Dragomirești – sfințirea monumentului eroilor parașutiști

Duminică, 14 iulie 2019, a avut loc la Dragomirești sfințirea monumentului închinat eroilor parașutiști și sprijinitorilor lor, condamnați la moarte și executați de regimul comunist la Jilava, la 31 octombrie 1953.

Ceremonia religioasă a fost oficiată de un grup de preoți greco catolici (care au sfințit monumentul) și un grup de preoți ortodocși (care au oficiat parastasul).

Au luat cuvântul, evocând semnificația evenimentului, foștii deținuți politici Marcel Petrișor, Nistor Man și Aurel Vlad (cel care a finanțat lucrarea), părintele Marius Vișovan și primarul Vasile Țiplea. Unul dintre eroii omagiați, Vlad Mihai Vasile, a fost fiu al Dragomireștiului.

Salut, Sighet!

Aurel Vișovan – omul legendă

Azi, 7 august, se împlinesc 16 de ani de la trecerea la Domnul a profesorului Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș în perioada 1946-1948, pătimitor în temnițele de la Sighet, Jilava, Pitești, Gherla , Aiud, Baia Sprie, Satu Mare.

Veșnică odihnă și memorie binecuvântată!

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

Cei care doresc mai multe informații pot viziona documentarul:

Aurel Vișovan s-a născut la 4 iunie 1926 în localitatea Sărmășag (jud. Sălaj) din părinți maramureșeni, Alexandru și Paraschiva, originari din satul Breb. Botezul său a fost oficiat de 6 preoți greco-catolici.

Tatăl său, Alexandru Vișovan, membru al Gărzilor Naționale românești din Maramureș și participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, va ocupa o perioadă scurtă funcția de primar în Breb și apoi va funcționa ca șef de post de jandarmi în mai multe localități din nord-vestul țării, activitate pentru care va fi de mai multe ori decorat. După pensionarea sa în 1932, familia se va întoarce în Maramureș și se va stabili la Sighet unde Aurel Vișovan va face primii ani de școală.

Cedarea Ardealului de nord Ungariei în august 1940 va determina familia să plece în refugiu (sora sa Viorica este arestată pentru câteva ore de către paramilitari unguri) și să se stabilească la Timișoara pe toată durata războiului.

Va absolvi în 1945 liceul “Constantin Diaconovici Loga”din Timișoara; tot în această perioada va obține și brevetul de planorist în urma unui curs absolvit la Arad. Anii petrecuți în refugiu vor contura în sufletul tânărului Aurel conștiința de luptător pentru dreptatea neamului românesc.

Tot în perioada refugiului sora sa Viorica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș, ajuns preot în județul Arad, cu care va avea 3 copii. Părintele Bărdaș va fi implicat în puternica rezistență anticomunistă din zona muntoasă a județelor Arad și Bihor pentru care va suferi 15 de ani de detenție, despre care va relata în lucrarea sa “Calvarul Aiudului”.

Întors alături de părinți la Sighet în 1945, Aurel Vișovan se va înscrie la cursurile fără frecvență ale Facultății de Drept din Cluj, fiind simultan și profesor suplinitor la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde a predat fizica, chimia și limba italiană. Atmosfera în Maramureș era foarte tensionată – de abia iesiți de sub ocupația maghiară și scăpați cu greu de anexarea la URSS, românii maramureșeni vedeau că autoritățile erau tot în mâna străinilor, sub forma regimului comunist ce se instaura agresiv. Atât prin contactele ce le avea la Cluj cât și prin prietenul său sighetean Vasile Popșa – student la București, Aurel Vișovan va adera la Mișcarea Legionară, de a cărei organizare în Maramureș se va ocupa până în 1948. La una din sedințele cu tinerii elevi de a căror pregătire creștină și națională se ocupa, a fost prezent în 1947 și Ion Gavrilă Ogoranu, pe atunci șef al “Frățiilor de Cruce” din Ardeal. Momentul arestării îl va găsi pe Aurel Vișovan în funcția de șef al Grupului Legionar Maramureș format în principal din elevi și studenți. Din mărturiile ulterioare ale camarazilor săi reiese admirația de care se bucură atât datorită ținutei sale morale cât și seriozității în munca de profesor.

În august 1948, Aurel Vișovan este arestat alături de alți 17 membri ai grupului și după ancheta de la Securitate (în care el a fost crunt torturat) sunt depuși la închisoarea din Sighet până la procesul din mai 1949. Ceilalți membri ai organizației reușesc să scape de arestare și să se retragă în munți sub conducerea lui Vasile Popșa și a fratelui său Ion și să formeze în zona Ieud – Dragomirești cea mai puternică structură de rezistență armată anticomunistă din Maramureș, sprijiniți masiv de țăranii din satele învecinate. Grupul se va destrăma în mai 1949 în urma unei ciocniri cu Securitatea în care Vasile Popșa a fost ucis și majoritatea celorlalți arestați. Grupuri de partizani în munții Maramureșului se vor mai semnala însă până în 1953.

La procesul de la Cluj, cei 18 membri ai “lotului Vișovan “vor primi condamnări între 2 și 10 ani închisoare, cea mai mare fiind a lui Aurel Vișovan care a încercat, fără succes, să ia toată răspunderea asupra sa. Dupa trierea de la Jilava, elevii au plecat la Târgșor, iar el fiind student a ajuns la Pitești, unde a fost supus timp de doi ani îngrozitoarei terori a “reeducării prin tortură” din care va ieși distrus fizic și traumatizat psihic dar fără compromisuri. Vor urma alți ani lungi de suferință la Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan-colonia Lătești, lagărul Noua Culme apoi – după o nouă condamnare de 25 de ani redusă la 18 ani – ultima lungă perioadă la Satu Mare și Aiud, de unde este eliberat în 1964. La acest al doilea proces din 1959 s-a cerut condamnarea sa la moarte, unul din capetele de acuzare fiind poemul incendiar “Rapsodia Maramureșului” (compus în închisoare, alături de alte poezii exprimând drama detenției dar și salvarea prin credință).

Cu sănătatea mult șubrezită se întoarce la Sighet în 1964, reușește cu greu să se realizeze profesional (nu i s-a permis continuarea studiilor de drept iar științele economice doar după 10 ani în condiții foarte restrictive) urmărit și șicanat constant de Securitate. Căsătorit în 1966 cu profesoara Aurelia Chindriș (și ea fiica și nepoată a unor deținuți politici) vor avea doi copii -Marius (actualmente preot greco-catolic) și Flaviu (mort la vârsta de patru ani) și apoi șase nepoti – la creșterea și educarea primilor cinci va contribui direct, cu multă bucurie.

Din 1990 și până la moartea sa în 2002 (07 august) va fi nelipsit de la comemorările și simpozioanele găzduite la Sighet în închisoarea devenită Muzeu Memorial (celula 74 îi poartă numele), va da mai multe interviuri presei române și străine. Cea mai completă mărturie a crezului generației sale o va da însă prin cartea “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit”- o frescă a celor 16 ani de detenție și în special a infernului de la Pitești la care se adaugă “Dincoace de gratii” (viața de după închisoare) și “Scrisoare în gând” (mic volum de poezii).

Aurel Vișovan trece la cele veșnice la 7 august 2002 înconjurat de dragostea familiei și a camarazilor, dar roadele jerfei sale pentru credință și pentru afirmarea destinului creștin al neamului românesc continuă să apară – comemorări, articole de presă, comunicări și lucrări științifice, reeditarea și traducerea cărții, mobilizarea unor energii noi inspirate din exemplul său… tot atâtea ocazii ca mesajul său să fie transmis, receptat și dus mai departe. În ciuda respectului practic unanim de care s-a bucurat în oraș, recunoașterea oficială din partea autorităților întârzie deocamdată, dar asta-i viața!… poate acesta e spinul care lipsea din cunună…

Și eu am fost la Jilava…

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan

Vizită la Jilava (autor, Marius Vișovan)

Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu.

Jurnal de tabără – o sigheteancă pe „urmele” comuniștilor (autor, Georgiana Ciobanu)

20 august 2017
Bogdan Popescu (trainer): Care fel de mâncare te caracterizează (poate să fie fruct, legumă, animal) şi de ce?
Eu: Mâncarea care cred că mă caracterizează este sfecla roşie deoarece, într-un fel sau altul, reuşesc să îmi las amprenta în vieţile persoanelor cu care intru în contact.

Nu ştiu exact scopul întrebării, dar tind să cred că este unul foarte educativ.

După mult timp, am simţit cum toate planetele mi se aliniază într-un drum perfect spre cealaltă parte a ţării. Reuşita din timpul şcolii în urma participării la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer, mi s-a materializat şi, cu cea mai mare sinceritate mărturisesc că nu sunt dezamăgită deloc. După cum mă ştiu cei apropiaţi, sunt un copil tare imprevizibil şi nătâng, însă, ceva legat de acest subiect îmi atrage atenţia fără prea mult efort şi mă maturizează instant. Cred că o pot numi pasiune.

21 august 2017
Ştiaţi că în acest mod deţinuţii surdomuţi comunicau un enunţ incredibil de drăguţ?
“Dumnezeu este aici”. Artistul Bogdan Raţă, lector la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, a concretizat manifestul care pentru unii era singurul lucru ce îi mai ţinea în viaţă. Mulţi deţinuţi au preferat să se sacrifice în numele spiritualităţii, iar această sculptură este pe departe cea mai bună reprezentaţie a purităţii şi a credinţei pe care am văzut-o până acum.

22 august 2017
Închisoarea de la Râmnicu-Sărat se află într-o stare avansată de eroziune şi nu o puteam vizita în nici un fel, de aceea un reprezentant al institutului, care se ocupă în prezent de restaurarea clădirii, ne-a făcut un tur virtual. Domnul Cosmin Budeancă, foarte comic şi simpatic de altfel, afişează o pasiune aparte pentru această nu prea cunoscută închisoare, încercând de mulţi ani să îi facă trecerea de la spaţiu recluzionar la memorial.

23 august 2017
Unul din cei doi foşti deţinuţi politici pe care i-am întâlnit ne-a onorat cu prezenţa sa într-o zi de miercuri. În prezent dânsul, Ion Sarion, profesează ca medic la Buzău. Ce m-a impresionat la el a fost faptul că nu poartă pică oamenilor care i-au provocat multă suferinţă şi că este supus propriului destin.

24 august 2017
Ziua de 24 august ne-a întâmpinat devreme cu o mică excursie în trei locaţii: Cascada Pruncea, Barajul Siriu şi Mănăstirea Ciolanu. La cea din urmă am stat prea puţin pentru a-mi forma o părere, însă celelalte două într-adevăr mi-au cucerit toate simţurile.

25 august 2017
Vineri, am avut ocazia de a afla despre caracteristicile regimului comunist nu numai în plan intern, ci şi extern. Mai exact, Albania. Matilda Karçanaj a fost cea care ne-a prezentat proiectul „Situation of Albania during communism”. După cum spunea criticul de film Cristian Tudor Popescu: „Comunismul se defineşte prin absurditate, nu prin teorii politice”. Nimeni nu o putea formula mai bine.

26 august 2017
Ca să fiu sinceră, aşteptam ziua aceasta încă de când am fost întrebată ce fel de mâncare mă caracterizează. Şi nu mă refer la plecare, ci la vizita la Jilava. Aici l-am întâlnit pe cel de-al doilea fost deţinut politic, Alexandru Teodorescu, care a realizat şi ghidajul. Ce am remarcat şi la Alexandru Teodorescu, a fost, din nou, lipsa oricărui sentiment negativ. De câtă înţelepciune este nevoie pentru a nu-ţi dispreţui suferinţa? Poate nu e vorba de înţelepciune. Să fie vorba de timp?

20 august 2017
Bogdan Popescu: Dacă s-ar face un film, iar tu ai fi personajul principal, care ar fi titlul?
Eu: A doua şansă la viaţă.

Autor, Georgiana Evelina CIOBANU

N.R. 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius, au câștigat concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer. Câştigătorii au participat la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI au mers în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a, la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august.

Sursă foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului