Un tablou de absolvire de acum 70 de ani – o filă din istoria învățământului maramureșean (autor, I. Ardeleanu)

Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet a luat ființă în toamna anului 1919. Întâiul său director a fost Cornel Sânjoanu, profesor de limba română, venit aici (se pare) de la Școala normală din Caransebeș și rămas până în toamna anului 1940, când a fost expulzat de administrația maghiară venită în urma dictatului.

Între 1940 – 1944 liceul a fost desființat, iar elevele care știau limba maghiară din familie au continuat școala în această limbă.

În toamna anului 1945 liceul românesc și-a reluat activitatea sub conducerea directoarei, prof. Dr. Irina Berinde, întâia profesoară din Maramureș cu doctorat în matematică.

În 1948 liceul a dat prima promoție de după război. Așa se explică faptul că pe tablou sunt 9 absolvente și 14 cadre didactice.

Respectiva promoție a fost și ultima. În urma reformei învățământului din acel an, liceul sighetean de fete a dispărut prin comasare.

Din rândurile de sus ale tabloului ne privesc chipurile unor dascăli deosebiți pe care cei mai vârstnici dintre contemporani au avut privilegiul să-i cunoască. Menționăm doar doi dintre ei: profesorul Ion Bilțiu-Dăncuș, un bărbat care a marcat istoria Maramureșului anilor 1918-1950, aflat spre sfârșitul carierei și profesorul Eracle Titircă, aflat la începutul carierei, un dacăl de o excepțională calitate, un intelectual cu o hotărâtoare influență asupra celor care au știut să-i stea în preajmă și să beneficieze de calitățile sale, prin anii 1950-60-70, când puțini dintre dascălii noștri întruneau aceste calități.

Mai menționăm faptul că fondul tabloului a fost realizat de pictorul Gheorghe Codrea, maramureșeanul nostru stabilit la Cluj, care era atunci elev în ultima clasă la Liceul „Dragoș Vodă”, dar și faptul că fotografia acestui tablou aparține profesorului Ioan (Nelu) Bilașcu, de la Liceul forestier, a cărui mamă (Țiplea Margareta, sora profesorului Alexandru Țiplea) se află în rândul de jos (prima din stânga).

Din câte știm, dintre elevele de atunci se mai află printre noi Doamna profesoară Viorica Oros (Diaconescu Viorica pe tablou) căreia îi dorim multă sănătate.

Ion Ardeleanu




Ziua abdicării regelui Mihai, la Sighet (autor, prof. Aurelia Vișovan)

…30 decembrie 1947… aveam 14 ani, eram elevă la Liceul de fete “Domnița Ileana “ din Sighet (în clădirea actualului liceu ucrainean).

Ieșisem în oraș la niște cumpărături și ajunsă în fața cinematografului, văd cum lumea se oprește din mers și aud zgomotul puternic al unui difuzor montat la balconul cinematografului, care anunța “un comunicat de mare importanță”. M-am oprit și eu, în jurul meu lume de toate categoriile, tineri și bătrâni, orășeni și țărani… Vocea de la difuzor declamă : “Regele Mihai a abdicat! S-a proclamat Republica Populară Română!” Urmau niște fraze propagandistice din care am reținut doar “cel mai mare exploatator al țării”… apoi n-am mai receptat nimic. Eram total derutată, nu înțelegeam nimic… pe fețele tuturor celor din jur se citea consternarea și mâhnirea… n-am văzut pe nimeni bucuros.

Am ajuns acasă, părinții mei erau foarte îngrijorați… tata a zis doar atât: ”era de așteptat”. Eu eram prea mică și lipsită de viziune… am înțeles mai târziu că după falsificarea alegerilor din ’46 și arestarea lui Iuliu Maniu și a altor importanți lideri politici democratici abolirea monarhiei era ultimul pas al ocupantului sovietic pentru lichidarea suveranității României și instaurarea deplină a regimului comunist. În anul următor avea să fie arestat și tatăl meu…

Generația noastră a ținut foarte mult la regele Mihai. Îi admiram ținuta maiestuoasă din tablourile ce erau în toate sălile de clasă și în fotografiile de la începutul manualelor școlare. Nu ne puteam închipui țara fără rege. Iar pentru noi, cei ce am cunoscut și experiența amară a refugiului între 1940 și 1944  (când Ardealul de nord fusese sub ocupație maghiară) atașamentul față de regele nostru era și mai mare. Unde vedeam chipul regelui Mihai știam că suntem în România…

Prof. Aurelia Vișovan

sursă foto: Brada Oanță




Sighet- Şcoala Superioară de Fete

Porţile Şcolii Superioare de Fete au fost deschise în anul 1861, un important rol în realizarea acestui proiect avându-l Leövey Klára, care considera că educaţia fetelor este un scop nobil.

Din nefericire, în luna noiembrie a aceluiaşi an, şcoala este închisă, respectându-se ordinele venite de sus.
Redeschiderea a avut loc în noiembrie 1870, la intervenţia prefectului Iosif Man de Şieu şi a soţiei acestuia, baroana Sztoika Mária, sub titulatura de “Şcoala Superioară de Fete Elisabeta”. Scopul era educarea tinerelor fete, fără a ţine cont de religie şi apartenenţa socială. Şcoala avea cinci clase, dar după 1877, la ordinul ministrului învăţământului şi cultelor, Trefort Ágoston, şcoala se organizează în patru clase superioare şi două pregătitoare, astfel îmbunătaţindu-se calitatea educaţiei oferită în cadrul instituţiei.

Clădirea datează din secolul al XVII-lea, încă din timpul contelui Bethlen István, fiind construită în stil baroc. Înainte de transformarea în şcoală, a fost sediul Administraţiei Zootehnice a Comitatului Maramureş. De-a lungul secolelor au loc modificări succesive ale clădirii, fiind remodelată în stil neoclasic, ca mai târziu, în jurul anului 1901 să primească o înfăţişare art nouveau.

Deasupra intrării principale se putea observa stema ţării, înconjurată de lauri şi anul reconstrucţiei (1901), alături de inscripţia: “Şcoala regală maghiară Superioară de Fete”.

În perioada interbelică ea a fost redenumită Liceul de fete “Domniţa Ileana”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește Liceul Pedagogic Ucrainean „Taras Șevcenko”