Mereu visăm să zburăm pe cele mai înalte culmi ale vieții, însă niciodată nu ne gândim că de acolo putem să cădem cel mai rău.

Adolescența ne oferă de cele mai multe ori posibilitatea de a ateriza pe aceste culmi, fără a ne avertiza în legătură cu riscurile de avalanșă la care suntem expuși. Una dintre aceste culmi ale adolescenței este DRAGOSTEA, ea fiind ca și un război ușor de provocat dar foarte greu de oprit. Deseori aceasta plutește în aer, iar noi, ca pe un fum de țigară, o tragem în piept lejer, până în momentul în care simțim că ne face rău iar apoi, cu aceeași lejeritate, o dăm afară, rămânând mai mereu cu răni interioare.

Dragostea reprezintă un război între sentimente și libertate. Odată ce acest sentiment reușește să pună stăpânire, noi devenim niște adolescenți inconștienți și naivi, fără a cunoaște și realiza riscurile la care ne putem expune, care ne pot provoca o diversitate de stări negative, ne pot limita fericirea și, în cel mai rău caz, libertatea.

Acest dar îl primim de la viață iar noi suntem cei care hotărâm cât timp poate avea domiciliu în viața noastră. Doar în momentul în care ajungem să cădem în întuneric realizăm adevărata valoare a luminii, până atunci nu reușim să o prețuim și, cel mai important lucru, să o păstrăm, ci ne aventurăm de pe o culme pe alta, fără a avea acea frică de a aluneca și de a cădea în gaura neagră a nefericirii, de unde puțini dintre noi reușim să ieșim teferi. Însă, un lucru este cert: orice început are și un sfârșit și, oricât de întuneric ar fi, mereu o să existe o rază de lumină care să ne ducă la ieșire din această gaură neagră a întunericului.

De îndată ce zarurile au fost aruncate iar cărțile au fost împărțite, nu ne rămâne decât să ne așezăm la masă și să jucăm în partida în care am fost meniți să intrăm sau poate pe care noi, naivi și iresponsabili, am ales-o.

Bogdan GODJA

1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021

Adolf Hitler scria în cartea sa autobiografică, Mein Kampf, că, dacă vrei să rămâi la conducere, trebuie să menții țara în frică. Societatea ne condiționează. Ne pierdem principiile și ni se schimbă valorile. Societatea e la fel ca o închisoare, ne oferă „condiții rezonabile și siguranță”. În momentul în care dispar certitudinile pe care le-am primit, apare frica. Frica ne limitează la un mediu cunoscut, ne limitează orizonturile gândirii.

Suntem dezbinați și dresați încă din școala primară să fim concentrați numai pe ce ne separă. Se cultivă în noi sentimentul de mândrie, dacă rodim trufie, culegem robie. Suntem înconjurați de influențe, iar așteptările pe care le avem acoperă realitatea. Așa ajungem în închisoarea condiției umane unde uităm să fim umani. Ajungem în condiția tragică a omului strivit de frică și neliniște.

Sistemul nu o să se schimbe dacă nu ne schimbăm noi. Noi suntem cauza, iar viața noastră este efectul. Cea mai mare frică din lume este frica de părerea celorlalți. Dacă ne limităm la ceea ce spun cei din jur o să rămânem blocați la un anumit nivel. Trăim în turmă și ne etichetăm reciproc. Preferăm să generalizăm în privința oamenilor și căutăm mizeria fiecărui suflet chinuit.

Am creat o imagine – definiție pentru ceea ce înseamnă „frumos” și pentru ceea ce înseamnă „urât”. De ce să ne limităm la așa ceva? Dacă nu atingem un anumit ideal, apare frustrarea. Am ajuns să călcăm pe cadavre pentru a obține ceea ce ne dorim, de-aici și dezbinarea. Suntem inconștienți de forța pe care o avem dacă suntem uniți. Dacă am fi uniți prin conștiința colectivă majoritatea falselor valori ar fi nule, fiind fictive.

Doar în momentul în care exteriorul nu mai are efect asupra stării noastre am învins sistemul. Realizează că orice te afectează, orice supărare, orice frică constituie un potențial de evoluție. Dacă, în ciuda fricii, îți asumi riscul, înseamnă că ai curaj.

Când ai ieșit din sistem ai devenit un neadaptat, dar ești liber. Când sufletul tău se eliberează de condiționări, în tine se dezvoltă un soi de bunătate. N-ai cum să mai urăști oamenii, pentru că în tine se află doar iubire. Din clipa în care știi că ești absolut liber să fii tu însuți, viața începe să aibă o calitate dinamică.

Frica încătușează, libertatea dă aripi!

Mădălina Danci,
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”

• Oare viața este o chestiune de alegere? Sau mai degrabă vorbim despre responsabilitate, despre unica ocazie de a pune în valoare un dar de neprețuit, într-un timp limitat. Dacă chiar stă în puterea noastră să decidem ce tăiem sau ce alegem să risipim din viața pe care o avem, cu siguranță vor fi costuri, vor fi consecințe. Ce înseamnă libertate și până unde o putem înțelege? Sunt doar câteva întrebări în jurul cărora merită să ne oprim.

Zilele trecute a avut loc un marș de sensibilizare privind avortul și implicațiile, respectiv consecințele morale (și nu numai) ale acestuia, o inițiativă desfășurată în mai multe orașe din România, printre care și în Sighetu Marmației, sub genericul „Marș pentru viață”.

Evident că pe internet, n-au întârziat să apară și reacții negative din partea unor “feministe” (așa se consideră ele), de genu’: „e corpul meu, decizia mea” (au fost și remarci/atitudini/comportamente urâte pe care nu le voi înșira aici, fiindcă pur și simplu nu merită).

Și acum urmează realitatea cutermurătoare, bazată doar pe statistici, lăsând de-o parte alte interpretări: între anii 1958-2008 au fost înregistrate aproximativ 22 de milioane de avorturi numai în România, un număr înfricoșător, care depășește populația țării la ora actuală. Și acestea sunt doar cifre, dar oare dincolo de aceste cifre, de statistici, câte vieți au fost oprite, câte destine? Oare ne putem imagina o lume care ar fi fost posibilă? O Românie, mai bogată, cu 22 de milioane de suflete.

Să presupunem că poți să faci ce vrei cu corpul tău, dar oare corpul care se formează în corpul tău, a cărui concepție n-a depins decât de tine, o ființă rațională cu dreptul de alegeri, are ceva de spus? Nu. Fiindcă nu poate. Fiindcă nu are cum. Fiindcă nu se poate apăra. Să lovești o ființă lipsită de apărare este cel mai înjositor lucru cu putință.

Cred că merită să medităm la faptul că înainte să fim cine suntem, am fost și noi cândva o fărâmă de viață, ceva minuscul și de necurpins și totuși am trecut prin acele stadii de dezvoltare, dar nu prin meritul nostru, fiindcă am fost mult prea vulnerabili.

Să fii în stare să ucizi cea mai vulnerabilă ființă care se creează prin și în tine, înseamnă să-ți limitezi propria libertate. Copilul care se va naște din tine (nu doar mamele sunt responsabile ci și tații, în egală măsură) reprezintă prelungirea propriei tale vieți, a propriei tale existențe.

Din păcate am văzut multe afirmații de genul: “dreptul la avort înseamnă libertate” (cele mai multe afirmații de acest tip erau susținute chiar de femei), dar oare nu ar fi invers, dreptul la avort să însemne de fapt opusul libertății? Sau înseamnă doar nefericita libertate de a îngropa o poveste vie chiar înainte de a fi spusă…

Antonia Luiza Dubovici