărat? Câți mai pot argumenta fără să jignească? Câți mai pot accepta fără să se simtă discreditați, amenințați? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt confortabile, dar sunt necesare. Pentru că fără ele, vom continua să trăim într-o societate zgomotoasă, agresivă și profund dezbinată.

Vă propun un test „simplu”, o atitudine „simplă”. Să coborâm tonul, să ne ridicăm nivelul cunoașterii și să ne amintim că spațiul public nu este un câmp de luptă, ci un loc al comuniunii onorabile.
Hmmm! Aproape imposibil?!…

Ion MARIȘ

Foto: Vida GHEZA – grupul statuar „Sfatul bătrânilor” (Baia Mare)

În ultimele săptămâni sighetenii au observat transformarea exterioară „neobișnuită” a unei clădiri de pe strada Gheorghe Șincai, aflată la câteva zeci de metri de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Schimbarea spectaculoasă a atras curiozitatea multora și a generat numeroase întrebări despre ce urmează să apară în acest spațiu.
Pentru a afla mai multe despre proiectul MiM – Muzeul Imaginației Maramureș – am stat de vorbă cu tânărul antreprenor băimărean Matei Țiboc, inițiatorul și finanțatorul acestei investiții private. Am discutat despre concept, motivație, impactul potențial asupra orașului nostru și direcțiile de dezvoltare.

Ion Mariș (I.M.): Cum a apărut ideea Muzeului Imaginației Maramureș și ce v-a determinat să o implementați în Sighetu Marmației?
Matei Țiboc (M.Ț.): Ideea a pornit din dorința de a aduce în Maramureș un tip de experiență vizuală care este foarte apreciată în orașele din Europa și din lume. Sighetu Marmației are un potențial turistic important, dar lipsea o atracție interactivă, accesibilă tuturor vârstelor. Aici am simțit că un astfel de proiect poate contribui real la diversificarea ofertei culturale și turistice.

I.M.: Cine sunt „actorii” din spatele conceptului?
M.Ț.: Proiectul este o investiție privată pe care o coordonez personal. Am lucrat cu o echipă de design și producție vizuală care m-a ajutat să transform ideile în zone și instalații vizuale concrete. Fiecare element este creat special pentru spațiul de la Sighetu Marmației.

I.M.: Cum definiți „imaginația” în contextul experienței pe care o propuneți vizitatorilor?
M.Ț.: Imaginația este libertatea de a vedea mai mult decât ceea ce există în fața ta. Muzeul provoacă fiecare vizitator să se joace cu perspectiva, cu dimensiunea și cu realitatea, într-un mod relaxat și accesibil.

I.M.: Cât de mult v-ați inspirat în crearea acestui muzeu de la alte muzee sau locații experiențiale din România sau din străinătate?
M.Ț.: Am studiat multe concepte similare din Europa, Statele Unite și Asia. Am luat ce funcționează bine la nivel internațional și am adaptat la spațiul de aici, astfel încât MiM să aibă propria identitate și propriul stil.

I.M.: Ce „mostre” imaginative se vor găsi în muzeu?
M.Ț.: Vizitatorii vor descoperi iluzii optice, instalații vizuale, perspective imposibile și zone configurate pentru fotografii spectaculoase. Spațiul este structurat pe două nivele, cu pereți modulari, astfel încât elementele să poată fi actualizate și completate în timp.

I.M.: Muzeul Imaginației presupune multă inovație. Care este rolul tehnologiei în experiența finală?
M.Ț.: Tehnologia ne ajută în proiectarea efectelor vizuale și în integrarea luminilor, dar esența muzeului este interacțiunea directă cu spațiul. Oamenii se bucură mai mult când nu există o barieră tehnologică între ei și experiență.

I.M.: Pentru cine și cărui public se adresează Muzeul Imaginației? Copii, adulți  sau… oricine simte nevoia să viseze puțin?
M.Ț.: Muzeul este pentru toată lumea. Copii, adolescenți, familii, turiști, grupuri școlare. Este un loc în care vii să te relaxezi, să te distrezi și să te surprinzi. Și am observat un lucru interesant: adulții sunt cei care se bucură cel mai sincer.

I.M.: Cum credeți că va „schimba” muzeul atmosfera orașului și viața culturală din Sighet, mai ales în contextul aniversării a 700 de ani, de anul viitor?
M.Ț.: Este un an important pentru Sighet, deoarece orașul marchează 700 de ani de la prima sa atestare documentară – un moment cu o încărcătură simbolică pentru întreaga comunitate. MiM nu vine să înlocuiască nimic din ceea ce există deja, ci să completeze într-un mod diferit oferta orașului. Cred că o atracție creativă, accesibilă tuturor vârstelor, poate aduce un plus de energie și un motiv suplimentar pentru localnici și turiști să petreacă timp în Sighet într-un an atât de special.

I.M.: Ce provocări ați întâmpinat în procesul de planificare – implementare și cum le-ați depășit?
M.Ț.: Au fost multe detalii tehnice, multe ajustări și multă organizare. Am lucrat etapizat, cu răbdare, alături de profesioniști din domeniu. A fost un proces intens, dar foarte frumos.

I.M.: Ce impact economic estimați că va avea muzeul?
M.Ț.: MiM poate genera trafic turistic și poate susține indirect afacerile locale – de la restaurante și cafenele până la unități de cazare și alte servicii. Este o investiție privată care rămâne în oraș și lucrează pentru economia locală.

I.M.: Aveți deja o perioadă estimativă pentru deschidere? Ce surprize pregătiți pentru primele zile?
M.Ț.: Suntem foarte aproape de final. Deschiderea va fi simplă și naturală. Vrem ca oamenii să intre, să exploreze și să se bucure de experiență fără artificii și fără scenarii complicate.

I.M.: Cum vedeți evoluția muzeului în următorii 3 – 4 ani?
M.Ț.: Ne dorim să adăugăm treptat elemente inspirate din Maramureș – din istoria, cultura și tradițiile locurilor – astfel încât muzeul să devină o atracție emblematică a zonei. Dezvoltarea va fi organică, în ritmul potrivit.

I.M.: Un mesaj pentru sigheteni…
M.Ț.: Vă invit cu drag să descoperiți MiM. Este un proiect construit cu respect pentru oraș și cu dorința sinceră de a aduce o experiență frumoasă și accesibilă comunității.

I.M.: Vă mulțumesc pentru disponibilitate și… mult succes!
M.Ț.: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ

Miercuri, 29 octombrie 2025, pornim spre Budapesta.
Vom face o „joncțiune” artistică între Sighet și Budapesta, o oportunitate care prefațează semnarea documentelor de înfrățire dintre Sighet și Etyek (Ungaria), o localitate de aprox 5000 de locuitori, aflată la aproximativ 28-30 km de capitala Ungariei. Localitatea Etyek este situată spre sud-vest de Budapesta, la poalele dealurilor viticole din regiunea Etyek-Buda. Este o zonă cunoscută pentru podgoriile și cramele sale – supranumită adesea „micuța Toscana a Budapestei” – dar și pentru Etyekwood, studiourile de film ale Korda Studios, unde s-au filmat multe producții internaționale.

În urmă cu câteva săptămâni – surpriză! – ne-a parvenit invitația. Sculpturile lui Ion Bledea vor fi expuse tocmai în Budapesta, la Muzeul Maghiar de Științele Naturii (A Magyar Természettudományi Múzeumba).

Pornim spre Budapesta, însoțindu-l evident pe Ion Bledea, în „grădina” căruia, în urmă cu un an, primarul Etyek-ului, dl. Tamás Zólyomi, a acceptat provocarea-propunere pe care i-am făcut-o de-a îl invita pe „Sculptorul Nordului” să verniseze o expoziție în județul Fejér. Suntem cu un autovehicol „alimentat” și cu artă, încărcat cu 25 de lucrări (sculpturi), afișe, pliante, albume. Vom fi – până destinația finală – în legătură permanentă cu d-na Maria Konya și fiul ei, Istvan (Ștefan) Bojoga, cei care de mult timp s-au străduit să genereze un parteneriat al Sighetului cu o localitate din Ungaria și care au primit un răspuns pozitiv din partea primarului municipiului nostru.

Vremea este plăcută, pornim dimineața un pic după ora 8:00, un soare încântător – curtenitor ne însoțește după ce pătrundem pe teritoriul Ungariei iar cea mai mare distanță spre Budapesta o parcurgem pe autostradă; visăm la vremurile când România va fi „împânzită” de drumuri de mare viteză, când vom avea cel puțin 2000 de kilometri executați și toată Europa ne va invidia. Rulăm aproape fără oprire pentru a ne încadra în timp. La kilometrul 60 de pe autostrada M3 – pentru a nu rata sosirea la locul expoziției – primim „antemergător” echipa Konya – Bojoga și ajungem la fix  la Muzeul Maghiar de Științele Naturii.
„Preluăm” sala, transferăm lucrările și începem să aranjăm sculpturile (unele de dimensiuni mai mari) în pozițiile finale.

După aproximativ o oră de efort, ajutați inclusiv de simpaticul tânăr Răzvan, conducătorul auto care ne-a dus în siguranță la destinație (pe noi și lucrările), totul este pregătit! Afișele sunt la locul lor, pliantele și albumele așteaptă vizitatorii, noi – mai ales sculptorul Ion Bledea! – suntem conectați la emoția vernisajului de a doua zi, și… ne îndreptăm spre Etyek unde ne așteaptă gazdele și unde ne vom întâlni cu delegația Primăriei Sighet.

VA URMA!

Ion Mariș

Miercuri, 22 octombrie 2025, la sala Radio din Sighetu Marmației, a fost prezentată – pentru a doua oară în municipiul nostru – unui public format în majoritate din elevi, o expoziție care conține secvențe din viața unor familii evreiești care au fost supuse tragediei Holocaustului și-a suferințelor generate de cel De-al Doilea Război Mondial.

Expoziția „Am învins” de fapt conectează trecutul violent cu prezentul sinuos și trage un semnal de alarmă în privința potențialelor pericole ale viitorului.

Persoanele din fotografiile expuse în cadrul expoziției au trăit și au conviețuit cu celelalte etnii în județul Maramureș dar discriminarea, intoleranța, ignoranța, fanatismul au condus la ororile din ultimul Război Mondial.

„Am învins” este un omagiu adus curajului și eroismului supraviețuitorilor Holocaustului, în aceste zile când au loc Zilele Europene ale Culturii Evreiești (European Days of Jewish Culture).

Au avut intervenții în cadrul acestui eveniment Ioana Popovici (Radio România Sighet), Mirela Buftea (a transmis mesajul primarului Sighetului), David Liberman (președinte Comunitatea Evreilor din Sighet), Marius Voinaghi (profesor la CNDV), Peninah Zilberman (președinte Fundația Tarbut), Robert Cotos (președinte Asociația Maramureș Heritage) și Ion Mariș (moderator – „Salut, Sighet!”).

Organizatorii expoziției: Fundația Tarbut și Asociația Maramureș Heritage.

Expoziția va putea fi vizitată în perioada 22.10.2025 – 21.11.2025.

Salut, Sighet!

Foto: Marius Voinaghi

O nouă apariție editorială a anului 2025 la Editura Valea Verde din Sighet este volumul semnat de Brîndușa OANȚA: „GENERAȚII FAȚĂ-N FAȚĂ” (editor – Ion Mariș, lector de carte – Sebastiana Joicaliuc, design copertă & tipar –  Aska Grafika).

Lansarea cărții va avea loc în prima parte a lunii octombrie.

***

Brîndușa Oanță (născută la Sighetu Marmației, la data de 24.03.1974) predă de aproape trei decenii limba latină și limba română la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației, liceul pe care l-a absolvit și care i-a devenit, în timp, spațiu al memoriei, al rostirii și al fidelității. Formată în spiritul filologiei clasice la Universitatea „Babeș-Bolyai” (Cluj-Napoca), cu un masterat în politici publice la Universitatea din București, a îmbinat mereu rigoarea cuvântului cu vocația dialogului și a implicării civice.

Este co-autoare a volumului #CNDV100 – Convorbiri, mărturisiri (Editura Valea Verde Sighet, 2019), coordonator al site-ului de informație și atitudine www.salutsighet.com (din 2016), realizator de emisiuni radio, promotoare a educației media și a proiectelor culturale adresate tinerei generații.
În tot ce face, crede în puterea întrebării sincere, în eleganța limbajului bine folosit și în rostul adevărat al școlii: acela de a conecta oameni și sensuri între generații.

Salut, Sighet!

La sfârsitul anului trecut Asociația Valea Verde din Sighet a primit acceptul Ocolului Silvic „Mara” Sighet pentru a demara reabilitarea potecii de pe Solovan, care duce spre platoul din vârful dealului. În urma constatărilor că există porțiuni foarte deteriorate, alunecoase, improprii pentru o plimbare „mai ușoară” spre Vârful Solovanului – altădată un loc de relaxare și punct de belvedere a împrejurimilor Sighetului – un grup de inițiativă din cadrul asociației a decis asumarea acestui proiect important pentru locuitorii orașului nostru.

Am beneficiat de sprijinul unor sponsori și voluntari inimoși, s-au procurat (prin sponsorizare!) materialele necesare (contratrepte și țăruși din lemn etc.), care respectă cerințele impuse de reglementările valabile pentru situl Natura 2000 – Valea Izei și Dealul Solovan (Sit de Importanță Comunitară – SCI având codul ROSCI0264) și… în prima parte a lunii august 2025 am început munca la primele trepte.

Am continuat  cu alte câteva trepte și ne dorim – evident că totul depinde de vreme și de voluntarii care ni se vor alătura pe parcurs – să ajungem până pe platou cel târziu până în luna mai a anului viitor. Vom monta aproximativ o sută de trepte „eco”, doar lemn (sponsorizare) și piatră de acolo din zonă, care vor fi plasate pe porțiunile mai greu accesibile și vom fixa – acolo unde va fi nevoie – și mâna curentă pentru a ușura ascensiunea turiștilor și a facilita plimbarea. Cu cele câteva trepte amenajate marți, 16 septembrie 2025, am ajuns la un total de 20 de trepte (la două trepte – conform unui „obicei tradițional” – s-au furat din păcate scândurile–contratreaptă, dar au fost înlocuite de către noi).

Vom numi poteca astfel reabilitată Solovan – Sighet 700, pentru a marca și în acest fel cei 700 de ani de la atestarea documentară a Sighetului.

Debutul acestui proiect a fost susținut – evident prin muncă voluntară… la fața locului! – de către Dani Murczko (responsabilul acțiunii), Ticu Bogdan, Zoli Navodarszky, Ștefan Tivadar, I. Mariș dar și  logistic – informațional de către Doina Balazs (președinta asociației), Arina Haranguș, Crina Lihet.

Am primit mesaje și semnale că ni se vor alătura și alți voluntari, de aceea acest proiect al Asociației Valea Verde îl vom finaliza pentru a demonstra că implicarea societății civile poate constitui un semnal că… nu sunt puțini cei cărora le pasă de Sighet.
Resursele proiectului nostru sunt desigur limitate, este o inițiativă privată, dar poate că acest început este și impulsul de-a contribui mai ales prin voluntariat, atât cât se poate, la schimbarea imaginii orașului nostru și de-a rămâne… împreună!

Ion Mariș

Sâmbătă, 13 septembrie 2025, sculptorul ION BLEDEA și-a invitat prietenii la a opta ediție a întâlnirilor anuale… ÎN GRĂDINA LUI ION.

Mulți prieteni, mulți iubitori de artă, s-au bucurat de o „altfel” de grădină, verdele naturii fiind „pigmentat” cu 38 de lucrări de sculptură, figurativă și non figurativă, care s-au integrat perfect, pentru o zi, într-o mostră de simbioză firească natură – artă și – mai ales – o mostră a naturaleței artei.
Plimbându-ne printre lucrările „răsărite” în curtea familiei Bledea am putut lăsa imaginația să „zboare”, am (re)găsit oaza de frumusețe care ar trebui cunoscută și „adoptată” de întreaga comunitate, un exemplu de dăruire – dedicare pasiunii de-o viață, creației.
Această ediție a marcat – în mod fericit – și cei cincizeci de ani de când sculptorul Ion Bledea și soția lui, Maria, „cultivă” o căsnicie durabilă, își îngijesc grădina familiei cu sufletul, fiind mereu preocupați și de împărtășirea bucuriei de a fi, împreună cu prietenii.

Vă invit să vizitați virtual grădina de poveste și de… povestit:

La mulți ani și multe alte zeci de ediții familiale, în grădina – model care a devenit o tradiție a Sighetului!

Text, foto & video: Ion Mariș

În fiecare an, la început de toamnă, Zilele Europene ale Culturii Evreiești, inițiate în anul 1999 de către Asociația Europeană pentru Conservarea și Promovarea Culturii și Patrimoniului Evreiesc (AEPJ), oferă comunităților din întreaga Europă ocazia de a-și îndrepta atenția spre un patrimoniu istoric și cultural multisecular, bine integrat în identitatea continentului.
Ediția din 2025, centrată pe tema “People of the Book”/ „Oamenii Cărții” (a debutat la 7 septembrie 2025 și continuă până la finalul lunii noiembrie), se desfășoară sub semnul dialogului intercultural și al redescoperirii rădăcinilor și a prilejuit un eveniment interesant în orașul nostru, Sighetu Marmației, un loc aparte în această rețea europeană a memoriei și culturii.

Sighetu Marmației are o bogată istorie multietnică, a fost vreme de secole un punct de întâlnire al culturilor română, maghiară, evreiască și ucraineană. Comunitatea evreiască locală, atestată încă din secolul al XVII-lea, a jucat un rol esențial în dezvoltarea vieții economice, sociale și culturale a orașului. Până la tragedia Holocaustului, evreii reprezentau o parte însemnată din populația Sighetului, iar sinagogile, școlile și tipografiile lor animau viața publică.

Astăzi, deși comunitatea evreiască locală s-a diminuat drastic, moștenirea ei spirituală, culturală și memorială este prezentă prin monumente, instituții și prin personalitățile pe care Sighetul le-a dat lumii, de la laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel, până la scriitori, medici și intelectuali care nu și-au negat originile maramureșene în diaspora.

Evenimentul organizat joi, 11 septembrie 2025, la Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” din Sighet a avut o dublă dimensiune, recuperarea memoriei și revitalizare culturală, constând într-o donație de carte evreiască făcută Bibliotecii Municipale Sighet de către doamna Peninah Zilberman. Prin acest gest, doamna Zilberman a dorit să marcheze Zilele Europene ale Culturii Evreiești și să ofere comunității locale acces la resurse culturale suplimentare care să îmbogățească memoria colectivă. Colecția donată cuprinde volume de literatură și memorialistică care deschid căi spre o mai bună înțelegere a universului evreiesc.

Donația de carte nu este doar o contribuție la patrimoniul bibliotecii, ci și o invitație la dialog, fiecare volum fiind o conexiune între trecut și prezent, între comunitățile de ieri și cititorii de azi, oferind șansa ca tradiția evreiască să rămână vie în spațiul cultural sighetean. Într-un oraș unde Holocaustul a lăsat răni adânci, asemenea gesturi au valoare de reparație simbolică și de reafirmare a legăturilor cu patrimoniul material și imaterial al comunității evreiești.

La eveniment au participat intelectuali sigheteni, având scurte intervenții Crina Delia Șerba (reprezentant Biblioteca Municipală „Laurențiu Ulici” Sighet), Peninah Zilberman (președinta Fundației Tarbut), David Liberman (președintele Comunității evreiești din Sighet), Alina Marincean (manager Departamentul pentru  Zilele Europene ale Culturii Iudaice – Asociația Europeană pentru Conservarea și Promovarea Culturii și Patrimoniului Evreiesc Barcelona) și Ion Mariș (Editura Valea Verde & publicația „Salut, Sighet!”).

Discuțiile s-au focalizat pe aportul și contribuția intelectualilor evrei născuți la Sighet, dar și din alte arii geografice, la îmbogățirea culturii europene. Au fost făcute și propuneri pentru „descinderea bibliotecii” (prin reprezentații instituției) în școlile și liceele orașului nostru, pentru o abordare mult mai „vie” și interactivă  a istoriei și – nu în ultimul rând – pentru asigurarea unei educații civice adecvate secolului XXI.

Ion MARIȘ

Foto: Florian Szabo

De 60 de ani japonezul Miya KOSEI pășește cu drag pe pământul țării noastre și al Maramureșului.
La 60 de ani de la prima lui descindere pe plaiurile noastre i-a fost oficializată definitiv „cetățenia” sigheteană și implicit… maramureșeană.
În anul 1965 a ajuns la Iași și la doar câteva luni se îndrepta spre Nordul țării, spre Maramureșul de care se va îndrăgosti iremediabil.
A ajuns la frumoasa vârstă de 88 de ani (s-a născut la Tokyo în 1937) și la peste 200 de vizite în România și continuă să fie o prezență constantă în fascinanta lume a Țării noastre.
A publicat cărți, albume (poezie, filosofie, eseistică etc.), dar mai ales a imortalizat Maramureșul în sute de mii de instantanee.
A străbătut Țara Maramureșului, mai mult pe jos, a dormit la cunoscuți și necunoscuți dar, în primul rând, și-a făcut mulți prieteni.

Prin anii `80 auzisem de japonezul care vernisase o expoziție foto în Franța (și/ sau Japonia) cu imagini maramureșene. Miya Kosei era – pentru trăitorii din acea perioadă – o prezență exotică, inedită, surprinzătoare. Iar el, se apropia din ce în ce mai mult de spiritul locurilor de poveste pe care le-a promovat cu pasiune.
A transpus (inițial pe film clasic), secvențe de viață, bucurie, tristețe, obiceiuri și tradiții (a participat la multe ediții ale Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă) pe care le-a „extras”, cu ochi de artist, preponderent din lumea rurală a Maramureșului.

După „normalizarea” din anii `90, a început să promoveze constant țara și zona noastră prin expozițiile care s-au succedat rapid: Maramureș, Linz, Nordico Stadtmuseum, 1994; Rumänische Rhapsodie, Viena (Kit-see), Ethnographisches Museum Rathaus, 1996; Rapsodia Romena, Venetia, Palazzo Correr, 1997; La Roumanie des quatre saisons. Le Maramures photographié par Kosei Miya, Paris, Musée de l’Homme, 1998; Maramures, New York, East and West Gallery, 1999; Transilvania mea, Sibiu, Festivalul Astra Film, Casa de Cultură a Sindicatelor, 2007; Maramures, Auckland, Green Gallery, 2012; Maramures – la vie, les hommes, Beauvais, Théâtre du Beauvais, 2014; Maramures – Authentic Life, Ekaterinburg, Philharmonie, 2015; Romania, Yujinosahalinsk, Puppet Theatre, 2015; Europe of Europe – Folclor românesc, Yokohama, 2016; Maramureș – centrul lumii, Sighet, 2024; Maramureșul, mijlocul lumii, Slatina (Ucraina), 2025.

O parte din fotografiile lui Miya KOSEI, alb-negru și color, s-au „transferat” în splendide albume care au ajuns în toate colțurile lumii. Și în toate albumele devoalează privitorilor frumusețile noastre, locale și naționale, văzute de un artist sensibil care afirma: „Am încercat să rețin obiectele cu inima. Mai multe decenii am încercat să surprind mai degrabă lucruri invizibile.”
Titlurile albumelor spun totul despre subiectele lui de suflet: „Romanian Rhapsody (Tokio, 1986), „Europa Orientalis – Romanian Red Rose” (Tokio, 1991), „La Roumanie des quatre saisons” (Paris, 1997); „Maramureşul” (Bucureşti, 2000), „Romanian Anthem – Europe of Europe” (Tokyo, 2002), „Romania – People, Alcohol, Songs” (Tokyo, 2002), „The People of Sheep and Fir” (Tokyo, 2007), „Song of the Sheep and the Fir” (Tokyo, 2008), „Maramureş – In a Small Village in Romania” (Tokyo, 2008), „Maramureșul meu/ My Maramureș” (Cluj-Napoca, 2015), „Maramureș, centrul lumii/ Maramures the Center of the World” (Cluj-Napoca, 2016) etc.

Cunoscându-i dedicarea și aportul lui la promovarea internațională a țării noastre și a Maramureșului am considerat că nu este normal ca artistul Miya Kosei să lipsească din galeria Cetățenilor de Onoare ai Sighetului. Am transmis propunerea primarului Sighetului, dl. Vasile Moldovan, care a inițiat proiectul de hotărâre iar Consiliul Local Sighet, în ședința de Joi, 28 august 2025, a votat în unanimitate acordarea titlului.
A fost o zi frumoasă, așteptată de cei care-l cunoaștem pe Miya Kosei, în care s-a „validat” aportul celui care se consideră „pe jumătate moroșan” la diseminarea imaginii lumii noastre (partea autentică, mai puțin cunoscută) pe plan mondial.

La mijlocul lunii viitoare (septembrie 2025) Miya Kosei va avea o expoziție la Focșani și apoi va ajunge la Sighet pentru a-și prelua distincția: CETĂȚEAN DE ONOARE AL SIGHETULUI!
Te așteptăm la Sighet, în Maramureș, aici în „centrul lumii”, așa cum consideri și poziționezi sincer, în context global, acest tărâm.

Felicitări, prietene Miya Kosei!

Ion Mariș

Nu, nu este despre… „a fost odată ca niciodată!”… începutul unor povești/ întâmplări de altădată devenite doar… amintiri (situații specifice zilelor noastre). Este despre… a fost odată și continuă și azi!

O categorie aparte și destul de „galonată” era să fii „șurubar” înainte de schimbarea de regim din 1989, dar și după acel an cutremurător pentru țara noastră. Cei care au muncit la Întreprinderea Mecanică Sighet (unde se produceau organe de asamblare) și/ sau la actuala SC Mecanica Sighet SA (cu același profil) s-au întâlnit să aniverseze cei 50 de ani de existență neîntreruptă a fabricii. Au fost aproape 150 de Oameni, sosiți din toate colțurile țării, unii chiar din străinătate (Franța, Israel, SUA etc) pentru a se bucura de reîntâlnirea colegilor, prietenilor, unii revăzându-se nu „doar” după câțiva ani ci după zeci de ani. Zâmbete, îmbrățișări, priviri nedumerite, bucuria recunoașterii tinerelor chipuri de altădată acum încărcate de un număr de ani.

La această întâlnire de/cu suflet au concurat exemplar actualii conducători ai SC Mecanica Sighet SA (Claudiu Prodan – manager și Tania Maier – Prodan împreună cu familiile), care au punctat aniversarea cu însemnele specifice, persoanalizate, ale profilului… șurubăresc.
Au avut scurte intervenții și foștii directori, Voicu Chioreanu (cel care a contribuit la actul de naștere al întreprinderii, în anul 1975) și Mircea Sechel dar și prefațatorul uneia dintre cărți, scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea (având alt tip de conexiune cu Mecanica Sighet SA).

A fost nu doar aniversare ci și o comemorare a celor plecați la ceruri de-a lungul anilor, a celor care au contribuit – la nivelul fiecăruia de competențe – la existența acestei unități aparținând industriei construcțiilor de mașini.
S-ar putea scrie multe pagini despre fiecare fost „șurubar” și despre traseul pe care l-a urmat fiecare dar și despre cei care n-au mai fost prezenți și pentru care s-a ținut un moment de reculegere.

Prietenia, amintirile (predominant cele bune) au contat pentru numeroșii participanți.

Evenimentul (16 august 2025) a fost – probabil – unic la nivelul țării. Au fost lansate, în fabrică, două cărți scrise de foștii „șurubari” (Gheorghe Mihăiescu – „Vibrochenul și Veverița” și Ion Mariș – Cu spatele la Centru”), cărți tipărite la singura tipografie din Sighet (Aska Grafika, deținută tot de un „șurubar”, Laci Kadar). Pentru a completa ineditul evenimentului au fost expuse și câteva sculpturi „semnate” de Ion Bledea (trecut și el prin „școala” organelor de asamblare). Din păcate – din motive obiective – un alt fost „metalist” nu a putut participa la întâlnirea noastră, deși ne-am fi dorit și o mică expoziție cu lucrări de artă de-ale lui. Mă refer, și nu știu câți cunosc aceste „detaliu”, la prietenul Attila Cosovan, sigur unul dintre cei mai realizați dintre noi toți, ajuns profesor universitar la cea mai prestigioasă universitate din Bundapesta (Universitatea Corvinus).

Un scurt video „memento vitae” de la întâlnire puteți urmări în continuare:

Ce poți gândi, cum „justifici” traseul ulterior, după un număr de ani petrecuți, lăsați în urmă, într-un loc de muncă? „Justificarea”  a constituit-o prezența neașteptat de mare la întâlnirea șurubarilor. Ne-am bucurat de revedere, de cei care au considerat că este importantă marcarea jubileului, am ascultat gândurile și amintirile devoalate ad-hoc, ne-am bucurat că mai sunt tineri sigheteni care și-au asumat implicarea (atât de evitată) în producția industrială și că „fabrica de șuruburi” a fost și este o pepinieră de… OAMENI!

Foto & Video & Text: Ion Mariș
(fost inginer „șurubar”)