KOCSOR și… LULU (autor, Gheorghe Mihăiescu)

Eram hotărât să fac un comentariu la un articol semnat de Nicolae Rădoi  (apărut pe  „Salut, Sighet”) despre o figură impozantă a Palatului Culturii din Sighet – KOCSOR BACSI – dar, pentru că a ieșit prea lung, s-a transformat tot într-un… articol.

Pentru a ajunge la Kocsor bacsi din Sighet, am pornit de la o figură comico-emblematică a Clujului, cam din aceeași perioadă și categorie, LULU din Cluj.
În anii ‘70, în vremea studenției mele din Cluj, l-am cunoscut pe LULU. Dar cine nu-l cunoștea?! Un personaj al Clujului pe care îl întâlneai mai peste tot, dar mai ales la evenimente clujene importante.
Se distingea prin lipsa de preocupare, nu avea o ocupație anume, prin ținuta vestimentară cu vreo două numere mai mare, cu un zâmbet a bunătate și mersul domol, trăgându-șî încâlțămintea ce-i clopoțea în picioare.
Te trezeai cu el prin te miri ce locuri nebănuite, dar zonele cele mai frecventate erau cele centrale, acolo unde se întâmplau lucruri de ținut minte, pe la Casa de Cultură a Studenților, pe la intrarea la Teatru, pe străduțele din preajma centrului și nu rata nicio cununie de la Starea Civilă din Primărie. Mulți miri ai acelor ani îl au în albumului lor și pe LULU.
A rămas în memoria clujenilor de atunci prezența lui Lulu în locurile în care te așteptai să i se audă cerința lui: „Măi ceacanău, dă-mi un leu de tri!”. Multă lume clujeană îl ține minte pe LULU, chiar a ajuns personaj de romane  –  Radu Țuculescu, Cornel Udrea etc.
„Acest om sărac la minte, dar foarte curat la suflet, nu primea pomană, se ducea la nunți, cânta la microfon, a avut ceva special în nebunia lui, a avut și un dram de înțelepciune” – Bartolomeu Anania.
I se pregătește o statuie, care să stârnească comicul, buna dispoziție, așa cum există și în alte mari orașe ale lumii, o statuie în preajma căreia părinții, bunicii să le povestească nepoților despre hazliul, frumosul „nebun” al Clujului – LULU.

Venind la SIGHET, trimis aici cu repartiție după terminarea studiilor, dau de „LULU” al Sighetului. Trebuie să recunosc, de o anvergură mai mică în cunoașterea lui, însă de o statură fizică mai mare, chiar înfricoșătoare, după alții, însă de aceeași bunătate, atenție și respect – KOCSOR BACSI.
Trăia la Palat. La Palatul Culturii. Acolo l-am întâlnit de fiecare dată când mergeam la repetiții la Ansamblul MARA, la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80.
O statură impresionantă, o înfățișare aparte, cu haine gen LULU, și după ceva vreme am constatat că semănau și la suflet. Amândoi emanau bunătate și respect.
Totuși, KOCSOR BACSI avea ceva în plus. Avea un rost la Palat.
Am aflat ulterior de rolul lui în Teatrul de păpuși de la Sighet, de modul lui de promovare prin confecționarea păpușilor, realizarea de afișe și răspândirea lor prin oraș.

În fiecare zi de repetiții la Ansamblul MARA, în perioada de care aminteam, ne aștepta la intrarea în Palat, precum o gazdă, ne saluta respectuos și ne strângea mâna.
Mi-au rămas în memorie vocea-i baritonală din salut, statura, ținuta și strânsul mâinii.
Avea o mână caldă, însă aveam senzația că dam mâna cu o lopată, datorită imensității  mâinii lui în care ți se pierdea mâna ta, însă răspundeam cu același respect.

S-a stins cu multă liniște în jur, parcă să nu știe lumea că nu mai e, că e cu noi, că ne primește și ne strânge mâna. Intram pe poarta Palatului Culturii și ne lipsea primirea străjerului, figura impozantă cu mâna cât o lopată a inimosului KOCSOR BACSI.
Oare cum ar fi o testare a sentimentelor sighetenilor față de emblematicul KOCSOR, cel ce hrănea în micul lui spațiu, de la Palat, mai multe pisici și porumbei, dădea bani împrumut cu precizia datei returnării lor, cel ce picta și confecționa păpuși, cel ce lipea prin oraș afișele făcute de el, pentru a-i anunța pe iubitorii artei data reprezentațiilor, cel ce te întâmpina la intrare în seara repetițiilor, și-ți „ascundea” mâna în palma lui caldă în semn de bun venit, preocupat și de copilașii colegilor de dans (care nu aveau cu cine să-i lase), spunându-le vorbe pe placul lor.

OARE, CUM AR FI?!…

Gheorghe Mihăiescu




KOCSOR BACSI – „STRĂJERUL” Casei de Cultură (autor, Nicolae Rădoi)

Mereu îmi voi aminti de el…

Cu regretul că nu l-am cunoscut mai bine. Că nu i-am vorbit mai mult. Că nu l-am întrebat despre vremurile trăite cîndva. Cîte oare puteam afla despre  lumea pe care timpul nepăsător a acoperit-o cu trecerea sa?…
Imaginea lui va fi mereu scăldată în lumină. Una blîndă, avînd căldura de toamnă tîrzie de octombrie, cînd n-a mai plouat de luni întregi. Cînd poți gusta dulceața strugurilor, în nări purtînd mirosul de praf nobil de pe frunzele de viță, acoperind belșugul din boabe.
El era mereu la CASA DE CULTURĂ, cu alura ei de castel din timpuri străvechi, avînd mare nevoie de un străjer care s-o apere.
– „CASA ori CULTURA?…”
– „Ambele, dacă se poate…”

El era STRĂJERUL, mișcîndu-se liniștit pe coridoarele pustii. Niciodată nu  se grăbea, părînd a nu avea de ajuns undeva.

El ERA, pur și simplu…

„Casa și omul sînt asemenea culorilor din slava dimineții. Cine știe care va supraviețui cui?…”, scria Kamo CHOMEI pe la 1200.
KOCSOR BACSI scria afișe cu litere enorme cu scrisul său uniform, ca de calculator. Înalt de vreo doi metri, cu părul înspicat, lung, cu barbă și mustăți, cu ochii mereu sclipind oarecum șăgalnic… Ce actor plin de succes – și BANI !  – ar fi fost în filmele cu uriași de la Hollywood!….
Îmi dispărea mîna într-a sa cînd ni le strîngeam, la salut. Era o liniște, o pace, în acea strînsoare a unui bărbat care, cu siguranță, avusese parte de  trecere la viața lui! Chiar atunci, la o vîrstă înaintată dar imposibil de stabilit, se vedea vigoarea unui trunchi de stejar…
Era mereu îmbrăcat cu aceleași haine modeste, iarna cu un palton lung și niște bocanci care mi se păreau imenși. Nu știu unde locuia. Poate în debaraua din spatele sălii de balet unde noi ne antrenam. Înclinam să cred că așa era. Mereu apărea de acolo, pășind liniștit.

Oare la ce se gîndea cînd ne vedea?
El, atît de singur…

Se mai zicea că iubise o femeie frumoasă, cîndva în tinerețe. Care dispăruse cumva din viața lui, lăsînd în loc golul pustiu al nimicului…

Nu a mai iubit pe nimeni, niciodată, așa se mai zicea.

Sau c-ar fi fost călău în timpul IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR, prestînd acea muncă grozavnică. Eu nu credeam asta. Mai ales după stînsoarea sa de mînă, avînd în ea bunătatea bunicului pentru nepot.

Vorbesc oamenii… ca să se afle-n treabă!…
Dar nefăcînd nimic niciodată…
Treburile rămînînd nefăcute… cum e obiceiul…

Eram nesăbuit în tinerețea mea, fiind preocupat cu seriozitatea a tot ceea ce făceam. Sînt sigur că au fost destule hohote de rîs în spatele meu, zguduind pereții, perfect motivate de responsabilitatea parcă fără noimă în marasmul general, cu care mă angrenam total în ceea ce făceam.
Abia în ultimii ani am înțeles cuvintele știute de peste cinci decenii, citite pe piatra de mormînt a unui doctor, piatră aflată în cimitirul din ORĂȘTIE, un cimitir care are „o viață aparte” (!). Ele sună astfel:

NIMIC NU E VREDNIC DE PREA MULTĂ SÎRGUINȚĂ…

Nu știu cum și cînd a dispărut KOCSOR BACSI. Sau ce s-o fi ales de el. Știu doar că de cîte ori mi-l amintesc, îi văd ochii blînzi, mîna plină de pace și de bunătate și îi aud vocea care aducea liniște cînd, foarte rar, vorbea… Atunci îi aprind cîte o lumînare…

Oare și-l mai amintește cineva?…

Nicolae RĂDOI