20 de ani în slujba educaţiei – O discuţie cu dl. Szilard Zoltan Pesek, directorul Liceului Teoretic „Leöwey Klára”

Pe 1 septembrie 2002, Liceul cu predare în limba maghiară Leöwey Klára din Sighetu Marmaţiei îşi deschidea porţile, în urma unui efort conjugat al comunităţii maghiare, autorităţilor locale şi naţionale. Azi, la ceas aniversar, încercăm să aflăm de la actualul director, dl. prof. Szilard Pesek, care a fost parcursul ultimelor două decenii pentru cel mai tânăr liceu de stat din oraş.

Andreea Biro (A.B.): Sunteţi, de mai bine de un an, managerul Liceului Leöwey Klára. Ce înseamnă, în opinia Dvs, învăţământul în limbă maternă pentru un oraş multicultural ca Sighetul? Ce beneficii aduce el cetăţenilor, indiferent de etnia lor?
Szilard Pesek (S.P.): Poți să studiezi în orice limbă a lumii, dar învățarea se realizează cel mai bine în limba maternă. Multiculturalitatea orașului nostru chiar în acest lucru se reflectă cel mai bine: pe lângă limba română și alte limbi moderne, poți să îți lărgești orizontul prin cunoașterea culturii și istoriei națiunii din care provine familia ta, asigurându-ți unicitatea în diversitate.

A.B: Cât de… lin a fost parcursul instituţiei şcolare pe care o conduceţi azi, de la clădirea în paragină pe care au preluat-o predecesorii Dvs, la spaţiul modern şi primitor pe care îl vedem azi?
S.P: Pe parcursul anilor, școala a avut la conducere persoane care s-au implicat cu dăruire în modernizarea clădirii, astfel beneficiem de o clădire frumoasă, îngrijită, la dispoziția noastră și a elevilor. Pot să spun, că am beneficiat și de susținerea nemijlocită a părinților, a sponsorilor, organizațiilor non-guvernamentale, autorităților locale și naționale, cărora le mulțumim pentru acest lucru.

A.B: Vorbiţi-ne puţin despre oferta educaţională a liceului! Ce atuuri are viaţa de elev la Leöwey Klára?
S.P: Cred că cel mai puternic sentiment pe care îl poți avea, ca elev la Leöwey, este că aparții unei comunități, unde cunoști pe toți și toți te cunosc. Fiind o comunitatea mai mică, acordăm o atenție și grijă deosebită fiecărui elev în parte. Oferta educațională propusă de noi conține pe lângă o clasă de științele naturii și foarte multe activități extracurriculare, dintre care amintesc: club de artă dramatică, laborator de robotică, trupă de dans, cursuri de înot, cursuri de chitară, fotbal, atletism, tenis de masă, excursii tematice etc.

A.B: Într-o cultură tot mai răspândită a căii mai uşoare, numărul de elevi ai liceului a scăzut uşor în decursul anilor. Considerente de genul de ce să-mi expun copilul la o materie în plus la examene , fie că vorbim de Evaluarea Naţională sau de Bacalaureat, au îndreptat unii tineri de etnie maghiară spre şcolile cu predare în limba română. Care este mesajul Dvs pentru ei? Pentru părinţii lor.
S.P: Sunt de părere că o dezvoltare completă a personalității unui tânăr se poate realiza cel mai bine in limba maternă, într-o școală cu predare în limba maternă. Liceul nostru oferă cu succes această posibilitate care nu trebuie privită ca un ”examen în plus”, ci mai degrabă ca o șansă în plus în afirmarea profesională.

A.B: Realitatea zilelor noastre, acest secol XXI tot mai complicat, aduce în prim plan imperative noi, între care, poate cel mai important, acela de a oferi elevilor o pregătire complexă, care excede cadrul clasic al învăţării în sala de clasă. Cât de pregătiţi sunteţi pentru a face faţă acestor provocări şi care sunt mecanismele pe care le utilizaţi pentru a vă forma elevii?
S.P: Școala dispune de dotări moderne,(calculatoare, proiectoare, tablă inteligentă și interactivă), laboratoare bine echipate pentru a asigura progresul elevilor noștri. Toate acestea, alături de un corp profesoral competent și mereu preocupat de bunăstarea elevilor, converg spre un act educațional de calitate și încurajarea talentelor școlarilor noștri. Pe lângă acestea, avem și sală de sport, sală festivă și o cantină proprie.

A.B: Triunghiul elev-părinte-profesor, stabilitatea sa, are o importanţă covârşitoare pentru succesul actului educaţional. Cum este relaţia dvs, ca manager, şi a comunităţii dascălilor de la Leöwey Klára cu structurile organizaţionale ale părinţilor, respectiv ale elevilor?
S.P: Cred cu tărie în munca de echipă, de aceea consider că relația elev-profesor-părinte are o importanță deosebită în cadrul unei școli. Mereu mi-a plăcut să fiu în preajma elevilor, să le ascult poveștile, dorințele, să îi sprijin în luarea deciziilor. Avem un consiliul al elevilor foarte activ pe care punem mare preț și un consiliu al părinților cu care avem o foarte bună colaborare. Unii dintre acești părinți au fost la vremea lor absolvenții noștri, iar acum ne încredințează copiii nouă, foștilor lor dascăli. Apreciem acest lucru și ne mândrim cu el.

A.B: Deşi în postura de director de relativ puţină vreme, sunteţi profesor la Leöwey Klára de la începuturi. Care a fost, în opinia Dvs, cel mai dificil moment din evoluţia acestei şcoli?
S.P: Perioada de început, când a avut loc înființarea liceului și momentul transformării clădirii în instituție școlară a fost poate cel mai dificil, însă și cel mai emoționant. Îmi amintesc și acum de munca depusă atunci, alături de profesori, părinți, elevi, întreaga comunitate maghiară și autorități. A fost o muncă susținută, de ale cărei rezultate ne bucurăm acum.

A.B: Reducerile dramatice de personal din perioadele de criză pe care le-a traversat ţara au lovit puternic multe şcoli. Cum staţi la acest capitol, în acest moment? Atât în ceea ce priveşte personalul didactic, cât şi cel nedidactic.
S.P: Personalul didactic de care dispunem este unul competent, cu cadre didactice bine pregătite, implicate în actul instructiv-educativ. De asemenea, beneficiem de un personal nedidactic foarte bun, preocupat de bunăstarea elevilor.

A.B: Vă pregătiţi intens pentru aniversarea a 20 de ani de la înfiinţare. Cum va arăta sărbătoarea liceului? Ce le pregătiţi elevilor, părinţilor lor, colegilor şi – de ce nu? – comunităţii sighetene?
S.P: Pentru acest eveniment deosebit pregătim un program foarte variat care sperăm să fie pe placul tuturor. Săptămâna 19-23 septembrie 2022 aduce multe activități și surprize pentru elevi, părinți și profesori, dintre care aș aminti: – Plantarea arborilor comemorativi, îngroparea capsulei timpului, Flashmob- trupa de street dance a şcolii, teatru de păpuşi, activităţi recreative în aer liber pentru preșcolari (tobogane gonflabile, face paint), spectacol muzical, dezbatere pe teme de carieră, concurs de proiecte sociale “Major for a day”, spectacol de teatru în limbile engleză şi maghiară, prezentat de membrii clubului de artă dramatică (STAGE) a liceului nostru, ziua sporturilor, întâlnirea foştilor elevi din toate generaţiile cu dascălii care i-au format și lansarea cărții omagiale Leowey Klara 20. Ultima zi a festivităților este dedicată Galei „L.K. 20” – un eveniment care adună împreună actuali şi foşti elevi, părinţi, cadre didactice foste şi actuale, invitaţi, în cadrul căruia se va face o trecere în revistă a celor 20 de ani care s-au scurs de la înfiinţarea liceului. Încununarea şi punctul final al manifestărilor prilejuite de aniversarea liceului o reprezintă Balul Aniversar „L.K. 20”- o seară festivă, cu program artistic.
Invităm și așteptam doritorii cu mult drag!

A.B: Moto-ul liceului „Fii credincios până la moarte şi ţie îţi voi da cununa vieţii” este un bun prilej de reflecţie, la final de interviu. Vă invit, aşadar, dle director, să ne dezvăluiţi gândurile dvs., în lumina principiului etern şi universal cuprins în cuvintele ce stau pe drapelul Liceului Leöwey Klára.
S.P: Oricărui alergător îi este mai ușor să-și ducă la capăt alergarea dacă se uită spre linia de sosire. Cred că și noi trebuie să trecem prin viață cu o credință nestrămutată în Dumnezeu și în valorile, educația primită de la strămoșii noștri. Acestea ne definesc identitatea și apartenența, conducând la încununarea vieții noastre.

A.B: Mult succes în tot ceea ce întreprindeţi în scopul educării şi formării tinerilor!

Andreea BIRO

Sursă foto: Facebook

Anul 1848 a rămas în istorie drept an de cotitură în istoria popoarelor europene ca şi anul revoluţiilor îndreptate împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste. După Italia, Franţa, Germania şi Austria, la 15 martie 1848, revoluţia izbucneşte şi în Ungaria. Sighetul, parte a Imperiului Habsburgic, a participat la revoluţia paşoptistă, monumentul dedicat eroilor Asztalos Sándor, Móricz Samu şi Leövey Klára din scuarul de lângă biserica reformată, precum şi monumentele din cimitirele reformat şi romano-catolic, vorbind despre acest lucru.

Speriat de amploarea revoluţiei, guvernul ungar a ordonat retragerea trupelor de husari din Galiţia, printre care şi regimentul de husari Würtenberg, împărţit în patru divizii a câte două companii fiecare, conduse de un colonel, un maior şi doi căpitani printre care şi Lenkey János ce avea să joace un rol important în istoria regimentului şi a revoluţiei paşoptiste. Lenkey a fost cel care, în fruntea a 130 de husari, ajunge la Sighet unde este primit cu urale şi flori de populaţie, peste o sută de tineri urmându-l în luptele ulterioare. Printre aceştia s-au numărat: Leövey Klára – fondatoarea şcolii de fete, pictorul ofiţer Asztalos Sándor, scriitorul şi politicanul Várady Borbely Gábor, graficianul Országh Antal – inventatorul fotografiei lucioase, profesorul Hanák János, medicul Pete Zsigmond, Móricz Samuel, actorul Balogh Károly, scriitorul şi publicistul Grosschmid Gábor, scriitorul Lonkay Antal, preotul romano-catolic Palotay László şi pictorul Zahorai János – a cărui lucrare este expusă la Casa „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Prezentăm în continuare biografiile unora dintre sighetenii participanţi la Revoluţia din 1848.

Asztalos Sándor (Sighet, 5 mai 1823 – Geneva, 17 februarie 1857). Despre anii tinereţii ştim prea puţin, doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă, evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena pe care o lasă în 1847 pentru a se alătura mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă în luptele asupra Aradului de la 6 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere ale colonelului Gál, Astalos Sándor observă punctele slabe ale inamicilor, atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria ca apoi să plece la Geneva în Elveţia unde va relua pictura, ajungând o celebritate locală. Cu ocazia unui duel, este ucis la 17 februarie 1857 de către un alt ofiţerul refugiat, polonezul Strzelecki. Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate a dispărut.

Leöwey Klára (Sighet, 25 martie 1821 – Budapesta, 8 aprilie 1897). Din anul 1836 activează în cadrul trupei de teatru din Sighet. Între 1846-1949 este profesoară la Pesta la şcoala de fete condusă de Teleki Blanka cu care, la începutul anului 1849, îngrijeşte răniţii revoluţiei paşoptiste la spitalul de campanie din Debrecen. Pentru participarea la revoluţia din 1848 este arestată şi condamnată la 5 ani închisoare. Eliberată în 1856, înfiinţează şcoala de fete din Sighet. După închiderea acesteia în 1862, după o scurtă perioadă petrecută în Paris, se mută la familia Teleki unde va locui până la moarte. Pe lângă activităţile pedagogice, chiar de la lansarea din 1856 a revistei “Máramaros” colaborează cu aceasta: scrie articole politice, economice, de literatură şi, mai ales, recenzii teatrale. Editorialele privind revoluţia din 1848, precum şi versurile sale au fost publicate şi la Budapesta.

Várady Borbély Gábor (Sighet, 11 noiembrie 1820 – 12 noiembrie 1906), provine dintr-o familie de nobili. După terminarea liceului în oraşul natal, tânărul Gábor pleacă la Eperjes unde îşi completează studiile de filozofie şi filologie. La îndemnul părinţilor, celor amintite adaugă şi studiile la facultatea de drept unde va cunoaşte şi lega o trainică prietenie cu Leövey Klára şi, mai ales cu Gabriel Mihályi de Apşa care îi va fi aproape în toate momentele cruciale ale vieţii. După terminarea studiilor, este înrolat în Garda Imperială de la Viena unde îl cunoaşte pe Asztalos Sándor cu care, alături de mai mulţi tineri reformişti, fondează ziarul „Speranţa”. În anul 1840, pleacă la Bratislava, devenit centrul mişcării reformiste, unde va participa activ la dezbaterile parlamentare. Revenit la Sighet, după izbucnirea Revoluţiei din 1848, Várady Gábor preia conducerea unităţii militare 105, sub comanda generalului Bem. După eşecul de pe valea Someşului, reuşeşte cu mare greutate să aducă unitatea militară înapoi în Maramureş ca apoi, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Militar de la Arad, se refugiază în Bavaria, unde-şi ia pseudonimul de Borbély pe care-l va păstra de-a lungul întregii vieţi. În urma amnistiei generale, în primăvara anului 1860, Várady Gábor revine în Maramureş şi ocupă diverse funcţii de răspundere, printre care şi cea de deputat în Parlamentul de la Budapesta unde desfăşoară o bogată şi importantă activitate în cadrul grupului democratic. În această perioadă scrie scrisori academicianului Szilágyi István, directorul de atunci al Liceului Reformat din Sighet, scrisori care la 23 octombrie 1871 sunt publicate într-un volum. Pe lângă cel epistolar, o altă operă remarcabilă scrisă de Várady Borbély Gábor este volumul „Hulló Levelek” – „Frunze căzătoare” sau „Frunze ce cad” (1892), volum care în cele peste 300 de pagini conţine o cronică amară a evenimentelor trăite de autor. Cartea mai conţine poezii de satiră politică vizând birocraţia funcţionarilor din Comitatul Maramureş, dar şi poezii lirice care descriu frumuseţile plaiurilor maramureşene. După o activitate neobosită dusă în scopul reformării sistemului politic şi a dezvoltării economice, sociale şi culturale ale Maramureşului natal, Várady Gábor a murit la 12 noiembrie 1906, fiind înmormântat cu toate onorurile la cimitrul reformat din Sighetu Marmaţiei.

Zahorai János (Sighet, 17 iunie 1835 – Beregovo 1909). După clasele elementare în oraşul natal, studiile gimnaziale le continuă la Budapesta cu o întrerupere de trei luni, perioadă în care a participat la Revoluţie ca artilerist. În paralel, ia lecţii de desen la o şoală particulară din capitala Ungariei. Din cauza situaţiei precare a familiei, n-a putut continua studiile la Academia de Arte Plastice aşa că după terminarea gimnaziului şi până în anul 1863 va lucra contabil la Arad. Dovedind un talent deosebit dublat de o putere de muncă ieşită din comun, reuşeşte să-şi însuşească cunoştinţele şi chiar să-i întreacă pe cei doi plasticieni, aşa încât se poate lansa în cariera de grafician ilustrator. Se mută în Budapesta unde, în scurt timp, ajunge un nume cunoscut şi respectat printre plasticienii din oraş şi Viena. Este angajat ca profesor suplinitor la catedra de desen al unei şcoli iar ulterior, după ce-şi ia examenele aferente, este numit profesor de desen la gimnaziul de stat din Munkacevo unde va lucra până în anul 1892 când iese definitiv la pensie. Pe lângă cariera de grafician ilustrator, Zahorai János s-a remarcat ca portretist: printre cele mai cunoscute lucrări sunt cele ale prefecţilor şi guvernatorilor din clădirea primăriei din Beregovo, portretele regelui şi familiei acestuia, ale lui Deák Ferenc, Széchenyi, II. Rákóczi Ferenc, Kossuth Lajos precum şi cele ale episcopilor de Satu Mare şi Ungvar.

Országh Antal (Sighet, 1818 – Budapesta, 6 aprilie 1878), grafician, pictor, traducător, scriitor, fotograf, inventatorul fotografiei lucioase, aşa numite „de porţelan”. Participant al Revoluţiei din 1848, fuge în Italia unde devine ofiţer al legiunii din Veneţia: pleacă şi de aici la Constantinopol unde se ocupă cu fotografia şi lucrează ca interpret. În anul 1853 se mută la Paris unde devine cunoscut ca grafician şi pictor, dar mai ales fotograf. După inventarea fotografiei „de porţelan” pe care o brevetează în 1856, deschide un atelier în apropierea teatrului Odeon. Succesul fotografiilor „de porţelan” a fost de scurtă durată din cauză că ele nu erau rezistente în timp. În anul 1862 este amnistiat şi se întoarce la Pesta unde deschide un atelier foto pe strada Kerepesi, dar nu are succesul scontat: firma dă faliment şi este nevoit să lucreze ca mic funcţionar la Ministerul Comerţului. S-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. În urma lui au rămas o serie de articole şi traduceri, precum şi o monografie a Maramureşului.

Lonkai Antal (Bocicoi, 12 septembrie 1827 – Balatonfüred, 29 august 1888). După terminarea studiilor gimnaziale la Sighet, Satu Mare şi Budapesta, se angajează ca profesor-preot novice la Nagybecskerek, Ungaria. În timpul Revoluţiei se înrolează în regimentul condus de Perczel Mór. După 1849 este urmărit de armata imperială aşa că se retrage din viaţa publică şi se dedică studiului istoriei, literaturii şi pedagogiei, perioadă în care devine cunoscut ca jurnalist: scrie la ziarele “Pesti Napló” şi “Új Magyar Múzeum”. Traduce zece volume din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr şi o mare parte din opera lui Demostene. La 1 mai 1856 fondează revista „Pagini didactice” (Tanodai Lapok) care va apărea pînă la 30 iunie 1871. În paralel, publică cotidianul politic catolic „Martorul vremurilor” („Idők Tanuja”). Opera lui cuprinde o serie de lucrări de valoare din domeniul istoriei, literaturii şi pedagogiei. Papa de la Roma l-a ridicat la rangul de Cavaler al ordinului Sf. Grigore şi comendator al Ordinului Sf. Silvestru, şi i-a oferit diploma de Cavler al Pintenului de Aur.

Ioan J. Popescu

Porţile Şcolii Superioare de Fete au fost deschise în anul 1861, un important rol în realizarea acestui proiect avându-l Leövey Klára, care considera că educaţia fetelor este un scop nobil.

Din nefericire, în luna noiembrie a aceluiaşi an, şcoala este închisă, respectându-se ordinele venite de sus.
Redeschiderea a avut loc în noiembrie 1870, la intervenţia prefectului Iosif Man de Şieu şi a soţiei acestuia, baroana Sztoika Mária, sub titulatura de “Şcoala Superioară de Fete Elisabeta”. Scopul era educarea tinerelor fete, fără a ţine cont de religie şi apartenenţa socială. Şcoala avea cinci clase, dar după 1877, la ordinul ministrului învăţământului şi cultelor, Trefort Ágoston, şcoala se organizează în patru clase superioare şi două pregătitoare, astfel îmbunătaţindu-se calitatea educaţiei oferită în cadrul instituţiei.

Clădirea datează din secolul al XVII-lea, încă din timpul contelui Bethlen István, fiind construită în stil baroc. Înainte de transformarea în şcoală, a fost sediul Administraţiei Zootehnice a Comitatului Maramureş. De-a lungul secolelor au loc modificări succesive ale clădirii, fiind remodelată în stil neoclasic, ca mai târziu, în jurul anului 1901 să primească o înfăţişare art nouveau.

Deasupra intrării principale se putea observa stema ţării, înconjurată de lauri şi anul reconstrucţiei (1901), alături de inscripţia: “Şcoala regală maghiară Superioară de Fete”.

În perioada interbelică ea a fost redenumită Liceul de fete “Domniţa Ileana”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește Liceul Pedagogic Ucrainean „Taras Șevcenko”