Bine cunoscutul Festival Internațional de Poezie de la Sighet, va atinge în anul 2026 ediția… 53 (LIII)!
Am primit zilele trecute o broșură care a fost publicată la evenimentul inițiat în urmă cu peste jumătate de secol în urmă de dl. Ion Ardeleanu-Pruncu și care purta numele… „Laude-să Omul și Țara”.

Veți vedea – în continuare – Programul ediției a VI-a, din anul 1979 și alte câteva informații din acea broșură care sunt – credem – interesante și pentru iubitorii de azi ai Poeziei.

Festivalul de Poezie „Laude-să Omul și Țara”
Ediția a VI-a (16-20 octombrie 1979)

PROGRAM

16 Octombrie 1979 (Marți)
ora 10 – Întîlnirea invitaților cu secretariatul Comitetului municipal al Partidului Comunist Român.
ora 14 – Recital de poezie la Întreprinderea de Șuruburi din Sighet.
ora 17 – Întilnire cu poetul Nichita Stănescu. Casa de cultură.

17 Octombrie 1979 (Miercuri)
ora 10 – Muzeul arhitecturii populare „Unitatea de concepție a artei populare din Maramureș” – dezbatere.
ora 17 – Lansarea cărții „Terase de apă” de Augustin Iza la Muzeul maramureşean.

18 Octombrie 1979 (Joi)
ora 10 – Călătorie pe Valea Izei.
ora 17 – Recital de poezie. Fabrica de confecții din Sighet.
ora 19 – Întîlnire cu poezia și muzica folk (concurs folk). Casa de cultură.

19 Octombrie 1979 (Vineri)
ora 10 – Vizită la Săpînța.
ora 15 – Recital de poezie. Întreprinderea de piese de schimb auto „Maramureşeana” Sighet.
ora 17 – Seară literară. Căminul cultural Deseşti.

20 Octombrie 1979 (Sâmbătă)
ora 10 – Simpozion „Alexandru Ivasiuc”. Casa de cultură.
ora 17 – Festivitatea de premiere. Spectacol de gală. Sala „STUDIO”.

Juriul anului 1979 (a se vedea foto): Ion Ardeleanu-Pruncu, George Bălăiță, Ion Bogdan, Gheorghe Chivu, Augustin Cozmuța, Vasile Igna, Ion Pop, Nichita Stănescu, Laurențiu Ulici (președintele juriului), Luminița Vartolomei, Horia Zilieru.

Broșura, având 20 de pagini, este ilustrată de Mihai Olos și conține poezii semnate de Cleopatra Lorințiu, Horia Bădescu, Grigore Georgiu, Gheorghe Chivu, V. R. Ghenceanu, Ion Bogdan, Mihai Olos, Rândunica Petrulescu Șteț, Ion Zubașcu, GH. M. Bârlea, Marin Slujeru, Echim Vancea, Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu-Pruncu.

Salut, Sighet!

„Festivalul de la Sighetu Marmației era una din rarele oaze de poeticitate necoruptă… Cu alte cuvinte, prestigiul poetic al festivalului a fost posibil grație prestigiului său moral.”

Laurențiu Ulici

Am participat, începînd din anii ‘8o ai secolului (și chiar ai mileniului!) trecut la multe ediții ale acestui festival, în toate ipostazele: invitat, membru în juriu, laureat. Cum nu sînt sigur că voi putea participa la această ediție, m-am gîndit să alcătuiesc un altfel de memorial decît cel mai cunoscut din orașul în care, la naștere, am primit pecetea de maramureșean (cu rădădici în Ieud) de la regretatul medic, doctor Victor Pop, cel mai mare colecționar de pecetare, din Maramureșul Voievodal. Un memorial luminos în care să-i invoc, într-o ordine a aducerii aminte, pe cîțiva dintre poeții laureați ai festivalului, plecați prea repede din această lume, lăsînd totuși, fiecare, cîte o stea pe cerul poetic al Sighetului.
Mă tem că, poate, am omis pe cineva dar sper să fiu iertat. Sînt sigur că o istorie antologică a festivalului, ce va trebui scrisă, îi va cuprinde pe toți, prezenți ori absenți, dar eterni.

Vasile Gogea

________________________________________________________________ 

Cristian POPESCU
(n. 1 iunie 1959, București – d. 21 februarie 1995, București)

„El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti și are în jurul capului, așa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Și salută. Și eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi așez mînușile lui de piele vechi și roase pe piept. Ca să adorm mai ușor. Am un somn odihnitor. Cînd țin ochii închiși semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp și mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea și-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond și ochi albaștri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Îi mîngîi umărul alb. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldățește, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubește, salută și acum amical, pocnindu-și călcîiele soldățește.”

* * *

Călin ANGELESCU
(n. 2 martie 1957, la Ploieşti – d. 12 septembrie 2002, Cârlibaba – judeţul Suceava).

Vârsta politică

Aici iepurele, aici molia, aici cufundacul,
partea cu oase a meduzei e ieri, dar tu ce mai faci?
Uite peste marea grămadă de ape – vechile mări,
pistilul corăbiei,
uite şi farul depărtat al ţărânei
e coasta, e dorul, e nesiguranţa piciorului, e azi,
dar tu, tu ce mai faci?
Băieţii cruzi se trezesc dimineţile în râuri de lapte,
fetele tinere se trezesc dimineaţa în cascade  de sânge
aici marile taine, aici frumuseţea, aici îndelungul
cu farduri şi veşmânt de bumbac,
dar tu, spune-mi, tu ce mai faci?
Vine desigur o zi când înţelegerea şi iertarea se despart
vine desigur o vreme a oaselor de ceară,
a verdelui brotac jupuit de pe cer,
vine,
dar, spune-mi tu, tu mortule tânăr, tu care ne-ai dat o vârstă politică,
tu ce mai faci?

* * *

Gheorghe IZBĂȘESCU
(n. 8 septembrie 1935 , Lăicăi – d. 9 octombrie 2017 , Onești)

Tablouri dintr-o viață regăsită

Acum, băiete acum zic cu gura plină de lintiță și de alge.
Acum, cât înfocatele diguri din spuma murdară mai scot capetele celor înecați salvează-te, plutind pe ele!
Dar pe fiecare obraz de sticlă e scrijelat
chiar chipul meu: cu ochii lucioși înălțați cu credință spre cer.
Pe sub cearceafuri mă întâmpină îmbietoare: băutura care stârnește desfrâul (dar îl și stingherește), cotoiul vărgat ce clefăie cu interes sămânța vremii.

Oare sunt tablouri dintr-o viață regăsită?
Ulei, sare și tămâie turnați peste ele!
în situația asta mai pot gândi la dualitatea lumii?
Mai pot eu aplana acel conflict dintre
vedere și sânge?
Dintre suprafața vorbirii și timpul lichid ce ni se scurge prin porii inimii?
Rafturi de biblioteci, prin spuma murdară,
deșartă deodată tot vinul gros
care i s-a întărit printre file:
urzeli, otravă, fier și cotropire.
Să poată asculta răbdătoare, pe rând,
făpturile blajine ale zilei.

* * *

Clara MĂRGINEANU
(n. 4 iulie 1972 , București – d. 26 aprilie 2020 , București)

Vis cu zbor și frânghie

O să zbor, îţi spuneam, o să zbor!
Auzeam prin ninsori, cum adică?
În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă,
S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea
O pasăre mică, semăna cu inima mea,
A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi,
Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război…
Ia o frânghie, auzeam în coşmar, undeva te va duce!
Să joc cu ea spânzurătoarea, să o aşez în formă de cruce?

Ireală, în lumina verde, a păşit către mine o nălucă de piatră
Îi auzeam trecutul, trăise numai vară,
Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară:
Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată?

De abia de atunci, visul avea să se scrie,
Când mi-am făcut din frânghie bijuterie.
De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu,
Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum ştiu.

* * *

Ion BURNAR
(n. 24 octombrie 1947, Dragomireşti /Maramureş – d. 20 octombrie 2010, Baia Mare).

Prizonier călător

Casa-n care locuiesc, drumul cel mare
masa
sfiala de pe marginea drumului
nici un pat mai fidel ca umbra
nici o fereastră ca strunga degetelor
crengile cerului drept acoperiş
cât ochi ţi s-au dat
nu-i cum
doar pereţii propriului trup
calci pe propria-ţi umbră
fără să te doară
neauzitele hori într-un somn
ce nu ştii de începe
ori se gată. 

* * *

Ion BOGDAN (Dumitru Iuga)
(n. 7 august 1942, Săliștea de Sus – d. 10 septembrie 2017 Baia Mare)

Stampă

Viața poate începe simplu așa cum
râul dimineața în prundurile solare
viața poate fi necugetat destin
lângă însângerate sălciile amurgului
și totuși dacă vei răzbate până aici în
depărtarea mea singuratecă totuși dacă
tu vei ajunge
ochilor mei să le redai strălucire
exist și încă nu știu

* * *

Ioana Ileana ȘTEȚCO
(n. 24 septembrie 1952, Borşa – d. 21 iulie 2022, Baia Mare).

O neîntrecută pasăre cântă

Ce pasăre e aceea ce zboară pe urma
cuvintelor mele
ce pulbere sacră scoate cântecul din pământ
o sărbătoare aştern pe pământ la
picioarele ei
neîntrecuta trece cântând
fără să-ntrebe

Ţie îţi rămân ferestrele ca nişte lămpaşe
iar inima colorează cărările în ierburi
albastre
nu departe se aude cântecul ei
nişte fire de iarbă capătă glas de om
şi cer sinuciderea asistată de cântec

Lasă pasărea din cuvinte să pună-ntrebarea
ce umbră îţi este necunoscută
şi cine-i acela ce exersează adevărul
până la sânge
numai acela ştie că pentru spaţiile ce
se deschid
în trupul de carne
nimeni nu poate face nimic

* * *

Marian Nicolae TOMI
(n. 6 mai 1950, Braşov – 13 aprilie 2013, Vişeul de Sus).

Copilul se duse

O să-i cadă țărâna de pe oase
mi-am zis
și ce dacă doar n-o să se facă
gaură’n cer
ia acolo câteva oase fără țărână
însă un copil de pripas
jucându-se
c’un melc alb
mi-a strigat:
o să te fac arșice!
și-am început să plâng
copilul se duse
lăsînd pe trepte
numai o cochilie goală de melc.

* * *

Ion ZUBAȘCU
(n. 18 iunie 1948, Dragomirești – d. 28 mai 2011, București)

Părinţi şi copii

 dar lucrul cel mai trist şi înfricoşător din lume
e paradoxul că fiii se ataşează cel mai puternic
de cei mai răi şi cruzi părinţi
cum m-am ataşat şi eu de tine, tată
încă de pe vremea cînd mama era în luna a şaptea
şi ai tîrît-o în pivniţa casei şi ai bătut-o acolo
să n-o audă vecinii urlînd ai aruncat-o pe pămîntul rece şi întunecos
peste grămada de cartofi încolţiţi cu viţe albe lungi şi fragile
şi ai lovit-o cu picioarele în burtă
m-ai bătut, tată, pe mine deşi nu aveam decît şapte luni
pe lumea cealaltă unde soarele nu răsărise încă
şi mama a zăcut leşinată în colţul cel mai întunecat al pivniţei
pînă am trezit-o lovind-o şi eu cu picioruşele mele
în aceeaşi burtă îndurerată de izbituri pe dinafară şi pe dinăuntru
încă de pe atunci am descoperit cum stă treaba cu dragostea
cu cîtă ferocitate vor să se distrugă cei care se iubesc mai mult
în lumea luminoasă în care urma să fiu şi eu părinte
şi am învăţat mai tîrziu bătînd-o la rîndul meu pe Maria
cînd era gravidă şi ea în luna a şaptea sub Munţii Rodnei la Borşa
că un părinte atroce va fi înconjurat şi ocrotit pînă la moarte
de atenţia şi dragostea nepieritoare a fiilor lui
în timp ce iubitorii părinţi sunt repede uitaţi de odraslele lor
te port în cîrcă, tată, de 60 de ani cum aş purta un mormînt la vedere
mormîntul tău pe care nu l-ai avut niciodată
pentru că nici acum n-am descoperit unde te-au îngropat securiştii
cînd te-au omorît în torturi în subsolurile Securităţii din Sighet
şi te voi duce pînă la ultima mea suflare
cum îşi purtau femeile din Borşa legănuţul copiilor în umăr
toată viaţa mea de pînă acum şi cea care va mai urma de acum înainte
e o luptă continuă să-ţi cîştig bunăvoinţa şi dragostea ta
nu sunt bun de nimic fără tine, tată, şi nu merit nimic pentru mine
lumea întreagă şi-a lăsat toate durerile pe inima şi umerii mei
şi în clipa cînd simt cu putere că doar eu o voi putea despovăra
mă duc în pivniţa casei noastre din Maramureş
în colţul ei cel mai întunecos
şi plîng cu faţa la peretele rece şi umed
pentru toţi fiii şi părinţii pămîntului
care nu se vor mai putea dezlega niciodată unii de alţii

* * *

Vasile MORAR
(n. 2 noiembrie 1949, Chelința – d. 17 octombrie 2023, Baia Mare)

Se aude-n cer

Între noi își scutură îngerii penele albe
în hârjoneala care nu se mai sfârșește
nu-ți mai văd inima sub fulgii care cad
se-aude doar un clănțănit de clește

Trebuie smulse cuiele din palme
o să le scoatem noi, de nu au ruginit
și-o să le-arătăm mulțimii cât de sfioase sunt
și fierul poate fi iar folosit

Pune-ți palmele peste palmele mele
să stea ca două fețe de gutuie
să vedem fierul alergând prin ele
să nu risipim porția de cuie

Atunci voi fi sigur că n-o să te mai pierd
și inima, și gleznele, și toate
întinde-ți palma, hai, numai un pic
se-aude-n cer ciocanul greu cum bate

* * *

Ioan Es. POP
(n. 27 martie 1058, Vărai, Maramureș – d. 19 iunie 2024, Vărai)

În ziua de paișpe, adică marți, adică ieri
viața mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au
plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul
femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat și s-au dus
de-a lungul gîtului în sus. au
șușotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul
și să-și doarmă somnul în mănuși.
să le fie mănușile odăi pe veci
mîinilor mele triste și subțiri și reci. și gura s-a
ofilit și ea, a zis m-ai ținut cufundată
atîta vreme-n obraz ca să slujesc
la rîsul tău nefiresc, acum pa, dragule, eu mă duc
să mă culc puțin sub limbă, singură cuc.
nu cu tine că pe tine nici cămașa nu stă
fericită. că e lezată-n mătase
de șoarecele care-ți roade-n oase.
dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte
doliu după degete. or să te jeluiască.
preot o să fie unghia, lăutari genunchii
umerele nași, mîinile nuntași
iar făclie fosforul din unghii.

* * *

Andrei ZANCA
(n. 13 septembrie 1952, Sighișoara – d. 1 iunie 2022, Heilbronn/Germania)

salonul

cel pe care-l căutăm, ne caută la rîndul lui
– prietenului vasile gogea –

 

zace-n salon, zăvorât de zbaterea
dincolo de fereastră
a ramurii
doar în netimp, murmură, numai în netimp
secătuit de trecutul molipsit de viitor, de tot  –
ce-l înconjura şi-l înconjoară
o prelungire
a umbrelor
adânci
nemîntuire sporită de insomnie, remuşcare, amînări.
imemorial ale noastre, toate
în aura acestui meleag
unde însuşi Hristos
s-ar fi urcat singur
pe cruce, aici
unde arătătorul se mişcă
între martir şi tâmplă
spre a sfârşi
cândva
într-un imn, zace
într-un salon
jinduind
ninsoare.
să ningă. să ningă
universal să ningă
lin, ca peste o criptă
ca peste un somn de prunc

*

Preluare de pe blogul poetului Vasile Gogea – https://vasilegogea.wordpress.com/

Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet, ediția 2023, organizat de Centrul Cultural din municipiul nostru, și-a „consumat” formal… jubileul. A fost prezentă lume selectă, bună, așezată, nume „grele” (inclusiv politicieni), știute și prea-știute; s-au împărtășit amintiri care-l evocau cu respect și prietenie firească pe criticul Laurențiu Ulici dar – mai ales – imaginea personalității celui care a ridicat la un nivel maxim festivalul sighetean a fost „adusă” într-o notă sensibilă la Sighet de Doamna Aurelia Ulici.

În 50 de ani (cu toleranța de rigoare) de festival s-au întâmplat lucuri frumoase, poezia a fost la loc de cinste, iar toți conducătorii/ directorii/ managerii care s-au succedat de-a lungul timpului – nominalizați și onorați – au fost prezenți și au depus mărturie despre anii, mai mulți sau mai puțini, în care au coordonat și crescut un eveniment cultural care a ajuns – probabil?! – la apogeu. Cred că, deși festivalul a „îmbătrânit” – frumos, pot spune! – poezia a rămas tânără și „cochetă”, iar poeții (importanți și consacrați) prezenți la jubileu, veniți din toate colțurile țării dar și din Ucraina (Cernăuți) și Republica Moldova, au socializat și și-au găsit interlocutori cu „vibe”-uri specifice.

Premiile au fost multe și au fost oferite după o selecție riguroasă atât de Centrul Cultural (președintele juriului a fost prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, cunoscut istoric, scriitor, publicist) cât și de diverse publicații culturale dar și de către Editura Valea Verde. Vom reveni cu „premianții” jubileului într-un articol viitor.

La Centrul Cultural Pastoral – unde a avut loc festivitatea de premiere – a oferit un recital extraordinar cunoscutul actor Dorel Vișan care a punctat moral – poetic în spiritul jubilelului.

A doua zi a evenimentului s-a axat – firesc – tot pe evocarea personalității celui mai elogiat președinte de festival sighetean („Critica de poezie cu și fără Laurențiu Ulici”), s-a citit poezie, s-au schimbat cărți (tipărite în diverse colțuri de… țări), s-au făcut promisiuni (colaborări, publicare, promovare), s-au consolidat și legat noi prietenii.

„Serile de poezie Nichita Stănescu de la Desești” au încheiat ziua a doua într-o notă verde (pe „tradiționalul” covor de iarbă din curtea familiei Pârja), mai tinerească (au fost premiate și tinere eleve), cu un bonus pentru toți, bunătăți din prea_plinul toamnei maramureșene.

În ziua a treia Poezia trebuia transferată la Mănăstirea Bârsana (eu n-am reușit să ajung)  într-o dezbatere pro domo sua: „Credință și poezie în literatura română”.

Jubileul Festivalului sighetean de Poezie a devenit istorie, un reper pentru o generație onorabilă de poeți, dar ce va urma este marea provocare trans_generațională pentru cultura din Centrul… Europei.

Foto & text: Ion Mariș

La mulți ani domnului Ioan Ilban, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul Istoric, la împlinirea venerabilei vârste de 88 de ani. Multă forță și putere de muncă în continuare!

Vă invităm să citiți un interviu cu dl. Ioan Ilban, realizat de preot prof. Marius Vișovan.

 

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei

– interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric –

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos: “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Red: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Red: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis ca se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992 m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Red: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe, dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați etc.

Red: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Red: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este, fără îndoială, unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Red: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

 

A consemnat Marius Vișovan