Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu. 

…30 decembrie 1947… aveam 14 ani, eram elevă la Liceul de fete “Domnița Ileana “ din Sighet (în clădirea actualului liceu ucrainean).

Ieșisem în oraș la niște cumpărături și ajunsă în fața cinematografului, văd cum lumea se oprește din mers și aud zgomotul puternic al unui difuzor montat la balconul cinematografului, care anunța “un comunicat de mare importanță”. M-am oprit și eu, în jurul meu lume de toate categoriile, tineri și bătrâni, orășeni și țărani… Vocea de la difuzor declamă : “Regele Mihai a abdicat! S-a proclamat Republica Populară Română!” Urmau niște fraze propagandistice din care am reținut doar “cel mai mare exploatator al țării”… apoi n-am mai receptat nimic. Eram total derutată, nu înțelegeam nimic… pe fețele tuturor celor din jur se citea consternarea și mâhnirea… n-am văzut pe nimeni bucuros.

Am ajuns acasă, părinții mei erau foarte îngrijorați… tata a zis doar atât: ”era de așteptat”. Eu eram prea mică și lipsită de viziune… am înțeles mai târziu că după falsificarea alegerilor din ’46 și arestarea lui Iuliu Maniu și a altor importanți lideri politici democratici abolirea monarhiei era ultimul pas al ocupantului sovietic pentru lichidarea suveranității României și instaurarea deplină a regimului comunist. În anul următor avea să fie arestat și tatăl meu…

Generația noastră a ținut foarte mult la regele Mihai. Îi admiram ținuta maiestuoasă din tablourile ce erau în toate sălile de clasă și în fotografiile de la începutul manualelor școlare. Nu ne puteam închipui țara fără rege. Iar pentru noi, cei ce am cunoscut și experiența amară a refugiului între 1940 și 1944  (când Ardealul de nord fusese sub ocupație maghiară) atașamentul față de regele nostru era și mai mare. Unde vedeam chipul regelui Mihai știam că suntem în România…

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: Brada Oanță

A mai rămas aproximativ un an până la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri și trebuie să ne prezentăm în fața istoriei acestui neam cu ceva. Am mai scris într-o postare anterioară (n.r. pe pagina de facebook) că nu prea avem cu ce ne lăuda, trebuie să facem trimitere tot la înaintașii noștri: Iuliu Maniu, George Pop de Băsești, Ilie Lazăr, Simion Bărnuțiu, Corneliu Coposu și alții.

M-am oprit la Iuliu Maniu pentru că a fost principalul artizan al Marii Uniri și, în plus, ultimii ani din viață i-a petrecut în închisoarea din Sighetul Marmației. Din nefericire, nici până în ziua de azi nu se știe unde a fost înmormântat. Am trăit o profundă dezamăgire după vizita la Bădăcin. La data de 12 noiembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară de confiscare a averii, pronunțată în 1947. Casa de la Bădăcin a fost recuperată (în timpul regimului comunist funcționa aici o tabără de pionieri), urmând să fie amenajat aici un muzeu. Au trecut de atunci 19 ani și nu s-a făcut aproape nimic. De ce a trebuit să fie reabilitat? Pentru că a fost acuzat ,,de înaltă trădare” de regimul comunist și condamnat la închisoare pe viață. A rezistat peste 6 ani în închisorile din Galați și Sighet. Regimul la care a fost supus a fost unul de exterminare. Se poate afirma fără a exagera că Maniu și ceilalți închiși la Sighet au fost asasinați.

Poate veți crede că am luat-o rău pe arătură cu postările mele despre Iuliu Maniu și că ar fi cazul să să mă opresc. Vă promit că mă voi opri și că nu voi mai posta numai în caz de forță majoră.

Totuși, sper că mă veți ierta dacă voi încheia prezenta postare cu o scurtă referire la un om politic care a marcat profund istoria noastră postdecembristă: Ion Iliescu. Sper că veți înțelege de ce. Vreau să vă convingeți cine este și cine îi sunt înaintașii. Bunicul dinspre tată se numea Vasili Ivanovici, evreu rus bolșevic, pușcăriaș fugit din Rusia. S-a stabilit în 1895 în Oltenița. După 1900 și-a schimbat numele în Iliescu. Fiul său Alexandru,viitorul tată al lui Ion Iliescu, va deveni membru al Partidului Comunist Român, partid care, în 1924 va fi scos în afara legii pentru că milita pentru dezmembrarea statului român, abia constituit. Congresul al V-lea al PCR a avut loc în anul 1931 la Moscova, congres la care a participat și iubitul tătic al domnului IIiescu. Să-i fie de bine, am zice, numai că la sfârșitul lucrărilor congresului s-a adoptat o declarație semnată și de tatăl liber-cugetătorului nostru, declarație din care citez: ,, România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”. ,,Panimaeș, tavariș Ilici Ivanovici” care de aproape 3 decenii ne purtați prin „meandrele concretului”, iar în anii studenției d-voastră la Moscova, ,,trădătorul de țară”, Iuliu Maniu, ispășea ani grei de temniță comunistă. Ați avut ocazia să vă reabilitați în ochii noștri dacă, mai ales, în perioada ultimului mandat, ați fi făcut ceva cu adevărat pentru marele om politic român, Iuliu Maniu. Din păcate, pentru noi, cei de jos, nu v-ați gândit măcar să faceți ceva pentru renovarea unei amărâte de case. Dumnezeu să vă răsplătească pentru faptele bune (dacă există) pe care le-ați săvârșit, mai ales în anii după ce v-ați instalat la putere împreună cu emanații.

PS 1: Am fost la „Memorial” și am făcut niște poze din care am postat câteva, din păcate, din cauză că în celulă nu exista lumină electrică, calitatea acestora nu este una foarte bună.
PS 2: Dacă există cineva printre d-voastră care dorește să facă o donație, o poate face conform conturilor precizate într-o postare anterioară.
PS 3: Donațiile nu se fac în numele niciunui partid, ci numai în al nostru, care credem în valorile pe care acest neam le-a dat de-a lungul istoriei sale zbuciumate.

Autor, prof. Vasile POP

Prima casă de tip vilă de pe strada Lónyay a fost construită de către Kutka Kálmán, vicecomite al comitatului Maramureș și consilier regal.

Construcția a fost terminată în anul 1892, fiind realizată după planurile arhitectului Kreiszel Géza care s-a inspirat din cele ale vilei Groedel. Pentru înfrumusețarea exteriorului s-au folosit plante rare la acea vreme, multe înmulțindu-se și răspândindu-se în oraș.

Kutka Kálmán a fost unul dintre cei mai culți sigheteni, el fiind și autorul volumului „Colecția de legi a comitatului Maramureș”, publicată în 1889, la Sighet.

De remarcat că, spre deosebire de casele din acea perioadă care aveau doar fațada decorată, casa Kutka avea toți pereții exteriori bogat ornamentați.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: azi se mai pot vedea doar ruinele casei pe strada Iuliu Maniu