Parfum de liliac (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Unde este oare lacul albastru a cărui prezență ne însenina zilele copilăriei? Ți-amintești? De pe vremea în care ne jucam cu viața și ne credeam invincibili în „războaiele” pe care le purtam, la mal, cu flori și bețe pe post de arme? Acum este acaparat de ceață, culori reci și o umbră de sobrietate. Mă aștepți ca pe atunci, însă fără zâmbetul pe care îl știam prea bine. Îmi faci semn să mă apropii și să mă așez. Îmi oferi o ceașcă de ceai și ne pierdem câteva momente în tăcere. Gustul ceaiului amar al zilei de azi, il indulcesc cu speranța zilei de mâine.

Știam! Știam ce urma să-mi spui, știam că o să mă doară dar nu am fugit. Cu glasul tremurând mă întrebi: „de ce am ajuns așa? Unde au dispărut sufletele copiilor de ieri?”. Mi-ai spus că singurul lucru care mi-a rămas de atunci e inconfundabilul meu parfum, cu care și acum inund momentele pe care nu vreau să le uit.

Gândurile mă îndeamnă să țip: „Mi-e dor!”, mi-e dor de mine, de ce eram, de ce aveam. Deși cuvintele au ieșit în șoaptă, le-ai auzit, totuși, nu ai spus nimic. Oprim timpul cu o privire. Ne uităm ochi în ochi, suflet în suflet, de parcă am fi aceași persoană. Poate e adevărat… Nu se poate! Suntem simultan definiția perfectă și corectă a asemânării și a diferitului, sau cel puțin așa pare. E frumoasă nebunia noastră! Mi-ai zis că trebuie să aleg, să rămân pe veci aici, sau să plec departe către lumina spre care am pornit cândva împreună, încă de când am plantat primii arbuști de liliac, pentru ca să îți aducă aminte de mine atunci când voi pleca.

Știu că nu mai trebuie să stau, dar ceva încă mă ține legată de acest loc, de acest moment. Îmi doresc enorm să îmi spui ce să fac, astfel mi-ar fi mult mai ușor, însă tu taci deși ochii tăi îmi vorbesc. Cât să ne mai mințim? Suntem una și aceeași persoană sau am fost până când… Până când lumina mi-a făcut o invitație la veșnicie, arătându-mi că mi-e scris altceva. Mă uit la mine, la noi, pentru ultima oară. Pe tine te las aici, să ai grijă în continuare de acest loc al sufletului nostru.

Plec acum, iau cu mine doar ceașca cu ultimele picături de ceai, lăsând în urmă parfumul de liliac al zilelor trecute.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

 




Străini în oglindă (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Azi nu am să vorbesc despre mine ci despre tine, străine. Stai de câteva minute bune în fața unei oglinzi. Mare, gri, rece, îți arată realitatea fizică, însă ceea ce vezi tu depășește acest hotar, e ceva mult mai adânc.

Ciudat, nu? La prima vedere, același om de ieri, totuși, nu te recunoști. Ți-ai pierdut demult acea abilitate, ori poate chiar ești altcineva de fiecare dată.

Când renunți în totalitate la măștile pe care le expui mereu, acum din pură obișnuință, ajungi în fața celui mai aspru judecător, propria ta persoană, ființa aceea care încă stă cu ochii ațintiți în imaginea oglinzii.

Frica ta, pe care o credeai a fi cauza oamenilor, a timpului, sau a obstacolelor întâlnite în goana ta spre fericire, a crescut în fiecare zi. Acum ești înconjurat de un scut, în a cărei protecție îți pierzi încrederea încet. Ți-ai descoperit sursa fricii dar nu o accepți. Încă speri să nu fii tu cel de care ai încercat de atâta amar de timp să te ferești.

Minutele trec, ești încă blocat în același loc. Începi să vezi imagini din trecut, imagini în care te regăsești de fiecare dată sub aceeași formă dar totuși cu spiritele unor străini trecători, aflați în continuă schimbare, în orice caz, nu reușești să îți găsești propria definiție, oricât ai incerca. Nu știi încă dacă mintea e cea care încearcă să-ți demonstreze ceva sau oglinda asta ciudată chiar are puteri magice. Ai pleca dar ești mult prea captivat de ce se întâmplă, deși nu înțelegi exact ce.

Te deștepți spontan atunci când cineva bate la ușă, deschizi încet. E viața. Te-a luat de mână, m-ai salutat scurt și ai plecat. Speranța mea este că va veni un moment în care nu vei mai trăi pentru alții , renunțând astfel mai des la măștile sociale. Te rog să accepți în egală măsură binele și răul, să strângi tare în brațe prezentul și să nu mă uiți. Dacă vreodată vei vrea să te întorci, voi fi tot aici… așteptându-mi în liniște rândul la reflexie.

Drum bun, străine!

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

foto: Diana Nadir Ștefănescu




Călătorie (autor, Diana Nadir Ștefănescu)

Diana Nadir Ștefănescu

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”

Cluj-Napoca




Sighet – Toți premiații au fost magnifici! (autor, Marin Slujeru)

Fără trailala şi şailailai, deci fără notabilităţile urbei şi presa conexă, a avut loc azi, 19 Mai 2018, Festivitatea de premiere şi Gala premiaţilor „Concursului Internaţional de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale” (ediția a XXVI-a), găzduit de Școala de Muzică și Arte Plastice „George Enescu”.

Laureata supremă a fost percuţionista Petean-Pavel Maria Isabel, cl. a VIII-a, Liceul „Sigismund Toduţa”, Cluj, o provocatoare şi dresoare de ritmuri şi intensităţi, care a fost greu de prins într-o poză, atâta-i de …mişcătoare, de pasională. Premiul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Fundaţia „Sigismund Toduţa”, a revenit violonistului Serghei ‎Siedzenia din Serbia, un copil mare artist în devenire, supersensibil. Ci, Magna cum Laude acordat din inima mea a mers către pianista Elisabeta Nagy de la Liceul „Sigismund Toduţa”, o altă neînfricată care a deschis cutia fermecată cu sunete şi sălbăticiuni, strunindu-le autoritar… Toţi premiaţii au fost, desigur, magnifici.

Pe lângă chipul laureaţilor, postez aici câteva din desenele trimise la Concursul de arte plastice, în care nu au apucat să intervină unii… Concursul se reia în 2019. Până atunci, deviza este „Studiu la instrument!” (prof. Nicolae Paraschiv)

Marin SLUJERU




Concertul a trecut, dar doamna Monica Chifor rămâne cu noi… (autor, Marius Vișovan)

Suntem cu toții (cei care am fost acolo… dar și cei conectați spiritual de la distanță) sub impactul atmosferei emoționante a concertului de miercuri, 28 februarie, închinat memoriei doamnei profesoare Monica Chifor (atmosferă redată admirabil în articolul Roxanei Pontoș). A fost un eveniment memorabil pentru orașul nostru, un act de cultură, o dovadă de dragoste, o afirmare a spiritului sighetean. Prezența publicului a fost impresionantă fiind reprezentate toate vârstele, etniile, confesiunile, (eventual) orientările politice, toată bogăția diversității umane a orașului nostru (dar și persoane din Vadu Izei, Sarasău, Giulești etc) coagulată de dragostea pentru muzică și respectul pentru minunata noastră profesoară, colegă, prietenă, concitadină.

Concertul a trecut, publicul s-a împrăștiat, interpreții se întorc la studii sau pe scenele Europei, orașul își reia ritmul cotidian, în bună măsura cenușiu… dar amintirea vie a doamnei Monica rămâne cu noi și în noi.

Deși nu sunt (nici pe departe) cel mai îndreptățit să vorbesc despre dânsa, simt nevoia să exprim câteva gânduri subiective (dar poate unele vor fi și de folos cititorilor care ar dori s-o cunoască mai bine). În primul rând, trebuie să spun că eu o cunosc de mult, să tot fie 40 de ani…. Eram elev al Școlii de Muzică, prin clasa a V-a cred… când am auzit prima dată de numele dânsei, ca fiind profesoara de pian a unor colegi de-ai mei. Dar atât, eu fiind la vioară, elevul domnului profesor Paraschiv timp de opt ani.

Aveam să o cunosc mai bine în anii ’80 când familia Chifor a ajuns vecină de bloc cu unchiul meu, Alexandru Chindriș (fratele mamei mele, cunoscut în oraș având funcții de conducere la mai multe întreprinderi timp de peste două decenii). Acolo, la masa unchiului meu am purtat primele discuții personale cu distinșii soți Chifor pe teme atât muzicale și medicale, cât și generale. De fapt, dânșii vorbeau mai mult cu părinții mei… dar eram și eu de față. Pe măsură ce și statutul meu evolua, de la elev la student apoi profesor de matematică, și implicarea mea în discuții creștea. Din păcate, starea de sănătate a unchiului meu s-a agravat și a plecat dintre noi în decembrie 1995 la doar 56 de ani (după ce doctorul Chifor îl salvase in extremis de câteva ori).

O nouă linie de colaborare cu doamna Chifor a apărut după Revoluție când Biserica Greco Catolică renăscută la Sighet și-a organizat corul, doamna Monica fiind alături de profesoara Rodica Gheorghiu piesele principale ale unui minunat “mecanism” care are deja aproape 3 decenii de frumoase realizări îmbinând armonios profesionalismul muzical cu un fior hieratic emoționant (trebuie menționat că în perioada liturghiei la Casa de Cultură a mai funcționat și un alt cor greco-catolic condus de regretatul profesor Teodor Borca). Din acest cor al doamnelor Rodica și Monica am făcut parte și eu cu soția mea în perioada 1991-1994 (după hirotonire și numirea la Șugău nu am mai putut participa la liturghiile din Sighet). Avem amintiri foarte frumoase de atunci.

Dar, de departe momentul cel mai important care ne-a apropiat decisiv și definitiv de familia Chifor, a fost când fiica mea Aurelia (Reluța) în vârstă de 5 ani a început să studieze pianul la Școala de Muzică. Cu o intuiție specifică marilor mentori, doamna Chifor a observat repede la fetiță un talent deosebit și s-a înhămat alături de ea la o muncă imensă pe durata a șapte ani făcând-o să deprindă repede meșteșugul instrumentului la un nivel de perfecțiune mereu mai înalt. Și rezultatele n-au întârziat să apară – zeci de premii și distincții la concursuri interjudețene, naționale și internaționale care au făcut cinste școlii și Sighetului. Dar asta a presupus mii și mii de ore de pregătire (mult peste programul de la școală), drumuri și iar drumuri, vara și iarna, cu trenul sau cu mașina personală a familiei Chifor: București, Cluj, Bistrița, Piatra Neamț, Oradea, Nyiregyhaza (Ungaria) și iar de la început… Noi, părinții, eram liniștiți știind că fetița e cu “tanti Monica” , și cu acest nume a rămas în familia noastră mai ales că apoi au mai studiat cu dânsa și Cristina, Liviu și Aurel (n-au continuat pe linie muzicală, dar se mai așează din când în când la pian…).

Efortul doamnei profesoare din acei ani (timp, bani, oboseală…) în beneficiul direct al Aureliei nu poate fi recompensat în valori pământești ci doar prin rugăciune și un profund respect. Munca dânsei a fost pentru Aurelia treapta fundamentală a devenirii ca artist. Și tot dânsa a îndrumat-o spre următoarea treaptă – distinsa profesoară Gerda Türk de la Liceul de Muzică “Sigismund Toduță” din Cluj (plecată și dânsa dintre noi prematur în 2008). Reluța a fost preluată apoi de alți profesori renumiți, la Cluj și Viena, dar pe “tanti Monica” o căuta mereu când venea prin Sighet pentru a-i cere un sfat și a-i împărtăși bucuria performanțelor adunate în Europa și pe alte continente. Între timp, doamna Monica a mai “stors” din Sighet câteva mari talente (Cadmiel Boțac e exemplul cel mai bun, dar mai sunt și alții) făcând ca peste tot în țară la concursuri Sighetul să fie respectat și admirat. Succeselor de la pian li se adăugau mai mereu cele de la vioară ale elevilor profesorului Alexandru Gavaller, cu care doamna Monica făcea o echipă perfectă.

În ambianța caldă în care eram totdeauna primit în familia Chifor am aflat multe lucruri interesante: tatăl doamnei Monica a fost deținut politic în perioada comunistă, iar mama dânsei s-a născut în… SUA, familia s-a întors însă în Maramureș după câțiva ani (iată că acum fiul Bogdan “închide bucla” și locuiește în țara natală a bunicii…). În ce privește marile drame ale familiei mele în timpul comunismului, soții Chifor și-au exprimat constant un deosebit respect față de tatăl meu, Aurel Vișovan, pe care l-au cunoscut foarte bine. O altă temă frecventă a fost nașterea ultimului lor nepoțel, mult așteptat. Am fost fericit să fiu părtaș la marea bucurie a familiei Chifor, participând la botez la Cluj în iunie 2016.

Un subiect mereu prezent în discuțiile mele cu doamna Monica a fost situația Bisericii Greco – Catolice (în general, și a parohiei Sighet, în special) și importanța menținerii unei atmosfere deschise în spirit catolic, un element esențial fiind celebrarea liturghiei cu fața spre popor. Fiind un suflet care s-a dăruit Bisericii în mod constant (alături de soțul dânsei) în aceste trei decenii, doamna Monica era foarte preocupată de prezentul și viitorul comunității.

…După terminarea concertului de miercuri, am urcat câteva clipe în sala de pian a doamnei Monica. Aveam emoții, o lacrimă discretă mi s-a prelins la colțul ochilor. Nu-mi pot imagina locul acela făra dânsa… Sunt convins că Monica Chifor se odihnește în împărăția lui Dumnezeu și cântă în corul îngerilor. Dar pe pământ ce rămâne după dânsa? Rămâne iubirea pe care a oferit-o și care continuă să rodească. Și de fiecare dată când elevii ei (și elevii elevilor ei ) vor cânta la pian, ne va zâmbi de sus…

Preot prof. Marius Vișovan




Recital Internațional de Pian: Aurelia Vișovan (România) și Can Çakmur (Turcia)

Clubul Rotary Sighet vă invită, vineri, 24 martie 2017, de la ora 19.00, la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică, la Recitalul Internațional de Pian susținut de sigheteanca Aurelia Vișovan și Can Çakmur din Turcia.

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 27 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj Napoca.

Este absolventă a Conservatorului “Gheorghe Dima” din Cluj și din anul 2016 doctorand la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și -a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). A câștigat numeroase premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Zilele acestea se află la Ankara, unde susține o serie de concerte alături de pianistul turco – german Can Çakmur. Săptămâna viitoare (21 martie 2017) Aurelia Vișovan va susține un concert la Ateneul Român. Interpretează în special lucrări de Mozart și Chopin, dar și compoziții de autori ai secolului XX.

Prin familie, profesori, prieteni este legată sufletește de Sighet. Concertul de acasă, din Sighet, este un mesaj de respect și recunoștință pentru valorile comunității în care și-a descoperit pasiunea pentru muzică, pentru pian.

(Preț bilet: 10 lei; elevii și studenții au reducere – 5 lei. Biletele se găsesc la Școala de Muzică)

Echipa Salut, Sighet!