La sfârșitul verii anului 1949, tinerii deținuți politici maramureșeni (majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet) deja condamnați de Tribunalul Militar Cluj, erau în așteptarea plecării spre închisorile de executare a pedepselor. Unul dintre ei, Gheorghe Andreica din Vișeu de Mijloc, relatează foarte sugestiv și emoționant un moment care era să îi fie fatal lui și unui alt coleg, Iosif Andreica din Călinești.

* * *

Moartea ne-a pândit pe cei doi Andreica

Eu şi Puiu Andreica (între noi nu era nici o legătură de rudenie, doar o potrivire de nume) dormeam chiar sub geam. O boare caldă şi plăcută simţeam cum ne mângâie trupurile istovite de foame. Era pe la sfârşitul lunii august 1949. Ne felicitam noi cei doi cu acelaşi nume că am nimerit în locul cel mai potrivit, exact sub geam unde aerul proaspăt ne înviora fără încetare. Chiar şi noaptea dormeam îmbrăcaţi numai cu maieul şi chiloţii spre a simţi cât mai mult din această binefăcătoare boare – una din rarele plăceri ale închisorii Cluj.
Dar într-o dimineaţă am simţit consecinţele acestei plăceri. O febră nemaipomenită îmi cuprinse întreg trupul. Din creştet până-n tălpi mă simţeam ca un rug în flăcări. Celălalt Andreica zis „Puiu” era în aceeaşi situaţie. O diaree puternică ne-a răzbit pe amândoi storcându-ne trupurile şi aşa epuizate de lunga înfometare şi năduful înghesuielii. Mă simţeam ca o zdreanţă. Eram fleoşcăit. Nu mai aveam poftă de mâncare. Aţipeam câte un minut având senzaţia că am dormit o veşnicie.
Îmi trecu prin minte că voi muri. Nu-mi păsa de moarte. Nici un semn de spaimă nu m-a încercat. Nici prin gând nu-mi trecea ce ar fi făcut biata mea mamă când ar fi auzit de moartea unicului său fiu pe care îl iubea atât de mult. În schimb îmi părea rău că la moartea mea camarazii rămaşi în viaţă nu-mi vor putea cânta „Imnul celor căzuţi”…

Aurel Vișovan intervine

Începu să mă doară capul îngrozitor. Aceleaşi simptome le avea şi Puiu Andreica. Dintre cei 17 inşi care eram în aceeaşi celulă numai noi – cei bolnavi – eram singuri la părinţi. Ceilalţi toţi aveau cel puţin un frate sau o soră care ar fi putut să mângâie jalea părinţilor noştri în caz de moarte.
Această situaţie l-a alertat pe Vişovan – şeful nostru. Era de-a dreptul speriat de soarta noastră căci puteam să murim în scurtă vreme. Din punctul de vedere al familiilor întreaga responsabilitate pentru vieţile noastre cădea pe umerii lui. A bătut la uşă cu insistenţă cerând gardianului să fim duşi la vizita medicală. În zadar. Vizita medicală avea loc doar o singură dată pe săptămână şi se rezuma la constatări şi sfaturi. Nici urmă de medicamente. Camarazii din cameră ne-au făcut frecţii, ne-au înfofolit cu zdrenţele disponibile ca să ne treacă febra, dar toate au fost în zadar. Nu s-a constatat nici o ameliorare.
Atunci Aurel Vişovan şi-a ridicat ochii spre cer rugându-se cu înfocare lui Dumnezeu ca să ne salveze. A jurat să ţină post negru timp de trei zile fără întrerupere şi să se roage pentru vieţile noastre. Noi l-am sfătuit să n-o facă deoarece ar putea să-l prindă şi pe el boala năpăstoasă din cauza slăbirii extreme a organismului. „Nu!” a răspuns cu un ton categoric Vişovan. „Am să vă demonstrez că după trei zile de post negru sunt în stare să mă ridic cu picioarele în sus lângă perete sprijinindu-mă în cele două mâini şi moalele capului”. Acesta era exerciţiul prin care Vişovan ne demonstra forţa ce o mai are în trup ca astfel să ne ridice moralul şi să ne menţinem bravi.

Suntem salvați

Au trecut trei zile fără nici o ameliorare. A treia zi spre seară, gardianul deschise uşa grăbit zicându-ne:
– Bolnavii la vizita medicală.
Ne-am ridicat cu greu de pe duşumeaua pe care zăceam întinşi şi sprijinindu-ne de pereţi am ieşit eu primul şi în urma mea Puiu Andreica. Întreaga „aparatură” medicală a infirmeriei era compusă dintr-o măsuţă mică, un scaun taburete şi un dulăpior tip vitrină, agăţat într-un cui pe perete. Deasupra acelui dulăpior se găsea un borcan plin până la jumătate cu dulceaţă de culoarea mierii de albine şi o jumătate de pară conservată de culoare aurie. În rest nimic. Nici urmă de medicamente.
– Spune ce te doare? întrebă medicul. I-am spus. Atunci a luat borcanul cu dulceaţă de pe dulăpior şi cu o lingură mai mare decât cele obişnuite îmi dădu acea jumătate de pară cu sirop cât a încăput pe lângă ea.
– Ia-o şi mănânc-o. Aceasta te va face bine. Am mâncat-o în grabă şi i-am simţit dulceaţa extremă cum n-am mai simţit niciodată. Simţeam cum dulceaţa trecând prin stomac se răspândeşte în întreg organismul înviorându-mă. În câteva secunde am devenit sănătos şi bine dispus ca întotdeauna. Parcă îmi luase boala cu mâna. N-am putut să-mi explic niciodată acel fenomen ce s-a produs atât de brusc. Puiu Andreica a primit acelaşi tratament.
Am intrat în cameră vesel. Râdeam şi primul cuvânt ce l-am zis camarazilor mei a fost:
– Mi-e foame.

Cu toţii eram din nou veseli şi puşi pe glume. Doar Vişovan ne cerceta bănuitor, căci voia să fie sigur că ne-am însănătoşit cu adevărat. Noi cu toţii – fără să ne pese de îngrijorările lui – l-am obligat să se ţină de cuvânt şi să se ridice cu picioarele în sus lângă perete sprijinindu-se în mâini şi în moalele capului precum s-a lăudat. A încercat să ne facă acea demonstraţie, dar n-a reuşit. S-a tot săltat el de dos în sus de mai multe ori tot în zadar. A trebuit să renunţe la demonstraţie în aplauzele noastre care râdeam de dânsul bucuroşi că – în sfârşit – am câştigat şi noi un pariu.

Când a fost la stingere, am îngenuncheat cu toţii cu faţa spre răsărit înălţând o rugă fierbinte la Dumnezeu care a îndepărtat de la noi neagra zână a morţii.

(Gheorghe Andreica – Cu ghiozdanul la închisoare)

Doamna inginer Monica Orlovschi (născută Andreica ) s-a stabilit în Germania de peste trei decenii dar asta nu o face mai puțin româncă. Dimpotrivă, vorbește zilnic românește, își cultivă constant identitatea și vine cu bucurie în țară. Cu rădăcini în Călinești, unde a copilărit până la vârsta de 7 ani dânsa  a refăcut recent o parte din traseul de tinerețe al tatălui ei, fostul deținut politic Iosif Andreica (1933-2008), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet arestat în 1948.  Împreună cu soțul dânsei  a vizitat Muzeul Memorial (unde în camera 74 dedicată rezistenței în Maramureș se află și fotografia tatălui ei, Iosif Andreica, membru al „lotului Vișovan”), apoi Cimitirul Săracilor de la maginea orașului, unde se află neidentificate osemintele celor morți în închisoarea din Sighet, precum și alte obiective frumoase ale municipiului nostru.

Momentul cel mai impresionant a fost vizita acasă la domnul Petru Codrea, ultimul deținut politic în viață din Sighet (declarat anul trecut Cetățean de Onoare al orașului), coleg de liceu, ideal și suferință cu Iosif Andreica acum mai bine de șapte decenii și cu care a menținut o comunicare constantă chiar și după plecarea acestuia în Germania.  Revederea a fost emoționantă, atât doamna Monica cât și domnul Codrea fiind literalmente copleșiți de bucurie, depănând amintiri. Ultimul punct de pe „traseul memoriei” a fost vizita la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” pentru a vedea placa comemorativă amplasată anul trecut de Asociația „Firul Vieții”, în cinstea celor 47 de profesori și elevi ai instituției care au suferit în închisorile comuniste, printre care și tatăl dânsei.

Fiu de învățător din Călinești, Iosif Andreica (Puiu, pentru colegi) a fost cel mai tânăr membru al grupului de rezistență anticomunistă condus de profesorul Aurel Vișovan (format din studenți și elevi ), având doar 15 ani în momentul arestării. Împreună cu ceilalți colegi arestați a fost închis la Sighet, apoi la Cluj iar după condamnare a trecut prin Jilava și a executat detenția la Târgșor lângă Ploiești (închisoarea minorilor, pe vremea aceea). În timpul detenției de la Cluj, în vara lui 1949, a trecut printr-o situație limită fiind foarte bolnav și neprimind nicio îngrijire medicală în primele zile (episod dramatic relatat de celălalt elev Andreica, Gheorghe – nicio legătură de rudenie – în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”).  Ulterior  Iosif Andreica s-a stabilit la Oradea iar în 1990 a plecat cu familia în Germania, unde a trecut la cele veșnice în anul 2008.

Urmași ai eroilor neamului românesc sau tineri iubitori de adevăr, oriunde v-ați afla, Sighetul vă așteaptă!

Preot prof. Marius Vișovan