Despre cultura „daco-chineză” și „ceramica de Huhurezu” (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Nu știu alții cum sunt, dar eu, trebuie să recunosc, nu prea mă identific cu ceea ce pentru alții e perfect normal sau ar părea a fi normalul acestui timp. Adică, nu pot trece indiferentă pe lângă anumite situații, detalii, poate nebăgate în seamă de mulți, furați de cotidianul „mișcător” din jur.

Un lucru îmbucurător pe care l-am remarcat în ultimul timp, este afluența de turiști atrași de micuța noastră urbe, de încărcătura ei istorică și, deopotrivă a zonei pitorești a Sighetului. S-a petrecut o deschidere către cunoașterea filonului încă (!) nepoluat și neprelucrat al bogăției atât spirituale, cât și a tradițiilor acestei părți din Maramureș.

Dacă tot ne-a mers buhul cu renumita ospitalitate, apoi atunci, ca niște gazde, nu avem voie să ne dezamăgim oaspeții. Să le dăm „bucate” alese, ca la nuntă. Să plece oamenii mulțumiți și să ne pomenească mult și bine. Prin „bucate” alese, eu înțeleg acele produse care ne reprezintă cu adevărat și care scot în evidență valoarea, truda și bucuria creației ce se vrea cunoscută mai departe. Adică rodul mâinilor țăranului truditor, care ne-a făcut întotdeauna cinste și n-a dat greș în tot ceea ce a creat, să fie recunoscut și răsplătit pe măsură! Până încă (!) îi mai avem și se încăpățânează să producă comori autentice cu meșteșugul mâinilor și al minților lor, ar trebui să avem grijă de ei.

Neliniștea mea cea mare a pornit, când am constatat cu nedumerire că, din zona numită „pietonală”, au dispărut acele tonete în stil maramureșean (trei la număr). Tonete pe care erau expuse produse – cât de cât tradiționale – legate de zona noastră: trăistuțe, tinguțe, clopuțuri, cămăși lucrate manual, sculpturi din lemn, executate cu scule tradiționale simple, nemecanizate, de către meșteri populari și nu de către tâmplari mecanici.

Am căutat o explicație, m-am învârtit prin piațetă și am descoperit cu uimire explicația pentru „eliberarea pieței” de tonete. Nu s-au folosit (ca în alte părți) nici gaze lacrimogene, nici tunuri de apă, ci, pur și simplu, s-a deschis un magazin „specializat” în domeniul turistic. Un magazin de SOUVENIRURI (scris pe geam în mai multe limbi de circulație internațională, printre care și în limba rusă!). Mană cerească pentru turiști! Numai că, de cum intrau, făceau cale întoarsă, dezamăgiți și cu mâna goală. Curioasă, am intrat și eu. Totul îți lua ochii, toate „albețurile” frumos smălțuite și pictate sclipeau ca glasurile de Crăciun, dar o ceramică de Săcel, hai, fie și de Horezu, ceva mai apropiat de lut, de lut ars fără atâtea intervenții artistice, n-am văzut, neam! Ceva demn de luat acasă, care să-ți amintească pe unde ai trecut. Totul era de tarabă din târgurile de kitsch de pe lângă mănăstiri în zilele de hram. Am ieșit cu un gust amar și le-am dat dreptate celor câțiva turiști care cumpărau de pe un pervaz al unui magazin de mobilă (cap cu clădirea de Souveniruri), niște sticluțe cu sculpturi în ele, niște clopuțuri, orice, numai să se vadă mâna meșterului care le-a creat.

M-am simțit prost ca locuitor și descendent din țăran autentic văzând nedumerirea și dezamăgirea de pe fețele turiștilor, neștiind ce să aleagă: „asta să fie, oare, tradiția și arta mult-trâmbițată maramureșeană?” „Țărăncuțele” în straie naționale (made in China), pălărioarele, costume (zic ei) țărănești, trase, parcă, la indigo, din materiale de plastic, cu dantele în culorile curcubeului (made in Turcia)? Nu iese nimeni să ne apere adevărata tradiție? Le dăm surogate celor care vin cu drag să ne viziteze? Să ne creadă un popor de circari, îmbrăcați ca de un carnaval prost? Numai BANUL cu orice preț trebuie să aibă ultimul cuvânt? Ne-a invadat prostul gust? Magazinele gem de ii trase pe calculatorul chinez și nimeni nu se sesizează? Pe creatorul popular îl înghesuim pe un pervaz de magazin – care-l tolerează – ca nu cumva să fie pe domeniul public (!), iar KITSCHUL tronează în galantarele bine luminate.

Lăsați tarabele țărănești, cu produsele care ne reprezintă, cu mătușica ce toarce din caier în așteptarea cumpărătorilor, îmbrăcată cu ce are ea mai bun lucrat în casă, cu opinci în picioare, păzindu-și marfa ca pe sfintele moaște. Era o priveliște, fie doar și pentru ochii celor care treceau…

Nu-i violentați – vizual – cu produse anoste, care n-au o poveste, care doar dau frumos, dar care – din fericire! – am observat că nu mai plac publicului. Ei vor produse unicat, fie și mai scumpe, dar, odată achiziționate, să le aducă bucurie ori de câte ori le privesc!

Era o zicală (sau film?): nu trageți în pianist! Eu zic așa: nu marginalizați țăranul autentic, nu-l umiliți, nu-l puneți la colț (vezi pervaz!), deoarece, e cam singurul care ne-ar putea scoate din criză, din această criză acută de valori și artă AUTENTICĂ!

Țăranul român este omul ABSOLUT! (Petre Țuțea)

Ileana PISUC,
16 august 2018,
Sighet

foto: „Salut, Sighet!”




Începutul a fost rusesc, apoi ne-am împrietenit cu chinezii

Diana ApopiÎn urmă cu câţiva ani eram prieteni cu ruşii. Ne plăcea tot ceea ce produceau şi cumpăram de la ei. Aşteptam în fiecare săptămână să vedem ce marfă aduc. Cu siguranţă mai bună şi mai ieftină decât în restul buticurilor din oraş. Stăteam la cozi şi dădeam o bancnotă sau câteva monede pentru a avea acces la ei. Nu mergeţi prea departe cu gândul, ci mai degrabă apropiaţi-vă de vestita cândva, Piaţă a Ruşilor. Ne-a plăcut pentru că era varietate. Pentru că negociai. Pentru că poate aveai impresia că ceea ce cumperi are o viaţă mai îndelungată decât orice alt produs pe care îl găseai în altă parte. Copil fiind aveam mereu impresia că mă pierd dacă nu îmi ţin mama de mână prin aglomeraţia de curioşi. Hainele erau întinse pe mese improvizate din lemn, papucii stăteau care pe unde încăpeau. Era viaţă, forfotă şi mulţi bani care se învârteau zi de zi, în Piaţa Ruşilor. Pentru mulţi oameni, a fi vânzător în această piaţă era o meserie adevărtată, care îţi ocupa o bună parte din timp. Aveai de făcut curse frecvente, cu camioane încărcate de marfă, fiindcă dispărea destul de repede de pe tarabe. Astăzi a rămas o umbră a ceea ce a fost. O umbră modernizată fiindcă acum există căsuţe, geamuri termopane şi o oarecare ordine.

Este, totuşi, o amintire tristă, o imagine îngheţată a unor pâlcuri de oameni care se strâng în jurul unei tarabe şi stau la bârfe: vânzătorii şi nicidecum cumpărătorii. Deşi au căsuţe, toţi scot marfa şi o întind pe mese, aşa cum au fost învăţaţi. ”Cumpărătorii nu stau să intre. Ei doar trec prin piaţă, iar marfa trebuie să fie sub ochii lor”, spun ei. Unii încă mai au speranţa că lucrurile se vor dezgheţa. ”A fost un vad comercial bun fiindcă oamenii din fabrici veneau şi cumpărau. Astăzi din păcate chinezii ne-au luat faţa. De când s-a deschis magazinul, oamenii preferă marfa lor fiindcă este mai ietină.”, spune unul dintre comercianţi. Există vânzători care dau marfa pe caiet. Şi e un caiet gros, cu multe file. Sunt oameni care poate au cumpărat cu câteva luni bune în urmă şi nu au mai trecut să plătească. E riscul meseriei. Se fac compromisuri în speranţa că poate, touşi, se mai vinde ceva. Faptul că ne-am împrietenit cu chinezii nu e ceva specific zonei. La nivel de ţară am ales marfa ieftină, dar de calitate proastă. De ce? Pentru că e mai multă. Putem cumpăra mai mult, chiar dacă nu de calitate, şi nu de durată. Am ajuns să trăim într-o cultură a plasticului şi a kitsch-ului şi am renunţat la producătorii locali, la tradiţii. Am devenit mai comozi pentru că e mai uşor să poţi la final de zi, să-ţi cumperi o pereche de adidaşi cu 30 de lei, un trening cu 49 de lei şi 3 perechi de şosete la 10 lei, de la chinezi. Ne mai rămân bani şi pentru un ”Noroc” la 1 litru, iar pe masă punem o pizza încălzită în cuptorul cu microunde, semipreparată, la 5 lei cutia.

Ne place să trăim bine, nu-i aşa?

Diana Mariana Apopi