Iuliu Maniu, comemorat la Sighet | VIDEO

Sâmbătă, 6 februarie 2021, au avut loc la Sighet manifestările comemorative anuale în cinstea marelui om politic Iuliu Maniu, exterminat de regimul comunist în închisoarea din orașul nostru (+ 5 februarie 1953).

După un moment de rugăciune și evocare la celula unde a murit Iuliu Maniu, a urmat ceremonia parastasului la Cimitirul Săracilor de la Ciarda. Evenimentul a fost organizat de Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache (președinte național Radu Rizescu, președinte județean Gheorghe Șiman), iar slujba religioasă a fost oficiată de un grup de preoți greco-catolici condus de protopopul Vasile Iusco.

preot prof. Marius VIȘOVAN




CNDV, finalist la „Noaptea Muzeelor”

Rețeaua Națională a Muzeelor organizează anual în România „Noaptea Muzeelor”, ocazie cu care evidențiază tendințele în inovația și educația muzeală. Proiectul de anul acesta, „Animații, puzzle, investigații… vino și joacă-te cu colecțiile la MUZEU”, propune un dialog între muzeu și public, dinamizat de intervenția unor tineri care explică creativ obiecte și resurse culturale provenite din colecțiile muzeelor. Elevii își asumă „proprietatea” și interesul asupra patrimoniului și îl interpretează sub forma unor producții digitale.

Celula în care a murit Iuliu Maniu

În urma selecției la nivel național, printre cele 3 licee finaliste se află și Colegiul Național „Dragoș-Vodă” cu proiectul „Ultimele zile ale lui Maniu”. Elevul Vasile Gabriel Vouciuc, secondat de alți zece elevi din clasa a X-a, a scris scenariul pe baza căruia, în decorul și cu costumele puse la dispoziție de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, se va realiza scurt-metrajul cu micii actori coordonați de doamnele profesor Claudia Dura și Luminița Colopelnic.

Încă de la început, elevii de la Colegiul Național Dragoș-Vodă, au îmbrățișat cu entuziasm ideea de a participa la proiectul național Noaptea Muzeelor, 2020. Este o oportunitate fără precedent pentru elevi de a se transpune în rolul unor personaje istorice, de a trăi istoria altfel, de a cultiva valori precum binele, dreptatea, libertatea. (prof. Claudia Dura)

Acest proiect este unul foarte special, întrucât ne dă posibilitatea să promovăm Memorialul Victimelor Comunismului, un loc încărcat de durere, de nedreptatea cu care au fost închiși acolo oameni nevinovați, de ororile regimului comunist pe care le conștientizezi când intri în fostele celule și ne dă posibilitatea să-l promovăm pe Iuliu Maniu, un om care a făcut tot ce a stat în puterile lui pentru țara noastră, pentru libertatea și bunăstarea românilor, pe întreg parcursul vieții sale. Conceptul abordat de echipa noastră, ideea de a realiza un film despre ultimele zile petrecute de Iuliu Maniu în închisoarea din Sighet, necesită multă muncă, atât pentru realizarea scenariului, cât și pentru punerea în scenă, însă atunci când muncești cu pasiune, rezultatul este pe măsură. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Deoarece îmi place istoria, am acceptat fără ezitare propunerea de a participa la acest proiect. La început, ideea mi s-a părut simplu de realizat, „facem un film despre Iuliu Maniu”. Deși în teorie totul este ușor, realizarea scenariului și „joaca” de-a actorii s-au dovedit a fi mult mai complexe. Însă, complicat sau nu, acest proiect reprezintă o experiență ce ne pregătește într-un fel sau altul pentru ce ne rezervă viitorul. (Mihaela Ioana Trifoi)

Mereu mi-a plăcut să vizionez filme și scurt-metraje, însă niciodată nu am realizat câtă muncă se află în spatele acestora. Consider însă că acest proiect merită toate eforturile depuse și sper ca rezultatul final să fie pe măsura așteptărilor noastre. (Diana Dolca)

Sunt foarte entuziasmată să particip la proiectul ,, Noaptea muzeelor” , întrucât istoria este foarte importantă pentru evoluția noastră ca oameni. (Ariana Onișa)

Chiar dacă rolul meu nu este unul foarte important, entuziasmul meu este la fel de mare pentru acest proiect. Este și va fi unul dintre proiectele mele preferate la care am participat. (Ana Maria Rătușanu)

Niciun rol nu este prea mic și nicio replică prea scurtă atâta timp cât pui suflet și iubești ceea ce faci. Asta cred eu, care aș vrea să continui în domeniu. Succes și spor la treabă nouă! (Nicoleta Giurgi)

Am mers la concurs pentru că îmi place istoria. Tema legata de Iuliu Maniu m-a atras pentru că acesta a fost un simbol al istoriei noastre și care a murit tragic și nedrept la închisoarea de la Sighet alături de alte personalități. Și înainte de proiect am avut ocazia de a vizita Memorialul Durerii, fiind întotdeauna impresionat de celula în care Iuliu Maniu și-a trăit ultimele clipe. În piesă interpretez rolul Cardinalului Alexandru Todea, cel care îl împărtășește pentru ultima dată pe Iuliu Maniu. (Silviu Pontoș)

Premierea va avea loc pe 14 noiembrie, iar scurt-metrajul va putea fi vizionat pe website-ul oficial al Nopții Muzeelor – www.noapteamuzeelor.org, și pe pagina oficială de Facebook a Nopții Muzeelor https://www.facebook.com/noapteamuzeelor.

Prof. Luminița COLOPELNIC




Iuliu Maniu omagiat la Sighet

Sâmbătă, 8 februarie 2020, la Sighetu Marmației a avut loc comemorarea anuală a marelui om politic Iuliu Maniu, unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, președinte al Partidului Național Țărănesc și prim – ministru în mai multe guverne ale României Mari, exterminat de comuniști în temnița de la Sighet la 5 februarie 1953.

Rugăciuni pentru veșnica sa odihnă (pomeniți au fost și liderii național tărăniști Ion Mihalache și Ion Rațiu) au fost înălțate atât la celula în care a murit, de la parterul Memorialului Sighet, cât și la Ciarda unde zac încă nelocalizate rămășițele sale pământești (alături de ale celorlalți morți în închisoarea Sighet din acea perioadă) de un grup de preoți greco-catolici din zonă.

Conferința dedicată lui Iuliu Maniu a avut loc în sala Transist a Primăriei din Sighet și a fost moderată de organizatorul principal al evenimentului, dr. Gheorghe Șiman, în prezența a peste 100 de participanți, din Sighet, Baia Mare și din multe colțuri ale țării. Printre personalitățile care au luat cuvântul evocând foarte documentat și emoționant figura istorică a lui Iuliu Maniu s-au remarcat fostul Ministru al Integrării Europene național-țărănist Alexandru Herlea (cel care în legislatura 1996-2000 a inițiat discuțiile României cu Uniunea Europeană), prof. univ. dr. Doru Radosav – o somitate a Universității clujene, fostul ministru național – țăranist Ioan Avram Mureșan, părintele rector Simion Mesaroș din Baia Mare, etc. Mesajul unanim subliniat de vorbitori a fost perenitatea mesajului spiritual al lui Iuliu Maniu, de care política și societatea românească de azi au mare nevoie.

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Scriitorul (născut la Sighet) Vasile Gogea, popas inițiatic la Casa Memorială Iuliu Maniu!

Sîmbătă, 12 octombrie 2018, la Bădăcin, pe Dealul Țarinei, Casa lui Iuliu Maniu a fost din nou locuită. După mulți, prea mulți ani în care a fost bîntuită de toți demonii istoriei, casa familiei Maniu a fost, aproape orbitor, luminată de spiritul acestuia. Căci dacă n-am fost capabili, o Țară întreagă să-i găsim osemintele, pentru a-l înmormînta creștinește, iată, un preot de țară, a reușit să dez-îngroape spiritul lui. Și acesta a străpuns, nu doar întunericul unei epoci în care umanitatea părea că a rătăcit calea, dar și răsăritul de toamnă tîrzie care-și revărsa razele calde peste dealurile și livezile Bădăcinului. Era frig afară, bruma se topea încet în iarba încă verde dar era atîta căldură în toate sufletele care veniseră, care de unde, care cu ce, însă cu credință și bucurie să adeverească și să mărturisească puterea de neînfrînt a nădejdii în Dumnezeu.

L-am salutat creștinește mai întîi pe Părintele Cristian Borz, preotul parohiei greco-catolice din Bădăcin, sufletul și nucleul generativ al unei campanii susținute, în primul rînd cu sprijinul cotidianului Sălajul pur și simplu, patru ani. Cel care, fără să obosească, să se tânguiască sau să învinuiască pe cineva, dăruit cu har de la Sfântul Duh și îndrumat de Fecioara Maria, Regină a familiei, s-a străduit, asemenea lui Plotin, dar prin puterea și voința Tatălui Ceresc, „să înalțe divinul din el la înălțimea divinului din Univers”.

Ne-au fost de ajuns cîteva cuvinte și o îmbrățișare. Apoi ne-a condus (pe mine și pe cei doi prieteni cu care am plecat din Cluj: Lucian Tănase, care și-a pus mașina „la drum” și aparatul de fotografiat „la treabă” împreună cu Virgil Rațiu, încercînd să-și depășească oboseala acumulată în ziua precedentă, la Bistrița, unde asistase la inaugurarea unei statui a lui George Coșbuc) prin încăperile, devenite de o sacralitate smerită și monumentală totodată, ale Casei Memoriale.

Era devreme. Oficialitățile încă nu sosiseră.

„Ghidarea” nu era formală.

„Explicațiile” nu erau pentru un „muzeu”, ci scurte informații familiare, de viață cotidiană, despre locuitorii și stăpînii Casei care păreau a fi, pentru moment, ieșiți la o plimbare prin livada de pe Dealul Țarinei și puteau să apară în pridvor din clipă în clipă. Ioan, Clara, Scipio, Cassiu, Elena, Iuliu, Sabina, Cornelia (Sora Cecilia), Iulia, Emilia…

Viață! O viață adevărată vibrează încă în fiecare încăpere, în fiecare ungher, în fiecare obiect… Pînă și în urmele/umbrele suferințelor consumate în această Casă pulsează o lumină lăuntrică… În care se păstrează amintirea unchiului lui Iuliu Maniu, „europeanul” Bărnuțiu…

L-am privit, o clipă, cu un profund respect pe medicul Ioan Boilă, ultimul strănepot al Sfinxului din Bădăcin, așezat pe o bancă, în veranda casei, într-o atitudine de meditație profundă, de bucurie și, poate, de tristețe în același timp… Parcă îl mai aștepta încă pe „unchiuțu” să vină cu mere înrourate din grădină…

Apoi, ca și cum aș fi fost prins în vortexul unei mașini a timpului, rememorez – pentru a cîta oară? – o succesiune de evenimente din viața mea: născut la Sighet, în 1953; armata – la Sighet în 1973-1974; „rătăcit” (împreună cu scriitorii, mult mai puțin cunoscuți atunci, Ioan Groșan și Matei Vișniec, aflați la Festivalul de Poezie) prin coridoarele Închisorii din Sighet, în care am intrat toți trei „prin efracție”, nemaigăsind o vreme drumul înapoi, spre geamul pe care intraserăm și terifiați de gîndul că, fie și numai pentru o noapte, am putea rămîne „prizonieri” ai acelei închisori, în 1983 dacă bine îmi amintesc; am participat la primul simpozion „Închisoarea de la Sighetu Marmației – Memorial Istorico-Politic”, în 1993, prilej cu care l-am condus pe Seniorul Corneliu Coposu prin închisoare (care nu era încă amenajată ca „memorial”) pentru a-i arăta celula în care a murit martiric Iuliu Maniu; l-am condus și pe ultimul drum pămîntesc pe Senior, în 1995… Și, acum, în A.D. 2019, ziua a 12-a a lunii octombrie, după patru ani de campanie națională, la care „m-am înrolat” ca voluntar solitar dar solidar, mă aflu în Casa lui Iuliu Maniu. În capela Casei… În biroul lui… În dormitorul lui… În fața cenotafului lui și a mormintelor părinților lui… Respir aerul pe care l-au respirat ei, toți aceștia…

Cred că trebuie să existe o semnificație mai înaltă în tot acest lanț de întîmplări (și altele, încă, pe care nu le mai evoc acum, aici) ale vieții mele… Trebuie să fie treptele unei inițieri pentru o ascensiune care nu are nimic de-a face cu „ridicarea” pe treptele sociale…

Mă rog Sfintei Marii, Sfîntului Anton și Bunului Dumnezeu să-mi lumineze calea pe care o mai am de parcurs și să-mi dea puterea să nu mă prăbușesc, oricît de grea ar fi ea…

Lăudat să fie Isus Cristos!

Vasilea GOGEA

(articol preluat de pe Gogea’s Blog)

Fotografii de Lucian Tănase și Gogea’s Blog.




Ciolpanul, Împărăteasa Roșie și cei doi… președinți! (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

La o oră târzie din noaptea de 5 februarie 1953, raportai, Ciolpanule, superiorilor tăi din capitală că ”În celula nr… s-a stins LUMINA. Da, avansatule în grad, în două rânduri, de către nepotul lui Vasili Ivanovici și ”crucificat” de către cel pe care l-au îngenuncheat ”structurile”, sunt sigur că acesta a fost momentul vieții tale. Ai scăpat țara de încă un ”burghezo-moșier”, ți-ai asigurat un loc la masa acelora care te-au numit comandant al acestei temute ”instituții de reeducare”. Cu toate acestea, te-ai lăudat că le asigurai celor aduși aici câte 4 mese pe zi, că hrana era foarte diversificată, iar caloriile depășeau cu mult numărul prescris.

Și totuși, Ciolpane, cum se face că după moartea SFINXULUI din Bădăcin i-ați ascuns trupul de nici în ziua de azi nu-i de găsit? Pentru a ne lămuri, trebuie să facem câțiva pași înapoi, în trecutul nu prea luminos al acestui ,,guguștiuc”comunist. Trimis pe front, în vara lui 1943, să lupte împotriva URSS, va cădea, un an mai târziu prizonier la Armata Roșie. Într-unul din lagărele sovietice are ocazia s-o cunoască pe viitoarea ”Împărăteasă Roșie”, Ana Pauker. Iată ce le spunea celor înscriși în divizia ”Horia, Cloșca și Crișan” (al cărei membru ai fost, Ciolpanule): ”Vom face din soldați ofițeri, care vor fi la fel de buni ca cei de acum”. Atât divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”, cât și ”Tudor Vladimirescu” nu reprezentau decât pepinierele viitoarelor cadre ale PCR.

Numai așa ne putem explica faptul că Ciolpanul a fost răsplătit pentru devotamentul său cu funcția de comandant al penitenciarului din Sighetul Marmației. Să credem că Ciolpănel a plecat la București, așa, de capul lui, iar după 5 luni s-a întors în uniforma cu petlițe albastre, primind și gradul de locotenent? Oare n-a fost mâna aceleia pe care bâlbâitul din Scornicești a reabilitat-o în 1965?

În sfârșit, vine și Marea Revoluție din Decembrie 1989. Speriați nițel la începutul ei, ”fostele organe” se regrupează în jurul ”emanatului-șef ” și câștigă la… puncte. Unii, care nu aveau voie să vorbească prea mult la vreo aniversare sau la vreo comemorare, au fost ”invitați” la centru și răsplătiți. Cine crede, în ziua de azi, că Ciolpanul n-a știut unde a fost înmormântat Iuliu Maniu? Crede cineva că dacă, într-adevăr, nu ar fi știut, ar fi fost avansat în grad, în două rânduri, de către însuși liber-cugetătorul nostru? În 1991 e avansat la gradul de căpitan, iar în 1995, a doua avansare, la gradul de maior, desigur, cu toate beneficiile ce au decurs de aici. Nimeni nu poate însă uita gestul fostului președinte Emil Constantinescu care, chiar la locul crimelor sale, i-a înmânat decorația CRUCEA COMEMORATIVĂ a CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Era ziua de 25 octombrie 1998!

prof., Vasile POP

PS1: Acum cred că ați înteles de ce nici în ziua de azi nu știm unde se află mormântul ÎNTREGITORULUI DE NEAM ȘI ȚARĂ.
PS2: Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață pentru înaltă trădare și abia în noiembrie 1998 Curtea Supremă a anulat sentința din 1947.
PS3: Conform DEX, cuvântul ,,CIOLPAN” înseamnă: a) trunchi de arbore fără crengi, rămas în pământ și b) arbore rupt de vânt.

sursă foto: www.memorialsighet.ro




La Mulți Ani, domnule Ioan Ilban!

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

 

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!




Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu (autor, Marius Vișovan)

Azi, 27 iunie, se împlinesc 65 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Ioan Suciu (foto) în temnița de la Sighet. În semn de omagiu pentru acest gigant al spiritualității românești oferim acest text care evidențiază rolul său de martir al lui Cristos și erou al neamului românesc.

Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenței armate anticomuniste din munții Făgărașului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistență atât prin aria de acoperire cât și prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securității utilizarea unor enorme resurse umane și financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează și faptului că după anihilarea grupului, Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de două decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creștine și naționale, cultivate de familie, Biserică și școală și apoi aprofundate în cadrul Mișcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă și în a cărei ierarhie a ajuns până la funcția de șef al Frățiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat și Frăția de Cruce de la Liceul «Dragoș Vodă» din Sighet. În grupul său de rezistență s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune și orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărășan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi nici interese…» Întreaga sa viață și luptă pentru Dumnezeu și neamul românesc, IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»

Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I și se referă la cărțile tânărului episcop considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creștini indiferent de confesiune: «Cărțile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinerețe» și  «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS și este intitulat «Episcopul Suciu în fața furtunii» având ca obiect activitatea dinaintea arestării așa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranței, Jandarmeriei, Miliției și Securității comuniste – aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekeș îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranță Blaj condus de Mathe Emeric. Și merg până la 2 noiembrie 1948, imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăși Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire și la Oradea atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânire maghiară între 1940 și 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire și înainte, pe timpul dictaturii regale ( 1938-1940).

Câteva exemple din lucrare :
-Nota confidențială din 1 aprilie 1947 a Siguranței Oradea către Siguranța Blaj: «Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus- numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului».
-Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paști a EIS a fost o instigare contra regimului și a Rusiei Sovietice».
-Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj: «Luați măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veți face raport imediat.»
– Poliția și Siguranța din Oradea au consemnat și Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Față de ordinul Ministerului de Interne ca duminică, 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac și o provocare…»
– Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exercițiile spirituale de Crăciun ținute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică și în biserica romano- catolică a piariștilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepțională simpatie din partea tineretului studențesc… are o cultură superioară și este un orator desăvârșit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendință reacționară, au combătut concepția materialistă despre lume».
– Generalul de Securitate Pintilie către Direcția regională Sibiu: «Veți face observație verbal și discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârșire să agite populația contra Guvernului și a liniștii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat și trimis în judecată».
– Diverși informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut și predicile pe care le-a ținut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credința…».
– lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în județul Târnava Mică «populația manifesta o îngrijorare generală față de acțiunea de unificare… cei mai mulți dintre preoții greco-catolici s-au abținut să semneze adeziunea… în imediata apropiere a Blajului populația s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispozițiuni să se facă predici tip șablon în care să se facă aluzie la persecuțiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»
– Securitatea a reușit să confiște și textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoționante cuvinte: «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiți credincioși, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum, Domnul Isus ne dă prilej să fim părtași la suferințele sale pentru Biserica Sa… Vă vor amenința, vă vor bate, vă vor duce la judecăți și înaintea judecătorilor nu vă înfricoșați, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi și nu vă lasă… »
– ultimele rapoarte ale Securității dezvăluie deja intenția clară a arestării ep. Suciu și pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la București de același sinistru lt.col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informați că in bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe și se citesc rugăciuni pentru detinuții politici.»

Dosarele Securității nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se știe că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la București la Ministerul de Interne, de unde, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, au fost internați la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldărușani și de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veșnice la 27 iunie 1953.

În afara documentelor Securității, autorul include și o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ținută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj și membru al Mișcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai, 1948) asupra iminentei sale arestări și se oferă ca, împreună cu alți tineri legionari, să-l salveze scoțându-l din țară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulțumește, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conștient de a se salva în fața arestării iminente și morții probabile conturează și completează pe deplin profilul și vocația de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creștinismului românesc.

Preot prof. Marius Vișovan




Alexandru Vișovan, luptător maramureșean pentru Marea Unire (autor, prof. Cristina Teleptean)

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean




Vizită la Jilava (autor, Marius Vișovan)

Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu. 




Memorialul Sighet – Concurs In memoriam IULIU MANIU (8 ianuarie 1873-5 februarie 1953)

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei organizează în 2018, anul Centenarului Marii Uniri, o serie de evenimente grupate sub genericul Generația Unirii exterminată în Gulag.

Joi, 1 februarie 2018 a avut loc la Memoralul Sighet un concurs de istorie adresat liceenilor sigheteni, având ca temă viaţa şi activitatea marelui om politic Iuliu Maniu. Evenimentul a marcat comemorarea a 145 de ani de la naştere (8 ianuarie 1873), respectiv 65 de ani de la moarte (5 februarie 1953).

Au participat  echipaje de la Colegiul Naţional ,,Dragoş Vodă” şi de la Liceul ,,Regele Ferdinand” cu prezentări privind rolul lui Iuliu Maniu în viaţa politică interbelică, raporturile cu Regele Carol al II-lea, opoziţia faţă de instaurarea regimului comunist, procesul de tip stalinist în care a fost implicat în toamna anului 1947, situaţia dramatică în care se găseşte în prezent casa familiei Maniu de la Bădăcin (judeţul Sălaj).

Juriul, format din Mariana Şuştic, profesor de istorie, Andrea Dobeș, istoric, Memorialul Sighet şi Alin Pralea, muzeograf, Muzeul Maramureșean, a urmărit acurateţea informaţiilor prezentate, respectarea ordinii cronologice, încadrarea în tema propusă, originalitatea şi calitatea tehnică a prezentării, precum şi corectitudinea răspunsurilor concurenţilor la întrebările juriului.

În urma deliberării, juriul a acordat două premii I şi un premiu II:

Premiul I

Colegiul Naţional ,,Dragoş Vodă”: Tivadar Maria Simona, Grigor Anamaria-Ioana,  Mihalca Sandra Maria, Simion Andreea Raluca, Ilieş Dragoş Ionuţ, profesor coordonator: Marius Voinaghi

Colegiul Naţional ,,Dragoş Vodă”: Hotea Manuela, Apostol Luminiţa, Ungur Roxana, Bledea Sebastian, Strimbei  Thomas, profesor coordonator: Claudia Dura

Premiul II – Liceul ,,Regele Ferdinand”: Corneştean Anca şi Mariş Oana, profesori coordonatori Ovidiu Sechel şi Horaţiu Vescan

Premiile au constat în cărţi de analiză a regimului comunist şi de memorialistică a detenţiei, editate de Fundaţia Academia Civică.

Sursă articol: http://www.memorialsighet.ro/memorialul-sighet-concurs-in-memoriam-iuliu-maniu-8-ianuarie-1873-5-februarie-1953/