Volumul „Eugen MIHALJEK – un  AS de… 66 de puncte” este dedicat celui mai titrat antrenor sighetean de tenis de câmp, care își aniversează ziua de naștere în 06 septembrie.
Volumul este îngrijit de Ion Mariș și Liviu Șiman, (tipărit la Aska Grafika, design copertă mixAD.ro), apare la Editura Valea Verde și va fi lansat marți, 06 septembrie 2022.

Salut, Sighet!

Semnalăm o nouă apariție editorială la Editura „Valea Verde” din Sighet. Este vorba despre volumul „Amurgul – poem în proză”, autor, Paul Romaniuc, apărut în urmă cu câteva zile.

Prefața volumului este semnată de editorul Ion Mariș și prof. dr. Gheorghe Andrasciuc.

Salut, Sighet!

De șase ani, în fiecare vară, ne dăm întâlnire… în grădina lui Ion (Ion Bledea, sculptorul). Pe la orele amiezii, când – de obicei – și soarele face parte din public (un numeros grup de prieteni, „degustători” de artă), ne-am bucurat de expoziția inedită pe care (con)Cetățeanul de Onoare al Sighetului ne-a oferit-o generos (Sâmbătă, 13 august 2022), pentru a ne convinge că artistul – în general – iese mereu la lumină. Lumină amplificată desigur, în acest an, de strălucirea celor 34 de lucrări (12 dintre ele „născute” în 2022) expuse pe gazonul – „simeză”, adaptat unui spectacol mai complex ce a inclus, pe lângă obișnuitele discuții informale, și co-participarea – firească – a soției artistului la „instalația” artistică de pe strada Bradului.

Grădina lui Ion (Bledea) este un model de proiect cultural, asumat în mod particular, pentru a degreva – nu-i așa?! – zona publică de cheltuieli „neeligibile”. Oricum, lucrările lui Ion Bledea se pretează expunerii în spații ample, aerisite, neaglomerate, privitorul având astfel ocazia să „cerceteze” din toate unghiurile posibile creațiile celui mai galonat sculptor local. La o vârstă frumoasă, Sculptorul Nordului, cum l-am numit (spre nedumerirea unor „competitori”) într-un album apărut în anul 2019, are o energie fantastică, și-a amplificat, cizelat și nuanțat (artistic) temele abordate, având deja o legătură mistică cu materia primă: lemnul. Ion nu risipește lemnul, nu-l „consumă”, el dă viață și nume lemnului care – în/ din mâinile lui – se transformă în personaje, simboluri, taine, bucurii.

Sunt mulți ani de când ne leagă o prietenie fără constrângeri și fără parti-pris-uri, o prietenie ancorată doar în artă. Îi cunosc biografia (o parte, de pe la începuturi, mi-a povestit-o în momentele de pauză) și evoluția într-adevăr sustenabilă, de aceea cred că în grădina magică a lui Ion, el și familia lui se simt, de fapt sunt, împliniți. În grădina lui, Ion, este gazda – artist – familist care este apreciat sincer, nu doar pentru că deține controlul „performance”- ului, nu doar pentru frumusețea pe care o emană lucrările „plantate” temporar în „iarba verde de acasă” ci pentru generozitatea și emoția pe care le stârnește văzându-l, văzându-i… Lumea lui, familia lui extinsă cu peste 1000 de copii – lucrări, crescută cu drag din pământul Maramureșului.
„Urmele” din Grădina lui Ion (Bledea) tind să se transforme în legendă, în veșnicie.

Foto & text: Ion Mariș

Sâmbătă și duminică, 30 – 31 iulie 2022, la Sighet are loc prima ediție a Cupei Marmația la Sah pentru copii (fete și băieți) cu vârsta cuprinsă între 6 și 12 ani. La această primă ediție s-au înscris 26 de mici și de perspectivă șahiști.

Participă copii din Sighet și Baia Mare, atât legitimați cât și nelegitimați. Inițiatorul și organizatorul acestei noi competiții este Primăria Sighet prin Clubul Sportiv Municipal (CSM) Sighet.

La deschiderea evenimentului, sâmbătă, 30 iulie 2022, găzduită de Liceul Teoretic „George Pop de Băsești”, au participat și rostit scurte discursuri Vasile Moldovan, primarul Sighetului, Ioan Codrea, directorul liceului gazdă și Ioan Costiuc, antrenor, arbitru, susținător al șahului sighetean de peste 20 de ani. Copiii și părinții prezenți au intrat în febra primelor partide ale Cupei Marmația.

Începând cu cea de-a doua ediție, de anul viitor, Turneul Cupa Marmația urmează să fie omologat de Federația Română de Șah.

Ion MARIȘ

„Noblețea marginii – Cultură de rang înalt în Petrova și Țara Maramureșului”, volumul care a apărut la Editura Țara Maramureșului (Petrova, 2021), sub egida Fundației „Prof. univ. dr. Gheorghe Bilașcu” (Petrova, Maramureș) și a Cenaclului de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” (Petrova, Maramureș) a fost lansat săptămâna trecută, joi, 21 iulie 2022 și la… Oraș, la Sighet.

Volumul a fost lansat la Palatul Cultural – Episcopal din Sighet în prezența unui numeros și elevat public. După cuvântul de întâmpinare rostit de preotul Dan Sidău, gazda întâlnirii, petrovenii (avându-l în avangarda „marginii” nobiliare pe prof. dr. Ion Petrovai) dar și iubitorii de carte scrisă, au vorbit despre Eminescu, Cenaclul „Mihai Eminescu” din Petrova, despre semnificațiile păstrării tradițiilor și culturii în zonele încă „neglobalizate” total, neinfluențate artificial de… Centru.
Au vorbit despre carte dar și despre istoria Cenaclului și Grupului de la Petrova, despre eforturile asumate de „periferie” pentru influențarea pozitivă a Orașului, Ion Petrovai, Bogdan Petrovai, Ștefan Marinca, Alexandru Leordean, Dorel Cordoș, Ilie Gherheș, Grațian – Florin Pârvu (consulul României la Solotvino – Ucraina), Ioan Borlean, Gheorghe Botiș, Nicolae Iuga, Teodor Ardelean, Gheorghe Mihai Bârlea.

Grupul de la Petrova și nobilii intelectuali iubitori de Neam și Țară sunt un exemplu că „marginea”, „periferia”, pot aduce plusvaloare trendului globalizării, promovând valori reale, nepervertite de rigidul și omniprezentul… consumerism.

Foto & text: Ion Mariș

Duminică, 10 iulie 2022, în jurul orei 12:00, a avut loc rebotezarea Palatului Cultural – Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul (fostul Palat Cultural din Sighet), după lucrările de reabilitare/ restaurare care au dus la „schimbarea la față” a impunătorului imobil.
Am văzut multă lume și multe oficialități care și-au dorit să fie prezente la acest eveniment semnificativ din istoria contemporană a Sighetului. Unii, probabil, pentru o mai bună și cucernică… vizibilitate.
Am privit în/spre Palat cu nostalgie!… Din Palat am „plecat” spre Poezie. În anii 1977, 1978, am participat și eu, elev fiind, la Festivalul (numit pe atunci) „Laude-să Omul și Țara”, azi cunoscut și-n afara țării ca… Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet. Festivalul Internațional de Poezie, după zeci de ediții desfășurate în Palat, va sărbători anul acesta 50 de ani de existență! Semicentenarul se va sărbători – probabil – la mai modestul și laicul Centru Cultural (da, acolo, lângă Piața de alimente, unde se vând și țigări ucrainene ieftine).

Spre Palat m-am îndeptat când am revenit acasă (stagiar fiind) și-am participat la evenimente culturale interesante, acolo am întâlnit/ cunoscut, îmi amintesc, pentru prima dată, oameni faini (Gheorghe Chivu, Ioan Ardeleanu Pruncu, Echim Vancea, Ducu Bertzi, Ștefan Hrușcă, Marin Slujeru, Mihai Dăncuș, Florentin Năsui, Johnny Popescu, Iosif Beres, Mihai Tomoiagă, chiar și Grigore Holdiș etc etc). Au activat acolo poeți, pictori, muzicieni, artiști și o mulțime de alte personalități ale Sighetului care iubeau – chiar și înainte de anul 1989 – cultura „permisă” în condiții nu tocmai prielnice, într-o Românie „strâns unită în jurul tovarășilor”.
Am remarcat că, din păcate, din prezentarea istoricului Palatului (la intrare) lipsește menționarea acelor „imprescriptibile” succese ale instituțiilor pe care le-a găzduit Palatul într-o epocă imperfect… securizată.
Viața culturală la Palat a continuat – neliniar – pe noile paliere democratice după anii 90 ai secolului trecut… iar pe la debutul secolului XXI Palatului i s-a schimbat destinația și…

„Dând Cezarului ce-i al Cezarului” trebuie să recunoaștem că finanțarea din Fondul European de Dezvoltare Regională (Programul Operațional Regional 2014 – 2020) cu aproape patru milioane și jumătate de euro, a adus schimbări benefice imobilului, noile „haine” dându-i o altă alură și atractivitate. M-a bucurat mult faptul că interiorul emană – și acum – cultură iar sălile renovate, luminoase, primitoare, adăpostesc și rodul creativității artiștilor sigheteni. Făcând abstracție de omisiunile inevitabile, mi-a făcut o deosebită plăcere să admir – pe simezele diferitelor încăperi – numeroase lucrări ale pictorului Traian Bilțiu – Dăncuș (expoziția omagială), să văd creațiile și urmele vizibile pe care le lasă Ioan Pop – Vereta, Ioan Marchiș (Arheus), Dorel Cordoș, Ioan Borlean, Ioan Munteanu, Andrei Năsui etc (de ce au lipsit alte nume, nu știu!), să admir icoanele vechi, cărțile bisericești rare, exponatele din colecția etnografică a Muzeului Maramureșean și, mai ales, mi-a atras atenția expoziția cu mesajul „Artă și Solidaritate” (propusă de părintele Ioan Ardelean), mesaj care poate fi extins la nivelul comunităților (inclusiv cea sigheteană) sub sigla „CULTURĂ și SOLIDARITATE”.
Dacă și Palatul va rămâne permanent „deschis” culturii, evitându-se simpatiile și antipatiile „lumești”, dacă și zona laică va putea propune activități/ evenimente/ proiecte „strict” culturale, revenirea emblematicului așezământ sighetean în circuitul firesc nu ne poate aduce decât bucurii și sustenabilitate… urbană.

„Strâns legată de năpasta platitudinii și a vorbirii standardizate aflăm urgia rămânerii în urmă, a zăbovirii în trecute vremi, adică a predicilor care uită că se adresează unor contemporani, iar nu unor credincioși de acum câteva decenii or veacuri, de nu și milenii. […]
Ca atare nimeni, în numele unui creștinism greșit înțeles, bigot ori din rea credință, interpretat ori cu nepricepere asimilat, nu ne poate contesta dreptul la libertate, la cunoaștere, la fericire […] (Nicolae Steinhardt – Monahul Nicolae Delarohia, DĂRUIND VEI DOBÎNDI, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 243 și 260)

Doamne, ajută-ne pe drumul PCR (Pace și Cultură în România)!

Foto & text: Ion Mariș

O carte, precum cea semnată de Ion MARIȘ, Semne, pe_semne (Editura Limes, Florești – Cluj, 2022), este „dificil” de citit darămite a mai fi și comentată. Chiar publicată fiind cartea Semne, pe_semne este o carte scrisă „pentru sine”. Noua carte a lui Ion Mariș nu mi se pare a fi abordabilă în termenii altor cărți ale sale.
Evidentele forme de hemografie – subst. – cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul „Tresăriri”, 1982: „știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, scrierea cu tine însuți. […]. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.[…] Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.” – „de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe” nu se lasă lesne „descuiate” precum o ficțiune oarecare.
Revenind la volum – pentru a nu produce disconfort și/ sau confuzie în percepția necunoscătorilor, a indiferenților, ori a celor care astăzi sunt pe cale de a „detesta” Limba Română „cea frumoasă ca o Duminică”, „scheletizându-le” în favoarea anglicismelor împrumutate din engleza britanică și americană, textele care îl alcătuiesc sublimează poetic despărțirea poetului de cei doi dragi Ștefan, tatăl și fratele, cărora autorul le dedică volumul. Textele au o substanță interioară plină de vitalitate. „Au inimă!” Sunt răspunsuri date unor interogații profund umane și în care recunoaștem multe dintre ele ca fiind ale noastre. Este aici „la dispoziția dumneavoastră”, un jurnal care, la o grăbită privire (a se citi lectură!) pare impersonal, cum impersonală se grăbește a fi „noua poezie”, numai că la o lectură atentă descoperim „ițele” unei „povești” scrise la persoana întâia, o poveste despre sine. Despre „plonjeul” când în întunericul, când în lumina unei vieți. Ion Mariș aduce la suprafață, cu durere, lumina, chiar dacă-i este rușine să privească lumina (… eu nu recunosc întunericul) în funcție de ora la care se află „semnele” personale, (ceasul [fie și digitalizat] tău la care te-ai închint o viață): la răsărit, în amurg sau în miezul zilei.
Chiar dacă volumul se vrea a fi o „pagină” de intimitate la o lectură atentă a acestuia vom da peste o „suferință individuală universalizată” depășind limite de timp sau de spațiu, mai ales pe cele personale.

Textele volumului „orbitează”, după cum, inspirat, coperta acestuia (copertă realizată de Attila Cosovan) ne previne, în jurul semnului astral al întrebării („semnul întrebării este o altă stare/ poate a materiei în segregare/ ne face un pic mai nefericiți/ poate moartea are gust/ tridimensional/ și se duce singură singură singură/ cu viteza cuvântului” – subl. aut.), provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, a cărei „voce” , vocea poetului-cuvânt, alergând „pe urmele victimelor”, se adresează celor dispăruți, a celor plecați (tată și frate!) în același an, 2021(!) dar și „saltimbancilor durerii”, unor „generații înhumate/ în propriile deznădejdi identice repetabile/ doar noaptea și umbra mână-n mână/ nu se mai cenzurează în amintiri/ Fiecare alege o pârtie pe care nu-i vizibilă/ zăpada ” (subl. aut.). Este emoționantă capacitatea poetului de a privi suferința în față, de a nu se lăsa înfrânt de aceasta. Poemele sunt marcate de un lirism matur, durerea nu este strigată, poetul nu se lamentează, înfruntă cu „stoicism” absența ființelor dragi pierdute în condiții tragice (fratele!), Thánatos împăcându-se cu viața: „Din noapte nu se zăresc copacii ei nu mai sunt/ au dispărut numărând visele fără trunchiuri/ sunt niște cărări ce se despart nefiresc poate/ ce aduc ofrande celor blestemați să-și aleagă/ îngerul.// Tu n-ai așteptat la răspântie/ piatra filosofală/ ai încercat să te împaci cu noaptea și-ai uitat/ să te oprești să-mi povestești de ce/ ai tăcut mai devreme” (subl. aut.) sau „De fapt nu sunt pregătit pentru a-mi recunoaște/ înfrângerea e o simplă oprire/ un salt peste clișee te iubesc doar tu pleci./ Nu-i o comunicare între viață și moarte doar/ câteva cuvinte fără înțeles” (subl. aut.). Ion Mariș își pune suferința în vers nu pentru că acesta i-ar aduce mângâiere, ci pentru că prin vers, prin cuvânt deci, el o „trăiește recursiv” fără a se lamenta pentru pierderea celor dragi. Apelarea la recursivitate îi permite poetului în a privi moartea „în ochi”: „…nu/ răspunzi la declarații de moarte sau de dragoste./ De fapt nu știu ce s-a-ntâmplat alergam/ printre gloanțele alea alea ce lasă urme și se/ schimbă pe moarte dar nu mi-am găsit/ liniștea doar o ușă închisă/ dar asta făcea parte din trădare.// Despre spectacolul final nu pot mărturisi nimic/ locul meu e întotdeauna gol/ și cuvintele mele sunt selectate/ pentru a fi condamnate.” (subl. aut.).
Ion Mariș realizează în „regimul disimulării” un discurs poetic în care neliniștea sa sufletească se mișcă alternativ dintr-o parte în alta între melancolie și starea sufletească apăsătoare „Mi-am fost lumină și mi-am fost păcat/ când am rămas știam c-am fost plecat./ Nu m-am oprit să mă privesc în timp/ zburând m-am prăbușit peste Olimp./ Când Dumnezeu mi-a dăruit ultima cruce/ știam că fără visuri mă voi duce” (subl. aut.), între revolta direct mărturisită: „Medicul mi-a recomandat să-mi ascult/ respirația/ sunt foarte atent mi-a prins bine avertismentul/ sunt foarte atent la toate semnele deși/ știu că nu ajută noaptea și nici frica/ dar nu știu cum voi reacționa când/ n-o să-mi mai simt respirația./ Ce le voi spune când nimeni/ nu mă va întreba?” (subl. aut.) și discursul știut doar de poet: „Doamne, când te privesc la final/ mă gândesc la mine doar la mine/ într-un exercițiu timid de conservare și știu/ cred că știu că nu-s destule locuri și nopți anonime/ pentru a tăcea și-a rămâne viu/ când nu mai rămâne nicio poartă închisă/ și exilatul nu-și dorește să plece. / Mi-am lăsat cerul deschis fără restricții/ (rugăciunea nu mi-a fost interzisă)/ ceasul meu ticăie doar noaptea/ are ochii mari și plânge.” (subl. aut.). Dominant declarată tematica volumului este suferința asumată dramatic uneori într-o „viață de amator”: „Off mamă uită-te la durerea asta care umblă/ singură din casă-n casă tu/ mă tot cerți de ce nu mă rog zi și noapte ca să/ nu rămânem să nu rămânem în dezechilibru și/ să ne găsească cei care au plecat/ am rămas unul și pentru asta nu-i nevoie să/ ne divulgăm numele în numele lui/ ne învârtim după fiecare noapte aceeași noapte/ lăsată într-o capcană pentru amintiri./ O procesiune a gândurilor goale a rămas/ se descompune în noi.” (subl. aut.). Asumarea condiției de „unul” constituie deseori imaginea „umilității” ceea ce contează este să rămână în poem (versuri) urmele experienței triste prin care a trecut poetul dar și ale unei resemnări senine fără note emfatice sau melodramatice.

„Semne, pe_semne” sunt „darul tragic” al unui eu poetic dispus la înțelegerea tragică a lumii din jur. Volumul, în ciuda limbajului „dur” uneori, degajă o respectuoasă discreție îmbiindu-te să-l citești și recitești la nesfârșit în singurătate. Volumul nu-i, așa cum s-ar putea crede la o lectură sperficială dată de dedicația „in memoriam” înscrisă pe prima pagină, o „carte de doliu”. Absența fizică a „eroilor” din carte este umplută în imaginație, în amintire, în meditație mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte în ciuda faptului că discursul poetic este, pe alocuri, cerebral. Volumul lui Ion Mariș „Semne, pe_semne” este dincolo de titlu „povestea delicată”, dramatică a amintirii celor tragic dispăruți (cărora li se alătură și soția Maria, chiar dacă aceasta i-a premers pe cei doi Ștefan, tată și frate), o „călătorie” prin lectură a unui itinerar inițiatic, o traversare prin intermediul Cuvântului a vieții, o descoperire a sensului acesteia în apropiere de Divinitate: „Toți au plecat toți unii spre cer alții/ spre pământul răscolit de povești/ fără plânsete fără clipe rostogolite fără vești/ a fost doar o auroră ireală/ pe care s-a dansat s-a cântat s-a căzut/ și uneori s-au amestecat anotimpurile pe care/ nu le mai deosebeai când ne opream era/ fără drumuri noi nu ne întretăiam umbrele fiecare/ într-o altă galaxie de aceea/ nu-mi pot explica nu-mi pot imagina/ cine pe cine a văzut ultimul./ De ce ultimul nu mai pleacă/ și nu privește spre viitor și nu poartă/ niciun nume.” (subl. aut.).
Poemele cărții ar putea fi citate aproape în totalitate în întregime. Fiecare dintre ele, luate separat, pun în evidență, reliefează o nuanță menită a înțelege mai bine acest fenomen mereu straniu care este moartea.
Versurile cuprinse între copertele acestei cărți „universalizează suferința individuală” transgresând frontiera dintre Aici și Dincolo. Impresionează și emoționează deopotrivă prin puterea poetului de a-și privi în față suferința. Într-un anume sens, în ochii cititorului, însemnările de față ar putea constitui o impietate, o imixtiune în sufletul poetului. Dar o lectură profundă, atentă a cărții mă va deculpabiliza atât în fața poetului cât și în fața cititorului.
În toate un volum profund și curajos! Volumul poate fi citit în mai multe „chei”. A mea, în „calitate de iubitor de vorbire poetică”, este cea pe care tocmai ați citit-o!
În toate un volum profund și curajos, „amestecul” de emoții, de „răceala” unor cuvinte și senzația umană se atenuează de versuri precum: „Ei sunt acolo sus/ dar nu toți sunt acolo sus./ Îngerii nu mai vor să vorbească./ Dumnezeu se joacă cu umbrele noastre/ le botează și plânge.” (subl. aut.). O vastă cultură poetică îi susține poetului Ion Mariș mesajul, în multe dintre versurile cărții sunt necesare descifrări care nu afectează puritatea poetică.
Ion Mariș este un poet pentru care cuvintele sunt necesarul habitat diurn și nocturn.■

■ Echim VANCEA

Marți, 21 iunie 2022, solstițiul de vară, cea mai lungă (luminoasă) zi din an. Poate nu întâmplător în această zi a avut loc lansarea celui de-al doilea roman „ÎN AFARA CERCULUI” al băimăreanului Walter ÜBELHART, la Galeria de Arta Vassiliev din Sighet. Lumina puternică a soarelui din cercul și din „afara cercului” de prieteni ai autorului (numeroși, de altfel) a pătruns în galerie, creând o atmosferă plăcută, destinsă și prietenoasă, pregătind parcă această întâlnire între cititori – „actori”, cunoscuți și necunoscuți, iubitori de carte (da, mai există!).

În anul 2017 a avut loc lansarea primului roman istoric al autorului Walter Űbelhart, „ÎN UMBRA LUI SHAKESPEARE”, un roman „misterios”, extras din lumea medievală băimăreană și europeană, care mai târziu a stat la baza unui film artistic de succes „The Silversmith” – Argintarul, film primit cu uimire și interes, demonstrându-se că „prin artă se pot depăși toate barierele și că succesul depinde de pasiune și încredere.” Filmul a fost distribuit pe toate continentele! (Cu excepția – deocamdată – Antarcticii)

Drumul literar al maramureșeanului Walter Űbelhart continuă, astfel că de curând a apărut noul roman „ÎN AFARA CERCULUI”, Editura Maestro Tip (director Mircea Remetan), Fersig, Romania.

Lansarea romanului a fost moderată de către domnul Ion Mariș, un fin observator al detaliilor, care a reușit să ne dezvăluie doar câteva dintre acestea, lăsându-ne nouă, cititorilor, plăcerea de a descoperi lumea fascinantă, misterioasă, în care ne poartă povestea – cu accente istorice – unor fapte petrecute în urmă cu peste trei veacuri, cu repercusiuni în secolul XXI, fapte ce dau naștere unor întrebări declanșatoare de multiple răspunsuri.
Completări „la subiect” au fost devoalate de conf. univ. dr. Ioan Mircea Farcaș (decanul Facultății de Litere – Centrul Universitar Nord, Baia Mare) și de însuși autorul romanului.

Noi, cititorii, vom găsi în paginile acestei cărți, „o eliberare a imaginației” și a „dorinței de a cunoaște necunoscutul” dar mai ales speranța de a găsi… „rețeta nemuririi”. Totuși, mai bine vă las să descoperiți ce ne face nemuritori… citind romanul!

Mariana Bălan

Foto: Ion Mariș

Opera Vox este un nume deja cunoscut nu doar în străinătate ci și în țară. Vorbim despre prima şi singura companie privată de operă din România, fondată pe la începutul deceniului trecut de solistul de operă Ioan Vrăsmaş. „Compania” (nu vă gândiți strict la segmentul comercial!) pune în scenă spectacole integrale, complete, de operă, care includ toate „ingredientele”: cor, orchestră, ansamblu de balet, figuranţi, scenografie, costume, lumini, recuzită – un astfel de spectacol poate integra până la 100 de profesioniști ai domeniului.
Joi, 19 mai 2022, de la ora 19:00, avem ocazia să ne reîntâlnim cu Opera Vox cu un spectacol complex, care se va desfășura într-o locație deja cunoscută sighetenilor: Ballroom Miraj.

La „Salut, Sighet” am mai discutat pe această temă doar cu prof. Andreea Biro, co-organizator local al unor reprezentații VOX-iste.
Azi voi extinde aria discuțiilor încercând să „perturb” zona de confort a celui mai important reprezentant al… companiei!

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Vrăsmaș sunteți implicat managerial dar și pe latura artistică în compania privată Opera VOX. Ne puteți, vă rog, detalia rolul dvs în această „structură” artistică!
Ioan Vrăsmaș (IV): „Rolul” pe care-l joc în aceasta companie nu este, dupa cum poate v-ați aștepta, unul eminamente artistic și, este unul dintre cele mai complexe roluri care mi-au fost date în toată cariera mea internațională. Rolul presupune, în fapt, îmbinarea celor două componente de baza în funcționarea unei structuri teatrale, cea artistică dar și cea administrativă, așa cum foarte bine ați punctat. Continuând răspunsul, este un rol complex și în premieră, atât pentru mine cât și pentru viața artistică națională, nimeni până acum nu s-a „înhămat” la o asemenea responsabilitate, să înființeze în România o primă companie privată de operă, dar mai ales să o mențină în topul instituțiilor de spectacole din țară și străinătate și să obțină cu ea premii naționale și internaționale.

IM: Ați câștigat un loc important și pe scena artistică națională. Cum sunteți… percepuți?
Ioan Vrăsmaș: Diferit! De către spectatorii și publicul nostru ca o companie serioasă, care nu face rabat de la calitatea artistică și care ține foarte strâns legătura cu publicul, pentru un feedback constant și constructiv, un teatru cu un brand foarte bine conturat și care nu se limitează și nu se hrănește doar din succese, căutând să crească de la o reprezentație la alta. De către critica de specialitate, consider că nici aici nu stăm rău, dacă ne referim la multele premii naționale și internationale, iar aici nu mă pot abține să nu menționez Marele Premiu Național la Secțiunea Muzică la Galele Premiilor Naționale Radio România Cultural. De către celelalte teatre din România, suntem receptați ca un contracandidat puternic în ceea ce privește oferta culturală și artistică pe care o oferim, iar alteori, din păcate, chiar ca adversari. Oricum am fi percepuți până la urmă, toți acești factori care vin din mediul extern și ne influențează, ne obligă la o strategie culturală și artistică care să se armonizeze cu managementul și cu marketingul cultural European dar care să se adapteze condițiilor de la noi.

IM: Bănuiesc că ați avut și momente (mai) dificile. Vă mai amintiți ceva din această „categorie”?
Ioan Vrăsmaș: Sunt destul de multe încât să nu trebuiască să fac un efort de memorie. Momente dificile au fost cele de la început, când a trebuit să ne asumăm riscuri imense, riscul de a duce 80-100 de oameni în Germania, Austria, Elveția, de a-i caza, de a-i plăti, de a-i hrăni, de a-i convinge că într-o operă privată nu există rivalități și dușmani ca în instituțiile publice și că aici toți mănâncă la aceeași masă și aceași mâncare, merg cu același transport, dorm în același hotel, trag pentru același interes artistic, deci sunt obligați să devină prieteni. Momente nu tocmai plăcute au fost la începuturi și când instituțiile de stat de spectacole nu puteau să accepte că și piața culturală și artistică se poate liberaliza și că nu există un monopol în ceea ce privește cultura și arta, fiind o chestiune de timp până se va alinia și țara noastră politicilor culturale din occident, lucru care se întâmplă, mai timid, dar sigur!

IM: Cât de atrași sunt spectatorii români de „oferta” companiei dumneavoastră?
Ioan Vrăsmaș: Desigur, interesul nostru este acela de a oferi experiențe artistice memorabile unui segment foarte vast de public. Ne-am propus să ne adresăm nu numai publicului meloman ci, mai ales, să atragem prin oferta noastră cultural-artistică un segment de public numeros, pe care să-l apropiem de muzica clasică, de operă, de operetă, de balet, de musical și să-l expunem în mod direct actului artistic, chiar dacă încă nu a avut posibilitatea unei astfel de experiențe artistice până acum. Aceasta este și rațiunea pentru care facem eforturi să ajungem și în orașele mai mici, unde publicul nu este expus unor astfel de experiențe. Dar, ca să vă răspund concret la întrebare, cât de atrași sunt spectatorii, răspunsul îl găsiți în faptul că reprezentațiile noastre se joacă tot timpul cu sălile pline!

IM: O întrebare oarecum în „prelungire”: cum rezistați pe acest segment de „piață”, ce „secrete” aveți?
Ioan Vrăsmaș: Răspunsul este poate unul la care nu vă așteptați, cu o echipă foarte solidă și sudată în timp, unde toți artiștii înainte de toate sunt/ au devenit foarte buni prieteni. Vă spuneam, atunci când vorbeam de începuturi, că una dintre pietrele de temelie puse la construcția Operei Vox a fost aceea de a crea atmosfera unei familii, unde toți se implică și pun umărul și nu urmăresc doar beneficiile materiale.

IM: Din nou în Sighet peste câteva zile (19 mai). La precedentele apariții în zona noastră a vibrat „satisfăcător” Sighetul cu/ pentru dumneavoastră?
Ioan Vrăsmaș: Și cu noi și pentru noi! Important este că a vibrat și că a trăit experiențe artistice de care-și va aminti cu plăcere. Acesta este singurul nostru scop și unica noastră bucurie, să știm că muzica noastră a ajuns la inimile lor!

IM: De ce… Carmen? Asocierea Georges Bizet – Rodion Shcedrin este o „rețetă” de succes?
Ioan Vrăsmaș: Da! Odată, pentru că romanul lui Prosper Merimee este unul celebru, apoi pentru că muzica lui Bizet este într-atât de cunoscută, încât o recunoaște toată lumea, iar mai apoi, pentru că adaptarea celebrei muzici a lui Bizet pentru un scenariu de balet și pentru a reda prin forța dansului, prin pasiunea trupului și prin expresivitatea gestului, caracterul și trăirile personajului principal, este realizată la superlativ! Baletul Carmen are același fir narativ și dramaturgic ca și spectacolul de operă cu același nume, recunoscând ușor temele melodice ale lui Georges Bizet, teme melodice și efecte sonore dezvoltate și adaptate de Rodion Shcedrin pentru balet, un titlu de balet care ține capul de afiș al marilor case de operă din lume, un titlu ce va fascina întotdeauna publicul spectator prin iubire și forța ei, prin pasiune, prin intrigi, trădări dar și răzbunări crunte, sentimente puternice dar și contradictorii în aceelași timp.

IM: Care sunt provocările cărora trebuie să la faceți față în această perioadă nefastă (post pandemie, război la granița noastră, criză economică, etc)?
Ioan Vrăsmaș: Întâi de toate, vă reamintesc că noi nu ne-am dat bătuți nici în pandemie, socotind că sunt mult prea grele vremurile încât să stăm departe și să nu aducem o mică bucurie artistică oamenilor, așa încât, când legile ne-au permis am organizat concerte și spectacole, chiar la Dvs., anul trecut, Sighetul s-a înscris în istoria muzicii contemporane, avându-l invitat pe cel mai mare compozitor roman în viață, Eugen Doga, chiar daca mulți s-au îndoit până în ultima zi că Maestrul Eugen Doga va ajunge vreodată la Sighet. Dar, asta ni se datorează nouă într-o mică măsură, vectorul principal în această reușită fiind doamna prof. Andreea Biro, pe care eu personal o apreciez tare mult pentru ceea ce face ca și acest oraș mic să redevină cultural ceea ce a fost cândva, dar mai ales, sper ca pe lângă publicul din Sighet care o iubește să înceapă să o aprecieze și să o susțină și autoritățile locale.

IM: Vă invit să transmiteți un mesaj, un „promo”, pentru publicul maramureșean!
Ioan Vrăsmaș: Titlul spectacolului, povestea cărții, muzica spectacolului și ansamblul nostru de balet sunt atât de celebre încât nu voi da un mesaj de promovare. Mesajul meu NU va fi unul de promovare ci unul de conștientizare, pe de o parte a publicului din Sighet, care are șansa de a vedea în orașul lor un spectacol – premieră națională, de a vedea un ansamblu de balet profesionist și de a asculta muzica celebră a lui Bizet/ Shcedrin, iar pe de altă parte, mesajul meu se îndreaptă către cei care vremelnic coordonează administrația orașului, amintindu-le că un oraș care nu își dezvoltă componenta culturală, rămâne un oraș mic, indiferent câte progrese administrative va face; un oraș dezvoltat înseamnă nu doar infrastructura ci și cultura!

IM: Vă așteptăm cu drag în inima Țării Maramureșului! Mult succes în tot ceea ce faceți!
Ioan Vrăsmaș: Vom veni, negreșit, pe 19 Mai! Vă mulțumim și noi!

Ion Mariș

Nu știu câți sigheteni cunosc că avem în orașul nostru câteva personalități importante care nu sunt „foarte” vizibile dar care merită un „locșor” în cultura generală a locuitorilor urbei. Din categoria marilor nume fac parte… USR-iștii. Nu vă „revoltați”, nu vă grăbiți să mă acuzați de… politicianism! Cei despre care vreau să vă vorbesc nu sunt politicieni sunt membrii ai Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Iar eu trebuie să rectific o afirmație pe care am făcut-o în Laudatio-ul susținut – zilele trecute – pentru poetul Echim Vancea, la ședința Consiliului Local de acordare a titlului de „Cetățean de onoare”. În Sighet au activat și activează NU trei membri ai Uniunii Scriitorilor din România (USR), Sighetul are PATRU membri în această prestigioasă uniune scriitoricească națională. Pe lângă domnii pe care-i știam și i-am menționat (Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Muste), trebuie să-l includ și pe dl. prof. dr. Nicolae Iuga (senior). Mi-a fost atrasă atenția la finalul ședinței respective vizavi de această omisiune neintenționată și… mea culpa!… revin cu această rectificare. Toți patru sunt și cetățeni de onoare ai Sighetului.
Și pentru ca să fiți și mai complet informați, vă prezint mai jos spicuiri din CV-ul celor patru membri USR (și foto – în ordinea primirii în breasla scriitorilor „acreditați”).

Echim VANCEA s-a născut la 19 octombrie 1951 în Nănești  (Maramureș). Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, licențiat în Științele Comunicării, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995). A fost directorul Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” în perioada 1997 – 2016.
Este „Cetățean de Onoare al Maramureșului” din decembrie 2021.

A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.

Gheorghe Mihai BÂRLEA s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene.
În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: „Lasă-te prădat”„, Din penumbră, Ceremonia clipei”„, Umbra lucrurilor”„, Sigilii de sare”.

Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coroieni, Maramureș. Este licenţiat în filosofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”, „Etc”, „Ţara Maramureșului” și „Marmaţia literară”. Din anul 1997 s-a implicat în organizarea Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighet. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006).
A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură”. A fost distins cu numeroase premii naţionale. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).
A fost publicat în diferite antologii din țară și străinătate, grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.
A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008; Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014, etc.

Nicolae IUGA s-a născut la 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. Este licenţiat în Filosofie, Universitatea din Bucureşti și Doctor în Filosofie Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, din anul 2019.
A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă, iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.
A fost distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. A mai primit medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor universităţi din ţară şi străinătate.
În anul 2021, la Editura Grinta din Cluj – Napoca i-a apărut volumul „Lumini în ceață” (jurnal), partea întâi.

Foto & text: Ion Mariș

N.A.: Dacă mai cunoașteți și alți scriitori locali USR-iști vă rog să mă… avertizați! 🙂