În anul 1713, vameșul Chilko din Sighet, încălcând aranjamentele parafate cu 10 ani mai devreme de către însuși împăratul austriac Leopold I și Compania Negustorilor Armeni, a solicitat o taxă vamală piperată (deși n-ar fi trebuit să ceară nimic pe acest sens), unui grup de negustori armeni, care transportau 132 de poveri de cai cu mărfuri orientale (mai ales mătăsuri din Persia), de la Constantinopol, via București și Brașov, către târgul de la Reuschenberg, din Germania.
Astfel, amplul proiect de reconfigurare a uneia dintre rutele comerciale Orient-Occident, prin devierea traficului dinspre Moldova spre Danzig prin Transilvania și Maramureș, la care se muncea de mulți ani, a fost zădărnicit, într-o oră, de un vameș din capătul țării, provocând pagube imense.
Drept urmare, negustorii armeni s-au reîntors la Bistrița, de unde au trecut în Moldova, de acolo urmând vechea rută prin Polonia și anunțând că nu vor mai reveni.
Dacă Chilko n-ar fi comis acel abuz, vama din Sighet ar fi încasat la întoarcerea negustorilor cca. 5-6.000 de florini doar pentru acel drum, iar planul era să se efectueze mai multe transporturi pe an!
Spre comparație, în acea vreme Sighetul avea venituri de pe urma vămii de doar cca. 1.700 de florini pe an (totuși, aproape dublu față de Bistrița).

La auzul veștii, comisarul cameral Ignatz Haan, șeful inspectoratului vamal al Transilvaniei, a scris Camerei Aulice din Viena, cerând destituirea sigheteanului și reîncorporarea Maramureșului în sistemul vamal transilvan, solicitare care nu știm ce deznodământ a avut.

Din volumul „Sighetul Marmaţiei 700 (1326 – 2026). Pagini de istorie”, în curs de publicare.

Teofil Ivanciuc

Fără îndoială că numele acestui ilustru înaintaș maramureșan va rămâne încrustat în memoria noastră, a celor care știm că istoria trebuie să ne fie cel mai apropiat învățător și sfătuitor. Dar acest lucru se va întâmpla dacă și numai dacă ne vom aminti mereu, și vom aminti și altora, că a fost unul dintre bărbații care au înțeles că dragostea pentru neam și țară trebuie exprimată prin fapte concrete, care rămân de folos. Și faptele lui au fost „vagoane” de arhive cercetate și mii de pagini scrise și publicate prin gazetele vremii, sau adunate în volume tipărite, corolar al acestora fiind „Istoria Maramureșului”, tipărită în 1940 și (deși nu cu puține imperfecțiuni) rămasă, încă, fără o replică pe măsură, care să îndrepte erorile ce i se impută.

A fost unul dintre cei mai prolifici și incisivi ziariști ai Maramureșului, „mușcat” și de șarpele politicii, precum aproape toți intelectualii vremii lui, și contaminat de fratele mai vârstnic, Vasile Filipciuc, dar și de cumnatul, Găvrilă Iuga, doi stâlpi ai PNȚ Maramureș. A fost mulți ani consilier orășenesc și, din 1933, vice-primar, iar în anii 1936-37, primarul Petru Mihalyi fiind numit prefect, a îndeplinit și această funcție, dovedindu-și calitățile de bun gospodar prin realizări administrative deosebite, înregistrate în acei ani. Dar nu atât despre istoricul, politicianul și gazetarul Alexandru Filipașcu vrem să ne amintim acum, când s-au împlinit 120 de ani de la nașterea sa și 70 de ani de la tragica-i moarte, cât mai ales despre omul Filipașcu, pus de „valurile vieții” în diferite alte ipostaze, nu mai puțin importante pentru o mai bună cunoaștere a complexei sale personalități. S-a cercetat insuficient activitatea sa religioasă ca preot și s-a trecut repede peste chiar punctul ei de pornire: studiile teologice de la Roma, la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, pentru care optează împotriva voinței familiei sale, care îl destinase medicinei, dându-i model pe „unchiul George Bilașcu”, medic celebru la vremea aceea, studii finalizate cu un doctorat în filosofie (1922) și cu licența în teologie (1923) și doctoratul (1928). Întors în țară, tânărul Alexandru se pune la dispoziția Episcopiei Greco-Catolice din Gherla și va fi numit „suplinitor catichet” și trimis să predea religia la Zalău. Aici avea să-i apară și prima lucrare: „Roma și frumusețile ei”- un sincer și firesc semn de dragoste și recunoștință pentru tot ce i-a oferit „Orașul Etern” în anii studenției. În 1928, cu lucrarea „Historicitis Libri Genesis”, susținută la Universitatea de stat I. Cazimir, obține diploma de doctor în teologie și este numit profesor de religie la Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet. În anul următor, la hramul Mănăstirii de la Moisei (8 sept.), a fost sfințit preot de către  însuși episcopul Iuliu Hossu, iar în 1930 avea să-i apară de sub tipar cartea „Adevărul istoric al Genezei”, varianta în limba română a lucrării de doctorat. Din anul 1935 până în 1940 a fost profesor de religie la Liceul „Dragoș – Vodă”. Dar, în toți anii de profesorat, pe lângă oficierea frecventă a slujbelor religioase la capelele celor două licee, preotul Alexandru Filipașcu a oficiat, cu diferite ocazii și la bisericile din zonă, apreciat mereu pentru predicile și calitățile sale oratorice. Și în toți acești ani a desfășurat și o susținută activitate ca secretar al AGRU și a publicat numeroase articole în săptămânalul „Dumineca”, publicația Vicariatului Greco-Catolic Maramureș. În 1939, Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului, prin episcopul Alexandru Rusu, „având în vedere serviciile prestate ani de-a rândul cu multă însuflețire și râvnă pe terenul bisericesc”, îl numește protopop al Parohiei Greco-Catolice Sighet. Și răsplata nu avea în vedere doar serviciile sale ca profesor de religie și ca preot, ci și atitudinea sa obiectivă, clară și echilibrată, manifestată în luptele interconfesionale din acea vreme.
Și dăm doar un exemplu: în 24 octombrie 1937, a avut loc sfințirea pietrei de temelie a viitoarei Catedrale a Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, care urma să fie ridicată în centrul orașului. Oficierea, condusă de episcopul de Șiria-Sibiu, Vasile Stan, a fost urmată de o recepție oferită de autoritățile locale în sala festivă a Prefecturii. Din partea Primăriei a vorbit vice-primarul Alexandru Filipașcu. Iată textul discursului, apărut în „Graiul Maramureșului”, 30 oct. 1937, p.2:

„Preasfinția Voastră, Domnilor, Încă din copilărie m-am obișnuit să judec și să acționez sub inspirația alor două principii fundamental omenești: al naționalismului intransigent și al religiozității vii și nefățarnice. Ca fiu de țăran din Maramureș și ca descendent direct din Voievozii descălecători, am avut marele noroc, ca în timpul de vitregie națională să studiez la școala iredentei române de la Beiuș, iar ca fiu al Bisericii Române Unite, și ca unul care printre strămoșii mei număr și pe episcopul Ștefan Serafim Petrovanu din Petrova, inițiatorul unirii religioase a românilor din Maramureș, la începutul veacului XVIII, am avut marea fericire de a-mi putea adăpa sufletul timp de trei ani la izvorul nesecat și dătător de viață al Romei Eterne. Naționalismul și religia, oricare ar fi, nu sunt noțiuni exclusiviste, ci doar conservative și ca atari nu pot să formeze bariere între oameni și nici motiv de înstreinare a omului de om, cel puțin atâta timp, cât rămâne în vigoare principiul că fericirea și progresul omenirii pretinde colaborarea strânsă și sinceră a tuturor națiunilor și a tuturor religiilor.

Preasfinția Vostră, Domnilor, Până la unirea tuturor românilor, Maramureșul din punct de vedere al credinței se prezenta ca o unitate desăvârșită, având o singură biserică românească, și anume Biserica Română Unită cu Roma, care în cei douăsute de ani și mai bine și-a făcut datoria pe deplin, atât pe teren religios, cât și pe cel național. Pe teren religios Biserica Unită a Maramureșului a crescut neamului pe cei mai buni fii, iar faima credinței lor a ajuns și în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. A crescut caractere solide, în fața cărora biserica, școala, națiunea, familia și autoritatea nu erau niște simple noțiuni abstracte, ci realități simple și intangibile, dela respectarea cărora depinde fericirea omului în viața aceasta și cea viitoare. Pe teren național, datorită Bisericii Unite, românii maramureșeni au avut școli confesionale românești în fiecare sat și au fost înzestrați cu cele mai eficace mijloace de luptă pentru apărarea naționalității lor, cum a fost Asociațiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, prima societate culturală a românilor de dincoace de munți; Școala normală de învățători din care a ieșit o pleiadă de apostoli naționaliști; Convictul, internatul român, unde au găsit adăpost și hrană sufletească românească sutele de tineri români, cari veneau din satele Maramureșului ca să învețe carte la școlile ungurești din Sighet. Acestea sunt motivele pentru cari poporul maramureșan și-a păstrat intactă etnicitatea sa, adică, limba, portul și datinile, și pentru cari cazurile de deznaționalizare au fost neasemănat mai puține față de acelea constatate în alte provincii românești. Preasfinția Voastră, Domnilor, Maramureșul are astăzi două biserici românești, ba chiar și două episcopii cari pot să-și realizeze scopurile cu mai multă ușurință decât în vremurile trecute, deoarece azi nu e nevoie să-și irosească energia pe frontul național, unde ajunge administrația și la caz de nevoie baioneta dorobanțului, putând astfel să-și concentreze toate forțele numai pe frontul spiritual și cultural, cu scopul de a da Neamului fii religioși, caractere solide și patrioți desăvârșiți, gata oricând și la suprema jertfă pentru Patrie și Tron. Bisericile noastre naționale (ortodoxă și greco-catolică n.n.) au un rol sublim, pe care însă nu și-l vor putea realiza, decât numai dacă vor ști să trăiască în frățească armonie, respectându-se reciproc, muncind fiecare în ogorul său legitim și mărginind patima misionară, inerentă oricărui slujitor al Altarului, numai la convertirea sectarilor, a necredincioșilor și a necreștinilor. În nădejdea că actul măreț de azi va servi la întărirea elementului românesc de la granița nordică a Țării, și că în loc de ură și de lupte fratricide, va deschide o epocă de colaborare înțelegătoare și sinceră între frații de acelaș sânge, în calitatea mea de reprezentant al Primăriei orașului Sighet, ridic paharul pentru sănătatea personală a Preasfinției Voastre, cât și a tuturor cari au colaborat la actul sărbătoresc de azi. Să trăiți la mulți ani!”

În 1940, după Dictat, s-a refugiat la Sibiu, îi apăruse „Istoria Maramureșului”, premiată de Academie cu premiul „Vernescu”, ține conferințe și publică frecvent în: Universul, Transilvania, Țara, România nouă, Plaiuri năsăudene, Biblioteca populară ASTRA și este cooptat în Centrul de Studii și Cercetări privind Transilvania din cadrul Universității din Cluj. Din 1947 încep tracasările noului regim „democrat popular”, condus de Gheorghiu Dej și Petru Groza. În vara anului 1952 a fost arestat și la sfârșitul aceluiași an, în 20 decembrie a murit în împrejurări neclare, la colonia de muncă forțată de la Peninsula-Valea Neagră, devenind unul din miile și miile de morți fără cruce și fără mormânt, victime ale unui regim ale cărui stihii ne dau încă târcoale.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Există oameni și există cărți care-ți marchează pur și simplu existența, devenirea… Despre oameni las pe altă dată, despre cărți spun acum, fiindcă o astfel de carte a fost, pentru mine, „Istoria Maramureșului”, de Alexandru Filipașcu. Da, cărțile, ca și autorii acestora, au destinul lor, viața lor, liniștită, adică obscură, sau agitată și plină de evenimente de tot felul, precum cea despre care vorbim.

După o muncă titanică de cercetare („vreo opt ani și… vagoane de documente”) în arhivele județului, la sfârșitul lunii August 1940 profesorul sighetean Alexandru Filipașcu a trebuit să-și ia în mare grabă manuscrisul ultimei sale lucrări („bătută de el la mașină pe ambele fețe”) și să plece la București („Du-te, Alexandre, că altfel o pățești!”). Aici, în redacția ziarului „Universul”, al cărui corespondent era, face, mai mult din memorie, ultimele completări, recitește, corectează și, spre sfârșitul anului, reușește să-și vadă cartea ieșită de sub teascurile tipografice ale „Universului”. Se întâmpla exact acum 80 de ani! Este evident că marele ziarist Stelian Popescu, directorul ziarului și fondatorul „Ligii Antirevizioniste” își prețuia cu adevărat corespondentul, care era și unul dintre membrii cei mai activi ai filialei maramureșene a Ligii și publicase de curând, sub egida acesteia lucrarea – manifest „Revizionismul maghiar și drepturile noastre asupra Daciei”.

România Mare, ciuntită, schilodită în 30 August 1940 de Nordul Ardealului, sângerândă mai cu seamă prin partea sfârtecată și înstrăinată, a primit cartea ca pe o mult prea amară consolare. La ce bun să mai citești despre vitejii descălecători din Maramureșul de altădată, dacă Maramureșul de-acum era iarăși înstrăinat… Nu mulți vor fi fost acei care au avut atunci răgazul și mai ales liniștea să o citească și să o înțeleagă, iar difuzarea ei „Acasă”, unde ar fi fost un adevărat balsam, era absolut imposibilă, noua stăpânire ar fi ars-o pe rug în piața centrală a Sighetului. Așa se și explică puținătatea exemplarelor aflate în Maramureș. Dar și anii de după, mulți, foarte mulți la număr, au fost nedrepți cu cartea și neîndurători cu autorul ei. Deși în 1941 a fost premiată de Academie, în 1947 a fost interzisă, epurată și, câțiva ani mai târziu, autorul ei avea să sfârșească la Canal. Cărți și cărturari de care noua orânduire nu avea nevoie. Deci, trebuiau să dispară.

*******
Cu foarte mulți ani în urmă, ca să o am, a trebuit pur și simplu să o fur de la cineva care refuza să o restitue proprietarului, un prieten al meu, de la care urma să o primesc. Aventura s-a terminat cu bine și animozitățile s-au estompat cu timpul. Apoi, ani la rând, de la mine cartea a circulat, incognito, pe la mulți prieteni. Unii dintre ei și-au notat, alții au copiat-o, pagină cu pagină, la mașina de scris. La un moment dat a ajuns la Blaj, la un bun și vechi prieten, stabilit acolo dar cu sufletul rămas în Maramureșul natal. Mi-a restituit-o după aproape un an (și oarecari insistențe) legată frumos.

Bucuros de recuperare, nu i-am cerut explicații. Mi le-a dat el, recent, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice, deci după aproape 50 de ani! Și aflu că, ne prea având timp să citească acasă, o lua cu el le serviciu și mai citea pe apucate, dar citea și în microbusul care ducea și aducea funcționarii la combinat, și uneori le citea celor de lângă el fragmente care-i dădeau dreptul să fie mândru de originea sa maramureșeană. Numai că, într-un moment ca acesta s-a așezat lângă el un ins pe care nu-l cunoștea și nu știa de unde răsărise, s-a arătat interesat de carte și de „ce scrie acolo” și, după câteva minute de discuții – în care s-a dovedit a fi bine informat cu privire la interlocutorul său – s-a recomandat – inclusiv gradul de ofițer – și a cerut cartea pentru câteva zile, să „o răsfoiască”, lăsându-i amicului meu un număr de telefon.

„După câteva săptămâni, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat la numărul lăsat. Mi-a răspuns amabil dar scurt, că mai are nevoie de carte. Amintindu-mi că-i spusesem că am împrumutat cartea de la Muzeul din Sighet, după alte câteva săptămâni am sunat iar și i-am spus că cei de la muzeu mă somează să le trimit cartea. După o altă îndelungată așteptare, m-a căutat la combinat, mi-a adus cartea, frumos împachetată, și mi-a spus: Cartea aceasta a fost trimisă la București, a fost studiată de istoricii noștri și s-au făcut după ea trei copii. Te sfătuiesc, să o trimiți cât mai repede la muzeu și să nu mai faci lecturi publice, dacă vrei să nu ai, iarăși!, probleme (*). Am desfăcut grăbit și îngrijorat pachetul rămas pe biroul meu. Cartea era întreagă dar desfăcută în fascicole. În zilele următoare, a trebuit să caut un legător de cărți serios și demn de încredere și am avut norocul să-l găsesc”.

********
După întârzierea de la Blaj, parcă simțind că ceva, totuși, s-a întâmplat, n-am mai împrumutat-o decât în condiții de maximă siguranță, mai cu seamă că, la scurt timp după aceea valoarea ei, pentru mine, a crescut mult, în urma unei alte întâmplări.
Profesorul (și bunul meu prieten) Alexandru Țiplea era în 1977 președintele Comitetului de cultură. De la el am aflat că Alexandru Filipașcu are urmași direcți și trăiesc la Cluj, și că pe fiul său, tot Alexandru (pentru cei apropiați Ducu), îl cunoaște foarte bine.

Absolvent al Facultății de biologie din Cluj, tânărul Alex. Filipașcu era, într-adevăr, o minte strălucită, mobilată cu o cultură bogată, extrasă selectiv din varii domenii, mai cu seamă dintre cele de factură umanistă. A făcut un doctorat strălucit, a lucrat o perioadă la filiala clujeană a Academiei, avea deja publicate la Editura „Dacia” câteva cărți, în care biologul se exprima beletristic, într-un stil original, îndrăzneț și captivant. Era pescar și vânător de elită și cunoștea, la pas, România Verde (nu cea a aglomerărilor urbane), cum puțini alții în vremea aceea. L-am rugat să-l invite la Sighet și, după o expunere în cadrul Universității populare, am petrecut împreună o seară, pentru mine memorabilă, într-un separeu de la restaurantul de la Grădina Morii, cu discuții în jurul Istoriei Maramureșului și a autorului ei. A fost plăcut surprins, că aveam cartea tatălui său și că-mi era atât de prețioasă, și mi-a scris pe ultima filă („forțat”) următoarele câteva rânduri:

„La o masă voevodală, fiind rugat să scriu rânduri care nu-mi sunt de drept și de faptă, scriu, totuși, un îndemn pentru plaiurile maramureșene; îndemn fără folos pentru că fiecare dintre noi le slujim pe măsura puterilor noastre. Este numai un gînd pentru fapte viitoare de care toți avem și vom avea (**) nevoie mîine.
Cu dragoste, azi, în Sighetul natal, 17. X. 1977.”

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori prin Cluj și mi-a dat câteva din cărțile sale: „Expediții la noi acasă”, apărută în 1981 și micul roman autobiografic „Salonul”, o mică bijuterie. Da, Alexandru Filipașcu-junior putea să fie un prozator de forță, pe linia lui Alex. Ivasiuc (din „Corn de vânătoare”). Ar fi putut…
Prin anii 90 a inițiat realizarea unui film documentar despre frumusețile Maramureșului. Apoi, la un moment dat ceva s-a rupt și… încet, (și trist) a dispărut. Întâi din lume și-apoi din viață.

În 1997, Editura „Gutinul” din Baia Mare, cu acordul urmașilor legali ai autorului (Prof. dr. Alexandru Filipașcu, fiul, și artist plastic Livia Piso, fiica) a tipărit o nouă ediție a Istoriei, în 2.000 de exemplare, dar în condiții foarte, foarte modeste, din toate punctele de vedere, deși sponsorii au fost și mulți și generoși (Ministerul Culturii, Prefectura și Consiliul județean Maramureș etc.) și cartea ar fi meritat o ediție mai deosebită, mai cu seamă că se împlineau 95 de ani de la naștere și 45 de la moartea autorului.
Cunoscând destul de bine pe șeful editurii respective, dar cunoscând și mai bine cât de necesară este scoaterea la lumină și cunoașterea ei, în vara anului următor am distribuit în zona Maramureșului Istoric peste 500 de exemplare (cu 25.000 lei/buc.). Și cred că bine am făcut. Și cărții și celor cărora le-am dat-o. Dar și memoriei profesorului Alexandru Filipașcu, orgolioasa odraslă de Boier de Dolha și de Petrova, cel care a izvodit-o din colbul arhivelor și ne-a lăsat-o moștenire și datorie, o datorie de care nu avem dreptul să uităm. Fiindcă așa cum este, cu toate tarele ei (arătate cu degetul de unii specialiști), Istoria lui Alexandru Filipașcu este, pentru noi, maramureșenii, o mare istorie.

Am scris aceste rânduri și dintr-o sinceră și acută nevoie de a mărturisi, că pentru mine, Istoria lui Filipașcu a fost cartea care m-a marcat și m-a îndreptat în mod decisiv spre studiul Istoriei Maramureșului.

Note:

* Se impune o scurtă explicație despre „problemele” amicului meu: Născut la Ieud, în 1932, și susținut cu o bursă a Fundației Ilie Mariș, a ajuns elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, dar în clasa a X-a a fost arestat, anchetat, bătut și închis, și, după anii de temniță și de Canal, a avut tăria să-și croiască o viață normală. Și-a întemeiat o familie, a terminat liceul și Facultatea de științe economice din Cluj și a ajuns, treptat și pe merit, economistul-șef al Combinatului de industrializarea lemnului de la Blaj. Iar în ultimii 20 de ani, și-a legat numele de câteva cărți, care-i aureolează pe merit cei în curând 90 de ani de viață. Numele lui este Ioan Bizău și este cunoscut în oraș ca maramureșeanul care a plantat cu mâna lui sute de puieți de nuc în jurul Câmpiei Libertății.
** Cuvântul „avea” l-a îngroșat și l-a subliniat de două ori, ca pe o premoniție pentru cuvântul „mâine” de la finalul textului.

I. Ardeleanu-Pruncu

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan