Alte timpuri și o primă iubire (autor, Gabriela Mariana Cosovan)

Gabriela Cosovan

Era acum mulți ani, prin 1982. Aveam vreo 15 ani. Era prima zi de liceu, colegi noi. Privirile noastre s-au întâlnit pentru câteva secunde și asta m-a derutat. Nu înțelegeam ce se petrece cu mine. Nu am mai simțit niciodată așa ceva. Parcă îmi doream să fug dar, în același timp să rămân acolo, încremenită în ochii lui. Îmi vorbea… dar oare ce spunea? Ceva îmi învârtea stomacul, era ca un uragan care îmi dădea amețeli și în creierul meu era un zgomot asurzitor. Zilele treceau în același fel. Eram epuizată de adâncimea ochilor lui; mi se părea că, în tot acest timp, am înotat nonstop în două mări cu irizări căprui.

– Vreau să te rog ceva… restul cuvintelor s-au pierdut undeva, în nedumerirea mea. Se uita ciudat la mine, nu prea știa ce să înțeleagă… Nu era singurul… nici eu nu știam.
– Mă auzi? Aș vrea să vii cu mine la film.

La film? Oare ce însemna asta? Nu am mai fost cu niciun băiat la film. Și brusc, am realizat că până atunci fusesem cea mai sălbatică fată și că el a fost primul băiat care a avut curajul să mă invite undeva. Mă uitam la fel de pierdută la el și nu puteam să scot un sunet. Ce să-i răspund? Îmi doream mult să merg cu el la film, dar asta însemna să fim numai noi doi? Ce puteam să-i spun? Cum trebuia să mă port?

– Ce spui? Mergem mai mulți din clasă.

Uhhhh… simțeam că toate gândurile mele se revărsau printr-un tunel invizibil în mintea lui. De câte ori deschideam gura să spun ceva, mi-o lua înainte. Îmi răspundea la întrebări pe care nici nu apucasem să i le pun. Eram uluită, dar și foarte speriată. Oare de acum înainte, va ști tot ce gândesc? Ce simt? Cum reușește să-mi cunoască nedumeririle? Brusc mi-am dat seama că știe ce se întâmplă cu mine, știe mai bine decât mine, chiar. Ce rost mai are să mă ascund? Așa că…

– Da… cred că da… am răspuns abia șoptit, însă convinsă că el cunoștea dinainte răspunsul.
Da?… sau crezi că da? Zâmbea. Avea un zâmbet ușor arogant.

Simțeam cum în mine crește ceva și inima mea primea cu bucurie acest cal troian pe care mi-l aducea în dar, el .

Chiar dacă era septembrie, soarele încă avea putere asupra pământului… sau poate mi se părea mie? Ne-am întâlnit în fața cinematografului. Luase deja biletele. Ochii lui mă scanau. Parcă îi simțeam privirea până în adâncul cel mai adânc. M-a prins de mână și atunci m-am trezit ca dintr-un vis. Mi-am retras imediat mâna. V-am spus deja că nu eram obișnuită cu astfel de gesturi. Nu mă vedeam de mână cu un băiat… nu aveam niciun fel de experiență pentru că până atunci am fugit de astfel de experiențe. Și, spre surprinderea mea, s-a uitat la mine cu înțelegere și mi-a spus: Hai să intrăm! Începe filmul imediat.

Au trecut vreo trei luni, cred, la fel de nevinovate ca această primă ieșire la cinematograf. Între timp, în stomacul meu se înmulțeau fluturii, de nu mai încăpeau; se izbeau de pereții acestuia și se încurcau între organele interne. Mă simțeam rău și totuși era ceva care îmi plăcea. Nu știam nimic despre o relație. Nu aveam de unde să îmi iau aceste informații. Nu exista internet ca și acum. Aveam vreo două colege care au avut „prieten” , așa se spunea pe vremea aia… acuma expresia corectă este „iubit”. Dar nu mă grăbeam să le povestesc prin ce treceam, de frică să nu râdă de mine. Mă chinuiam zi de zi să-mi înving emoțiile, emoții care reușeau să mă împingă într-o zonă încă neexplorată de mine. El avea oarecare siguranță, în orice caz, mai multă decât mine. Și avea o răbdare care m-a motivat să pășesc ușor în acest tărâm al relațiilor.

Ieșeam din ce în ce mai des: la plimbare, la filme, cu colegii sau singuri. Eram aproape unul de celălalt și totuși nu îl lăsam încă să mă țină de mână. Pe vremea aia la liceu erau perioade în care se făcea practică, conform cu profilul clasei în care erai elev. Așa că noi făceam practica în atelierele de mecanică ale liceului. Țin minte că într-o zi, una dintre colege a adus o revistă cu rochii de mirese la practică. Atunci nu se găseau astfel de reviste decât cu foarte mare greutate, aduse din afara țării; așa că, nu aveai ocazia să le răsfoiești dacă nu te lovea, cumva, vreun noroc. Mă uitam la rochiile alea superbe, când s-a apropiat el de mine. Fără să stau să mă gândesc, i-am adresat întrebarea: Cu care rochie ți-ar plăcea să fiu îmbrăcată la nunta noastră ? S-a blocat. Bineînțeles că eu, atunci, nu realizam asta. Aveam impresia că el mi-e destinat și că povestea noastră se va sfârși cu happy end: și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe. Nu vedeam paradoxul situației. În mintea mea, dacă el dorea să mă țină de mână, însemna mă iubește și atunci, automat, ne vom căsători. Trăiam într-o bulă formată din toate poveștile siropoase citite până la vremea aceea. Nici măcar nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă m-aș putea vedea o viață întreagă cu și lângă el. Aflată sub imperiul emoțiilor, eram controlată de sistemul limbic. Memoria mea funcțională era blocată și nici măcar nu realizam asta. M-a privit zâmbind… (oare ce gândea?). Și mi-a arătat una dintre zecile de rochii pe care i le așezasem în fața ochilor. Mâna mea o cuprinse pe a lui pentru prima dată.

Gabriela Mariana Cosovan

Foto: Cristian Laubach




Generația de la care se așteaptă schimbarea s-a confruntat cu… „maturitatea” (autor, Aurelia Dragoș)

În fiecare an retrăiesc emoția absolvirii liceului. Consider că perioada anilor de liceu este cea mai frumoasă în viața unui tânăr/tinere. Cu bune, cu rele, cu suișuri și coborâșuri, prietenii legate poate pentru toată viața.

Și apoi vine examenul de maturitate. Emoții, contestații… rezultate finale. Lacrimi, zâmbete misterioase, îmbrățișări și apoi, mai departe, studenția.

Să ai 18-19 ani, să fi luat Bacul, ai lumea la picioare și în față, un palat cu sute de uși tainice… Cheia de intrare este la tine, trebuie doar să știi pe care să o alegi pentru a-ți realiza idealul.

Succes în viață tinerilor absolvenți, promoția 2016/2017!

Aurelia Dragoș

sursă foto: Peter Lengyel