Echime, 75 de ani de viață este fără îndoială unul dintre „momentele” cele mai serioase pentru un bilanț, pe care e bine să ți-l faci singur, fără menajamente și fără să cauți neaparat să ieși pe plus. Așadar, de data aceasta, nu-ți voi mai aminti nici de câți ani ne cunoaștem, nici cum s-a întâmplat, nici ce-am făcut laolaltă în acest timp și cu ce folos pentru lumea asta și mă voi limita la să-ți urez atâta sănătate – și deci atâția ani! – cât să mai poți pune „o slovă peste alta” în cărțile de poezie care așteaptă să le dai glas. Dar și să nu-ți uiți bunul obicei – cu care m-ai onorat mereu – de-a mi le trimite și mie. De altfel, sunt sigur că așa vei face, drept pentru care îți mulțumesc de pe acum! Și fii răbdător cu anii care vin, că nu vor fi mai buni. Eu ți-i doresc, din suflet, așa cum vor fi, să fie cât mai mulți și cu folos!
Dintr-un Octombrie cum nu se poate mai potrivit cu vârsta poetului Echim Vancea de Nănești vin și gândurile bune și urările de sănătate întru Mulți Ani de la…                                                                                                                                                               Ioan Ardeleanu-Pruncu

* * *

Echim Vancea: prietenia ca destin

Prima mea amintire cu Echim Vancea? Era în anul 1980. Octombrie. Am plecat din Piatra Neamț și din Târgu Neamț în echipaj cu Daniel Corbu și cu Nicolae Sava, ca să ajungem la Sighetul Marmației, acolo unde Laurențiu Ulici ne vorbea despre cel mai important festival de poezie din România. Care ar fi trebuit să ajungă cel mai important din Europa de Est, după cum spunea Laurențiu Ulici, căruia îi plăceau mizele mari! Am ajuns la Suceava, cu un autobuz, de acolo am luat un tren, până la Vișeu. Vișeul de Sus? De J      os? Greu de spus acum. De acolo, am luat alt tren/ autobuz, până la Sighetul Marmației, unde am ajuns destul de târziu, în noapte. La Casa de Cultură, ne aștepta Echim Vancea, în numele organizatorilor. Ne‑a spus că e prea târziu ca să ne ofere ceva de mâncare, dar ne‑a pus paharele în mână și le‑a umplut cu palincă. Era prima oară când încercam „substanța”. Și pentru mine era prima oară, dar și pentru amicii mei. A fost de pomină. În jumătate de oră, fiecare vorbea în legea lui, încerca să se înțeleagă pe sine. A doua zi, a fost un colocviu despre poezia tânără, implicată politic, era o temă obligatorie ca să se poată desfășura festivalul în epocă. Pe masă erau nenumărate ispite locale, care făceau bule în momentul în care le turnai în pahar. Din picătură în picătură, se cam ducea pe apa sâmbetei ideologia obligatorie, iar poeții deveniseră foarte guralivi, foarte liberi. Ca să stăpânească verbiajul și opiniile, Ulici a trecut la varianta recitalului de poezie. Fiecare își spunea „pro­ducta” poetică, numai că palinca împletise multe limbi. Mulți dintre poeți ajunseseră la varianta extrem de avangardistă a murmurului, a geamătului, a bâlbâielii inspirate. Îmi amintesc că eu am citit un poem, Vitrina cu sălcii, care i‑a plăcut foarte mult lui Laurențiu Ulici, m‑a pus să îl repet, ca să fie receptat de lumea ascultătoare. Cred că poemul a fost argumentul decisiv ca să îmi fie acordat mie marele premiu al festivalului. Că asta s‑a întâmplat, la final. Poemul a apărut și în România literară, după festival, ca ilustrare a evenimentului. Premierea a fost făcută la Desești, o comună din preajma Sighetului Marmației, acolo unde breșa fusese făcută de Nichita Stănescu, care înnobilase locul, cu un an mai devreme. În sala Căminului Cultural, a fost adunată suflarea satului. Am urcat pe scenă, pe rând, și am spus câte o poezie. Nu a cerut nimeni să fie spuse poezii patriotice, ideologice. Numai că, la un moment dat, la sfârșit, un poet local tot insista pe lângă Ulici să spună și el o poezie. Laurențiu Ulici l‑a tot ocolit, dar, la un moment dat, i‑a dat voie să recite ce avea de spus. Ajuns pe scenă, poetul a spus foarte rar, explicit: „Decât să scriu despre Partid/ Mai bine mă sinucid”. S‑a făcut liniște în sală. Ulici are însă prezență de spirit și îi spune: „Cam puține două versuri, te rog să te concentrezi și, până anul viitor, să mai scrii două. Promiți?” Și individul a promis. Momentul, unul care putea deturna sensul festivalului, nu a avut urmări. Da, premiile aveau și o oarecare valoare financiară, cred că am primit vreo cinci mii de lei, în condi­țiile în care un salariu al unui profesor debutant era de două mii. De obicei, acești bani erau folosiți pentru „udarea” premiului, se trans­formau în vodcă și bere pentru toată lumea, ca să stingă invidia con­fraților nepremiați. Am luat multe premii, la acea vreme, dar nu cred că mi‑am cumpărat măcar o pereche de mănuși din ele.
Din acele momente, Echim a rămas mai mult decât prietenul, a rămas fratele. Pe care îl caut și atunci când nu pare să îl caut, în lista mea scrisă cu colțul inimii (pe frunze, pe cer, pe apă) este parte din alfabetul veșniciei personale. An de an Sighetul a devenit Mecca personală, la capătul căreia ne așteaptau prietenii Echim, Ghiță Pârja, Ghiță Bârlea, Vasile Muste (Dumnezeu să îl primească!) …!
Dragă Echim, ai adunat 75 de ani?
Dacă timpul ne va cere socoteală pentru anii risipiți, să-i spunem că nu am risipit nimic: am transformat anii în prietenie, iar prietenia în ceva ce nu se măsoară în ani.
La mulți ani, Echim! Să ne țină Dumnezeu în aceeași poveste, până când nici măcar veșnicia nu va mai avea nevoie de calendar.

Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamț, 18 octombrie, 2026

* * *

„Prin poezie mi-a fost dat dreptul să trăiesc”

Când scriu despre prieteni intervine, psihologic, o anumită inhibiție emoțională, din dorința de a nu rata repere semnificative în relația mutuală. Contează empatia reciprocă, parcursul educațional și profesional, coincidențele cu valoare de liant ce înnobilează o prietenie.

Despre Echim Vancea, în multiple circumstanțe am vorbit, am scris, rememorând „povestea” noastră, începută din fragedă pruncie în satul Nănești, la șocala primară, anii adolescenței de la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, mereu colegi de clasă. La maturitate, prietenia noastră s-a consolidat în mediul cultural al Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Casa de Cultură. Din 1997, în cariera mea au intervenit provocări și responsabilități în viața publică, la fostul Inspectorat pentru Cultură al județului, prefect al județului până în anul 2000, senator, cariera universitară în cadrul Universității de Nord din Baia Mare. Destinele Bibliotecii Municipale au fost preluate de Echim Vancea, ca director, funcție onorată prestigios în respect pentru importanța socială a acestei instituții și pentru tradițiile culturale ale Sighetului. A fost un transfer reușit și inspirat de responsabilități profesionale și instituționale. Din tinerețe, Echim și-a afirmat vocația de poet, a confirmat-o spectaculos prin cele peste 30 de volume publicate la edituri prestigioase, prin traduceri în câteva limbi europene.

Acestea sunt doar câteva detalii și coincidențe în parcusul nostru existențial, refugiate în tezaurul nostru de memorie, reevaluate din când în când din nevoia de a trezi ludicul din noi, inspirați de versurile spiritului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu: „Când amintirile în trecut/ Încearcă să se cheme/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme…”. Pentru a evita banalizarea prin repetiție nu insist cu „divulgarea” altor întâmplări comune. Mă fixez pe teritoriul liric al poetului Echim Vancea, nu printr-un comentariu personal, pentru a nu fi suspectat de un subiectivism de conjunctură, într-un moment aniversar al poetului și prietenului, ci printr-un decupaj selectiv din comentariile unor critici literari cu notorietate la unele dintre volumele de poezie. Sunt implicit argumente convingătoare privind identitatea stilistică a poetului, discursul său, fixându-i o poziție de referință în spațiul poeziei actuale din România:
Laurențiu Ulici
„Poetul Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit – izbutește să-și găsească locul propriu în interpretarea partiruii optezeciste,  relevându-se ca un poet al locului prin atașamentul față de natura dramatic – lirică a poeziei moderne maramureșene”.
Daniel Corbu
„Echim Vancea își construiește fiecare volum, cu fiecare poem un univers poetic original, de o responsabilitate stilistică și un cuceritor spectacol imagistic, din care nu lipsesc liniile transcendenței”.
Ioan (Jean) Pop
„Sub un titlul jucăuș și ironic (Mâța pe spini), Echim Vancea scrie de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expersia lor metaforică, împinse uneori spre un fel de ermetism. E și inspirat și (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăine de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție manieristă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune e ocolită, cel mai adesea inteligent și fin”.
Ion Vădan
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și sacralitate”.
Ion Holban
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvențe remarcabilă), a unui Octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…”.
Casian Maria Spiridon
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii, Echim Vancea știe că: în întunericul din spatele cărților / poetul așteaptă cântecul bufniței, iar ce a mai rămas din întuneric / s-a strecurat în poem”.
Gheorghe Gricurcu
„În calitate de înger căzut Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice… De asemenea, obișnuiește a deforma, nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii… În postura umană strecoară notele unei acute solitudini, cu cât încearcă a o înăbuși, cu atât rezonează cu un mai puternic efect fabulos”.
Adrian Alui Gheorghe
„O carte de poezie rară, care își face dulce amarul de pe cerul sufletului. Citești poezia din volumul Mai Târziu și te miunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o hologramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.
În această carte Echim Vancea scrie așa cum au scris capodoperele lor toți adevărații inspirați ai lumii: ca și cum în afară de poezie nu ar avea nimic de pierdut…”.
Sunt evaluări ce onorează poetul ajuns la o vârstă a sintezelor, care refuză cu încăpățânare spectacolul public, prin lansări de cărți, alegându-și cu precauție prezențe la evenimente, exceptând pe cele desfășurate în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, la a cărui „profesionalizare” a contribuit substanțial, unde ne-am regăsit împreună timp de peste o jumătate de veac, avându-i alături pe Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu Pruncu, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu, managerii Centrului Cultural în succesiunea lor. Am avut aceeași mentori, în primul rând Laurențiu Ulici, azi președintele din cer al festivalului, Gheorghe Chivu, Ion Ardeleanu Mecena.
Sper că nu e de prisos să reținem ce spune Echim Vancea despre poezie, rostul în societate a poeziei și poetului. În acest sens fac trimitere la singurul său volum mai puțin poetic dar care este și despre poezie, prin unele cronici de critică literară, interviuri acordate unor jurnaliști, poeți, editori de reviste, intitulat „Lecturi filantopice și alte strânsuri”. La întrebarea poetului Lucian Vasilescu „La ce bun astăzi și mâine poezia?” Echim precizează: „Parafrazând expresia unui interbelic, aș spune că poeții sunt niște ipocriți. Totuși mi se pare exagerat și nedrpet. E nevoie de poezie pentru că aceasta este o întoarcere către sine. Poezia te instalează, cred, în pretutindeni, întotdeauna. Poezia are puterea de a primi și a dărui fiindcă trăiește în armonie…”.
Regretatul poet, critic și eseist Ion Vădan, în dialogul cu Echim, face referiri la unul dintre volumele de referință din creația sa „Hramuri”: „insistând pe ideea dacă poetul este și duhul spațiului în care s-a născut”. I se răspunde: „Eu cred că poetul este mult mai mult decât atât. Este ușa de ieșire a unui spațiu locuit în mod legitim… Este mânia care liniștește, care aduce un strop de contemplare acestui loc și care propune, în final, căutarea în fiecare dintre noi împăcarea ca element de stabilizare”. Întrebat „Cât de mult crede în poezie?” Echim Vancea surprinde: „Nu cred în poezie, cred în CUVÂNTUL poetic. Acel cuvânt al pustiei, a rugului care arde acolo și nu se mistuie, ci ne mântuie. Cred în cuvântul indispensabil pentru mântuire”. Poetul Adrian Alui Gheorghe îl evocă pe Laurențiu Ulici ca „un artizan al definirii literare a kilometrului zero la Sighet”, despre care poetul E.V. spune: „Laurențiu Ulici a fost și rămâne, în ciuda unor minimalizări, o personalitate de prim rang a literaturii române, precum și un personaj al ei. Laurențiu Ulici a făcut din Sighetu Marmației una dintre cele mai curate și mai ferme conștiințe ale poeziei/ literaturii române”. Nu întâmplător Echim Vancea, în calitate de manager al Bibliotecii Municipale, în respect pentru memoria magistrului nostru, i-a dat numele Laurențiu Ulici.
Fără pretenția de a trage concluzii, spun că Echim Vancea, la această aniversare, poate privi cu onoare opera sa de poet, pe care a știut să o construiască cu ingeniozitate și știință, printr-un imaginar liric adesea șocant prin forță și inedit. Un discurs despre temele acute ale existenței, despre iubire și moarte, despre dezamăgiri, toate interiorizate într-o conștiință proprie poeților care s-au dedicat prin excelență actului de creație. Unii critici îl plasează printre optzeciști, alții la post optzeciști, la manieriști sau expresioniști. Dar, dincolo de clasificările formale, importantă rămâne opera sa inconfundabilă în registrul ei stilistic și imaginarul extrem de original. Adesea radical și revoltat, la un moment dat a ales exilul într-o altă locație și adresă socială. În esență, el rămâne durul cu inimă blândă, parafrazând o caracterizare pentru un celebru actor francez.
Când e vorba de vârstă, Echim, șturlubatic, cum e, se ține după mine ca scaiul cu aniversările, eu în Februarie, el în Octombrie.
Îți urez, dragă Echime, sănătate, inspirație, ani mulți nepetrecuți încă!

Gheorghe Mihai Bârlea

* * *

Echim Vancea este cel mai bun prieten al românilor din Transcarpatia (Ucraina). Pe parcursul anilor am solicitat și m-am adresat multor scritorii și oameni de cultură din România pentru sprijin, dar doar Echim a răspuns pozitiv și a fost mereu aproape de noi. El este redactorul șef al publicației „Apșa” de ani de zile și face totul doar prin voluntariat, fără niciun beneficiu.
Îi spun cu drag… La mulți ani! Să-i dea Domnul sănătate, sănătate și mai o dată sănătate!

Ion Botoș (Ucraina)

* * *

Cred că poezia lui Echim Vancea nu va îmbătrâni curând. Scrisă pe mai multe „strune”, ecourile versurilor sale pot atinge varii sensibilități. Dacă este să ne luăm (și de ce n-am face-o?) după rutinatele spuneri potrivit cărora literatura mai poate salva câte ceva din viețuirea terestră a semenilor, eu aș pune rămășag pe creația lui poetică: da, va fi o izbândă! Indiferent cui îi va reveni mărunta victorie a pariului. Nu a fost în zadar! La mulți ani, prietene Echim!
                                                                                                                                                                                                                         Gavril Ciuban

* * *

Echim Vancea este, pentru mine, mai mult decât Poetul Maramureșului; este o parte vie din geografia sufletului familiei mele. Dincolo de prestigiul său literar și de activitatea neobosită de la Nord Literar, unde a primit-o cu atâta generozitate și căldură pe fiica mea, oferindu-i un debut de neuitat, Echim reprezintă puntea de aur către trecutul meu. Prietenia lui strânsă și curată cu tatăl meu a fost una dintre acele legături rare, clădite pe respect, afinități elective și o loialitate care sfidează timpul.
Să-l sărbătoresc astăzi înseamnă să celebrez nu doar un scriitor de o sensibilitate rară, ci și un om-reper, care a știut mereu să sprijine și să cultive frumosul din jur.
La mulți ani, dragă Echim, să-ți păstrezi mereu spiritul tânăr, iar condeiul să-ți rămână la fel de binecuvântat!

Brîndușa Oanță

* * *

O părere, câteva amintiri și firești uitări

La un moment aniversar pentru un scriitor, socotim că merită să ne gândim ce loc ar putea ocupa într-o „Istorie a Literaturii de la origini până în prezent” a zonei geografice căreia îi aparține, dar mai ales într-o „Istorie a literaturii române” după ce a izbutit să treacă borna semicentenară a activității sale literare.
Prin tot ce a realizat ca poet, publicist și editor, Echim Vancea acoperă o perioadă de peste o jumătate de veac dintr-o posibilă „Istorie a Literaturii Române din Țara Maramureșului”, de la origini până în prezent care, dacă se va scrie, trebuie să îi sublinieze acestui maramureșean energic contribuția de om al condeiului, cu o operă recunoscută de criticii de frunte ai literaturii române actuale care, prin textele lor despre cărțile acestui creator harnic l-au îndreptățit să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România, cu alte cuvinte, să primească un certificat de profesionist al cuvântului scris.
Fiind elev al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare, nu am avut întâlniri în adolescență cu cei din generația mea care urmau liceele maramureșene, dar am aflat despre cei atrași de „slova făurită” (cum ar zice Tudor Arghezi) de la rubrica „Poșta redacției” a revistelor literare din acele vremuri.
După câțiva ani, când am ajuns profesor în satul meu natal, Petrova, am aflat că la Sighetu Marmației activează Cenaclul literar „George Coșbuc”, în Vișeu de Sus Cenaclul literar „Andrei Mureșanu”, iar la Baia Mare Cenaclul literar „Nord”. Având deja o experiență de cenaclist la Cenaclul „Afirmarea” din Satu Mare, condus de maramureșeanul Petre Got, am cutezat a merge la toate cenaclurile maramureșene, unele constituite mai târziu, precum Cenaclul literar „Metamorfoze” din Borșa, până când am ctitorit Cenaclul de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” din Petrova. Acesta activează și astăzi, depășind o jumătate de veac de activitate în care a propovăduit binele, adevărul și frumosul în împrejurimile așezării noastre, în Maramureș și în România.
La Cenaclul literar „George Coșbuc” din Sighetu Marmației am făcut cunoștință cu seniorii scrisului din Marmația, dar și cu tinerii împătimiți de literatură, precum Gheorghe Pârja, Gheorghe Mihai Bârlea, Marin Slujeru și mulți alții, între care se număra și Echim Vancea. Cenacliștii tineri nu s-au simțit în largul lor la cenaclul dominat de seniorii scrisului din Maramureșul Voievodal și fascinați de dezinvoltura tânărului profesor de filozofie Ion Jean Bălan, au înființat Cenaclul literar „Alexandru Ivasiuc”, omagiindu-l astfel pe ilustrul maramureșean răpus de cutremurul de la București.
Impunându-se „Festivalul de Poezie” de la Sighetu Marmației cenaclurile din Sighetu Marmației s-au stins dar tinerii dornici de a deveni scriitori au frecventat alte cenacluri din județ și din țară, au scos cărți la edituri zonale și naționale, dovedind până în prezent că se poate vorbi despre o „Istorie a Literaturii Țării Maramureșului (pe care noi am schițat-o într-o teză de doctorat).
Nu rețin împrejurările exacte în care l-am cunoscut pe Echim Vancea, dar știu că, încet și sigur, am ajuns camarazi în ale scrisului, iar el s-a pronunțat întotdeauna cu obiectivitate despre scrisul meu. Amintirile sunt multe, dar le lăsăm pentru alte ocazii și ne întoarcem la momentul aniversar pentru scriitorul Echim Vancea, care și-a câștigat prin scrisul său un loc în „Istoria Literaturii Române”, până la vârsta patriarhilor pe care o poartă cu demnitate, scriind și publicând carte după carte.
La sărbătoarea la care ne facem și noi părtași, îi urăm sărbătoritului tot ceea ce ne dorim ca truditori pe ogorul literaturii neamului românesc, rostindu-i un limpede „La mulți ani”!

Ion Petrovai de Petrova
Petrova Maramureșului, 17 octombrie 2026

* * *

Nu știu încă niciun poet din țară cu barbă de patriarh, care să fi devenit cetățean de onoare al județului în care trăiește. Dacă cetățeanul de onoare respectiv este de talia lui Echim Vancea, atunci lucrurile se complică în măsura în care se și simplifică.
Timp de șaptezeci și cinci de ani, Echim Vancea a fost și rămâne un poet român de graniță, de o parte a Tisei, lângă alți poeți români de graniță, de cealaltă parte a Tisei.
Cum vine asta, numai Dumnezeu și istoria știu.
Eu mă minunez de toate acestea și cu drag din suflet spun: La mulți ani, maestre! A venit vremea memoriilor napoleoniene!

Nicolae Scheianu

* * *

Echim Vancea ‘75
În dreptul zilei de 19 Octombrie apare în calendarele Maramureșului mențiunea: Echim Vancea, poet, născut la Nănești, 1951. Se adaugă: membru al Uniunii Scriitorilor Români. De aceea nu-mi pot permite, tocmai azi, să nu îmi reafirm explicit prietenia, admirația și respectul ce i le port – ca de alfel în fiecare zi din ultimii zeci de ani, tacit.
De la Iza în jos pe Iza și apoi spre Tisa, oricâte încercări a întâmpinat pe cale, poetul  și-a purtat și își poartă înainte textele lirico-dramatice, în mixaje absolut personale (marcă înregistrată) – cca 30 de apariții editoriale, poezie. Cu dârzenie și mistică dedicare. Un adevărat literat.
Aș dori să avem un loc în Sighet cu volumele/ cărțile autorilor locului, cu „producția”  lirică semnată Echim Vancea la loc de cinste. Un vis interzis, ca de altfel și un recital sau o lansare de carte a poetului?…
La Mulți Ani mai buni, Echime!
                                                                                                                                                                                                                       Marin Slujeru

* * *

Onorabile prieten,
La împlinirea celor 75 de ani, îți urez – cu tot entuziasmul „bunei vecinătăți”! – să păstrezi Poezia în suflet, să te „complaci” în aceeași sensibilitate cu care (re)descoperi singurătatea și tristețea lumii, să ai puterea – încă mulți, mulți ani! – de-a transforma „nopțile” în versuri. Mă bucur că viața mi-a oferit bucuria de a te cunoaște și de a-ți fi prieten. Să tot fie vreo 15 – 20 de ani?!… ne întâlneam la Palatul Cultural și analizam „dosarul” unei retrocedări care crea dispute legislative. Timpul a trecut… s-a transformat în Poezie.
Dincolo de Poetul care dăruiește frumusețe prin pre_facerea cuvintelor, prețuiesc omul „răzvrătit” dar valoros care ești. Să-ți fie anii ce vin tihniți și să ai (doar) oameni dragi aproape. Iar poezia să-ți rămână mereu o bucurie și un „camarad” de nădejde.

La mulți ani fără stres(uri), Cetățeanule de Onoare al Poeziei! Să-ți fie mereu sufletul „liniștit” și inima… în parametri durabili!

Ion Mariș

Fondatorul Grupului „Iza” – Ioan Pop-Popicu, magicianul horelor, împlinește azi 70 de ani!
Născut pe 30 august 1956 și crescut în satul natal, Poienile Izei, acea pepinieră de muzicieni extraordinari, el a fondat Grupul „Iza” în anul 1988, după ce a trecut prin Ansamblurile „Mara” și „Maramureșul”.

De-a lungul anilor, Popicu și grupul său au performat în locuri precum: Expoziţia Mondială de la Sevilla, aula Parlamentului Francez de la Paris, Bienala de Muzică de la Lyon, International Early Music Festival din Glasgow și în multe alte locuri din Europa, în cele două Americi ori în Asia, dar şi acasă, în faţa a zeci de mii de spectatori, la Untold și la inaugurarea Cluj Arena, la Cerbul de Aur de la Braşov, pe scena Sălii Palatului din București etc.

Maestrul Ioan Pop-Popicu (cu sau fără membrii Grupului „Iza”), a imprimat o serie de albume în țară, inclusiv cu virtuozul româno-american Sherban Lupu, dar și în străinătate.

Iată numele câtorva dintre înregistrări: „Hori şi zîcăli moroșenești” (Ethnophonie, Bucureşti, 1992), „Fost-am şi eu oarecând” (Sonex, Zalău), „Romanian, Ukrainian and Jewish music from Maramureş” (Ethnophonie, Bucureşti, 2002), ”De pe Iza, de pe Mara” (Electrecord, Bucureşti), „O vară fierbinte pe Iza” (Societatea de Concerte, Bistriţa, 2009). „Când m-o făcut mama în lume” (Euromusic, Cluj-Napoca, 2015) și altele.

În 1994, Ioan Pop-Popicu a fondat grupul „Popeluc”, împreună cu muzicienii britanici Peter şi Lucy Castle, cu care a concertat vreme de câţiva ani în România şi în Anglia, performând inclusiv la BBC. Din colaborarea acestora au rezultat albumele: „Maramures et cetera” (Matso, UK, 1994), „Live at Pebble Mill” (Matso, UK, 1995) şi „Blue Dor” (Steel Carpet Music, Belper, UK, 1996). Tot în străinătate, Ioan Pop-Popicu a fost principalul protagonist pe albumele „Iza: Noël en Maramureș. Roumanie”, vol. 4 (Buda Records, Paris-Budapest, 1998) și, mai ales, „Romania. Festive music from the Maramureș region” (Smithsonian Folkways Recordings, Washington D.C, 2014), scos sub impresionanta etichetă „UNESCO collection of traditional music”.

Şi, tot peste hotare, Ioan Pop-Popicu, alături de alţi artişti români, şi-a înregistrat o parte dintre cântece pe albumele „Romania: Music for strings from Transylvania” (imprimat de prestigiosul CNRS – Musée de l’Homme, Harmo, Paris, 1995, sub eticheta “Le chant du monde”), „Fiddle music from Maramureş” (Steel Carpet, UK), „Autenthic Romania” (APM Music, Sonoton, Hollywood-New York, 1999), „The Edge of the Forest: Romanian Music from Transylvania” (Music of the World, SUA, 1999). „Original music from Romania” (Rosenklang, Rot-Haslach, D, 2010) etc.

Nici un alt artist maramureșean nu mai are un asemenea palmares!

Și el nu cântă muzică populară, ci folclor (e o diferenţă!)

Iar spectacolele de teatru în care Popicu joacă împreună cu Grupul „Iza” (mai ales tragedia antică „Electra”, repusă în scenă pe un tulburător fond muzical de către Mihai Măniuțiu de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu), au făcut și continuă să facă turnee și săli pline prin toată lumea.

Da, maestrul Ioan Pop-Popicu merită din plin titlul de Tezaur Uman Viu, chiar dacă Ministerul Culturii nu i-a oferit, încă, recunoaşterea meritată…

E un mare privilegiu, mândrie și onoare să avem un asemenea talent gigantic printre noi!

La mulți ani, maestre Ioan Pop! La mulți ani, Popicu!

Teofil Ivanciuc

De obicei, lumea crede că natura luminii este o problemă eminamente fizică, dacă nu chiar exclusiv fizică, mai precis că fizica în calitate de știință a naturii și numai ea ar trebui să ne spună care este natura luminii, iar oamenii de știință ar trebui să se oprească aici. Restul ar fi doar simple metafore poetice sau expresii teologice, lipsite de consistență în planul cunoașterii obiective, care produc omului anumite trăiri afective și atât. După opinia noastră însă, noțiunea de „lumină” nu poate fi epuizată de cunoașterea fizică științifică, atâta timp cât însăși fizica în calitate de știință a naturii este produsul unei culturi – cultura creștină – care a valorizat intens semnificațiile metafizic-religioase și metaforice ale conceptului luminii.

Care ar fi, așadar, sensurile metafizice și/sau metaforice ale luminii? Simplificând, am putea spune că metafizicul, în sens literal, este demersul care desemnează un principiu, o realitate, care stă dincolo de universul „fizic” al naturii sensibile și care generează și întreține viața lumii[1]. Această realitate, odată postulată, poate fi abordată cu mijloace conceptuale, cu anumite „concepte fundamentale” – și atunci intrăm în zona metafizicii ca filosofie. Sau ar putea fi abordată cu un anumit gen de metaforă, metafora revelatoare în accepțiunea lui Lucian Blaga[2], sau cu acel mod de a înțelege poezia ca „deschidere luminatoare a Ființei”[3], cum o numește Heidegger  – și atunci ne situăm pe tărâmul poeziei.

Meta­fora în filosofia modernă în genere îndeplineşte o funcţie analoagă celei pe care o are mitul în filosofia platonică, adică o funcţie explicativă în care traiectul relaţiei cauzale nu se află pe tărâmul ferm al verifi­cabilului, ci dincolo de orice experimentare pozitivă, constituit fiind din elemente logico-asociative. Atît mitul cât şi metafora se servesc, în expunere, de ima­gini sensibile. Dar metafora, în raport cu mitul, poate prezenta avantajul evitării unor trimiteri arbitrare şi fanteziste, atunci când reprezintă o permanentă particularizare a conceptului prin caracterul concret al expresiei artistice, o exprimare a totalităţii conceptului prin individualul echivalentului metaforic.

Când vorbim de metaforă în filosofie, trebuie să plecăm de la caracterizarea aristotelică a metaforei, ca o „comparaţie între lucruri ne-asemenea” (Poetica, cap. XXI și XXII), o comparaţie eliptică sau o analogie implicită. Elipsa metaforei presupune deja o structură complexă, şi anume: (a) existenţa a doi termeni inseparabili între care se formează elipsa, termenul care se compară și termenul cu care se compară, lucrurile care se compară explicit sau implicit, asemănătorul şi non-asemănătorul; (b) o distanţă semantică de asemănare – neasemănare optimă între cei doi termeni, care nu pot fi nici total asemenea şi nici total ne-asemenea. Dacă termenii sunt în prea mare măsură asemenea, atunci avem o banalitate, o exprimare comună, o metaforă moartă, iar dacă sunt în prea mare măsură ne-asemenea avem o ratare a sensului, o rupere a legăturii eliptice, o enigmă totală, deci tot o metaforă moartă;  (c) o tensiune interioară optimă între termenii asemenea şi neasemenea, care să-i ţină legaţi laolaltă, care să permită simbolizarea şi chiar metabolizarea reciprocă a lui asemenea cu non-asemenea. La fel cum corpurile cerești sunt ținute laolaltă în sisteme planetare prin echilibrarea forțelor centrifuge cu cele centripete. În cazul nostru, am avea ca termeni ai metaforei (1) incognoscibila Ființă a lui Dumnezeu ca principiu metafizic și (2) lumina ca o serie de echivalente metaforice pentru Ființa lui Dumnezeu.

Lumina ca Epifanie

Ființare de ordinul Absolutului fiind, Dumnezeu nu poate fi definit în mod propriu, per esentia, adică prin gen proxim și diferență specifică dar, spre a satisface nevoia omului de raționalitate și raționalizare, Dumnezeu a fost gândit de obicei la modul ostensiv, prin epifaniile Sale, prin irumperea sacrului în profan, adică prin manifestărilor Sale în cuprinsul naturii fizice, manifestări care pot fi considerate, într-un fel, metafore ale lui Dumnezeu.      În creștinism există o binecunoscută epifanie zoomorfă (fără a fi și zoolatră), arătarea Persoanei Treimice a Sfântului Duh în chip de porumbel la Botezul lui Iisus în râul Iordan, eveniment narat ca atare în toate Evangheliile. În sens mai extins, însăși Nașterea lui Iisus Christos este tot o epifanie, adică arătarea lui Dumnezeu pentru noi în chip de om.

Dar pentru cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl, având lumina ca termen metaforic, avem alte epifanii mai relevante în cuprinsul Vechiului Testament. Astfel, avem prima arătare a lui Dumnezeu lui Moise în pustie ca lumină, ca un rug aprins, care ardea cu flacără puternică însă fără să se mistuie (Ieșirea, III, 2-7), avem epifania lui Dumnezeu ca lumină auto-suficientă, care nu se epuizează prin combustia unui element material, rugul arzând fără să se mistuie. Și această lumină i-a vorbit lui Moise. Avem apoi, în sublima poezie a Psalmistului, metafora luminii ca manifestare exterioară, vizibilă și totdată invizibilă a lui Dumnezeu, „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (Ps. 103,

Lumina ca expresie a infinitului însuși

În Crezul creștin a fost statornicită expresia „lumină din lumină” (fos ek fotos), pentru a prezenta nașterea Fiului lui Dumnezeu din Dumnezeu Tatăl. Pare cumva natural, pentru că nu se putea găsi o altă expresie mai adecvată pentru a evidenția cum anume se poate naște dintr-o  ființă absolută o altă ființă absolută, fără ca prin aceasta ființa dintâi să sufere vreo scădere. Este numai în natura infinitului ca, dacă dintr-o mărime infinită scădem o altă mărime, finită sau nu, infinitul să nu scadă el însuși. Într-adevăr lumina, inclusiv lumina în sens fizic, așa cum este ea percepută empiric, are aparent această particularitate: de a se oferi tuturor fără să se epuizeze, „de a se dărui tuturor, fără să se împartă” (cum spunea Constantin Noica), de a se prezenta ca un izvor infinit de energie. Desigur, oamenii cunosc din cultura științifică faptul că, într-un viitor mai îndepărtat, de ordinul miliardelor de ani, soarele își va înceta complet emisia luminoasă pentru sistemul nostru planetar, dar aceasta nu este o problemă reală pentru noi. Este o chestiune care practic nu ne privește pe noi ca omenire, nimeni nu își face iluzii că omenirea va dura atâta, încât să se stingă ea însăși din cauza întunecării soarelui. Iar pe de altă parte, epuizarea emisiei luminoase a soarelui nu va însemna că nu vor mai exista alte corpuri cerești care să emită lumină altundeva în Univers.

Expresia ca atare: „lumină din lumină” (fos ek fotos), adoptată de către Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325, este departe de a fi fost o creație a teologilor din vremea creștinismului primar. Primul despre care se știe că ar fi folosit-o a fost un filosof de expresie greacă, care a trăit în întâiul veac creștin, Philon din Alexandria Egiptului (anul 10 î. H. – 54 d. H.). Acesta era un rabin din Alexandria, care era totodată și un profund cunoscător al filosofilor greci Pitagora și Platon. Potrivit celebrului istoric al antichității Josef Flavius[4], în jurul anului 40 după Hristos, Philon a fost trimis de către coreligionarii săi din Alexandria cu o ambasadă la Roma, la împăratul Caligula. După cum se știe, împărații romani au adoptat divinizarea lor în timpul vieții și, încă de pe vremea lui Tiberiu au impus, din motive politice, tuturor provinciilor cucerite cultul statuii împăratului, ca mijloc simbolic de menținere a unității Imperiului. Cei care s-au opus cu cea mai mare înverșunare la introducereea statuii împăratului în Templul și în sinagogile lor au fost evreii. Filosofului Philon din Alexandria i-a revenit dificila misiune de a explica lui Caligula, un împărat atotputernic și în același timp deosebit de crud și alienat mintal, cum anume poate fi conceput un zeu unic al iudeilor, care nu ar exclude zeii Romei, fără să fie reprezentat material sub forma unei statui. Este ca o „lumină care ar izvorî dintr-o altă lumină”, zicea învățatul către periculosul său auditor. Ideea i-a displăcut se pare lui Caligula, de vreme ce ambasadorul-filosof a fost expulzat din Roma, dar exprimarea ei ca „fos ek fotos” a rămas de-a lungul veacurilor, recitată fiind zilnic, de regulă fără o reflecție anume, de către sute de milioane de creștini din lumea întreagă.

Lumina ca expansiune a Divinului în lume

În Evanghelia după Ioan, chiar la început (In., I, 1-5), există o emoționantă pledoarie în favoarea luminii, ca semn al manifestării lui Dumnezeu în lume: „lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (In., I, 5). Aici lumina se află în legătură cu viața, dar nu cu viața ca manifestare biologică, ci cu Viața ca modalitate a omului de a exista în raport cu Dumnezeu și de a-și metaboliza acest raport. Există în aceste versete o densă și riguroasă dinamică conceptuală. „La început” (adică în veșnicia lui Dumnezeu anterioară creației) a fost Cuvântul (Logos), ca rațiune și temei al lucrurilor create ulterior. Dar Cuvântul era „către Dumnezeu” (în traducerea românească a Bibliei de la București de la anul 1688). Celelalte versiuni românești ale Bibliei traduc sintagma grecească pros ton Theon prin „la Dumnezeu”, dar cea mai fericită expresie este „către Dumnezeu”, deoarece sugerează mișcarea vie a Cuvântului și îndreptarea Lui spre Dumnezeu. Pentru ca, la finalul aceluiași verset, să se pună semnul egal între Cuvânt și Dumnezeu: kai Theos en o Logos. În Cuvânt rezidă viața, ca lumină care îi călăuzește pe oameni dar, pe de cealaltă parte, și lumina manifestată în lume devine un principiu al Vieții. „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu o cuprinde” – textul sugerează un univers al luminii fizice și morale în expansiune.

Principiile opuse, Lumina și Întunericul, nu se află în echilibru static, mort, nu își împart universul în mod mecanic în două părți, rămânând fiecare principiu cu partea lui,  atâta vreme cât se pune problema ca un principiu să-l „cuprindă” pe celălalt, atâta vreme cât întunericul caută să „cuprindă” lumina, fără a reuși însă. Dimpotrivă, avem implicată o dinamică a luminii în care lumina cuprinde întunericul și avem implicat un răspuns afirmativ, acela că lumina biruiește întunericul. Acolo unde există viață și atâta timp cât există viață, există și lumină, iar întunericul este risipit. Pe scurt, dinamica luminii stă la baza unei ontologii a umanului afirmativă și optimistă.

Lumina ca manifestare a libertății umane

Tot în Evanghelia după Ioan mai avem un verset de o mare greutate morală, care a fost prea puțin remarcat și comentat ca atare: „Iar judecata este aceasta: că lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât lumina, fiindcă faptele lor erau rele” (In., III, 19). În context, Iisus Christos arată cu deosebită claritate că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El. Aici noi am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin figurat, al al termenilor de „judecată” și „mântuire”.

În înțelesul cel mai propriu, non-figurat, restrâns la activitatea umană, „judecata” comportă două sensuri. (a) Din punct de vedere logic, judecata este un enunț care reflectă raporturi între obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, caracterizat prin afirmare sau negare și care are însușirea de a fi adevărat sau fals. Lucrul despre care se enunță este Subiectul judecății, iar însușirea afirmată sau negată constituie Predicatul judecății. Structura judecății logice este constituită din două noțiuni: S – P, respectiv Subiectul, Predicatul și elementul (copula) care face legătura, afirmativă sau negativă, între ele.  (b) Apoi mai avem „judecata” în sens etico-juridic. Aici avem o faptă, o acțiune umană, raportată afirmativ sau negativ la ideea de Bine, respectiv la ideea de Dreptate. În structură generală: F – N, adică Fapta, elementul de legătură și Norma, etică sau juridică. Judecata logică nu presupune sancțiuni, dar Judecata etico-juridică presupune și un sistem complex de recompense și sancțiuni, în funcție de conformitatea sau non-conformitatea faptei cu norma.

Pe de altă parte, putem admite și un sens figurat (oarecum metaforic) al Judecății, Judecata lui Dumnezeu, care are o semnificație ontologică la scara întregului univers. Mai întâi, avem Principiul, unitatea nediferențiată a Ființei și Neființei. Atâta vreme cât nu avem nimic diferențiat în sine, nu putem nici noi, oamenii, face nici o diferență, inclusiv nu avem nici diferența între Subiect și Predicat. Dar Scriptura (Fac., I, 1-3) ne spune că „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”, că: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” și că Dumnezeu a zis: „Să fie lumină !”.  Avem așadar prima auto-diferențiere, Dumnezeu „iese din sine”, prin propria Sa voință absolută și pură, și crează cerul și pământul, „lumea” luminii în genere. Acuma avem totodată realizate și premisele unei „judecăți” ontologice absolute, avem Creatorul ca Subiect, Creația ca Predicat, precum și instrumentele cu care s-a realizat creația (Duhul lui Dumnezeu, Cuvântul și Lumina) ca elemente de legătură între Subiect și Predicat. Aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu, subîntinsă de timpul fizic și de lumină ca element fizic, de la începutul lumii și până la sfârșitul lumii.

Dar această Judecată a lui Dumnezeu care, prin sciziunea subiect-obiect, stă și la baza judecății logice, nu este încă desăvârșită. Atâta vreme cât lumea încă mai există, procesul de judecare a lui Dumnezeu este încă în curs, și această „judecare” este de altfel chiar cursul lumii. Abia la „sfârșitul” lumii, atunci se va produce și săvârșirea lumii întru desăvârșirea lui Dumnezeu. Abia atunci lumea materială și morală, multiplă la infinit, va fi readusă la sine, la principiul său creator și cercul se va închide. Judecata lui Dumnezeu (Judecata de Apoi, Judecata din urmă, Judecata de obște, „Înfricoșătoarea” Judecată etc.) va însemna repararea sciziunii subiect-obiect, vindecarea  acestei „răni” și revenirea la unitatea originară nediferențiată de la începutul lumii. Atunci elementele Judecății, Subiectul și Predicatul vor fi legate din nou în mod absolut, prin intermediul luminii Spiritului, Subiectul și Predicatul vor redeveni identice, rezultând o splendidă și luminoasă „tautologie” divină.

În acest pasaj evenghelic (In., III, 16-19), Iisus Christos arată explicit că El nu a fost trimis de către Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea, în felul în care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca lumea să se „mântuiască” prin intermediul Său, adică să le dea, celor care cred în El, posibilitatea de a accede prin această credință la „viața veșnică”, fiind salvați prin aceasta întru Lumina lui Dumnezeu, la „tautologia” Judecății de Apoi. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu, au și fost deja judecați (în sensul ratării, al pierderii vieții veșnice) întrucât, deși lumina a venit în lume, aceștia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina morală, cu lumina divină, capacitatea omului de a alege, prin forțele proprii, lumina sau întunericul, precum și responsabilitatea totală a lui pentru obținerea mântuirii sau ratarea voluntară a acesteia. Acesta este de altfel și sensul adjectival al Judecății de Apoi, atunci când aceasta este numită și  „înfricoșătoare”.  Omul ca individ poate să aleagă în orice moment lumina sau întunericul. Dacă a ales întunericul și a ratat mântuirea, atunci el rămâne pentru vecie în întuneric, sau mai bine-zis cu întunericul. „Înfricoșător” este aici caracterul absolut și ireversibil al alegerii, faptul că la Judecată omul nu mai are nici o șansă, în sensul că el nu mai primește o a doua viață  pe pământ, în care el să repare lucrurile din viața trecută și să aleagă lumina în locul întunericului.

Lumina ca percepere a Ființei

În legătură nemijlocită cu ochiul nostru se află nu numai lumina fizică, ci și cea metafizică. În sens fizic, ochiul nostru percepe doar o infimă parte a undelor electromagnetice, pe care le numim apoi „lumină”, respectiv senzații de culoare. După cum spun specialiștii în neurologie și psihologie, ochiul uman receptează lungimile de undă cuprinse între 390-760 milimicroni. Între aceste valori găsim lungimile de undă ale culorilor fundamentale (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Numai aceste lungimi de undă afectează retina umană și produc senzații. Dincolo de aceste lungimi de undă se trece la infraroșu, dacă lungimea de undă este mai mare de 760 milimicroni, sau la ultraviolet, dacă lungimea de undă este mai mică de 390 milimicroni. Restul e nimic. Adică întuneric.

Numai că ceea ce noi numim lumină și întuneric în sens fizic se condiționează reciproc din punct de vedere logic. Fizicește, noi vedem ceva numai întrucât lumina noastră este determinată, delimitată de către întuneric –  și întunericul în care ne aflăm este determinat, biruit de către lumină. Filosoful G. W. F. Hegel este cel care a o expresie ilustră acestei realități deosebit de subtile. Noi, oamenii, echivalăm lumina cu Ființa, iar Întunericul cu Nimicul, fără să ne dăm seama că un element fără celălalt nu poate să existe. Extremele gândite aici sunt lumina pură și întunericul pur. Noi ne reprezentăm – spune Hegel – Ființa absolută „sub forma luminii pure, ca limpezime a vederii netulburate, iar neantul ni-l reprezentăm ca pe o noapte pură, asociind diferența dintre ființă și neființă cu această deosebire sensibilă și binecunoscută”[5]. Ar trebui însă să ne dăm seama – continuă filosoful – că în lumina absolută vedem tot așa de mult și tot așa de puțin ca și în întunericul absolut, că „lumina pură și întunericul pur sunt două viduri identice. (…), Abia în lumina determinată de către întuneric, deci în lumina tulburată, și în întunericul determinat de către lumină, în întunericul luminat, se poate distinge ceva, deoarece numai lumina tulburată și întunericul luminat posedă diferența și, prin aceasta, sunt ființă concretă.

1) Martin Heidegger, Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, București, 2011.
2) Lucian Blaga, Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 31.
3) Martin Heidegger, op. cit., p. 37.
4) Josef Flavius, Antichități iudaice, Cartea a XVIII-a, cap. 8.
5) G. W. F. Hegel, Știința Logicii,  traducere în românește de D. D. Roșca, Ed. Academiei, București, 1966, p. 75.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… d-lui prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

* * *

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga (n. 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş) este licențiat în Filosofie al Universității din Bucureşti și doctor în Filosofie al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca (între 1998-2005), conferenţiar și profesor universitar la Departamentul de Științe Socio-Umane al Universității de Vest „Vasile Goldiş” din Arad (între 2002-2018). Este cercetător științific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române (din 2019), membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca și membru al UZPR.
A publicat peste o sută de eseuri și articole științifice în reviste din România, Austria, Anglia și SUA, precum și un număr de treizeci și una de cărți în domeniile filosofie, eseistică, memorialistică și istorie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă și internațională. La edituri din străinătate a publicat un număr de șapte cărți, în limbile engleză, franceză și rusă, iar două dintre aceste cărți au fost traduse și în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză și daneză.
Activitatea sa științifică și culturală a fost recunoscută și apreciată cu numeroase premii, distincții și medalii, dintre care amintim:  Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat pe 15 decembrie 2017, pentru lucrarea Din istoria marilor idei etice și pedagogice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015;  Medalia „Distincția culturală”, conferită de Academia Română în anul 2019, pentru lucrările din domeniul Filosofiei;  Medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 2019;  Crucea „Justinian Arhiepiscopul” conferită de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, 2019; International Prize, Praga, 202. A mai primit premii și distincții din partea mai multor universități și institute de cercetare din țară și din străinătate. Este Cetățean de onoare al orașului Săliștea de Sus și al municipiului Sighetu Marmației.

Aprilie. De-atâta mălin în floare, se-ndoaie gardurile. Dacă îl fotografiezi după ploi, te urmează în aparat la greu. Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb.

Iunie. O păsăruică se aşează pe gard, purtând roşul trandafirilor, al cireşelor.

O casă cu trandafiri drepţi. Mă opresc, dau onorul. În grădină, o doamnă în capot. Îndepărtându-mă, aud sunetul foarfecii.

La sera… Urcând treptele digului, în faţă cu priveliştea, un domn îşi ridică pălăria spre Solovan, spre Iza. Sunt martor.

Soarele înserării, briza de Iza. O domnişoară cu păr roşu pe dig, alta cu păr lung, auriu, la mal. Ci, nu-mi funcționează camera mobilului.

Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el.

Soare blând, sexagenari pe corzo: „Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin!” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!”

După ploaie. Lustre albe prin castani. După garduri, bujori cu frunze groase, saturaţi de umezeală, întunecaţi. Un foarfece de trandafiri undeva…  N-ajung eu la „Piccadilly Rose” aia! Nici atât la „Jaqueline du Pré Rose”…

Privesc râul, dealul. Dacă ar intra în unda mea de neclintire, mătuşile care se despart de-o oră pe pod, bicicleta copilului înălţată pe roata din spate ar rămâne aşa. Noroc, însă, cu mirosul de salcie, cu briza de Mai. Altminteri, arborii se aşează întru odihna de vară, irişii îşi încep disputa: „Iris Germanica?”/ „Iris di Firenze?”.

Seară de Iunie la râu. Fierbinte asfaltul, dulci salcâmii. Cosaşii îşi ţin isonul suus-suus.  Socul sculptural încremenit. Îl vom imita mâine, la cafea.

O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat, până să i se strice maşina de tuns iarba.

Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu.

Amiază. O stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. O bătrânică dispare de la o fereastră.

Pe malul râului. O familie numeroasă se odihnește. Au greblat fânul, au înălțat clăile cu grăbire. N-a mai plouat.

Spre seară, o domniță cu lungi plete făcându-și selfie din profil, cu Râul –  cum totul curge.

Este un interval de timp, cam o oră, în care înserarea, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime.

Marin Slujeru
(din volumul „Fără confesiuni”, Ed. Valea Verde, 2025)

Nota redacției: LA MULȚI ANI!… colaboratorului nostru, Marin Slujeru!

* * *

■ Născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș ■ Părinții: tata: Traian, învăţător şi profesor, unul din cei 3 băieţi ai învăţătorului, revizorului şcolar, poetului şi publicistului Ioan Gr. Marin (Popescu) Slujeru; mama: Ioana (n. Tuşnea), soră medicală, apoi educatoare. ■ Este sighetean din 1958. ■ Licenţiat în filosofie (Facultatea de istorie-filosofie din cadrul Universității „Al. I. Cuza”, Iași). ■ A fost profesor de gimnaziu şi liceu. ■ Prezenţe sporadice în presa judeţeană, în câteva antologii, în reviste literare („Poesis”, ”Familia”, „Poezia”, ,,Astra” ș.a.), în „e-Creator”. ■ Despre cărțile sale au scris: Vasile Gogea, Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea, Ion Zubaşcu, A. I. Brumaru, Eduard Țară, Amalia Pecican, Ioan J. Popescu, Horia Picu ș.a. ■ A publicat volumele de poezie: „Pauza de lectură”, 1999 (debut editorial); „Tresăriri”, 2002; „… léptem?”, 2010 și „Târziu în iunie”, 2022 (toate la  Editura „Echim”, Sighetul Marmației); „În neştire”, Editura „Limes”, Cluj-Napoca, 2008; „Anotimpul neprevăzut”, 2013; „În pas de 17” (alături de Doina Rândunica Anton cu volumul „În ce mă priveşte”), 2015; „Cum trecem cuminţi…”, 2020; „Capturi de Maramureș (I)”, 2022 și „Fără confesiuni”, 2025 (toate la Editura „Valea Verde”, Sighetul Marmației). ■ Scrie în continuare poezie, inclusiv haikú.

Ora trecerii

O să trec uliţa într-o zi mai spre seară
Stejarul cel mare va înfrunzi din nou
O să-mi ceri mâna care tresară
Ca frunza pădurii într-un ecou.

O să fiţi toţi, într-o zi a minunii
Cu soare superb ca un lan de porumb
Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii
Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg
Va fi o zi lungă numai un pic de noapte
Dintr-un colţ de sat va face cu mâna
Iubirea noastră de dincolo de moarte
Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.
Numai iubirea va suna la uşă
Eternul trecător îngândurat
Ca să desfacă mirabila pănuşă
Din toate nopţile cu rod bogat.
Apoi cu o superbă-mbrăţişare
Cu lutul şi cântatul de cocoşi
Va arde frumuseţea viitoare
Pe-altarul unor oameni norocoşi
Ce au venit din drumuri vechi de stele
Şi se întorc la marile cuvinte
În liniştea otăvurilor mele
Cosite seara în ceasurile sfinte.

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (dar neoficializat, nedeclarat, în… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și s-a implicat la desfășurarea Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Prin acest „Poem de duminică” îl sărbătorim pe poetul – gazetar Gheorghe PÂRJA și-i urăm… „furând startul”… LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

E toamnă, e toamnă, e toamnă!!!…
Să nu îmi închizi uşa în nas,
Căci alt prieten nu mai am
Nopţile sunt tot mai adânci
Cum calc în gropi cum vine noaptea
După chipul şi asemănarea celui căzut
Iau ruleta bunicului şi îmi măsor talia
Iar ai mâncat ca o ….
Hai zii, hai zii !
Măcar am de ce să sparg farfurii
Pe gresia neorealistă
Între podea şi tavan nu mai încap de atâta spirit
Înverşunat
Ies pe hornul pro comunist ca un fum scârbit
De nedreptăţile lumii
Ies în aerul toamnei mai deşirată şi mai deşălată
Decât galbenul spleen
Mă voi lăsa pe terasa luminată de râs
Mă voi uita prin monoclu la vechiul gramofon din vitrină
E toamnă cât val lângă val,
Cât vânt lângă vânt,
Cât frunză lângă frunză
Să nu îmi închizi uşa chiar dacă vin târziu
Deşertul e tot mai greu de purtat.

* * *

■ Doina Rândunica ANTON s-a născut la 6 noiembrie 1956 în comuna Valea Lungă, judeţul Alba ■ A urmat Liceul Sanitar din Târgu Mureș (laborator medical) şi Facultatea de litere (română-franceză) din cadrul Universității Bucureşti. ■ În anul 1976 se stabilește la Sighetul Marmației ■ A publicat primele poezii la Gazeta de perete a Școlii Nr 1, Târnăveni, elevă fiind în clasa a VIII-a
■ Debutul literar a avut loc în anul 1973 în revista Vatra din Târgu-Mureş pe când era liceeană și membră a Cenaclului literar „Excelsior“ ■ În anii 1976, 1977, 1979 obține Marele Premiu la Festivalul-concurs de poezie „Laude-să omul şi ţara” (devenit din 1979 Festivalul Internațional de Poezie Sighetul Marmației, președinte al acestuia fiind, din 1978, criticul literar Laurențiu Ulici)
■ A fost membră a cenaclurilor literare „George Coşbuc“ și „Alexandru Ivasiuc“ din cadrul Casei de Cultură ■ Printre membrii de atunci ai cenaclurilor literare făceau parte Echim Vancea, Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu-Pruncu, Ion Ardeleanu-Mecena, Gheorghe Mihai Bârlea, Marin Slujeru, Lucian Perţa, Valentin Rozsnyai ș.a.
■ În anul 1983 a obținut Premiul „Nichita Stănescu“ din cadrul Serilor de Poezie de la Deseşti.
■ În anul 1986 obține Premiul II la Concursul de Poezie „Lucian Blaga“, Sebeş/Alba şi Marele premiu al Concursului „Octavian Goga”, Ciucea/ Cluj
■ De-a lungul anilor a publicat poezie în revistele literare: Steaua, Tribuna, România literaraă, Vatra, Familia, Singur, Mantaua lui Gogol, Fereastra, Oglinda literară, Nord literar și în ziarele și revistele județene
■ Debut editorial în volumul colectiv ALFA ’85 (debut colectiv în volum, Editura Dacia Cluj-Napoca
■ După debut publică volumele: ■ Cuvinte de interior, (Editura Echim, Sighetul Marmației, 2005) ■ Hei copii, vă salut din Euforia (poezii pentru copii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013; volumul a fost distins cu Premiul „InterArt“ al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România) ■ Țărmuri de neocolit (Editura Singur, Tîrgoviște, 2014; volumul a fost distins cu Premiul pentru manuscris al revistei „Nord literar“ la Festivalul „Armonii de Primăvară“, Vișeul de Sus și Premiul revistei „Tribuna“ la Festivalul Internațional de Poezie Sighetul Marmației) ■ În ce mă privește (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2015) ■ Trandafirul de noiembrie (Editura Junimea – Iași, 2018)
■ Alte premii: Mențiune și Premiul revistei „Oglinda literară“ la Concursul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu-Bacovia“, Mizil (2014) ■ Premiul „Gheorghe Chivu“ la Festivalul-concurs de poezie, Baia Mare (2014) ■ Premiul I la Festivalul de poezie „Armonii de Primăvară“, Vişeul de Sus (2015) ■ Premiul I la Ilidia/ Caraş-Severin (2015) ■ A fost desemnată „Poetul anului“, Sighetul Marmaţiei (2015) ■ Este inclusă în antologiile de poezie: „Veghe în septentrion“ (Baia Mare, 1977) ■ „Nord statornic“ (Baia Mare) ■ „Un sfert de veac de poezie“ (Sighetul Marmației, 1998) ■ „Dialog despre melancolie“ – antologie a revistei „Singur“ ■ „Cinci poete“ ■ „Antologie de poezie religioasă“ ■

Salut, Sighet!

Nota redacției: Și pentru că la începutul lunii noiembrie Rândunica Anton și-a aniversat ziua de naștere, „semnalarea” la „Poemul de duminică” o însoțim cu „mesajul” nostru firesc: Să-ți fie viața Poezie!

Numai  umbrele

Zvonul tăcerilor fără de margini
coboară încet din părinți în părinți
pe fire de liniște tot mai aproape
prin anotimpuri de iarbă trecem
a câta oară și fără de seamăn
numai umbrele știu și-s de vină
mereu cu spatele către noi
de rușinea necuviinței
în toată dimineața
ci zadarnic tot nu vom ști ceasul
care naște lumii înțelepții.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

* * *

Ioan ARDELEANU-PRUNCU s-a născut la 7 septembrie 1943, în Sighetul Marmației – Maramureș. Tot aici a absolvit, Liceul „Dragoș-Vodă” (promoția 1961) iar apoi cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea Baia Mare. A fost, câțiva ani, profesor de limba și literatura română la diverse școli, dar cea mai mare parte a activității sale s-a desfășurat în domeniul culturii: 15 ani instructor artistic și director al Casei de Cultură și 20 de ani director al Școlii de Artă „Gheorghe Chivu” din localitate.
A debutat cu versuri în presa locală după absolvirea liceului, iar în 1972, revista „Astra” din Brașov i-a publicat un grupaj de versuri și o scurtă prezentare critică. A publicat în mai multe reviste și culegeri literare. A fost, în anul 1974, ca director al Casei de Cultură, inițiatorul Festivalului de Poezie de la Sighet și organizatorul primelor zece ediții.
În toată această perioadă a făcut și gazetărie; este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

Volume de autor publicate: „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului”, vol. I. (420 pag. A4), 2006; „Maramureșul ziare și ziariști-de la începuturi până în 1945” (620 pag. A4), Editura Valea Verde, 2018, volum distins cu premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; „Tit Bud – Scrieri istorice” (560 pag., A4), Editura Valea Verde, 2021; „Victor Mihalyi de Apşa şi lumea în care a trait  (761 pag., A4), Editura Valea Verde, 2024.

Prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu este președintele Asociației Firul Vieții din Sighet (înființată în anul 2020), organizație care a girat (moral și financiar) amplasarea – pe un perete din interiorul Colegiului Național „Dragoș – Vodă” – unei Plăci comemorative cu profesorii și elevii Liceului „Dragoș-Vodă” care au fost întemnițați în timpul regimului comunist, tipărirea volumului „Tit Bud – Scrieri istorice”, amplasarea a două importante lucrări de for public (sculpturi), „Monumentul – bust al cărturarului Tit Bud” (dezvelit în 28 august 2022 și „Monumentul – bust al mitropolitului Victor Mihalyi” (dezvelit în 26 noiembrie 2023) și realizarea și amplasarea primelor vitralii de mari dimensiuni (martie 2025) în Biserica Greco – Catolică „Cristos Regele Universului” din Sighet.

Este colaborator constant al publicației online „Salut, Sighet!”.

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează Domnului Profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu  încă mulți, mulți ani de gazetărie și implicare comunitară!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Am mulți prieteni, cunoștințe, care au reușit în viață, confirmându-și visuri din copilărie și adolescență. Există, aș zice, însă, o mistică a visului. Nu întâmplător se spune că vei fi în viață ceea ce ai visat să fii. Adică, în mare măsură, ești proiecția propriului vis din etapele inocente ale vieții.  Se confirmă mai mult sau mai puțin, dar visul poate rămâne o sursă de optimism important în confruntările cu provocările inevitabile. A nu se interpreta visul cu predestinarea, dar nici nu putem ignora relația cu taine încă nedeslușite. În vis te poți întoarce în trecut și proiecta în viitor în egală măsură.
Deși nu am avut inspirația să-l întreb, tind să cred că Florentin Năsui a visat și a dorit să fie jurnalist. A prins ocazia și a făcut studii, necesare oricărei profesii, care să te valideze. A avut convingerea că are disponibilități de talent menite să-i suțină cariera, care, iată, se întinde  pe o distanță temporală de peste patru decenii în publicistica maramureșeană.
Cariera lui este profund legată, în prima etapă, de cotidianul „Pentru socialism”, până în decembrie 1989, când alte opțiuni nu erau posibile. O bună ocazie  de-a întâlni în această redacție intelectuali cu vocație, scriitori înzestați cu abilități pe care le-au valorificat în a face dintr-o publicație  subordonată ideologic una dezirabilă și cu o curajoasă deschidere spre fenomenul cultural. Adică un colectiv de redacție stimulativ  pentru cariera unui jurnalist tânăr. „Graiul Maramureșului”, reluând numele unui cotidian din perioada interbelică, i-a oferit lui Florentin  misia jurnalistică de a se focaliza pe viața publică, culturală, din Maramureșul Istoric.
A devenit partener atent, onest pentru instituțiile publice, observă metamorfozele din viața economică, socială, în mediul rural și urban, surpinde evenimentele publice și face să rezoneze spre publicul cititor, în anii ’90, cu un tiraj de peste douăzeci de mii de exemplare! O face cu dedicație, deontologie și etică profesională, refuză să substituie evenimentul exemplar cu cancanul efemer, mizând pe relevanță socială și culturală. Optează pentru onestitate și corectitudine, ceea ce l-a făcut credibil și respectat.
Nu în ultimul rând, a realizat interviuri cu personalități maramureșene, care sunt și ele relevante pentru noi și pentru cariera lui. Sunt unul dintre beneficiari și îi mulțumesc pentru generozitate. Precum Gheorghe Pârja, colegul și „nașul” lui jurnalistic Adrian Marchiș, binecunoscutul jurnalist la Radio România Actualități, Florentin Năsui a fost la rându-i mereu prezent la evenimentele la frații români din Transcarpatia (Ucraina) și le-a făcut cunoscute prin generoase materiale publicate în „Graiul Maramureșului”.
Putem spune că jurnalistul și prietenul Florentin Năsui și-a construit o operă cu valoare de „martor” a vieții sociale, politice, economice și culturale în Maramureș, de neocolit pentru o corectă înțelegere a trecutului nostru imediat, adică a ultimelor decenii.
Aș vrea să cred că nu a renunțat la ideea de a publica într-o nouă carte materiale jurnalistice ce merită să revină în circuitul publicistic.
În acest moment aniversar îi doresc cu sinceritate și prietenie „LA MULȚI ANI!”, cu sănătate și bucurii pe îndestulate!

Gheorghe Mihai BÂRLEA

* * *

Profesia este precum o statuie. Cei interesați de destinul unui om îi deslușesc viața și o reproduc ca o fotografie. Cei care se respectă nu folosesc retușul. Deși lumea noastră este plină de întoarceri pe dos. Am învățat din pruncie ca lucrurile reușite să le povestesc când se ivește prilejul. Așa mi s-a întâmplat cu acest text. Am învățat multe de la marele scriitor, cu rădăcini sighetene, Alexandru Ivasiuc, despre Marmația de frontieră, din romanul lui APA. Și acum, aici, la frontieră, pe Tisa, viaţa arată altfel. Dar nu toată lumea o vede în forma ei iluminată. Trebuie cineva să-i decupeze tâlcul. Aşa a fost inventat de realitate jurnalistul Florentin Năsui. Aici, la frontieră, omul este nevoit să se oprească, dar gândul lui poate trece până dincolo de orizont. Pentru cei care preţuiesc vuietul vremii ştiu că legea marginii de ţară are un registru de vamă. În care cronicarul scrie despre cum merge lumea.
Timp de peste patru decenii, în rolul omului cu scrisul la graniţă, a fost distribuit de soartă şi de patima lui pentru realitate jurnalistul Florentin Năsui. Căruia i s-au dat în grijă vreo trei văi, două maluri de apă şi un Maramureş muşcat. Rar mi-a fost dat să întâlnesc în viaţă un confrate care poartă cuvântul tot timpul în dreptul inimii. (Poate regretatul nostru prieten şi coleg Gheorghe Peter, născut şi el de veghe în Marmaţia). Florentin are câteva calităţi care sunt trepte de urcare spre suflet. Ştie că timpul se măsoară cu lumina şi întunericul, cu anotimpurile, dar mai ales cu cuvântul. Ştie că din viaţa asta trecătoare doar memoria și conştiinţa locului rămân mărturia unei epoci. Jurnalistul din el crede că nu există învechire în adevărul din verbe şi substantive. Niciodată nu şi-a potrivit gândirea, nici cuvintele pe muzici false.
Deși s-a retras într-o meditație a vieții, scrisul lui rămâne, alină lumea, o provoacă, dar poate să o facă să cânte. Stă mărturie de ziar și carte. Lui Florentin, un fin iubitor de istorie, i-a fost hărăzit să aibă reşedinţa pe frontieră. Dar spiritul lui căutător cutreieră ţara şi câteva teritorii europene. Un bun partener de dialog. Lectura fiind energia care nu lasă să ruginească profesia. Ca absolvent al Facultăţii de Jurnalism din Bucureşti a avut preţuire pentru breaslă. Pentru meserie. Pe lângă miile de articole, şi-a pus numele şi pe o carte cu dialoguri care-l reprezintă. Florentin Năsui este memoria activă a marilor manifestări din Marmaţia. Care-i dau nobleţe. Printre ele, la loc de cinste, stă Festivalul Internaţional de Poezie. Și Serile de Poezie de la Desești. Despre care Florentin are o avere de imagini.
Este cronicarul celebrului Memorial de la Sighet. Este jurnalistul care a trecut frontiera (fără vamă) la românii din dreapta Tisei. De unde a scris reportaje memorabile, care fac parte din patrimoniul jurnalistic al Maramureşului. Adunate într-o carte ar deveni un document de preţ, o mărturie despre oameni, locuri şi evenimente din istoia recentă. Zic asta deoarece scrisul lui are toate datele unui reportaj literar de calitate. Şi aici Florentin se aşază la frontiera dintre jurnalism şi proză. Fiecare număr din Graiul, care a purtat numele lui Florentin Năsui, are un ecuson în plus. Pentru Florentin Năsui, „Graiul Maramureşului” este locul de lângă inimă. (Mi-a spus-o nu o dată). Ca om, Florentin este un dor de oameni. În prezenţa lui, sufletul devine o pasăre în odihnă, curiozitatea lumii sporeşte, iar paşii umani parcă măsoară altfel timpul.
Adevărul este că nu-mi pot imagina Marmaţia fără Florentin. Deşi și-a schimbat reședința. Dacă nu mă credeţi, puteţi să-i întrebaţi pe Echim, Bârlea, Slujeru, Pralea, Todea, Marchiş, ori Dorel Codrea. Treceţi Tisa la Jotu, Opriş, Hrin, ori Botoş. Ori colegi din redacţia ziarului nostru. Câți am mai rămas.
Textele lui au fost iubite de cititori! Au rămas repere despre o realitate bine descifrată de el. A pus multe întrebări. În acest context mă simt dator, în numele adevărului, să spun că Florentin rămâne un reporter redutabil. Agreat și premiat. Cuvine-se să vă spun că în aceste zile, 30 iulie, Florentin Năsui, împlineşte şapte decenii de viaţă. Peste patru decenii la masa de scris. La mulţi ani, distinse coleg şi prieten! Preţuire familiei!

Gheorghe PÂRJA
(Articol publicat în „Graiul Maramureșului”)

***

„Materialele”  lui Florentin Năsui (consemnări, reportaje, interviuri) sunt un festin continuu de  jocuri de cuvinte, umor și aluzii fine, deschideri de multiple interpretări, poante, piedici sistematice puse înțelegerii  facile, clare, directe a subiectelor abordate, iscodiri, provocări. Acestea ar fi câteva din „ingredientele” textelor comise de condeierul și ziaristul Florentin Năsui. – Un curcubeu deasupra și un caleidoscop („kuker”!) spre înăuntrul realității.
Pe lângă acest gen de diarist, Florentin mai este un fotograf luminător și un epigramist cu har. Încât, îți vine să te întrebi dacă septuagenariatul de-l celebrăm aici este unul pe bune, ori vreo poză fotoshopată sau vreo tainică epigramă de-a sa…
Pentru că un spirit tineresc perpetuu îl  animă. La Mulți Ani, domnuc!

Marin SLUJERU

* * *

Din câte am auzit pe la 30 iulie 1955 Florentin NĂSUI era, în timp, proiecția unui bărbat de 70 de ani acoperit din cap până în picioare, adică în întregime, de vopsea tipografică luminată de Cuvânt, un cuvânt nedureros, dar care, de multe ori, lasă pe pagina albă a ziarului o rană profundă, ca o tăietură de cuțit bine ascuțit.
Florentin Năsui, ca făptuitor al reportajului, al știrilor de dincoace de Deal (nu i s-a pus în zadar pecetea „ziaristul de la frontieră”), sau intervievator s-a identificat de fiecare dată cu „materialul clientului” plasându-se de fiecare data în centru, dar făcând loc și celuilalt, riscând, de altfel riscul este meseria lui, să devină „inamicul public” numărul unu al celui deopotrivă tiranizat și ironizat de propriile lui viziuni.
Florentin Năsui a supraviețuit unui accident vascular minor, ceea ce l-a „înrăit” în a deveni o imagine vie în spațiul public, a fost crucificat pe o cruce de hârtie rezistentă la temperaturi ridicate în timpul coacerii cuvântului într-un cuptor de gheață. Apucându-te să-i recitești textele jurnalistice, încă de la debutul său publicistic, vei constata că și-a „croit” un stil jurnalistic propriu, al său, devenind un despărțitor de modă jurnalistică, causticitatea sa rămânând neînțeleasă până astăzi.
Cu timpul, lăsându-se impresionat de propriul talent și l-a folosit plasându-l strategic la pândă, într-o „crâșmă informală” dar în care el, în carne și oase, nu a intrat niciodată. Textele sale poetic-jurnalistice (aici într-o oarecare înghesuială ar încăpea, ar avea loc și cuvântul hâtru) ne demonstrează cu asupra de măsură flerul său jurnalistic, dar numai după ce a fost decodificat. „Petreceri prin Țara Maramureșului”, Editura „Valea Verde, Sighetul Marmației, 2010, cartea sa cu dialoguri care-l reprezintă „este memoria activă a marilor manifestări din Marmaţia […] . Printre ele, la loc de cinste, stă Festivalul Internaţional de Poezie. Despre care Florentin are o avere de imagini. Este cronicarul celebrului Memorial de la Sighet. Este jurnalistul care a trecut frontiera (fără vamă) la românii din dreapta Tisei. De unde a scris reportaje memorabile care fac parte din patrimoniul jurnalistic al Maramureşului. Adunate într-o carte ar deveni un document de preţ, o mărturie despre oameni, locuri şi evenimente.[…] …scrisul lui, cînd nu este elaborat sub presiunea firească a cotidianului, are toate datele unui reportaj literar de calitate. Şi aici Florentin se aşază la frontiera dintre jurnalism şi proză.” (Gheorghe Pârja).
Jurnalist-artist Florentin Năsui a demonstart că textele sale, între noi fie vorba, sunt invadate de poezie. Dar Florentin Năsui a „descoperit” și poezia imaginii continuând să „modeleze” cuvântul cu imaginea. Personaj de excepție în lumea de dincoace de Deal ne va fi dor când noi nu vom mai fi.
Trebuie să vă spun că, la împlinirea frumoasei vârstei de șapte (7) ani, (cu bună-știință am omis un zero, nu-i nici o greșeală), tolănit pe scaunul din spate al unui spațiu ce traversează tăcut Munții Gutâi (așadar Dincolo!) mă bucur să-i fiu aproape și să-i spun „La mulți ani”, prietene!

Echim VANCEA

* * *

Florentine, deși te-ai dat „ascuns” dincolo de deal, acolo unde zici că te ocupi de flori, floricele, fructe aromate și alte delicatese,  noi nu uităm că ești sighetean și că ai avut ani buni (și zile bune!) intervenții jurnalistice (mai mult sau mai puțin „degustate” pașnic), prin care – cu voia ta (amin!) – lăudai sau criticai (nu chiar pe înțelesul tuturor) tot ceea ce întâlneai în lungile promenade investigaționale, cu ținte sustenabile. Ar fi cazul, tinere septuagenar, să-ți reamintești (măcar azi) cum arată… Orașul. Relaxarea doar la biblioteca sătească nu-i suficientă! 🙂
Nu-mi vine să cred că la vârsta asta frumoasă taci (cuminte) și reușești să te abții de la comentarii (scrise și nu doar gândite). Sunt convins că volumul la care lucrezi intens (așa spun pe surse consătenii tăi), continuarea „petrecerilor” din anul 2010, îl vei publica tot la Editura Valea Verde de aceea, conform trendului, te „provoc” să-mi promiți că-mi predai manuscrisul nu mai devreme de 2030.
Așteptăm cu nerăbdare să te revedem, să-ți oferim atenția și „tradiția”  noastră concentrată, urbană și/sau chiar să te vizităm acolo, în mijlocul preferatei tale (mai nou) naturi protejate.
Cu salutări neo-ecologiste îți doresc LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE!.. cu muuulte petreceri moderate!
… și… nu uita… fie lumea cât de rea/ tot mai bună-i la Fărcașa.

Ion MARIȘ

MAI
Vremea aricilor și a urzicilor. Secera și harisnya și la lucru!

CAVEIU’
Șantier, dimineața. Lucrătorul în vârstă către cel tânăr: „Hai la pauză!… Ce, n-ai lucrat ieri?… Nu te-ai hodini?…”

LA MEDICI
* Amiază. Așteptăm. O bunică iese din tăcerea ei și își părăsește locul precipitat: „Jaj! Ki kell szedjem a gyereket az iskolábol”
* Ne plângem cu toții de toxicitatea legumelor și a fructelor. O mătușă conchide: „Eu am pus morcozi, ceapă, salată… Ce culegi din grădinuță de la tine acela-i adevărul. Atât.”
* O băbucă aplecată: „Atâta ședere-i acuma! …Două sape la straturi, cu mătura prin casă – aiesta-i lucru? Că mă strâc de cap!”

Sexagenari:
– Ce dantură faină ai, ce dinți mărunți, albi!… E-a ta?
– A mea…, că am plătit-o!

5 Iunie
Ziua Învățătorului. Lumini la Iza, bujori fremătând adormiți prin grădini. Mai încolo, e Luna trandafirilor.

FRENCH OPEN 2025

*
Finala, simplu, feminin. S-a născut un nou îndemn: „DAVAI, COCO!”
*
Finala de simplu masculin a fost presărată cu dulgherisme: „…Ar face bine să intre mai des în teren, din spate nu produce atât demij…/ Hai, lasă-mă! Extrem de curajos și mânaci!…”
Și a mai fost ca o Carte de învățături într-ale tenisului :
– cum se poate câștiga cu 3-2 de la 0-2 la seturi,
– cum se dereglează un mecanism perfect,
– cum pot juca doi oameni 5 ore juma’te de tenis non-stop captivant,
– cum pot fi salvate 3 mingi de meci (sau cum pot fi pierdute)…
Și … „pentru că toate trebuia să poarte un nume” (scuze, Sorescu, Eminescu, Janik, Darren!) li s-a spus: CARLITOS.

Marin SLUJERU

N. R.: Azi fiind ziua autorului Marin Slujeru, membru în echipa noastră de redacție, îi dorim ani mulți fericiți și o neîntreruptă și apreciată  colaborare cu publicația noastră. LA MULȚI ANI!

Foto: I. Mariș

Azi, la rubrica „Poemul de duminică”, am selectat… „Seninul” din volumul  „DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii” (Editura Limes, 2025), autor Gheorghe Mihai Bârlea, volum publicat săptămâna trecută. Apariția volumului are o semnificație aparte, poetul, scriitorul Gheorghe Mihai Bârlea oferă cititorilor și-și oferă un cadou simbolic, iar noi îi mulțumim cu tradiționalul… LA MULȚI ANI!
Mâine, 10 februarie… DOAR ÎMPREUNĂ… îl vom sărbători la aniversarea zilei de naștere.

* * *

Seninul

                                          Pentru doamna mea, Rozica

Mă absoarbe seninul din ochii tăi,
pare un mister din sursă genuină,
mă vindec de tristețe când privesc,
lumina lor e o altfel de lumină;

Nu e asemeni celei de la stele
sau de la lună, nici din soare,
lumina lor ni se arată
atunci când sufletul ne doare

Și în genunchi ne îmbrățișăm,
îmbrățișarea pare mai fierbinte –
o ardere ce nu se vede
în necuprinsul brumei de cuvinte…

                                                                     (din vol. DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii, Ed. Limes, 2025)

* * *

După ce am citit manuscrisul cărții lui Gheorghe Mihai Bârlea, DOAR ÎMPREUNĂ. Alte sigilii am avut sentimentul că aceste texte le-am „scris împreună cu el” după care m-am fost întrebat: „Ce poate face o poezie?”, „Ce poate fi o poezie pe lume?” Și am  redescoperit Poezia. Întrebările de mai sus rezonând cu adevărat în mine. Cred că pentru Gheorghe Mihai Bârlea poezia este iubirea care nu pleacă niciodată nicăieri: este mereu acolo când are nevoie de ea. Este un vis sălbatic, nebun și nebunesc al unui limbaj al iubirii, se poate.
Succesul cu care poetul își subordonează cuvintele găsesc în ele atât impulsul, cât și forma poeziei autentice.
Muzica pe care cuvintele poemului o produce rămâne în memoria cititorului dominându-i impresia.
Poezia din această carte a lui Gheorghe Mihai Bârlea care este „hotărâtă” să-și creeze spații de iubire și apartenență, devine astfel o odă a propriului eu a celor care vin alături de poet suprinzând dualitatea complexă a existenței noastre. Poezia oglindește viețile fragmentate, dar rezistente, ale celor care poartă cicatrici generaționale în timp ce refuză să fie tăiați de la tăcere.
Poetul iubește viața și cosmosul crezând în inima sa că poezia este și empatie. Stilul vizual al poeziei de pe pagină este o tehnică dezvoltată de poet de-a lungul anilor, eu numind-o „cascadanță”, deoarece cuvintele par să se îndepărteze în cascadă de marginea din stânga versului, deci nu este complet la stânga. Pentru mine, această tehnică permite jocul relației dintre cuvinte și fraze. Poetul nefiind orientat spre imagine, ci mai degrabă de un flux de cuvinte-conștiință pe o pânză. (Echim Vancea)

* * *

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor, Sigilii de sare.

La Mulți Ani Poetului Gheorghe Mihai Bârlea!!

Salut, Sighet!