Pe drum mergând…

* Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.
* Duminică, la o terasă. O pânză transparentă cu oraşul de demult. Soarele de-acum tălăzuieşte asupra Şcoliii de Fete “Domniţa Elena” (nici o mişcare acolo, vacanţă, poate) şi a copacilor stradali, măturând homocul (pisocul) ultracentral…
* “Ha, ha!… Da de unde!… O luat un pumn de Algocalmin. Măcar de era cel mai tare Algocalmin…” ( – puştoaoaice, pe sub castani)
* Arşiţă, pensii. Lume-nceată, în argint, şir la ghişee: la apă, la gunoi, la telefon, la curent, la Poştă, la CAR… Cuminţenie, aliniere, “civilizaţia cozii”…
* Doi domni pe corso. Unul dă să dicteze un număr de telefon: “Stai să-mi iau ochelaru’!” „Pune, pune, că nu ştiu ce nu-mi scriuă pixu’!” – îi răspunde celălalt, de pe aceeaşi Vale.
* Arşiţă, corzo. Sub un pom decorativ stă un pensionar. “Aştepţi pe cineva?” – îl întreabă un amic. “Da, am întâlnire cu cineva, …dar nu ştiu precis, azi sau ieri, …sau poate mâine… Şi chestia-i că nu prea ştiu cu cine…” – răspunde omul nostru, pe măsură ce amicul se îndepărtează.
* ”Ai fost la lucru în Irlanda?”, “Felicitări de Ziua Mişcării!”, “Te-ai înscris la ecologişti?”, ”Szép magyar zöld!’’ – curg adresările. Şi-a cumpărat şi el o bluză în Yin şi Yang…
* „Tri cu doi şi tri areatoriu!” ( – la “Pariuri”)
* „Şi eu un aiz cofi!” (– către ospătar )
* „Revin apoi!” (– mătuşă în control la coafor)
* „Pudărele” – flori multicolore, puzderie, cu un singur rând de petale, „ochiul boului” (– de răsădit în “Grădinuţa fetelor”…)
* „Concediu? Din 20, ori din 25, ori 27… Tăt aşe’-mi scriuă mesaj!” (– vânzătoare din centrul municipal).
* Trandafiri cât bujorii la casa cu ferestruici.
* O bluză galben murdar aduce răcoare pe trotuarul în soare.
* ”Zmeură, pastăi!… De ce râdeţi?” „Pastăi!” „Cum, nu zicem bine?!” „Sunteţi di pa Iza?” „Nu. De la Ukraina… Da’ cum să zicem noi?…”
* „Hai, Ioana! Că piaţa-i şi-năuntru…” ( – turişti trecând de Casa de cultură şi de cordoanele de vânzători de ţigări de pe culoarul pieţii)
* Peisaj Duminical: Sub acăţul de la „Pariuri” un bătrân gătit de sărbătoare, cu o cipilică verde, îşi numără bancnotele de 1 leu. Un biciclist de vârstă mijlocie colectează deşeuri menajere din tomberoane. Un invalid îşi cară nepoţelul cu căruciorul. Dinspre centru imami în difuzoare, de pe străzile de departe imne zglobii. „Memorialul” nu are nici astăzi răgaz. Cuiul, tarabele, tejghelele, muzichia de pe „Valea Muluşagului” au program şi în week-end – Valea Muluşagului!…
* La supermarket. „O, avocados!”- rosteşte încântată o tipă în ie chinezească. „Să vedem cât coastă! 3, 99 lei. Ca la noi: 0,95 euro!” (– LA NOI…)
* În jur de 10. „Bună dimineaţa!” – iese la poartă gospodina. „Bună dimineaţa!” – răspunde lăptarul, nuanţând: „…mai de-amn’ iazăţi…”
* …Apropo…, scuze c-am…” – zice fecioraşul. „Nu-i nimic…” – îi răspunde tăticul, revenind cu el de la toaleta localului.
* „Auzi?! Îşi cere voie când vrea să facă ceva rău! Prefer scuze, decât să ceară!” (– bărbaţi tineri la sfat – aproape să mi se dea cafeaua de pământ)
* „Ha, ha, ha! Eu sunt fuuarte sinceră, întotdeauna. Să ştii, apreciază!” (– nu ştiu ce are astăzi, ne pune în bucurie pe toţi! – şi ce dacă-i un talcioc de vorbe? – ei, şi voi: “cine, cine, cine?…” )

Consemnări de Marin SLUJERU




#CNDV100 – Profesorul – poet Marin SLUJERU mereu pe drumuri… sighetene!

Profesorul Marin Slujeru a intrat în viața mea „pe tăcute”, cu discreție. Mai întâi la Liceul ”Dragoș Vodă” când am avut fericita ocazie de a-mi preda filosofia, apoi, ca ”meditator” la Istorie Antică, pentru facultate. Mă fascinase încă de atunci prin felul în care m-a determinat să rețin și să înțeleg istoria, dar și prin tactul pedagogic, permițându-mi să învăț ”în ritmul meu”.

Despre Poetul Marin Slujeru știam prea puține. Peste ani – predam deja limba latină – aveam să-i descopăr haiku-urile. Fremătătoare, neliniștite, surprinzătoare sau cuminți, ca firea domniei sale. Apoi poezia – atât de “feminină”, ingenuă, adâncă, filosofico-existențială, reală, simplă sau pătimașă, ca valurile mării veșnic foșnitoare, mereu în căutare. Iubitor de frumos, fin observator al firii și al ființei, Marin Slujeru prinde în cuvinte pulsul orașului său, surprinde cu acuratețe frânturi de viață, mici stampe viu colorate care se strecoară zilnic pe lângă noi, aproape neobservate.

Marin Slujeru povestește mult, însăilează lumea exterioară în crochiuri pline de viață. Dar, despre Omul Marin Slujeru, cu trăirile, frământările, gândurile, viața sa personală, afli prea puțin. Remarci aceeași privire înlăuntru, fără exteriorizări, fără a spune foarte multe despre el. E foarte greu să-l ”prinzi” într-un profil anume. Chiar și datele biografice pe care le-am aflat, sunt puține, culese din cărțile publicate până acum. Însă, tot ”răsfoind” internetul, am găsit câteva notițe inedite: bunicul său se numea Ioan Grigore Marin, învățător. De origine dâmbovițean, a venit în Maramureș după Primul Război, în „zona poliglotă”, voluntar. ”Aici, îndurerat de soarta Maramureșului înstrăinat (din nordul Tisei) – o vreme a fost învățator chiar în Teceul nostru, peste Tisa de Teceul de azi din Ucraina –, publică placheta de versuri „Trec plute pe Tisa”, sub pseudonimul Slujeru (I. Gr. Marin), pseudonim pe care și-l ia ca nume de familie. Se poate să fi fost la mijloc și o neînțelegere cu tatăl său, preot în Bezdead, după ce bunicul s-a căsătorit și a hotărât să rămână definitiv aici, în Sighet.”

Tatăl său a fost tot învățător, în Hoteni. Absolvent al Liceului ”Dragoș Vodă” (promoția 1973, profil umanist), Marin Slujeru este licențiat în filosofie, a fost profesor la Școala Gimnazială Sarasău. Actualmente este pensionar, însă, așa cum ”se descrie” pe pagina de facebook, pasiunea sa rămâne scrisul: scriu parahaiku-uri, am scris, am publicat şi voi mai scrie poezii.

Editura ”Echim” (Sighet) îi publică volumele de poezie: ”Pauza de lectură”, ”Tresăriri”, ”Târziu, în iunie”, volumul de proze poetice ”…léptem?”; la Editura ”Limes” din Cluj îi apare culegerea de autor ”În neștire”, iar Editura ”Valea Verde” (Sighet) îngrijește volumele ”Anotimpul neprevăzut” (poezii) și volumul dublu „În pas de 17 (5-7-5)”, autor Marin Slujeru și „În ce mă privește”, autor Doina Rândunica Anton – un proiect destul de ciudat, de fantezist, n-am mai văzut cărți din acestea, duplexuri, mai ales că mergem fiecare pe terenul nostru, nu interferăm neapărat (Marin Slujeru).

Din 2016, încă de la lansarea site-ului, Marin Slujeru colaborează cu www.salutsighet.ro, unde publică serii de ”pastile”/consemnări sighetene: Locale, De pe sate, Din folclorul local, Pe drum mergând, EDU.RO…, Cotidiene sau ”Semne de carte”.

Tânărul pensionar și pasionatul ”feisbucist” Marin Slujeru a avut timp și pentru mine. I-am luat pulsul într-un interviu pseudo-cuminte.

Brîndușa Oanță (BO): Ce faceți azi, cu atât de multă libertate, domnule profesor – poet?
Marin Slujeru (MS): E greu cu ziua de luni… Altfel, apar noi alternative şi noi constrângeri, toate sub semnul „stării de urgenţă”, se multiplică priorităţile. Aşa că nu am, de fapt, mai mult „timp liber”, mai de grabă „nu am timp”, în continuare – timp interior, pentru a asimila, elabora, formula. Desigur, ar fi ideal să am câteva scopuri clare cu proiectele realizabile aferente…

BO: Din câte am aflat, aveți antecedente poetice în arborele genealogic?
MS: Da, bunicul patern. A avut un rol important în învăţământul, publicistica şi literatura locului. „Trec plute pe Tisa” se numeşte culegerea de poezii propusă sighetenilor în 1930. Regretatul profesor Ion Berinde şi dl. prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu au scris despre el. Numele ce-l port este de fapt pseudonimul literar ce şi l-a ales, numele său real fiind Ioan Grigore Marin, fiul lui Grigore Marin Popescu, preot în Bezdead – Dâmbovița și al Sofiei Popescu.

BO: Nu vă năpădesc nostalgiile cu gândul la anii de școală, de predare?
MS: Ce am avut de dat, de dăruit, am dăruit şi asta m-a îmbogăţit. M-am retras imediat ce am simţit că nu mai am suportul …energetic, psiho-nervos necesar. Profesoratul nu se poate practica strict tehnic sau în stare de relaxare. Sigur că am nostalgii, frumoase amintiri, dar mai degrabă mă încearcă melancolia, văzându-mi foştii elevi navigând prin viitorul lor…

BO: Ce face poetul când nu… scrie?
MS: Îmi cultiv, recunosc, stările poetice, sunt foarte atent la natură, la oameni, la lume (natura umană). Ieşiri în oraş, „la o cafea”, plimbări, poze, lecturi, facebook, evenimente sportive (mai ales „Simona, file de poveste”…), internet (e-presă, filme, muzică). Până deunăzi, petreceam cu nepoţii mei, acuma sunt mari… De scris scriu puţin, mai mult selectez „materia brută” adunată tot mai anevoie, elimin, re- şi reformulez. Nu ştiu dacă sunt poet – scriitor sigur nu. Să zicem că sunt un amator al versului, al notaţiei, al consemnării, al reamintirii, de la „amo, amare…”

BO: Ce citește un tânăr… pensionar?
MS: Oameni, flori, Iza, poeme absolute, e-presa, eseuri, istorie, iar şi iar… Mă bucură să citesc poezie de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, Rândunica Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, textele semnate Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timeea Műller, mai nou Oana Ţînţaş, interviurile depline ce le faceţi voi, Brînduşa Oanţa şi Ion Mariş, la „Salut, Sighet!”. Dacă persoanele amintite vor „comite” şi romane, promit să le citesc, fiind deficitar la acest capitol. Regretatul Ioan J. Popescu scria un roman de factură nonficţională, documentară, mi-l citea pe măsură ce-l elabora…

BO: Este “utilă” filosofia pentru tinerii elevi ai zilelor noastre?
MS: Da, orice filosof, dar pornind de la definirea conceptelor cu care operează şi realizarea „background”-ului socio-istoric şi cultural în care se pronunţă. Altfel, „tinerii elevi ai zilelor noastre”, cum le spui, o să priceapă altceva, reţinând eventual câteva citate, bune de pus pe sonete sau de postat pe fb. Şi care mai mult le complică înţelegerea, făcându-i victime vesele ale culturii-mozaic, fragmentarişti… Or, rolul filosofiei este cel de clarificare – a gândirii, a cunoaşterii, a voinţei – , pentru încadrarea optimă în cosmosul uman. Disciplina filosofică ce o recomand spre aprofundare este etica, dimensiunea morală fiind maxima fiinţei umane ca fiinţă inteligentă şi implicit directoare în proiectul de viaţă. Dacă nu ar fi așa, nu am avea o mulțime de „ocoşi” care dau chix în planul moral… Cultivând lectura înţelepţilor lumii, adolescenţii vor realiza gravitatea inadecvărilor, a derâderii, a superficialităţii, a aranjamentelor şi şmecherismelor, a pervertirii statului de drept, vor şti să distingă între valoare şi pseudovaloare, democraţie şi „dimocrăţie”, politicieni şi politrucieni, demnitari şi agonisitori…

BO: Ce vă amintiți frumos din anii de liceu?
MS: Orele neîncrâncenate (rusă – prof. Radu Bitan, matematică – prof. Aurelia Vişovan), în care eram lăsat să visez (fizică, Optică – tot doamna prof. Aurelia Vişovan, biologie, Anatomie – doamna prof. Livia Balea), orele în care eram provocat să vorbesc (prof. Eusebia Negrea la Literatură universală sau inegalabilul Ion (Jean) Bălin, la economie sau filosofie), încrederea ce mi-au acordat-o diriginţii mei: prof. Ion Vancea (care m-a promovat ca aspirant la poezie, alături de prof. Eracle Titircă, introducându-mă în lumea literară a oraşului), prof. Vasile Gogea, prof. Maria Şugar, prieteniile legate atunci cu Gheorghe Mihai Bârlea şi Echim Vancea, prin intermediul cărora m-am apropiat de Cartea de poezie, de substanţa Maramureş, de tainele creaţiei literare.

BO: Care dintre profesorii din anii de liceu credeți că vă… seamănă, pe palierul educativ – pedagogic? Cu cine v-ați “identifica”?
MS: Haos aici! Aş fi vrut să fiu şi riguros şi empatic şi sclipitor şi cu stilul meu… – şi, ca-n toate celelalte, m-am făcut doar „cântec pentru ele…” Oricum, nu mi-am propus „să îngheţe sângele-n copii” când apar în clasă… Aş zice că, pe lângă o puzderie de personalităţi şi (numai) personaje, mi-au rămas ca model profesorii care m-au făcut să citesc, să „mă dedulcesc” la marea literatură beletristică, filosofică, istorică – Doamna Profesoară Eusebia Negrea şi Domnul Profesor Ion Bălin. Am fost uimit de calităţile regretaţilor profesori Vasile Anişorac şi Vince Citra, din relatările peste timp ale unor foşti elevi de-ai lor – da, aşa am vrut să fiu şi eu…

BO: Ați făcut mulți ani naveta la Sarasău. Pentru un poet era un traseu inspirațional. Profesorul Marin Slujeru cum s-a acomodat în mediul rural?
MS: Da, pentru mine navetiştii se constituiau într-o adevărată societate, una diversă, interesantă, de regulă manifestă (mai puţin adulţii câmpulungeni), reflectând comunitatea mai mare din care făceau parte, în care un loc sper să fi dobândit şi eu. Deplasarea în sine a fost un răgaz pentru observare, meditaţie, contemplare. Prezenţa agresivităţii verbale, practicarea cu virtuozitate a derâderii nu m-au încurajat deloc să mă adaptez. În timp, însă, am învăţat să decelez valorile, trecând peste învelişul lor aspru… Nu-i nimic mai interesant decât să urmăreşti ori să intri în vorbă cu bătrânele, aceşti regizori prestigioşi ai vieţii satului…

BO: Mai agreează tinerii noștri de azi… poezia?
MS: Da, în măsura în care o agreează şi profesorii lor. Există, însă, acest pericol al scientificării jargonarde a gramaticii, acest cantitativism în predarea literaturii („materia”!), al îndepărtării parcă programatice a elevilor de limba română vie naturală, la concurenţă cu ispitirile pleziriste, consumatoriste, IT-iste. „Se face totul” pentru „sărăcirea umanului”, de la vârste fragede.

BO: Iubiți Sighetul fără echivoc. Oare Sighetul își iubește intelectualii? Dar pe poeți îi… respectă?
MS: Nu confund oraşul cu câţiva agonisitori. A fi intelectual, a fi poet, în măsura în care sunt aşa ceva, este o treabă pe cont propriu, asumată, ar fi penibil să cer răsplată. Aici chiar că este vorba de libertate. Iar în privinţa iubirii oraşului, cu atît mai mult…

BO: Care sunt lipsurile de fond ale Sighetului?
MS: Infrastructura (praful!), iluminatul public, estetica urbană (de ex., numai la noi se expun lucruri cum ar fi „Cuiul” sau „Scaunul”, în toată tristeţea lor intrinsecă), înstrăinarea (legală, desigur, nu se presupuie…) a unor edificii publice, inexistenţa unor centre de divertisment specifice, pentru tineri sau pensionari.

BO: Dacă ați fi primarul Sighetului, ce proiecte/ activități ați propune pe segmentul cultural?
MS: Un edificiu-complex, un bloc-turn cu: piscină semiolimpică (aia care se tot face, de vro 50 de ani, ca „Dacii liberi” de la Petrova), sală de lectură (cât o hală, luminoasă, cu multi-media), sală de teatru şi concerte şi recitări, sală de forţă, sală de cinema, o cafenea-restaurant imensă, un „Kiss Pipa II” spaţios, parc („Dendrologic II”), parcare, plajă şi helioport pe acoperiş, cu tavane de sticlă, cu terenuri de tenis adiacente – pe malul Izei, sub Solovan…

BO: Se spune că poezia este veșnic tânără. Presupun că, implicit și poeții nu îmbătrânesc niciodată, nu-i așa?
MS: „Filoanele” mai sărăcesc, cele din tinereţe le-am epuizat (sau m-au epuizat), trebuie timp până se refac, este tot mai mult de aşteptat…

BO: Unde/ cine sunt prietenii dumneavoastră?
MS: La lumina zilei: Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea – de-o viaţă; câţiva tineri admirabili: prof. Marius Voinaghi, av. Lucian Botizan, bibl. Dragoș Ardelean – minţi, fiinţe vii; voi, cei de la „Salut, Sighet!” – implicaţi, profunzi, harnici. În anii din urmă am pierdut trei dintre cei mai buni şi bogaţi cultural prieteni ai mei: poetul Fábri Sándor, enciclopedistul Ioan J. Popescu, prof. Caius Lugojan…

BO: Când veți publica următorul volum de versuri?
MS: E vorba de sfârşitul anului, tot prin bunăvoinţa Editurii „Valea Verde” (editor Ion Mariş). Se intitulează deocamdată „Alte imagini, vederi…”.

BO: Ce propunere aveți pentru aniversarea din toamnă a celor 100 de ani ai Liceului „Dragoș Vodă” (CNDV)?
MS: Eu sunt pentru adevărul întreg, inclusiv privind anii de liceu, atât cei din interbelic, cât şi cei din epocile stalinistă, ceauşistă, postdecembristă. Dar, se pare că noi nu apucăm aşa ceva, rămânem cu idealismele, roz-bombon-urile, adevărurile parțiale sau chiar contrafăcute…

BO: Puteți oferi cititorilor noștri cel mai recent haiku pe care l-ați creat?
MS: 

***
soarele toamnei –
dres mieriu pe faţa ta,
o, strălucindo!

BO: Mulțumesc, domnule poet – profesor! Ne vedem la… toamnă! Fără restanțieri la aniversarea de 100 de ani!
MS: Nici nu visam aşa ceva, la aniversarea de 50 de ani, când eram în clasa a IX-a! Mulţumiri! Cum să lipsesc?

Brîndușa OANȚĂ




Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II)

Multă lume se întreabă de ce Șugăul aparține Sighetului…. de vreme ce pentru a ajunge acolo trebuie să treci prin Vadu Izei? Deci trebuie să ieși din Sighet ca să intri din nou în Sighet? Wow! Senzații tari, ce mai…! (și așa se întreba cineva recent ce-am putea face pentru a face Sighetul atractiv pentru turism, iată unul din “misterele” Sighetului…).

Adevărul e destul de simplu, dar pentru a înțelege trebuie să ne întoarcem la… epoca regelui Matei Corvin (mai corect Matia, dar am preluat și eu formula mai des utilizată) când Sighetul fiind întărit în privilegiile sale de „oraș – coroană” printr-un document regal i s-a mai arondat un teritoriu, granița orașului stabilindu-se exact cea care există azi (pe firul râului Iza până la gura de vărsare a pârâului Șugău, apoi pe Șugău în sus până la confluența cu torentul Valea Arjii, apoi pe acesta în sus). Era prin 1488…

Era zona aceasta locuită pe vremea aceea? Greu de spus… În memoria colectivă se păstrează amintiri despre o biserică pe colina Falu Dâmb (aproape de ultima stație de autobuz), dar e foarte greu de dovedit sau de plasat în timp. Având însă în vedere faptul că în perioada invaziilor barbare (ultima în Maramureș, a tătarilor, datează din 1717) populația se retrăgea din zonele mai joase spre pădure, nu e exclus ca și valea Șugăului să fi fost locuită, cel puțin în vremuri de restriște.

Cert este faptul că popularea modernă a Șugăului a început la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20. Pe măsură ce comuna Vadu Izei creștea în dimensiuni tot mai mulți vădeni au cumpărat terenuri (de la proprietari sigheteni, în general maghiari sau evrei) și și-au făcut case pe teritoriul Sighetului, adică în zonele Șugău, Valea Cufundoasă și Lazu Baciului care azi sunt (administrativ) străzi ale Sighetului, dar practic sunt niște prelungiri ale Vadului pe teritoriul sighetean.

Deci în realitate, șugăienii sunt vădeni „colonizați” acum 2, 3, sau 4 generații. Practic fiecare locuitor de pe Șugău are cel puțin un bunic sau străbunic născut în Vad. Trebuie semnalat însă și numărul mare de căsătorii „mixte”, în sensul că multe familii au soțul sau soția venit din Iapa sau Berbești (cele mai frecvente cazuri) dar și din alte peste 20 de localități apropiate. Probabil buletinul de oraș constituia o atracție, existența transportului în comun urban (cu toate păcatele lui…) pentru naveta la fabricile sau liceele din Sighet etc.

Organizarea bisericească confirmă această evoluție demografică. Până în 1948, Parohia Greco – Catolică Vadu Izei cuprindea și credincioșii de pe străzile Șugău, Valea Cufundoasă și Lazu Baciulului (ceea ce explică numărul foarte mare de suflete – peste 3.000 – una din cele mai mari parohii greco-catolice din Maramureșul de atunci) organizare păstrată și de Parohia Ortodoxă Vadu Izei după 1948.

Ei bine, printre ultimii “coloniști” stabiliți pe Șugău mă număr și eu… împreună cu ceilalți 7 membri ai familiei mele. Am aproape 30 de ani de când am venit aici ca profesor, 25 de ani ca preot, iar de locuit efectiv avem deja 20 anul acesta…În toți anii aceștia am împărtășit cu cei de aici bucuriile și problemele, avantajele și dezavantajele… Eu, sigheteanul din centru, de la bloc, m-am semi-ruralizat, m-am “șugăienizat” (sper ca profesorii de româna să nu mă dea în judecată că inventez cuvinte…). Dar nu mi-am pierdut identitatea din …buletin.

Sighetean am fost, sighetean am rămas !

Fratello Marius

Foto: Peter Lengyel




#CNDV100 – “Povestea” braziliană a sigheteanului Ion Vasile Vancea! (autor, Ion Mariș)

Ion Vasile Vancea este…. un maramureșean cu obârșii vechi și – pentru cei care l-au cunoscut – este fiul profesorului de română Ion Vancea.

Zilele trecute – ce frumoasă coincidență! – l-am întâlnit pe fostul meu diriginte de la liceu, prof. Alexandru Mărculescu, căruia – spunându-i că voi realiza un interviu cu Ion Vancea (de Brazilia) – mi-a povestit că-și amintește de o teză foarte specială a fostului licean de la “Dragoș Vodă”, în care tânărul elev a tratat foarte modern subiectul care viza orașul nostru, a planat (imaginar, evident) deasupra Sighetului și a văzut… multe!

Revenind la profesorul Ion Vancea, care s-a stabilit în Brazilia, am fost surprins că a devenit cunoscut în cea mai mare țară din America Latină, fiind pe “urmele” altui… sighetean celebru. Știți numele celuilalt intelectual celebru? Deocamdată, nu vi-l spun!

Din anul 2012 până azi, domnul Ion Vancea este profesor asociat la Universitatea Federală Rurală din regiunea Rio de Janeiro, orașul Seropedica, Brazilia. Domnia sa a avut amabilitatea să-mi trimită diverse imagini din respectivul oraș și zonă, să-mi dea primele informații și să-mi accentueze curiozitatea de a-i cunoaște munca și succesele profesionale. Mi-a trimis de asemenea și un CV impresionant care m-a făcut să demarez niște “cercetări” pentru a mă familiariza cu… obiectul de activitate al sigheteanului nostru. Mi-am petrecut câteva ore pentru a mă acomoda și cu terminologia englezească din multitudinea de lucrări, cercetări, articole la care este autor sau co-autor Ion Vancea.

La sfârșit, precum un bun român, am exclamat… WOW!

Pentru a vă capta interesul, vă exemplific cu niște domenii de interes ale profesorului Ion V. Vancea: Șiruri de coarde și ramificații D în fundaluri dependente de timp; Materia întunecată în medii cosmologice; Dinamica fluidelor pe spațiile necomutative; Înțelegerea gradelor de libertate a gravitației. Și un alt exemplu, un articol (la care este co-autor) cu un titlu care îți taie respirația: Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM.

Dar, pentru a lămuri detaliile vieții sud – americane ale profesorului Ion Vancea, m-am simțit obligat să-l bombardez cu (realtiv) multe și suportabile întrebări.

Ion Mariș (IM): Cum a fost posibil ca fiul profesorului de română s-o ia în altă “direcție”, spre fizică, fizica atomică?
Ion V. Vancea (IVV): Apropierea de Fizică a fost treptată. Când eram elev în școală, obișnuiam să explorez cu un prieten, Vlad Dorel, casele vechi, abandonate, din oraș. Într-una dintre ele am găsit o ediție foarte veche a Eticii lui Baruch Spinoza care, în Propoziția 11, ajunge la concluzia că Dumnezeu există în mod necesar. Începând din acel moment am fost fascinat de capacitatea minții umane de a transcende cotidianul prin gândirea logică până în punctul în care poate demonstra afirmații sobre, natura divină (deși după o lectură mai atentă am descoperit argumentele circulare ale lui Spinoza). Dar acest interes m-a dus la început spre filozofie și, în parte, spre matematică, și abia cu ”Istoria Religiilor” lui Mircea Eliade, din care am aflat că în cosmogonia brahmanică Universul trece prin ciclurile zi-noapte ale lui Brahma care durează aproape noua miliarde de ani, am început să îmi dau seama că doar gândirea pură, limbajul și comunicarea, nu sunt suficiente pentru a încerca să înțelegem Universul. Lipsea partea empirică pe care ne-o pune la dispoziție știința.

Desigur că aceasta a fost, în mare, apropierea intelectuală de fizică. Dar la fel de important a fost contactul cu prietenii și profesorii mei. Sighetu Marmației era, pe vremea aceea, un oraș destul de izolat. Pentru generația mea, ”mare metropolă” era Baia Mare, iar Clujul era un fel de Paris al ”intelighenției”. Cum internetul nu exista, program la TV aveam doar o oră-două pe zi, nu ne rămânea decât să citim și să discutăm tot felul de idei, de cele mai multe ori pe dig la Grădina Morii. Îmi amintesc cu drag de discuțiile filozofico-științifico-artistice care durau ore în șir, pe care le aveam cu prieteni foarte apropiați ca Marius Sacalîș, Mircea Boris, Ionuc Șuștic, și alți ”bad-boys”. Poveștile noastre se terminau de obicei înspre dimineață după câte o scaldă pe întuneric în Iza.

Dar cunoștințele, gândirea fizică și logica matematică le-am învațat în primul rând de la profesorii excelenți pe care i-am avut: doamna Motogna, de la care mi-a rămas până în ziua de azi în minte că ”diavolul se ascunde în detalii”, domnul Huber, profesorul nostru de fizică din liceu, întotdeauna liniștit și calm, domnul Boancă, cu care rezolvam până la douăzeci de probleme de fizică pe oră și domul Szöllösy care mi-a prezentat alte dimensiuni ale gândirii matematice. Și, deși nu mi-a fost profesor în mod direct, am avut prilejul să discut de multe ori cu domnul Opriș, fizician sighetean, care mi-a împrumutat primele carți de ”fizică grea”.

Din acest amestec de filozofie, literatură, matematică și fizică, după treapta a doua de liceu m-am hotărât să continui cu fizica, deoarece mi se părea cea mai ”echipată” pentru a răspunde de formă obiectivă și de încredere la întrebările pe care mi le puneam pe atunci. Așa că m-am dus la UBB să dau admitere împreună cu prietenul meu, domnul Vasile Mih, directorul Colegiului “Dragoș Vodă”, cu care am împărțit și gazda, înaintea admiterii, pe care am trecut-o amândoi cu bine.

IM: Ce face un atomist în Țara… Sambei? De la strâgături de Maramureș la Carnavalul de la Rio de Janeiro, trecerea nu-i… inexplicabilă?
IVV: Ha, ha, ha… fizica atomică se potrivește cu samba la fel de bine ca și cu strigăturile …
De fapt, am ajuns în Rio de Janeiro în 1998. Eram lector la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, terminasem doctoratul de puțin timp și căutam să-mi lărgesc experiența în domeniul cercetării în afara țării. Cunoscusem în Viena, la Technische Universitaet, unde am petrecut câteva săptămâni ca bursier al Fundației pentru o Societate Deschisă, un cercetător italian, pe actualul profesor Silvio Sorella. El m-a invitat să lucrăm un an împreună la Universitatea Statului Rio de Janeiro. După acest prim an, am cunoscut mai mulți fizicieni brazilieni foarte buni, care s-au arătat interesați de cercetarea mea și am ajuns să lucrez în mai multe universități și institute de cercetare din Brazilia. În acea perioadă Brazilia investea foarte mult în cercetare, în timp ce România parcurgea drumul opus. Așa că, în mod natural, am ajuns să rămân pe continentul sud-american. În 2004 am obținut, în urma unui concurs, o poziție permanentă, la o universitate federală din statul Rio de Janeiro. Nota pe care am luat-o la concurs, care a fost 9,97 din 10, are o poveste aparte pe care poate v-o spun altădată.

IM: La ce catedră sunteți profesor asociat și ce presupune disciplina pe care o predați?
IVV: Organizația universităților federale din Brazilia diferă de cea din România. De exemplu, la noi la universitate, toate științele exacte fac parte dintr-un institut, Institutul de Științe Exacte. Facultățile se numesc aici departamente. Deci avem la Institutul de Științe Exacte: Departamentul de Fizică, Departamentul de Matematică și Departamentul de Chimie. În departamente avem mai multe grupuri, cum ar fi catedrele, dar nu au același rol. Sunt definite pe domeniile de cercetare, nu didactice. Eu sunt coordonatorul Grupului de Fizică Teoretică și Fizică Matematică. Disciplinele le predăm prin rotație. În ultimii trei ani am predat ore de Electromagnetism, Metodele Matematice ale Fizicii și Mecanică Cuantică, dar am colegi teoreticieni care predau ore de Fizică Experimentală. Sunt discipline standard la facultățile de fizică din toată lumea. Cum suntem angajați ai guvernului brazilian, avansările noastre urmează o schemă administrativă. La fiecare doi ani putem cere o avansare dacă îndeplinim un anumit număr de puncte în acești ani, iar punctele se calculează pe baza activității de cercetare, didactică, administrativă etc. E un sistem creat pentru a menține profesorii interesați, odată ce avansările aduc unele mici creșteri salariale.

IM: Portugheza și româna sunt foarte apropiate. Sângele latin nu v-a făcut, bănuiesc, probleme, așadar, sunteți convins, definitiv, brazilian?
IVV: E o situație de genul țară, mamă și țara… soție. România și Brazilia sunt două țări fascinante și foarte asemănătoare din multe puncte de vedere, din păcate, le separă un ocean și un continent. Eu îmi petrec aproape tot timpul în Brazilia deoarce cu timpul mi-au apărut tot felul de responsabilități, nu doar profesionale, ci și personale. Și parcă timpul e tot mai scurt ca să le dai la toate de capăt. Dar întotdeauna când pot, vin în România, din păcate cam pe fugă, și îmi petrec aproape tot timpul în Câmpia Turzii de unde e soția mea, Patricia, și în Cluj.

IM: Aveți un CV extrem de interesant! Am slalomat printre diversele tiluri de lucrări, dar n-am reușit să ajung la o concluzie definitivă. Fizica materiei întunecate sau fizica pentru ne-muritori?
IVV: Ha, ha, ha… doar pentru muritori, bineînțeles. Ce nevoie au nemuritorii de fizică? Materia întunecată e un subiect mai recent pentru mine, am început să-l studiez abia în urmă cu un an. În rest, m-am ocupat mai mult de teoria corzilor, gravitație, teorii de câmpuri cuantice și de structura spațiului-timpului. Sunt teorii care urmăresc o idee mai veche, a unificării tuturor forțelor fundamentale. Din păcate, energiile necesare pentru a verifica aceste teorii prin experiențe directe sunt inaccesibile echipamentelor actuale. Dar influența acestor modele de gândire în domeniile teoretice, în mod special în matematică, e foarte mare. Anul trecut, după Congresul Internațional al Matematicienilor, care a avut loc în Rio de Janeiro, matematicienii din diferite domenii au organizat un atelier de cinci zile în São Paulo unde au discutat noile linii de cercetare rezultate din teoria corzilor și din supersimetrie în ultimii ani.

IM: Materia întunecată vă… atrage? … explicați-ne puțin, dacă nu cumva este… strict secret! :))
IVV: Sigur, cu plăcere, dar, din păcate, nu știu ce e materia întunecată! Nimeni nu știe! 🙂

Ce se știe până acum e următorul fapt: dacă toate cunoștințele noastre despre gravitație sunt corecte, atunci galaxiile (și grupurile de galaxii) nu pot exista! Ar trebui să se descompună datorită marilor viteze de rotație pe care le au stelele și sistemele solare față de centrul galaxiilor. Dar galaxiile există, cel puțin după părerea colegilor astronomi care le observă noapte de noapte. Iar legile gravitației, așa cum le înțelegem la momentul actual, funcționează foarte bine până la nivelul galaxiilor: planetele, stelele, sisteme solare, toate se supun aceleiași legi descoperite de către Einstein. Dacă gravitația e aceeași în galaxii ca și în sistemele solare – și ar fi ciudat să se schimbe dintr-odată – atunci există o cantitate foarte mare de materie care nu interacționează în mod semnificativ cu materia din care suntem făcuți noi, planeta, soarele, aparatele de laborator, dar care are un câmp gravitațional foarte puternic la scală mare, galactică. Această materie ipotetică, care ar fi responsabilă pentru 85% din materia totală din Univers, e materia întunecată. Din ce poate fi făcută? Nu se știe, dar există diverse experimente în diferite țări care încearcă să răspundă la această întrebare, ca de exemplo Stawell (Australia), SNOLAB (Canada), Gran Sasso (Italia), Canfranc (Spania), Boulby (Anglia), SURF (Statele Unite), LHC (Elveția), CJUL (China). În America Latină sunt în fază de finalizare lucrările la laboratorul ANDES sub Cordiliera Anzilor care e rezultatul unei colaborări între Brazilia, Chile și Argentina. Investițiile mari în domeniu nu vizează doar rezultate teoretice. Se speră ca meteria întunecată, odată descoperită, să aducă și beneficii tehnologice. Iar cine o găsește primul, vă dați seama…

IM: Va ajunge oare omenirea, ne va permite știința să controlăm gândul, mintea?
IVV: Dacă prin această întrebare vă referiți la telepatie, telechinezie sau alte fenomene asemănătoare, nu știu exact ce să vă spun. Poate că domnul Opriș, care se ocupă cu biofizica, poate să vă dea un răspuns mai bine informat. Dar dintr-un punct de vedere mai practic răspunsul meu e: desigur, e ceva comun. Dar fiind ceva comun, suntem așa de obișnuiți cu acest fapt că nu îi mai dăm atenție. De câteva luni mi s-a născut o strănepoată în Anglia. Deși n-am văzut-o decât pe internet, urmărind-o, n-am putut să nu reflectez la evoluția minții umane. La naștere, e ca un CD virgin, vine doar cu sistemul operațional. Și după multe experiențe și multe exerciții, unele repetitive, (asemănătoare cu procesul de învățare prin care trec sistemele de Inteligență Artificială), acea mică ființă umană poate ajunge să fie o persoană care face ceva foarte complex și extraordinar, ca un medic neurochirurg, sau un pilot, sau chiar un polițist, tehnician, agricultor, funcționar. E un control incredibil pe care ființa umană ajunge să-l aibă asupra minții ei și chiar mai mult. Asupra corpului. E vorba de multă concentrare, disciplină și de o comunitate care trebuie să o sprijine, să o ajute și să o îndrume. Toate acestea se fac prin controlul minții, nu ne naștem cu ele gata programate. Ca șopârlele care ies din ou știind tot ce le trebuie să știe pentru restul vieții lor. Sigur că nu e ceva spectaculos, hollywoodian, care să-ți fure ochii. Dar e cu mult mai interesant. Avem nevoie să ne extindem controlul mintal peste aceste limite? Poate. Avem nevoie să aprofundăm puterea de reflecție, să ne scufundăm mai mult în experiențele vieților noastre? Cu siguranță! Primul control mintal este al fiecăruia asupra propriei sale minți. Odată dobîndit, se dobândește libertatea față de orice alt fel de control.

IM: Sunt foarte curios, explicați-mi vă rog esența lucrării “Direcții netede și leptogeneză într-un „nou” μνSSM”! Sper că am tradus corect din limba engleză!
IVV: Traducerea mai exactă are fi: ”Direcții plane”. Acest articol, pe care l-am scris împreună cu colegul meu, Marcos Rodriguez, un braziliano-spaniol, abordează o problemă deschisă în cosmologie, care poate fi rezumată prin următoarea întrebare: Cum s-a creat în Universul primordial mai multă materie decât antimaterie? Antimateria poate fi obținută în acceleratoarele de particule, pe timp scurt, dar în contact cu materia cele două se anihilează reciproc și produc o mare cantitate de radiație, o explozie. Vă amintiți de filmul ”Îngeri și Demoni” cu Tom Hanks în rolul profesorului Langdon? Acolo se speculează acest fenomen fizic. Ei bine, materia a fost creată ”în mod preferențial” în timp ce antimateria a fost defavorizată, deși în principiu, ambele au probabilități egale să existe. În articolul din întrebare, noi am făcut o recapitulare a modelelor matematice bazate pe fizica particulelor elementare și pe supersimetrie, modele care încearcă să explice disparitatea între materie și antimaterie, și am propus un nou model. Direcțiile plane se referă la o descriere tehnică a mecanismului care rupe simetria între materie și antimaterie. SSM e clasa generală de modele de acest tip și înseamnă Supersymmetric Standard Model, iar μν e o siglă tehnică care descrie interacțiunea între anumite particule din model.

IM: Cum este și ce se întâmplă într-o universitate “rurală”? Ce tipuri de studenți sunt atrași de o universitate – Seropedica – dintr-un oraș de aprox. 80.000 de locuitori?
IVV: Universitățile rurale au fost create în Brazilia ca universități federale, adică administrate de către guvernul federal, în afara marilor centre urbane și în regiuni foarte îndepărtate. Într-o țară de dimensiuni continentale, asta a fost o necesitate. Sunt universități obișnuite, dar cu o ofertă mult mai mare de facultați. În regiuni cu densitate populațională mică, de exemplu Amazonia sau Pantanal, aceste universități au facultăți începând de la profilul politehnic până la farmacie, trecând prin umane, științe, agricole, culte etc. Fiecare în funcție de necesitățile acelei regiuni în care se află. În cazul universității mele care e amplasată aproape de capitala statului Rio de Janeiro, orașul cu același nume Rio de Janeiro, universitatea nu are profile politehnice, deorece există facultăți cu aceste profile la o distanță de 50-60 de km, dar le are pe toate celelalte. Campusul principal, unde lucrez eu, are o suprafață de 3.024 de hectare și 131.346 metri pătrați de clădiri. Are peste 40 de facultăți și 35 de profile de master și doctorat, în jur de 15.000 de studenți, plus 1.300 de studenți la mastere și doctorate. Bugetul anual e în jur de 100 de milioane de euro de la guvernul federal, în afară de banii din surse de finanțare a cercetării, cele mai multe fiind investiții în științele agrare, și de bursele de studii care vin din surse diferite. Avem studenți din America Latină, în general: Bolivia, Chile, Paraguay, Uruguay, Argentina și Brazilia. Însă în ultimii ani s-au făcut acorduri cu Statele Unite, Germania, Franța, Spania și Portugalia, precum și cu țări din Africa, cum ar fi Capul Verde și Mozambic, unde se vorbește portugheza. În urma lor am primit foarte mulți studenți din aceste țări în inter-schimburi.

IM: Mi-ați trimis niște poze cu secvențe de la inundații recente în anumite zone braziliene. Văzându-le, aveam impresia de completă similitudine cu România. Cât de bine seamănă cele două țări, social, temperamental și ce ne desparte?
IVV: E greu de comparat Brazilia cu România pentru a face asemanări și deosebiri, deoarece Brazilia ocupă o suprafață de 8.515.767,049 de km pătrați, are plajă climatică de la ecuatorială, la temperat-continentală și de la tropicală la deșertică. În comparație, Europa toată până la Munții Urali are 10.180.000,000 de km pătrați. Din cauza acestei dimensiuni gigantice, Brazilia e o țară foarte heterogenă. De exemplu, există o populație de indieni de aproape 1 milion de persoane, care mențin un contact minim cu civilizația. În același timp, există o metropolă, centru urban și financiar, în care sunt mai multe elicoptere corporative decât în New York. Sudul Braziliei, colonizat de germani și italieni, păstrează o cultură germană pierdută deja în Germania, din regiunea Pomerană. În timp ce în Bahia, colonizarea olandeză a fost foarte puternică, la fel a fost și cea africană. În regiunea în care trăim noi, am găsit multe asemănări cu România, cu Oltenia și Dobrogea. Orașul Rio de Janeiro, care a fost capitala federației, pare un amestec de București cu Constanța. Desigur că limba, de origine latină, e un factor comun. Asemănări sunt și în politică, la mai multe nivele. Diferențele cele mai mari vin din rădăcinile istorice ale celor două popoare, din originile și din forma în care s-au legat de pământul țărilor lor. Brazilia a trecut prin faze istorice diferite de cele ale României, printr-o epocă de sclavagism modern – a fost ultima țară care a abolit sclavagismul dacă nu luăm în considerare regimul de Apartheid. Acest fapt a creat diviziuni mari în societate, diviziuni care abia în ultimele două decade au început să fie eliminate. Poate că asta e diferența cea mai mare între cele două țări. În ceea ce privește inundațiile, și brazilienii, ca și românii sunt victimele schimbărilor climatice care se petrec la nivel mondial.

IM: Ați mai întâlnit și alți români valoroși care s-au stabilit prin Brazilia?
IVV: Da, sigur. Cei mai mulți se află în lumea academică, colegi ai mei la diferite universități federale: Florențiu Daniel Cibotaru, George Stănescu, Theodora Cristina Radu (matematicieni), Horațiu Năstase, Georgeta Crina Ungureanu, Ovidiu Constantin Bălțatu, Lucian Bogdan Bejan (fizicieni), Mircea Daniel Găliceanu, Iuliana Maria Coța, Johann Hans Daniel Schorscher (chimiști), Rodica Maria Tutaș (teologie) și alții. În Rio de Janeiro locuiște domnul Miguel Oniga cu rădăcini în Maramureș, actor, domnul Burme Burmambet, din Constanța, care e manager la două hoteluri și fiica domnului Andrei Duchiade, doctorița Milena Duchiade, care are cea mai mare librărie din Rio de Janeiro, numită Leonardo Da Vinci.

IM: Continuați colaborarea cu fizicienii din România? Există interes pe această direcție?
IVV: Din păcate pentru mine, colegii mei din România care lucrau pe probleme asemănătoare s-au specializat pe alte direcții. I-am vizitat anul trecut pe foștii colegi de la UBB. Din catedra de fizică teoretică a mai rămas doar un profesor, domnul Mircea Crișan, care lucrează pe probleme legate de corp solid.

IM: V-ați apropiat de literatura braziliană, de literatura de limbă portugheză?
IVV: Da, sigur. Sunt și aici mari scriitori, ca Jorge Amado care a fost candidat la premiul Nobel pentru literatură și l-a pierdut în favoarea prietenului său, Jose Saramago. Am locuit aproape un an peste drum de casa altui mare scriitor, de origine austriacă, Stefan Zweig, în orașul Petropolis. În același oraș au trăit și Regele Carol cu Doamna Lupescu la Hotelul Quitandinha, după ce s-au casătorit în Rio de Janeiro. Am fost primiți de familia imperială, de Braganca, care e înrudită cu familia Hohenzollern. În perioada în care am locuit în Petropolis m-am familiarizat cu scriitorii brazilieni, Rubem Fonsca, Moacyr Scliar, Bernardo Carvalho, Adriana Lisboa. Și desigur, Paulo Coelho.

IM: Din știrile destul de alarmiste despre Brazilia, se pare că în imensa țară te pasc pericole la tot pasul (inclusiv în Rio de Janeiro) și siguranța cetățeanului este sub semnul întrebării. Adevărat sau fals?
IVV: Adevărat în Rio și orașele mari, capitalele de state. Fals în orașele mici și la țară unde violența e practic accidentală. 17 dintre cele mai violente 50 de orașe din lume sunt din Brazilia.

IM: A cincea țară din lume ca suprafață, Brazilia are foarte multe de oferit. Cât ați reușit să vedeți din frumusețile acesteia?
IVV: 1 %

IM: Cât de drag vă este Sighetul, Maramureșul?
IVV: Cel mai drag.

IM: Cum era Sighetul în anii destul de sumbri ai perioadei de sfârșit a societății socialiste multilateral dezvoltate, perioadă în care ați fost licean și student?
IVV: Cozi la buteliile de gaz, frig la bloc, romantism și inocență.

IM: Ce personalități sighetene v-au atras atenția în anii de liceu?
IVV: Dacă includem și Valea Izei, destul de multe. Alexandru Ivasiuc, Marian Ilea, Petre Got, Ion Zubașcu, Ioan și Victor Mihaly de Apșa, Mihai Pop, din Glod, Alexandru Filipașcu. Între oamenii de știință: Arthur Coman și doamna Yvette Cauchois din Bârsana, fiziciană, profesor la Sorbona, Legiunea de Onoare. Și, desigur, artiștii din Cenaclul Flacăra: Ducu Berți, Ștefan Hrușcă. Dar simt că fac o mare nedreptate neputând cita pe toți maramureșenii, nu numai sigheteni, oameni de cultură, artă și știință pe care nu am încetat să-i admir.

IM: Să facem un exercițiu de imaginație: cum putem dezvolta Sighetul? Ce idee “inovativă” ne propuneți?
IVV: Vă spun de îndată ce-mi răspundeți la o întrebare: Ce poate să facă orașul Sighet, în mod unic și indispensabil, doar el, pentru Europa și pentru lume?

IM: Cum ați defini “dulcea” Românie, unde ați… încadra-o ?
IVV: ”Țara mea de glorii, țara mea de dor”. Și ca întotdeauna, se află ”la răscrucea marilor puteri”, parafrazând titlul filmului lui Mircea Moldovan.

IM: Ce ținte, proiecte, visuri aveți?
IVV: Ah, nimic deosebit. Dacă m-am ales cu ceva bun de pe urma trecerii timpului, a fost, cum zic englezii,”take each day as it comes”.

IM: Mulțumesc pentru… răbdare! Succes maxim vă doresc și… ne vedem în toamnă la aniversarea liceului nostru, actualul CNDV (Colegiul Național “Dragoș Vodă”)! Ce ziceți?
IVV: Vă mulțumesc și eu! Sper să pot veni, pentru mine ar fi o mare plăcere să ne întâlnim.

Ion MARIȘ




Nostalgii din Sighetul de altădată și de mai apoi (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.




Spune-mi ce Grădină ai… ca să îți spun câtă educație… N-AI! (autor, Levente Pesek)

La debutul anului 2018, omul de rând reușește tot mai des să își planifice călătorii interne sau externe. Din ceea ce observ, românului îi place orice duce spre vestul țării, peste granițe. Greu de înțeles, mai ales că de multe ori putem să afirmăm cu mândrie că avem multe locuri splendide în România. Dar, din păcate, este adevărată zicala: ”loc frumos, păcat că e locuit”.

După atâtea zile mai capricioase din punct de vedere meteo, a ieșit soarele și, fără costuri mari, am făcut o plimbare de reîmprospătare a minții și a forțelor prin parcul Grădina Morii, un loc cu un peisaj de tablou. Totul bine și frumos până am avut proasta inspirație de a mă plimba pe dig, și am observat urmările inundațiilor ce au fost acum câteva săptămâni. Să nu fiu înțeles greșit, nu crengile sau tufișurile rupte m-au deranjat, mai mult stegulețele aflate pe ele, care parcă erau semne dintr-un joc de strategie, cu diferența că steagurile erau pungi, sticle, peturi, haine, diferite gunoaie. Presupun că din cauza sărbătorilor nu s-a lucrat nicăieri nici la primărie sau la Herodot, așa că ar fi un motiv pentru care nu s-a curățat acolo. Un alt motiv ar fi, că de fapt cei din primărie sau de la instituțiile care au datoria să curețe zona, sunt prea bogați și sănătoși ca să se plimbe în zona destinată oamenilor de rând? Din câte știu eu parcul Grădina Morii este o atracție turistică!? Din păcate, zonele turistice din Sighet, nu sunt întreținute corect și potențialul lor nu este exploatat cum ar trebui. Dacă ar fi să facem o paralelă cu orașele din țările vestice, am remarca faptul că acolo se înțelege fructificarea potențialului unui oraș frumos. Probabil, în orașele respective angajații instituțiilor mai sus menționate sunt amatori de promenadă și astfel reușesc să ia măsurile necesare.

Din ”fericire” va veni din nou perioada electorală, moment în care aspiranții la funcții își vor dori câteva voturi în plus și vor veni cu câteva minunății de idei, promisiuni, cu câte un cârnăcior, un mititel prin cartiere. Sincer, nu asta e perioada pe care o aștept cel mai mult, mai degreabă primăvara, când niște oameni sau asociații civice se vor aduna și vor merge ei cu mânuțele lor să strângă gunoaiele, să adune toată mizeria de pe malul Izei. Evident, sper să apară și aleșii la momentul respectiv și să se pozeze ca fiind implicați sau ca inițiatori de proiect, că de’, omul fără carte și interes e mai influențabil ca o pisică. Și pisica își are mofturile sale și știe să aleagă printre cârnați și mititei.

Lăsând la o parte sarcasmul, plin de încredere, sper că vor fi din nou oameni care vor pune mână la mână și vor dori să vadă un oraș mai curat pentru copiii lor și pentru ziua de mâine, în care, în 2018, poți să te simți Om, în care, Omul încetează să viseze la alte țări! Până atunci, totuși, doresc să le ”mulțumesc” vecinilor din satele de pe malul Izei că se „asigură” și aruncă zilnic mizeriile și gunoaiele menajere în apă ca să putem să beneficiem de un peisaj de ”poveste”! Până la urmă, de undeva vin gunoaiele acestea, nu?

Cu sufletul împăcat că acest mesaj oricum nu ajunge la cei care sunt total dezinteresați (dar au aere de om al vestului) mă gândesc că poate mai vine o viitură mare și spală și aceste gunoaie, cine știe, poate că, ajungând în vest, acolo vor strânge tot ce le trimitem noi!

P.S.: 1- să nu ne mirăm că avem o reputație neagră în vest, după tot ce se întâmplă în Grădina noastră!
P.S.: 2- poate avem noroc și ajunge acest mesaj și la câțiva oameni care sunt „implicați” în această mizerie, cine știe, azi un om, mâine doi, se va schimba ceva!

Levente Pesek




Cum e să fii pasăre călătoare? (autor, Mariana Ona)

Solovanul își schimbă mantia, verdele crud al primăverii și verdele copt al verii se șterge de la o zi la alta sub cerul odată albastru, azi cenușiu și trist fără cântecul păsărilor. Au plecat rândunelele pentru că au cale lungă de făcut până în țările Africii, au plecat berzele după ce și-au învățat puii să zboare, au plecat cocorii în detașamentele lor organizate întotdeauna în V având în fruntea acelui V întotdeauna perfect un șef de stol pe care toți îl urmează având încredere oarbă în el. Nu au nici o teamă că îi va duce în altă parte decât la adăpost. Nu ezită să își lase viața și destinul pe aripile unui singur conducător care știe unde să îi ducă.

Oare de ce, noi, oamenii, nu învățăm de la păsări cum să zburăm, cum să ascultăm de cei mai înțelepti, nu știm sau nu vrem să știm să respectăm legile făcute de noi, așa cum fac acele ființe despre care se spune că nu au judecată? Păsările pleacă toamna pentru că știu că aici vor muri dacă ramân, dar în fiecare primăvară revin și își reiau obiceiurile întrerupte de frigul toamnei. Noi, oamenii, odată plecați, nu ne mai întoarcem. Nu ne mai întoarcem nu pentru că nu iubim aleile de la Grădina Morii sau apele care înconjoară orașul parcă pentru a-l proteja de restul lumii, sau străzile care mai păstrează aerul patriarhal de odinioară. Toți cei care pleacă păstrează în minte casa părintească, școala în care au învățat, emoțiile primei iubiri, zâmbetul mamei, iubirea bunicilor, muștruluiala tatălui. Ar vrea să mai poată să se plimbe pe digul de pe malul Izei și să stea la o poveste în scara blocului cu prietenii! Și Doamne, cât le este de dor de tot ceea ce a fost viața lor de dinainte de a fi nevoiți să plece! Precum păsările, nimeni nu își părăsește cuibul dacă îi este bine, dacă îi este cald și dacă are ce să mănânce. Nimeni nu își lasă casa goală, cei dragi ducând dorul mistuitor dupa copilul plecat la muncă, aiurea.

Nu poți fi fericit decât la tine acasă. Nu poți avea rădăcini decât în țara ta. Și, cu toate acestea, lumea pleacă și pleacă pentru a nu se mai întoarce din nou acasă, ca și păsările. Se întorc din când în când ca să își vadă familiile și atunci orașul prinde viață: peste tot mașini străine, aproape în toate zilele săptămânii nunți, lume multă pe străzi, în puținele parcuri și în toate localurile. Dar nu îi auzi spunând că se vor întoarce decât în vizită, pentru că, acum „acasă” pentru ei înseamnă locul unde își câștigă existența muncind de dimineața până seara și uitând, uneori, că ar trebui să aibă timp și să trăiască. Aici nu mai au nimic; doar ce a mai rămas din familie; și prietenii care se bucură de fiecare dată că îi revăd; și orașul care prinde viață pentru că i s-au întors copiii.

Pe vremurile de tristă amintire ne doream să mergem să vizităm țările Europei despre care eram foarte informați de la școală, dar foarte puțini erau aceia care puteau să le vadă aievea și nu voiau să ramână acolo; acum lumea pleacă; și e de înțeles. Nu se poate trăi într-un loc unde ești înconjurat de praf și mizerie, unde cârciumile sunt pline pentru că aproape nimeni nu lucrează, unde gunoaiele stau aruncate peste tot, chiar și pe centru, unde sunt străzi fără apă curentă și canalizare, și unde câinii vagabonzi sunt la fel de flămânzi ca și oamenii. Din păcate, nu ne mai putem numi europeni. Sau cel puțin, nu acel fel de europeni care muncesc, care respectă legea, care își respectă locul unde trăiesc; care, dacă văd pe jos o sticlă de plastic, o iau și o duc la primul coș de gunoi. Suntem europeni doar ca punct geografic, în rest, nimic. Din fericire, mai există încă vechea generație de visători care mai încearcă, de câteva ori pe an să anime viața culturală a orașului cu câte un festival timid ca să nu se uite totuși ca Sighetu-Marmației mai are ÎNCĂ valori!

Dar, acum, mă gândesc cu teamă și cu tristețe că poate ca, într-o primăvară, nici păsările călătoare nu se vor mai întoarce!

Autor, Mariana Ona




Varză de Maramureș gătită înspre Cluj (autor, Alina Marincean)

Bunica mea a fost bucătăreasă. De acolo mi se trage filtrul gustativ al vremurilor noastre. Tot de la ea am învăţat că omu-i om când primul lucru pe care-l face pentru altul este să-l hrănească şi tot ea zicea că femeia e femeie dacă are mereu aşternutul alb şi apretat ceea ce-ţi permite chiar să laşi patul desfăcut! Vă puteţi imagina că n-am urmă de aşternut creponat în casă şi puţinii bani pe care îi am îi pun toţi la bătaie pentru frigiderul mereu gol. Tot aceşti bunici m-au învăţat ce înseamnă bolnavul de om, cântări religioase fără noimă şi faptul că dacă vrei să faci bani trebuie să învârţi bani. Whatever… asta n-am prins-o nici azi. Fac voluntariat de când mă ştiu.

Crescută sub presiunea unei confuzii totale comparativ cu restul cunoscuţilor mei n-am reuşit să fac altceva mai bun decât să observ şi să accept foarte devreme că lumea nu e aşa cum o văd eu e aşa cum e… sau o fi invers?

Sunt ceva ani de când nu am mai făcut un drum lung cu autobusul. Tranziţia dintre NOI (maramureşenii) spre EI (restul) începe din gară, autogară sau staţia K mai nou. Aştepţi nerăbdător să vezi cine o fi şoferul. Element nou: există priorităţi. Pentru Cluj întâi!!! se aude vocea afumată a unui şofer transpirat, cu părul dat pe spate şi criza vârstei în plină sevă. Păcat că nu e cel bătrân cu vocea lui blândă şi povesti lumeşti de pă Iza. Bun. Deci Cluj prioritar, apoi restul călătorilor se împart în fătuce aspirante, emigranţi modeşti financiar, mame ce-şi vizitează copiii la Cluj, bolnavi, unguroici politicoase şi cei ce vor să urce cu roţi de bicicletă în autocar. Aceştia însă, sesizaţi la timp de bunul şofer ce urlă cât poate ce crezi, măh, că-i tractor aiesta?, se lasă supuşi păgubaşi şi-şi pun la bagaje micile lor comori.

Pornim. Şi încep poveştile, se impart rolurile şi reprezentaţia se dezvoltă: aspiranta cu şoferul schimbă intimităţi când domneşti când de pe vale. Ea e cea care prinde locul cel mai bun, exact în faţă lăngă şofer, loc în care diva sătească se tranformă cu dulce voie în obiectul jocului tulburător al exemplarului alpha. Degeaba încearcă mama dirigintă să poarte glume deocheate cu perdea cu monsieur şofior că el pur şi simplu O IGNORĂ. Femeia se fâstâceşte şi-şi mută locul de trei ori până când, îmbufnată pentru nereuşitele ei se aşează lângă mine şi, văzându-mi faţa, îşi pune vată în urechi. Să nu o ia curentul oare? Mai are o şansă însă. Un moşulic muult prea îmbrăcat pentru cele 30 de grade plus ne întreabă dacă avem copii şi ne înmânează un talisman asigurându-ne că nu e de pocăiţi e de ortodocşi de la hram de la Rozavlea. Emigranta vorbind la telefon despre prima zi de relaha, îşi întoarce capul în ignor ostentativ cum că e trecută demult de genul ăsta de spiritualitate… limitată. Pardon. L-am citit eu, pe talisman şi mi-am asigurat traiul şi mălaiul şi bunăstarea oaselor şi mai ales mi-am asigurat paza de duşmani pe vecie!? Ce fel de oameni or fi şi ăia, m-am întrebat eu, să duşmănească o jumate de om cât sunt.

Cu greu ajungem şi debarcăm personajele fiecare după statul: la aeroport, ira, napolact, farmec şi beta. Ne dăm jos buimăciţi de cărătură şi ne deconectăm complet de la leagănul civilizaţiei şi dăm frontal de lumea Lor. No, amu să vezi varză când dai de Pride, Jazz in the park şi Marşul pentru normalitate! Toate la un loc şi deodată!

Despre asta, To be continued… dar nu înainte de a o cita pe celebra mea moaşă Călină din Şieu, ce ar zice:
Uăăă sâliţâvă şi siţi buni!

Autor, Alina Marincean




Povestea unui parc… (autor, Mariana Ona)

Știați că, în limba dacă „Iza” semnifică „locul de unde răsare soarele”? Dacă nu toată lumea știe acest lucru, cu siguranță că toată lumea știe că Sighetu-Marmației este acel loc minunat aflat pe o insulă de pământ străjuită ca de zidurile unei cetăți, de cele trei ape care îl îmbrățișează cu frumusețe și cu dragoste, Iza, Tisa și Ronișoara. Dacă Ronișoara este prea mică pentru a fi băgată în seamă, iar Tisa stă hotar între noi și frații noștri de peste apă, Iza a fost și este parte a vieții noastre cotidiene. Cine nu s-a scăldat vara în apele ei și cine nu s-a dat cu săniuța iarna, pe mal? Cine nu s-a plimbat pe diguri – acolo unde există – și nu a simțit parfumul castanilor, al iasomiei, al ierbii și al pământului reavăn? Câți dintre noi nu ne-am plimbat pe malul apei, purtând în suflet prima iubire și am simțit căldura primului sărut? Iza este prietena, confidenta, frumusețea noastră. Ea și Solovanul se pot constitui în eroii unei legende ce spune că un voievod era îndrăgostit de o domniță și care nu a ajuns să își împlinească iubirea pentru că a fost ucis în luptă și s-a transformat într-o stâncă mare pe care, încet-încet au crescut ierburi și copaci, iar domnița a plâns și a tot plâns până când lacrimile sale s-au transformat în râu. Astfel, ei au rămas împreună pentru totdeauna.

Povestea mea nu ar avea „un rost” dacă nu mi-ar veni în minte cântecul lui Ștefan Petreuș, în care el spune „Pe Iza, pe lângă apă/Toate crengile s-apleacă/ Nu s-apleacă de vremi grele/S-apleacă de dor și jele”. Ce îmi spun aceste cuvinte? Multe, chiar foarte multe! De exemplu, ați mai văzut dumneavoastră undeva, în lumea asta mare, un popor care să fie înzestrat cu toate frumusețile și bogățiile de pe pământ, dar care să nu știe să le protejeze și să le îngrijească pentru a se bucura de ele? Ați mai văzut undeva, guvernanți, autorități locale care să lupte împotriva celor care i-au ales? Când spun asta, mă refer acum, concret la Parcul dendrologic, sau – mă rog – ceea ce ar trebui să fie parc dendrologic, de pe malul Izei. Este o frumusețe de parc, acum că au crescut nucii și nu numai că dau umbră și răcoare vara, dar sunt și pavăză împotriva inundațiilor, fiind știut că nucii au rădăcini adânc înfipte în pământ. Toamna sunt plini de rod, dar se bucură de roadele lor doar țiganii care vin în hoarde și îi vandalizează. Parcul nu este îngrijit. Dimpotrivă! Toți locuitorii de pe străzile Balc Vodă, Arieșului și Xenopol, care și-au modernizat casele, au aruncat moloz, mizerii, gunoaiele din curțile lor, în parcul dendrologic, acum fiind o adevărată aventură traversarea lui. Nimeni nu-și revendică proprietatea asupra lui! Nici Primăria, nici Ocolul Silvic! Este un parc al nimănui, care, însă, aduce foloase țiganilor. Nimeni nu cosește iarba și mă mir că nu sunt șerpi, fiind în apropierea apei. Nimeni nu îl îngrijește, doar în preajma alegerilor, în campaniile electorale, cei care se vor în fruntea orașului vin să culeagă gunoaiele în saci menajeri și apoi se fotografiază cu „trofeele” pentru a arăta lumii ce harnici sunt! Și apoi, vidul! Nu-i mai vezi, nu-i mai găsești de ocupați ce sunt în a-și umple buzunarele!

Dar noi, noi ce facem cu frumusețea de parc aflat sub molozuri și gunoaie? Și când mă gândesc că, în orice țară de dincolo de granițele României, fiecare firicel de iarbă, fiecare copăcel e îngrijit, udat, iubit! LA NOI DE CE NU SE POATE?! Suntem un neam de puturoși, jegoși, imbecili și nepăstori? Cine poate să-și facă ordine în curte și să-și arunce gunoaiele în spațiul public? ȘI UNDE ESTE POLIȚIA ECOLOGICĂ cu tot cu angajații săi pe care îi văd plimbându-se în mașini noi-nouțe? Plimbându-se, că treabă nu fac! Nu se dau amenzi, nimeni nu este luat la întrebări! Stăm și privim și trecem mai departe că doar nu este proprietate personală. NU. Este AL TUTUROR. Și dacă este al tuturor, trebuie să îl îngrijim dacă ne considerăm civilizați. Dacă tot îi copiem pe occidentali să-i copiem și cu a avea grijă de ceea ce ne înconjoară.

Parcul dendrologic așteaptă să fie salvat dintre gunoaie! Să vedem, cine mă aude? Cine mă ascultă și îmi dă atenție? Și să mai vedem, cine va face ceva? Sau poate îi așteptăm pe americani să vină cu tancurile! Mai știi, soro?

Autor, Mariana Ona




EXCLUSIVITATE – De pe malul Izei și Tisei în deșertul Omanului. Temerarul SIGHETEAN Radu Roman concurează la a V-a ediție a “Oman Desert Marathon“

De pe malul Izei și Tisei în deșertul Omanului. Temerarul SIGHETEAN Radu Roman concurează la a V-a ediție a “Oman Desert Marathon“.

Sigheteanul Radu Roman, polițist de frontieră în cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației, are o pasiune „extremă” practicată în timpul liber: alergarea de anduranță. Maratoanele și ultramaratoanele întinse pe zeci de kilometri de asfalt sau pe poteci de munte în condiții extreme. În ultimii doi ani și-a intensificat participările la competiții interne și internaționale, dintre care amintim: Maratonul Internațional Cluj-Napoca 2016 și 2017, Ultramaratonul Transylvania 50 k – Munții Bucegi 2016 și 2017. Maratonul Internațional Lacul Maggiore – Italia 2016, Semimaratonul Rakvere – Estonia 2016, Maratonul Internațional Emporio Armani Milano – Italia 2017.

Radu Roman își propune să participe în luna noiembrie a acestui an la ultramaratonul “Oman Desert Marathon” aflat la a V-a ediție găzduit de Sultanatul Oman. Acest maraton reunește anual aproximativ 80 de alergători din toate țările mapamondului, într-o cursă de anduranță în deșert, pe o distanță de 165 de km, în 6 etape/zile. Pe parcursul celor 6 etape ale competiției, fiecare participant trebuie să-și asigure subzistența și sacul de dormit, organizatorii punând la dispoziție doar apa potabilă și materialele de campare.

Pentru a-și împlini visul de a reprezenta Sighetul și instituția din care face parte, pe harta lumii „a alergărilor de anduranță”, Radu are nevoie de susținere financiară pentru a acoperi o parte din cheltuielile de deplasare și înscriere. În speranța că va fi auzit de potențialii sponsori, am decis să îi ascultăm și să îi popularizăm povestea din spatele pasiunii pentru acest sport extrem.

Salut, Sighet!: Care sunt atuurile unui polițist de frontieră pentru practicarea maratonului?
Radu Roman: Îmi desfășor activitatea de aproximativ 12 ani în cadrul Poliției de Frontieră Române, perioadă care m-a format atât din punct de vedere profesional, fizic cât și mental. Printre atuurile dobândite în cariera mea, principalele ar fi: rezistența la efort fizic și psihic, seriozitatea, perseverența și… spiritul de aventură.

Salut, Sighet!: De unde pasiunea pentru sportul acesta din zona extremă?
Radu Roman: Totul a început din dorința de a avea un stil de viață sănătos și de a ieși din zona de confort. Am început cu alergări pe distanțe scurte și medii, după care s-a născut dorința de a-mi depăși limitele în cadrul unor probe pe distanțe lungi și în condiții extreme (maratoane și ultramaratoane pe asfalt și în zone muntoase cu altitudini de peste 2.000 m în condiții de vreme și relief dificil).

Salut, Sighet!: Pasiunea pentru acest sport o mai au și alți polițiști de frontieră?
Radu Roman: Da, pregătirea fizică are un rol important fiind esențială în activitatea fiecărui polițist de frontieră. Am mai mulți colegi care practică acest sport, alergarea pe distanțe mari devenind “virală“ în rândul colegilor.

Salut, Sighet!: Din datele pe care le deții, au mai participat români la “Oman Desert Marathon”?
Radu Roman: Din datele de pe site-ul competiției nu rezultă participarea unor competitori români.

Salut, Sighet!: Care sunt “pericolele” pe care și le asumă un ultramaratonist?
Radu Roman: Pheidippides (grecul care a alergat primul maraton) a făcut „check-out-ul”, iar Einstein zicea că „e o nebunie să faci lucrurile la fel și să aștepți rezultate diferite” – epuizarea fizică și psihică determinată de deshidratarea severă, scăderea glicemiei, dureri musculare severe și alți factori „care pândesc după colț”.

Salut, Sighet!: Pentru ce “lupți” la ultramaratonul de la Oman: faimă, distracție, bani?
Radu Roman: Am convingerea că niciun participat la o asemenea probă nu își propune un asemenea scop. În primul rând, consider competiția o luptă dată cu sinele, de a-ți depăși barierele fizice și psihice prin terminarea etapelor. Fiecare “finish“ reprezintă suportul unui început.

Salut, Sighet!: În ce constă pregătirea pentru participarea la maratonul Sultanatului Oman?
Radu Roman: Pe cât posibil voi încerca să mă antrenez în condiții de vreme cu temperaturi ridicate, pe distanțele prevăzute în etapele de concurs (21 km – etapa 1, 25 km – etapa 2, 29 km – etapa 3, 28 km – etapa 4, 42, 195 km de noapte – etapa 5 și 20 km – etapa 6), cu rucsacul de competiție (aprox. 15 kg).

Salut, Sighet!: Cu ce situații limită/extreme te-ai confruntat până acum?
Radu Roman: Păi, ar fi așa, câteva date tehnice la întâmplare – start la temperatură de 15 grade Celsius, altitudine de aprox. 900 m, pe parcurs la altitudinea de 2.000 m ninsoare viscolită și temperatura de -5 grade Celsius; la altitudinea de 1.800 m ploaie cu grindină și un parcurs în condiții de umezeală cu întreg echipamentul leoarcă; finish în stare de hipotermie cu dureri musculare severe. Ajung? (râde)

Salut, Sighet!: Câștigătorii de la ultramaratonul din Oman vor fi recompensați cu cantități însemnate de apă sau/și cu… diplome de participare?
Radu Roman: Da! Dacă putem considera o recompensă, organizatorii pun la dispoziția alergătorilor „lichidul vieții” pe întreaga desfășurare a concursului (atât în punctele de control, cât și în locurile de campare). Cât privește diploma de participare și medalia de finisher, sub rezerva modestiei, să lăsăm savoarea momentului pentru data de 23.11.2017.

Salut, Sighet!: Care e „rețeta” financiară a participării la maratonul Omanului?
Radu Roman: Taxa de participare 1.200 de euro, transportul pe ruta Sighet – Cluj – București – Istanbul – Muscat și retur aprox. 4.000 lei, echipament sportiv adecvat condițiilor de deșert și produse de subzistență minim 2.000 kcal/zi/6 zile, aprox. 2.000 lei.

Salut, Sighet!: Cum și prin ce mijloace vei promova potențialul sponsor?
Radu Roman: Voi purta unui sticker personalizat pe echipamentul de concurs.

Salut, Sighet!: Cum percep colegii tăi „aventurile” tale maratoniste?
Radu Roman: În rândul colegilor sunt văzut ca un performer și primesc multă pozitivitate din atitudinea lor încurajatoare.

Salut, Sighet!: Dar familia ta cum apreciază pasiunea pentru cursele de maraton?
Radu Roman: Familia m-a sprijinit moral, dar și financiar, înțelegându-mi hobby-ul, acceptând programele prelungite de antrenament și deplasările la competiții.

Salut, Sighet!: Știm că ești prieten bun cu celebrul fotograf Miya Kosei. Nu te-ai gândit la o participare sigheteană la maratonul de la Tokyo și la un fotoreportaj pe care să ți-l dedice Miya Kosei?
Radu Roman: Cum am mai spus, fiecare finish reprezintă pentru mine un început, sper ca finishul din Oman (Asia Mijlocie) să mă aducă mai aproape de un posibil maraton nipon (Tokyo sau Nara).

Salut, Sighet!: Ce iubești/preferi: muntele, deșertul sau marea?
Radu Roman: Iubesc răsăritul soarelui și briza mării, ozonul de pe crestele munților, dar și nisipul fierbinte.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu! Noi, „Salut, Sighet!”, te vom susține și te vom sprijini după puterile noastre! Îți dorim mult, mult succes, sperăm să-ți găsești sponsori puternici și… ne gândim să transmitem fotoreportaje din fiecare zi a competiției din Oman!
Radu Roman: „Salut, Sighet!” vă mulțumesc pentru ocazia acordată de a-mi face cunoscută povestea și promit sponsorilor să ne regăsim în cadrul fotoreportajelor dumneavoastră din fiecare etapă a competiției.

Brîndușa Oanță & Ion Mariș