O poveste despre sosial și lupta cu Jihadul (autor, T. Müller)

E ora patru. Telefonul sună. Și eu mă blestem că nu l-am deconectat. N-am ce să fac, răspund. Sosial, tre’ să vii urgent în Tabără. Nu vin măi, ați ‘nebunit? Ba da, tre’ să vii. Măi, v-o atacat jihadu’? O murit careva ? Nu sosial, te rugăm să vii că nu mai știm ce să facem. Ce-i baiu? (adică să vă închipuiți echivalentul pe germană la treaba asta). Păi, zice vocea la telefon, –  în fundal se auzeau șușoteli  – păi, sosial să vezi, o venit nevasta lu’ Hamid. Cât pe ce să-l înjur pe Hamid cu tot cu nevastă, mă abțin, totuși, bănuind ceva mai mare și mai grav.

Mă urc pe bicicletă și plec. Ajunsă în Tabără, văd în curte o adunătură de femei, bărbați și copii strânși grămadă precum la piață, liniște absolută. Ioi, ma gândesc, Hamid o făcut ceva prostie! Doamne și Allahu’ care te-o trăznit! Trântesc bicicleta de pământ și mă umflu în pene pășind apăsat către Hamid, hotărâtă să îi arăt io cum îi treaba cu egalitatea între sexe în Europa.

Mă opresc însă brusc – noroc că Hamid săracu, roșu la față, își frământa mâinile a disperare. Sosiaaaaaal, hai că o venit nevastă-mea cu fetița! De unde, măi? Păi, din Siria, de unde? Păi cum? Păi, pe jos! Azi o ajuns! No bine, măi Hamide, și până mâine nu ai putut aștepta? Ce, doară nu mere înapoi? Păi nu, sosial, că avem o problemă. Mare problemă. Eu cu ea nu ies așa pe stradă. Și trebe să ies chiar azi, să o înscriu la primărie – zice el, că îi miercuri și îi deschis până la șase și io mâine lucrez și nu am vreme. Și io cu ea nu mă duc așa! Cum, așa, așa? Păi, hai să vezi, sosial, îmi zice el si se înroșește si mai tare. Mă face de rușine – șoptește ca pentru el și își rupe mâinile în frământare.

Ne îndreptăm prin tumultul tăcut și compact către una din camere, Hamid scoate cheia din buzunar. Eu înghit în sec, în capul meu: OMG ăsta o închis femeia, îi buiac! El în față, io lângă el, în spate, buluc de oameni. Măi, zic io, ia vă tirați la voi acas’! Sosial nuuuuuu, că poate trebe ajutor! zice una mai cu brihan, cu baticul palpitând și cu pete roșii de exaltare pe față. Duamne feri, așa ceva!

În fine, Hamid bate încet la ușă și deschide ușurel, ușa scârțâie către dreapta, capetele alaiului se înclină ele către stânga, Hamid oftează și mă împinge în cameră, și trântește ușa în spatele meu.

Pereții camerei se dilată brusc, fereastra se întunecă, și, în mijlocul odăii se ridică precum o statuie o umbră subțire și înaltă, neagră. Mov. Verde. O femeie. Acoperită din cap până în picioare. Prin deschizătura de la ochi mă privesc cei mai verzi, cei mai superbi, cei mai blânzi și cei mai înfricoșati ochi pe care i-am văzut vreodată. În brațe ține un copil adormit, strâns la piept precum o comoară.

Fac un pas. Ea face un pas în spate. Mă așez pe o margine de pat. Salaamaleikum, ani sosial – am șoptit. Aleikumsalaam, ani Basma, șoptește umbra. Sosial, aud lângă mine, sunt aici! Lângă ușă, îl văd abia acum pe Kassem, el știe bine germana, răsuflu ușurata și încep să turui cum că vai, ce bine dragă Basma că ai venit, că willkommen, că vai, precis ce se bucură Hamid, și vai, că precis ești obosită, și în capul meu – sper că nu ai ceva dinamită pe sub cearșaf si dă-ți naibii jos pătura din cap – și dă-i înainte cu salamaleicumurile și Kassem mă ia de mâna și zice, ho, sosial, că îi speriată, numa’ încet…

Ahsooooo, îi speriată, păi di ce? Păi, zice Kassem, chestia îi că de trei ani îi daesh (IS) în satul lor și femeile o trebuit să se acopere tot timpul, și nu mai știe altfel… și apoi, venind pe jos pe ruta de Balcani, o întâlnit niște animale, da’ nu erau din pădure.

M-am așezat încet și am netezit pătura, și, fără sa ridic ochii, am întins mâna către ea. M-a atins ușor și s-a lăsat lângă mine pe pat, așezând copilul pe o pernă. Kassem și-a întors fața către perete, poți să vorbești acum sosial, eu nu mă uit. I-am vorbit Basmei în șoaptă despre familia mea de acasă, despre copiii mei, despre vecinii mei, despre străzile din oraș și despre femeile din oraș si bărbații lor. Despre copiii lor. Kassem șoptea simultan vorbele mele în vorbele Basmei. Mâna ei era rece și mică, ca o pasăre speriată stătea în mâna mea.

Uite, Basma, noi ne temem de tine, ne temem de fața ta acoperită, ne temem de tot ce se înțelege în spatele feței tale acoperite, ne temem de cei care te-au acoperit, ne temem de tine și de copilul tău care doarme… Hamid se teme acum și el – și tare s-o străduit să nu se mai teamă.

Și eu mă tem, șoptește Basma, nu mai îmi aduc aminte cum e să nu te temi, era frumos la noi în sat, aveam cele mai frumoase veșminte, verzi și mov și albastre, aveam fuste vesele și mergeam să înotăm în râu vara, ne hlizeam că știam că din tufe ne priveau băieții – se făceau apoi că plouă și fluierau încrezuți pe uliță… și la școală ne cărau ei gențile și găseam acasă în ele flori rupte din grădina mamelor lor… vocea lui Kassem se stingea și auzeam lacrimile Basmei curgând pe obrajii de sub niqab.

Uite, Basma, hai să nu ne mai temem. Eu am să ies acum de aici, însă am să te aștept afară împreună cu Hamid cel care fura florile mamei sale, pășește pragul camerei precum ai pășit atunci ca mireasă pragul casei mamei lui Hamid. Pășește să te vedem la chip și la făptură, să ne bucurăm de tine și de bucuria ta.

Am ieșit, și oamenii s-au dat la stânga și la dreapta de-o parte, de parcă erau moroșeni duminica la biserică atunci când trece popa cu cădelnița. Au tăcut precum la Înviere.

După o veșnicie de cinci minute s-a deschis ușa din nou și noi nu am avut curajul să ne uităm. Salamaleikum salamaleikum salamaleikum salamaleikum inshallah und hamdulillah că uite s-o arătat femeia așa cum e ea, în verde, mov și albastru, cu ochii strălucind spre Hamid care se umfla în suspine.

Și s-au luat de braț și s-au dus la primărie să se înscrie.

Iar eu am încălecat pe bicicletă și m-am dus acasă bucuroasă nevoie mare de izbânda mea glorioasă asupra jihadului.

T. Müller (Germania)