Respirând inconștient, neștiind trăind, adunând suferință, crescând nesiguranță, așa am trăit o bună parte a vieții mele până într-o zi… eram cea mai naivă persoană pe care o cunoscusem, cred, din jurul meu, credeam în oameni și în bunătatea lor, nu vedeam și nu cunoșteam răutatea, viclenia, invidia, gelozia… nici o emoție negativă… Credeam că toată lumea în jur este ca mine. Aveam 33 de ani, când am început să mă trezesc încet, așa ca Frumoasa din Pădurea Adormită… :)) interesant, 33 de ani a avut și Isus când s-a botezat… se zice că este vârsta înțelepciunii… „Vânătoarea” înțelepciunii în cazul meu a început la 33 de ani. Îmi părăsesc primul soț, nu am de ales, nu pot înainta cu el alături, lui îi plăcea unde era în stadiul său de viață iar mie, deloc. Om posesiv, gelos, căruia nu îi plăcea deloc ca soția lui să facă prea multă școală… modele de oameni asemeni lui au fost la tot pasul, la începutul anilor ‘90 și înainte cu miile. Drumurile noastre se despart. Era în 2010.
Tot în căutarea sensului vieții, a fericirii și luminii, de atunci încoace mă avânt pe drumuri necunoscute, din nou cu o naivitate incredibilă sau, mai bine zis, cu o încredere oarbă în viață și în oameni, din nou, crezând că de data asta voi reuși, voi găsi fericirea și împlinirea, voi găsi iubirea adevărată și lumina în calea mea. Cariera perfectă, familia perfectă. Mă dedic muncii și încep noi proiecte de viață, ca toată lumea… alături de un soț nou, casă nouă, țară nouă… numai că, un proiect de viață trebuie etalat pe aproape 30 de ani iar eu nu am avut decât 10 la dispoziție… deci eram în întârziere ca nimeni altcineva… interesant, dacă mă gândesc bine am fost în întârziere pe tot locul pe unde am trecut în viață… oare de ce mă întrebam atunci, acum nu mă mai întreb pentru că știu deja răspunsul.
Ajung în Canada în noiembrie 2012 și încep totul de la capăt, reîntoarcerea la studii, într-o altă limbă, în plus, copiii, casă nouă, carieră nouă… off… fără pauză, nu e o idee pre bună. Eram ca un robot, făceam totul mecanic, fără să fiu într-adevăr conștientă de fiecare acțiune sau fiecare gând, emoție, pe care le trăiam.
La începutul anului 2019 încep să mă simt rău, din ce în ce mai rău. Medicul de familie îmi prescrie să fac toate analizele posibile, încearcă să deslușească de unde vin și ce cauzează durerile mele în corp și starea de rău. Fără succes… toate analizele de sânge și IRM arată că sunt sănătoasă tun… deci…cum se poate?…
În final, am înțeles: sufletul meu era bolnav și nici măcar nu credeam că este posibil să mă afecteze fizic, dar, e posibil… mă îndrept către medicina tradițională chinezească și mă pune pe picioare în mai puțin de 6 săptămâni. Încep să fac yoga și meditație, mă ajută enorm.
Revin la viață, energia revine, starea de bine la fel, totuși, parcă lipsea ceva încă. Îmi continui cercetările pe partea spirituală, pe cea terestră și a doctorilor am încercat-o deja, deci mă întorc către credință. Este singura și ultima mea șansă să mă ajute să îmi revin cu totul.
Declanșarea pandemiei și tot ceea ce a adus la scară planetară, socială, familială și individuală a fost pentru mine vârful icebergului, picătura care a umplut paharul, și cred că nu numai pentru mine. Cu sănătatea încă fragilă am fost martora urii, fricii, răutății oamenilor, lucru ce m-a afectat enorm, îmi era pur și simplu frică de frica oamenilor. Oamenilor când le este frică își pierd rațiunea, nu mai gândesc clar. Nu îmi era teamă de virusul „ucigător”, dar de oamenii încărcați cu frică, da… eram martora lipsei de iubire între oameni, în familie, între iubiți, între soți, colegi de muncă, a fost ceva ce nu am văzut niciodată… era trist ce se întâmpla, foarte trist. Până și premierul Canadei a declarat la televizor în direct că oamenii care nu cred în vaccin sunt misogini, inculți și rasiști, se propaga ura în direct la televizor și în ziare, pe rețelele sociale… Discriminarea… nu există cuvânt să descriu complet ce era în sufletul meu la ceea ce vedeam și auzeam în jur. Lipsa de iubire față de om nu mai exista, nici compasiune pentru cei ce suferă, pentru cei ce erau singuri în azilele de bătrâni. Dacă mă gândesc bine, de fapt, poate niciodată nu a existat în societate compasiune față de aproapele nostru… În acea perioadă m-am trezit brusc din iluzia vieții pe care o trăiam, deși credeam că aici oamenii erau altfel, m-am înșelat amarnic. Oamenii sunt la fel, educați sau nu în fața virusului „ucigător” își pierdeau rațiunea. Tot ce mă înconjura era o iluzie, absolut tot, mi-au trebuit doi ani să accept. Chair și azi, deși nu mai suntem în pandemie, lucrurile le văd la fel. Societatea pe care am creat-o noi, oamenii, e un adevărat coșmar. Când aproape toată lumea în jur joacă un rol și poartă o mască în societate, fără să își dezvăluie adevărata față, e clar că totul în jur este ireal.
Lovindu-mă de adevărata față a societății, chiar de adevărata față a oamenilor ce mă înconjurau, decepția enormă pe care am suferit-o din cauza aflării adevărului, mi-a agravat și mai tare starea de sănătate, absorbeam fiecare energie negativă din jur, aproape m-a doborât de tot. De atunci m-am retras din societate și evit aglomerația, se pare că sunt ca un magnet pentru emoțiile oamenilor din jur. Am învățat să mă protejez acum de emoțiile lor, dar în urmă cu doi ani încă nu știam cum să mă protejez. Am învățat multe apropo de mine însămi și cum să funcționez de atunci, am învățat că noi, oamenii, suntem energie, că fiecare emoție, fiecare gând, crează o energie, fiecare gest la care suntem sensibili, unii mai mult decât alții. Suntem entități spirituale într-o experiență umană terestră care au o misiune de îndeplinit aici pe Pamant. Intuiția îmi spune asta.
La sfârșitul anului trecut, pozele cu Sighetul și împrejurimile postate de un prieten din adolescență, amic pe Facebook cu mine, îmi trezesc emoții și sentimente de tristețe, melancolie și nostalgie… toamna trece, anul se termină și odată cu începutul acestui an ceva mă îndeamnă să încep să scriu poezie… eu, poezie? Cum așa? Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, parcă eram o altă persoană. Era ca o terapie pentru mine poezia. Încet, parcă îmi recăpătam puterile, poezia m-a ajutat mult. Fiecare poză pe care o vedeam cu Sighetul era ca o sursă de inspirație, de fiecare dată când priveam imaginile ceva mă chema acasă, era incredibil de puternică forța Pământului natal care mă chema fără oprire. Simțeam nevoia să merg acasă ca niciodată până atunci. Așa că, în primăvara acestui an, decid să îmi cumpăr biletele de avion și să mă întorc acasă, au trecut 7 ani de când nu am fost acasă.
Tot în primăvara acestui an, am trăit una dintre cele mai negre perioade a existenței mele, se cheamă noapte neagră a sufletului, este ca o stare de depresie, dar nu este depresie, este numită mai exact, chemarea spirituală. A fost un început de an greu, încărcat emoțional, lupta între bine și rău avea loc în sufletul meu deja de ani de zile, singura șansă pe care o aveam către salvare, era întoarcerea către credință și către Dumnezeu. Am început sa mă rog în fiecare seară lui Dumnezeu, i-am cerut să îmi arate calea bună pe care să o apuc, eram pierdută, plângeam în hohote în camera mea, pe marginea patului, în genunchi, în fiecare seară toată ființa mea plângea, sufletul îmi sângera, mă simțeam atât de singură ca niciodată în viața mea, eram singură în tenebre, în ispită, în vidul negru, nimeni nu știa cât de mult sufletul meu suferă, până la sânge… jucam bine rolul de mamă, nu voiam ca fetele mele să mă vadă în starea în care eram. Mă încurajam în fiecare dimineață că trebuie să continui, că fetele mele au nevoie de mine, nu am dreptul să le abandonez, nu am dreptul să mă abandonez nici pe mine însămi. Nici măcar tatăl fetelor mele nu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine, deși am trăit și încă trăim sub același acoperiș chiar dacă suntem despărțiti deja de mai bine de 3 ani. A fost și a rămas cel mai bun prieten al meu, trăim în pace și armonie, într-o casă plină de căldură sufletească unde fetele noastre se simt în siguranță. E bine în America de Nord, cu casele cu trei etaje, poți să plângi în hohote la subsol, nimeni nu te aude… în plus, am intimitatea mea, singurătatea, este locul unde mă retrag și meditez și în ziua de azi, altarul meu unde mă încarc cu energie pozitivă. Când am văzut articolul cu Ioana pe www.salutsighet.ro, femeia care s-a sinucis, mi-am adus aminte imediat ce am simțit și eu cândva, și cât de singură am fost, la fel s-a simțit și ea, a fost foarte singură în acel moment când și-a luat viața. Nimeni nu poate să ne ajute în momentele dificile, nici măcar cel ce ți-a jurat credință până la moarte.
Zilele treceau, suferința se adâncea, lupta între bine și rău în sufletul meu continua până într-o noapte… noaptea în care s-a făcut lumină… în sfârșit… s-a făcut lumină în sufletul meu.
Într-o seară, în Săptămâna Mare, înainte de sărbătoarea Paștelui, mă pregăteam de culcare ca de obicei, istovită fizic ca în fiecare seară, emoțional de ani de zile, plâng, mă rog, era ritualul meu deja de luni întregi. Mă așez în pat pentru culcare, după câteva minute mă gândesc „cum ar fi să dorm de data asta la lumina lumânării, am să sting veioza în noaptea asta… de trei ani dorm cu veioza aprinsă noaptea… ca un copil înfricoșat care are coșmaruri și se simte în nesiguranță, neprotejat, singur, neiubit de nimeni…”
Aprind lumânarea pe care o am pe noptieră, sting veioza și adorm plângând, privind flacăra lumânării arzând… mă trezesc într-o vreme în noapte și zăresc pe peretele din fața patului umbra flăcării lumânării arzând, și nu era sumbră, era strălucitoare, un galben auriu pal… mă uit mai bine și mă întreb cum se poate, flacăra lumânării nu are umbră din câte știu… mă uit țintă la ea surprinsă, câteva minute privesc cu atenție lumânarea pe noptieră și apoi umbra ei de pe perete… nu îmi venea să cred ochilor… îmi trece prin cap să fac un test sa văd dacă se mai vede dacă o acopăr cu mâna, umbra flăcării penetrează mâna mea și văd în continuare umbra flăcării pe perete… după aceea iau o carte pe care o țin pe noptieră și fac același test, același lucru se întâmplă, umbra flăcării penetrează cartea și încă văd umbra flăcării pe perete… apoi încerc cu plapuma, acopăr flacăra lumânării și de data asta nu am mai văzut-o… flacăra a penetrat numai mana mea și cartea… mă gândesc, asta trebuie sa fie un semn ce vine numai de la Dumnezeu, nu se poate altfel… De ce mâna și cartea, ce vrea sa însemne? Că trebuie să încep să scriu, poate, că trebuie să anunț lumea întreagă că există Dumnezeu și lumină, că am văzut lumina cu ochii mei? Cum să fac asta, nimeni nu mă va crede… toți vor crede că mi-am pierdut mințile. Dacă am fi în secolul XIII aș fi arsă pe rug…:).
Din acea seară am început să cred în Dumnezeu din nou, El este casa mea și pe El l-am căutat de la vârsta de 4 ani, El este începutul și sfârșitul, el este credința și iubirea, iubire pe care o cunoșteam atunci la vârsta de 4 ani și pe care nu o găseam în jur, în lumea unde eram, în familia în care eram, eram străină de tot și toți. Singura amintire pe care o aveam la acea vârstă era iubirea, sentimentul de iubire pe care îl cunoșteam de undeva dar nu îl găseam în jur. Lumina ce mă ghida în viață și pe care nu o mai vedeam, intrată în lumea terestră, totul s-a schimbat, simțeam, știam, aveam intuiție… intuiție pe care am pierdut-o în timp, intuiție pe care am regăsit-o nu de mult; în același timp cu lumina m-am regăsit pe mine însămi, pe Dumnezeu, iubirea de mult pierdută, am regăsit fetița de 4 ani ce căuta fără oprire lumina, în fiecare zi… și ea azi are 47 de ani.
De aceea spun, cu mâna pe inimă și suflet, Dumnezeu există și nu ne-a abandonat, nu abandonează pe nimeni care îi cere ajutorul din suflet. Eu sunt dovada clară. Nu m-a abandonat deși eu L-am abandonat de mult.
În acea noapte am văzut lumina și de atunci ea îmi ghidează viața.
Când scriu, sufletul îmi este întreg și împlinit, creația mă duce pe culmea fericirii, sunt o altă persoană parcă, accept totul așa cum vine în viața mea. Sunt împăcată sufletește.Totuși, trebuie să recunosc că ceva lipsește încă, nu des, nu mult, și poate totdeauna va lipsi cât timp voi trăi pe Pământ. Nu știu ce îmi va aduce viitorul, dar știu că lumina este acolo să mă ghideze spre necunoscut și, sper, spre fericirea absolută aici pe Pământ, pentru că în Ceruri cu siguranță vom fi fericiți și iubiți pe deplin. O simțim când suntem acolo, într-o altă dimensiune.
M-am întrebat foarte des de ce oare a trebuit să sufăr atât de mult, de ce eu, nu am făcut rău nimănui, niciodată, nu meritam ce mi s-a întâmplat. Dar acum nu mă mai întreb, accept totul, probabil aveam multe lecții de învățat și cred că le-am învățat bine și continui să învăț și acum. Am ales calea cea mai grea totdeauna de-a lungul vieții până acum, cu naivitate și încredere, dar știu acum că a fost calea bună asumată, de fiecare dată.
Zilele îmi sunt pline de tot ce este mai bun! Mai greu este seara când mă întorc într-o cameră goală și un pat rece, unde nimeni nu mă așteaptă. Noroc cu lumânarea aprinsă…
Ionița Năneștean
Ziua Păcii