Profesorul universitar dr. Călin Grigore Radu MIRCEA s-a născut la 30 ianuarie 1965 la Şomcuta Mare, în familia Mircea Ioan – jurist (judecător, procuror, avocat) şi Mircea Aurelia – învăţătoare, ambii părinți în prezent pensionari.
A absolvit Şcoala generală nr. 3 din Sighet, între anii 1971-1979, după care urmează Liceul „Dragoş-Vodă” din Sighet, secţia matematică-fizică, în perioada 1979-1983. În continuare este admis la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Construcţii, secţia Construcţii Civile, Industriale şi Agricole (1984-1989).
După terminarea facultăţii a lucrat ca inginer stagiar la IACM Sfântu Gheorghe, între anii 1989-1991.
Începe cariera universitară şi este preparator la Facultatea de Construcţii, Catedra Construcţii de Beton Armat şi Construcţii Metalice – Colectivul Construcţii de Beton Armat în perioada 1991-1993, între 1993-1998, asistent, din 1998 până în 2000 are funcţia de şef de lucrări, apoi între 2000-2004, conferenţiar, iar în 2004 devine profesor universitar.
Între anii 2002-2009 deţine funcţia de Director ştiinţific (prin cumul) la Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor (INCERC) – filiala Cluj-Napoca.
Bogata sa activitatea de cercetare s-a desfăşurat în următoarele domenii: ingineria structurală şi a structurilor spaţiale, ingineria experimentală, modelare numerică şi calculul neliniar, sustenabilitatea betonului armat şi precomprimat, materiale de construcţii, evaluarea, monitorizarea şi reabilitarea construcţiilor, managementul şi tehnologia construcţiilor, unde a avut şi are contribuţii ştiinţifice remarcabile.
Contribuţia ştiinţifică s-a materializat în articole/ studii publicate în reviste de specialitate de circulaţie internaţională, cărţi şi reglementări tehnice publicate în calitate de autor, coautor sau editor; studii publicate în volumele unor manifestări ştiinţifice internaţionale. A publicat cărţi şi capitole în cărţi de specialitate: 5 cărţi, din care 2 autor capitole (1 şi în străinătate), 1 coautor, 1 autor unic şi 1 prim-autor.
Activitatea editorială include publicarea a 7 volume, din care 2 la o manifestare internaţională de prestigiu. A mai publicat un număr de 34 de lucrări în ţară, în „Acta Technica Napocensis”, „Revista Construcţiilor”, etc. şi 42 de lucrări (articole/ studii) în volumele unor manifestări ştiinţifice recunoscute din străinătate, dintre care 3 indexări ISI ca şi coautor, 10 indexări BDI ca prim autor: Londra-Anglia, Helsinki-Finlanda, Lisabona-Portugalia, Praga-Cehoslovacia, Moscova-Rusia, Varşovia-Polonia, Montpellier şi Saint-Malo-Franţa, Dubrovnik-Croaţia, Budapesta-Ungaria, Beijing şi Shanghai-China, Melbourne-Australia, Toronto-Canada, Acapulco-Mexic, Cape Town-Africa de Sud,etc. A participat la numeroase simpozioane naţionale organizate la Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, în cadrul cărora a prezentat lucrări de specialitate, cât şi la unele manifestări ştiinţifice în străinătate, de asemenea cu prezentări de lucrări.
Din scurta introducere care conține datele mai importante din biografia prof. univ. dr. Călin G.R. Mircea puteți sesiza – în mod evident – că intervievatul meu de azi are o remarcabilă carieră profesională, universitară, fiind o personalitate care evidențiază… „amprenta” sigheteană.
Așadar, abordarea mea din această discuție va porni din… Sighet!
Ion Mariș (I.M.): Stimate domnule profesor universitar Călin Mircea, care sunt primele amintiri care vă vin în minte atunci când vă gândiți la Sighetul copilăriei și adolescenței?
Călin Grigore Radu Mircea (C.G.R.M.): Deși m-am născut la Șomcuta Mare, copilăria și adolescența mea aparțin în întregime Sighetului. Acolo am deschis ochii asupra lumii, acolo m-am format ca om. Primele imagini care îmi vin în minte sunt de pe strada Mihai Eminescu, unde am copilărit: drumurile, de mână cu mama spre grădiniță, poate cele mai senine amintiri pe care le port cu mine. Apoi au urmat anii de la Școala Generală nr. 3 și orele de la Școala de Muzică, care mi-au deschis o fereastră spre frumos ce nu s-a mai închis niciodată.
Copilăria mea sigheteană a însemnat și sport: am jucat fotbal la echipa de pitici a Școlii Sportive, cu emoțiile și bucuriile pe care doar un copil care intră pe teren le poate înțelege. Mai târziu, la liceu, am purtat culorile echipei de baschet a Liceului „Dragoș-Vodă”. Sportul m-a învățat de mic lecții pe care aveam să le regăsesc mai târziu în viața profesională: spiritul de echipă, disciplina și perseverența.
Sighetul acelor ani era un oraș cu o atmosferă aparte: plimbările prin centru, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, duminicile și după-amiezile petrecute în Grădina Morii, locul acela binecuvântat de pe malul Izei, care, pentru noi, copiii, era o lume întreagă. Verile petrecute la râu, cu Solovanul veghind totul de sus. Copilăria avea, pe atunci, un gust de libertate pe care generațiile de azi cu greu și-l mai pot închipui: plecai de acasă dimineața și te întorceai seara, iar orașul întreg era terenul nostru de joacă.
Adolescența înseamnă, desigur, anii de matematică-fizică de la Liceul „Dragoș-Vodă”: rigoarea care ne-a disciplinat gândirea și prieteniile care au rezistat timpului. Acolo s-a pus, fără să-mi dau seama atunci, temelia carierei mele de inginer: respectul pentru lucrul bine făcut și bucuria de a înțelege cum funcționează lucrurile.
I.M.: Cum a influențat – dacă a influențat – perioada petrecută la Sighet alegerea drumului dumneavoastră profesional?
C.G.R.M.: A influențat-o decisiv, fără nicio îndoială. Drumul meu spre inginerie s-a conturat pe băncile școlilor sighetene, iar meritul aparține, în primul rând, dascălilor pe care i-am avut.
La Școala Generală nr. 3 am avut o situație aparte: mama, învățătoare chiar la această școală, mi-a fost aproape în fiecare zi a copilăriei mele școlare. Atât acasă, cât și la școală, am primit aceeași lecție despre dragostea de carte și munca temeinică. Învățătoarea mea, doamna Motrea, a fost cea care mi-a pus creionul în mână și mi-a modelat primii ani, iar la gimnaziu am avut șansa unor dascăli minunați, între care diriginta noastră, doamna Șleam, și doamna Nițescu, profesoară de limba română – oameni care nu ne-au predat doar o materie, ci ne modelau caracterul. Tot din acei ani îl păstrez în suflet pe profesorul de vioară Hunyadi, de la Școala de Muzică, cel care mi-a deschis urechea și sufletul spre armonie. Cine înțelege muzica descoperă, mai târziu, că și structurile bine gândite au armonia lor.
La Liceul „Dragoș-Vodă”, secția de matematică-fizică a fost o adevărată școală de rigoare, iar aici trebuie să-i numesc, cu recunoștință, pe profesorii de matematică Szöllössy și Berinde, precum și pe profesorul de fizică Boancă, dascăli care ne-au învățat frumusețea raționamentului exact și plăcerea problemei rezolvate, lucruri care m-au condus firesc spre Facultatea de Construcții din Cluj-Napoca. Și nu pot să nu-l amintesc pe profesorul și antrenorul nostru de baschet, Tony Fangli, un prieten drag și un om deosebit, care ne-a învățat că victoria se construiește prin muncă de echipă, lecție valabilă pe teren, pe șantier și în viață.
Nu pot încheia fără a aminti influența familiei: tatăl meu, jurist, m-a învățat ce înseamnă rigoarea argumentului și respectul pentru adevăr, iar mama, ca dascăl, mi-a insuflat răbdarea de a învăța temeinic. Într-un fel, cariera universitară pe care am îmbrățișat-o mai târziu împacă moștenirea amândurora: rigoarea și vocația de dascăl.
Aș spune că Sighetul mi-a dat temelia, iar în construcții temelia hotărăște tot ce se ridică deasupra ei. Tot ce a urmat, la Cluj și în cariera academică, s-a clădit pe ceea ce am primit acasă și în școlile acestui oraș.
I.M.: Ce loc ocupă astăzi Sighetu Marmației în viața dumneavoastră?
C.G.R.M.: Un loc pe care nu l-a putut lua nimic altceva. De peste patru decenii trăiesc la Cluj-Napoca, oraș căruia îi datorez cariera și care mi-a devenit a doua casă. Dar acasă, în sensul cel mai adânc al cuvântului, rămâne Sighetul. Există o vorbă potrivită aici: poți scoate omul din Maramureș, dar nu poți scoate Maramureșul din om.
Legătura mea cu orașul nu este doar una de amintire, ci una vie: părinții mei, nonagenari astăzi, locuiesc în continuare în Sighet, iar drumurile mele spre ei sunt dese și fiecare este, într-un fel, o întoarcere la mine însumi. Coborând spre oraș, simt, de fiecare dată, aceeași emoție ca în anii studenției, când veneam acasă în vacanțe. Faptul că pot să-mi îmbrățișez părinții în orașul în care m-au crescut este un dar pe care îl prețuiesc cu atât mai mult cu cât trec anii.
Cu meseria mea i-am fost de folos Sighetului mai puțin decât mi-aș fi dorit. Activitatea mea profesională s-a desfășurat, firesc, mai ales în alte zone ale țării. Totuși, am avut câteva lucrări de suflet aici: proiectul de reabilitare a trei clădiri ale Spitalului Municipal, de care mă leagă o satisfacție aparte, pentru că una este să consolidezi o clădire oarecare și alta este să știi că, în spatele zidurilor pe care le pui în siguranță, sunt îngrijiți oamenii orașului tău. De-a lungul anilor, am mai realizat și câteva lucrări pentru persoane și firme din oraș și din zona limitrofă. Puține, dar pe fiecare dintre ele am simțit-o ca pe un fel de a întoarce o parte din ceea ce am primit. Și mărturisesc aici, cu toată sinceritatea: dacă orașul va avea vreodată nevoie de priceperea mea, ușa mea va fi întotdeauna deschisă pentru Sighet.
Sighetul rămâne pentru mine punctul de reper: orașul cu care compar, fără să vreau, toate orașele prin care am umblat. Și am avut șansa să văd multe, de la Londra la Beijing, de la Toronto la Cape Town. Nicăieri nu am regăsit liniștea serilor din Grădina Morii sau malurile Izei. Sunt lucruri care nu se măsoară și nu se publică în reviste de specialitate, dar care te țin întreg.
I.M.: Când reveniți acasă, ce loc (cu excepția casei părintești) din Sighet simțiți că vă readuce instantaneu în anii tinereții?
C.G.R.M.: Grădina Morii. De fiecare dată. E de ajuns să trec podul și să aud susurul apei și am din nou zece ani. Acolo am învățat să merg pe bicicletă, acolo ne adunam, copiii, după orele de școală, iar acele după-amiezi nu costau nimic, dar ne dădeau totul. Mai târziu, în adolescență, tot acolo se plimbau visurile și primele emoții ale vârstei. Cred că fiecare sighetean are Grădina Morii lui; a mea este populată cu chipuri dragi, unele care nu mai sunt, și, de aceea, fiecare plimbare acolo este și o revedere.
Aș mai adăuga un loc, poate surprinzător: sala de sport a Liceului „Dragoș-Vodă”. Cine a jucat baschet într-o echipă de liceu știe că o sală de sport nu este doar o sală, ci locul unde ai învățat să pierzi, să câștigi și să te ridici. Când trec pe lângă liceu, parcă aud și acum mingea lovind podeaua.
I.M.: Dacă ar trebui să definiți Sighetul într-o scurtă propoziție, care ar fi aceasta?
C.G.R.M.: Sighetul este singurul loc din lume unde nu trebuie să fiu nimic altceva decât acasă.
I.M.: Din perspectiva specialistului în construcții, ce apreciați și ce ați schimba în dezvoltarea urbană a Sighetului?
C.G.R.M.: Ce apreciez, în primul rând, este că Sighetul și-a păstrat, în bună măsură, țesutul urban istoric. Centrul orașului, cu fronturile sale de clădiri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, rămâne unul dintre cele mai coerente din nordul Transilvaniei. Într-o epocă în care multe orașe și-au sacrificat identitatea pentru o modernizare grăbită, Sighetul a avut, poate și din constrângeri, șansa de a rămâne el însuși.
Ce aș schimba? Aș spune, cu franchețea specialistului, câteva lucruri. În primul rând, felul în care ne raportăm la fondul construit istoric: o clădire veche nu se „renovează” doar cosmetic, ci trebuie evaluată structural, consolidată acolo unde este nevoie și reabilitată cu materiale și tehnici compatibile. Termoizolarea, adesea agresivă, a fațadelor istorice, pe care o văd în toată țara, este o greșeală care costă scump pe termen lung, atât din punct de vedere tehnic, cât și identitar.
Apoi, mi-aș dori o viziune de dezvoltare pe termen lung. Un oraș nu se construiește de la un mandat la altul, ci de-a lungul generațiilor. Sighetul are atuuri extraordinare: poziția de poartă spre Maramureșul istoric, patrimoniul și Memorialul, care îl așază pe harta europeană a memoriei. O dezvoltare urbană inteligentă ar valorifica aceste atuuri prin infrastructură de acces modernizată, spații publice de calitate și un turism cultural care aduce viață în clădirile istorice, în loc să le lase să se degradeze.
Și încă un lucru, pe care îl spun cu inima, nu doar cu ochiul inginerului: cea mai valoroasă „structură” a unui oraș sunt oamenii lui. Orice investiție în urbanism trebuie dublată de motive pentru care tinerii să rămână sau să se întoarcă. Poți consolida toate clădirile unui oraș; dacă pleacă oamenii, ai consolidat doar un decor.
I.M.: Inginerii au rolul și de-a calcula rezistența construcțiilor. Cum se măsoară – în opinia dvs – „rezistența” unei comunități precum Sighetul?
C.G.R.M.: Ce întrebare frumoasă! Și permiteți-mi să răspund cu uneltele meseriei mele, pentru că ingineria structurală are, pentru ceea ce mă întrebați, trei cuvinte – nu unul singur.
Primul este, într-adevăr, rezistența: capacitatea de a prelua încărcări fără a ceda. Peste Sighet au trecut, în 700 de ani, încărcări pe care puține comunități le-ar fi putut suporta: războaie, deportări, tragedia comunității evreiești, închisoarea în care a fost martirizată elita unei țări întregi, apoi dezindustrializarea și plecarea atâtor fii ai orașului în lume. Și, totuși, orașul stă în picioare. Asta este rezistența.
Al doilea cuvânt este reziliența – și aici trebuie să fac o mărturisire de inginer. Astăzi, toată lumea folosește acest cuvânt, dar puțini mai știu că el vine din știința materialelor, unde are un sens precis: capacitatea unui material de a absorbi energia unui șoc și de a reveni la forma inițială, fără deformații permanente. Exact asta a făcut Sighetul, în chipul cel mai spectaculos cu putință: a absorbit șocul celei mai adânci suferințe a sale – închisoarea – și l-a transformat în Memorial. A întors energia loviturii în memorie, iar memoria în forță. Ca inginer, aș spune că este cea mai remarcabilă probă de reziliență pe care am întâlnit-o: un loc al durerii devenit stâlp de rezistență al identității europene.
Iar al treilea cuvânt, poate cel mai frumos, este tenacitatea. În știința materialelor, tenacitatea este capacitatea unui material de a absorbi energie înainte de rupere. Materialele tenace nu cedează brusc, nu se frâng la prima fisură, ci luptă, se deformează, rabdă și continuă să ducă sarcina. Oțelul este tenace; sticla, oricât de dură ar fi, nu este. Comunitățile sunt la fel: unele, aparent strălucitoare, se sparg la primul șoc; altele duc, generație după generație, tot ceea ce așază istoria pe umerii lor. Sighetul este, fără îndoială, din familia oțelului.
Iar proba supremă, atât pentru materiale, cât și pentru orașe, rămâne timpul. Sighetul tocmai a trecut-o: 700 de ani de existență – și sunt convins că are înainte o viață încă foarte lungă.
I.M.: Dacă ați avea posibilitatea să contribuiți la un proiect major pentru Sighetul viitorului, care ar fi acesta și cum l-ați imagina pentru următorii 25 – 50 de ani?
C.G.R.M.: Visez pentru Sighet un proiect care nu este, în primul rând, despre ziduri – deși un inginer constructor le-ar găsi și zidurilor locul potrivit. Visez un centru de cercetare și cultivare a valorilor trecutului: un loc cu viziune, care să adune, să studieze și să transmită mai departe tot ceea ce acest oraș și acest Maramureș au acumulat în șapte secole.
L-aș imagina sprijinit pe trei piloni. Primul: cercetarea și cultivarea valorilor – istoria orașului, conviețuirea culturilor care l-au format, meșteșugurile, lemnul, arhitectura tradițională, întregul patrimoniu inestimabil care astăzi se pierde, tăcut, generație după generație. Al doilea pilon, la fel de important: studierea greșelilor trecutului. Sighetul găzduiește deja, prin Memorial, una dintre cele mai importante instituții europene ale memoriei, iar lecția lui este limpede: un trecut cercetat cu onestitate, cu tot ceea ce are el luminos și întunecat, este singura temelie pe care se poate construi sănătos. Comunitățile care își uită greșelile le repetă; cele care le studiază se imunizează. Iar al treilea pilon ar fi viziunea: nu conservarea de dragul conservării, ci trasarea drumului prin care aceste tradiții se integrează în viitor. Cum pot trăi meșteșugurile în economia de mâine? Cum poate rămâne vie arhitectura de lemn în satul secolului al XXI-lea? Cum poate deveni identitatea maramureșeană un avantaj, și nu o piesă de muzeu?
Aș mai adăuga acestui centru o dimensiune la care țin în mod deosebit: apropierea de frații noștri de peste Tisa. Sighetul are acest privilegiu rar de a fi despărțit doar de un râu de comunitățile românești din dreapta Tisei, care au păstrat, în condiții adesea mult mai grele decât ale noastre, limba, credința și tradițiile. Un asemenea centru ar trebui să fie și al lor: un loc care cercetează și cultivă împreună patrimoniul comun, care leagă școlile, meșterii și oamenii de pe cele două maluri. Iar aici inginerul din mine zâmbește: toată viața am calculat structuri, dar știu bine că cele mai importante poduri care se pot construi la Sighet nu sunt din beton sau din oțel, ci sunt podurile dintre oameni. Pe acestea merită să le proiectăm cu cea mai mare grijă, pentru următorii 25–50 de ani.
Peste 25–50 de ani, un asemenea centru ar putea face din Sighet ceea ce poziția și istoria îl îndreptățesc să fie: capitala memoriei și a tradiției vii din nordul României, un loc unde vii nu doar să privești trecutul, ci să înveți de la el cum se construiește viitorul, pe ambele maluri ale Tisei.
Iar contribuția mea? O spun fără ezitare: cu tot ce știu. Un asemenea centru ar merita să își găsească locul într-o clădire istorică a orașului, evaluată, consolidată și reabilitată așa cum se cuvine – și iată că inginerul de structuri își găsește firesc locul în acest proiect. Ar fi, poate, cel mai frumos mod de a închide cercul: copilul care a plecat de pe strada Mihai Eminescu să contribuie la construirea Sighetului în care nepoții noștri vor alege să rămână.
I.M.: Cum vedeți evoluția învățământului tehnic în România pe termen mediu și lung?
C.G.R.M.: Îmi permiteți să fiu sincer până la capăt? Nu putem vorbi despre învățământul tehnic rupt de întreg, iar întregul arată îngrijorător. O spun cu durere, din interiorul sistemului, după mai bine de trei decenii de carieră universitară: învățământul românesc, în ansamblul lui, a ajuns într-o stare care nu ne face cinste. Am degradat, reformă după reformă, un sistem care a format generații de valoare și am ajuns să ne mirăm că matematica și fizica nu mai atrag pe nimeni, că universitățile tehnice primesc studenți pe care trebuie, mai întâi, să-i recupereze și abia apoi să-i formeze, că absolvenții cei mai buni pleacă.
De aceea, convingerea mea este că drumul de acum înainte are două etape, în această ordine obligatorie. Întâi, o reîntoarcere de urgență la valorile tradiționale ale școlii românești – cele pe care generația mea le-a primit în școlile Sighetului: rigoarea, temeinicia, respectul pentru dascăl și pentru carte, munca susținută și meritocrația fără scuze. Nu este nostalgie, ci inginerie: când o structură este avariată, mai întâi o consolidezi pe fundația ei sănătoasă și abia apoi construiești deasupra. Nu poți reforma pentru viitor un sistem care și-a pierdut temelia.
Și aș sublinia aici o condiție fără de care nimic nu este posibil: stabilitatea legislativă. Școala românească a fost supusă, în ultimele decenii, unui șir nesfârșit de modificări – legi, metodologii, planuri-cadru schimbate uneori de la un an la altul. Or, în educație, ca și în construcții, nu poți evalua ceea ce ai făcut și nu poți trasa ori implementa direcții pentru viitor dacă terenul de sub tine se mișcă permanent. Orice măsurătoare serioasă cere un reper fix. Educația are nevoie de un cadru legislativ stabil, așezat pe consens și gândit pentru o generație, nu pentru un ciclu electoral. Abia atunci putem evalua cinstit unde suntem și putem construi coerent încotro mergem.
Abia apoi vine a doua etapă: reformarea și orientarea spre viitor. Iar aici, poate surprinzător, văd în inteligența artificială mai degrabă o șansă decât o amenințare – o șansă ca aceste procese să se accelereze. Inteligența artificială poate prelua rutina și birocrația care sufocă astăzi dascălii, poate personaliza învățarea și poate pune instrumente extraordinare în mâna unui profesor bun. Dar să fim bine înțeleși: ea va face și mai vizibilă diferența dintre școala care formează oameni capabili să gândească și cea care produce diplome. Calculul de rutină îl va face mașina; judecata – inginerească, medicală, morală – rămâne a omului, iar școala există tocmai pentru a o forma.
Cât despre învățământul tehnic, în particular, România are o nevoie uriașă de ingineri: infrastructura care abia acum se construiește, fondul de clădiri care trebuie consolidat și tranziția energetică o demonstrează. Cererea există; rămâne să reconstruim școala capabilă să-i răspundă. Sunt, în fond, optimist: am în fața mea, an de an, tineri excepționali – mai puțini decât altădată, dar de o calitate care mă convinge că are cine duce mai departe ingineria românească. Datoria noastră este să nu-i risipim.
I.M.: Cât de motivant sau – mai bine spus – ce vă motivează și astăzi să rămâneți activ în mediul academic?
C.G.R.M.: Răspunsul scurt: studenții. Răspunsul lung începe tot de la ei.
După mai bine de trei decenii la catedră, aș putea spune că am văzut aproape tot ce se poate vedea într-o carieră universitară. Și totuși, în fiecare toamnă, când intru la primul curs în fața unei noi generații, simt aceeași emoție ca la început. Pentru că fiecare generație este altfel, fiecare te obligă să te reinventezi, să găsești un drum nou către mintea și interesul unor tineri care nu mai seamănă cu cei de acum zece sau douăzeci de ani. Un dascăl care nu mai simte emoția aceasta ar trebui să se oprească; eu o simt încă și de aceea continui.
Apoi, mă motivează ceva ce doar profesorii înțeleg pe deplin: bucuria de a-ți vedea discipolii crescând. Am avut privilegiul să îndrum mulți doctoranzi, deveniți, la rândul lor, specialiști și dascăli, și să văd foști studenți construind, la propriu, în cazul meseriei noastre. Trec prin țară și văd clădiri, structuri și lucrări la care au pus umărul ingineri care au trecut prin amfiteatrele și laboratoarele noastre. Este o formă de a rămâne în lume care nu se compară cu nimic. Un dascăl nu se stinge niciodată de tot, pentru că ceva din el lucrează mai departe în fiecare om pe care l-a format. Mama, ca învățătoare, mi-a spus asta cu mult înainte să o înțeleg; astăzi o trăiesc.
Și tot aici trebuie să spun că eu însumi sunt veriga unui lanț. Port cu mine, în tot ce fac în universitate, memoria mentorilor mei, profesorii Mihăilescu și Ionescu, cărora le datorez formarea mea ca om de școală și de știință. De la ei am învățat că a fi profesor universitar nu este o funcție, ci o slujire. Când îmi îndrum doctoranzii, nu fac decât să dau mai departe ceea ce am primit de la ei, iar aceasta este, poate, cea mai profundă motivație dintre toate: să nu se rupă lanțul.
Mă motivează și cercetarea. Curiozitatea nu iese la pensie. Domeniul nostru trece prin transformări extraordinare: materiale noi, sustenabilitate, modelare numerică și inteligență artificială. Sunt întrebări la care generația mea încă are ce răspunde și mi se pare o risipă să te retragi tocmai când experiența acumulată în decenii se poate întâlni cu uneltele cele mai noi.
Și, poate, un ultim motiv, cel mai simplu: recunoștința. Am primit enorm de la școală, de la cea din Sighet până la cea din Cluj. Atâta vreme cât pot da înapoi, este datoria mea să o fac.
I.M.: Care este proiectul profesional de care vă simțiți cel mai legat și de ce?
C.G.R.M.: Întrebare grea pentru cineva care a lucrat, în peste trei decenii, la sute de proiecte. E ca și cum ai întreba un părinte care copil îi este mai drag. Dar să încerc.
Dacă vorbim despre anvergură, aș aminti contribuția la lucrările Autostrăzii Transilvania – un proiect emblematic, la scara la care ingineria se întâlnește cu destinul unei regiuni întregi. Dacă vorbim despre satisfacția profesională, aș aminti proiectarea și reabilitarea sutelor de clădiri care poartă, undeva în structura lor, semnătura noastră: Centrul de Afaceri din Sibiu, magazinul Leroy Merlin din Blejoi (Ploiești), ansambluri rezidențiale, spitale, clădiri publice și private. Fiecare clădire reabilitată este o poveste cu final bun: o construcție care ar fi ajuns o problemă devine, din nou, un adăpost sigur pentru oameni. Și aș aminti aici, cu o emoție aparte, lăcașurile de cult la care am lucrat, pentru că atunci când pui umărul la o biserică, cum a fost, de exemplu, biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Satu Mare, nu lucrezi doar pentru oamenii de astăzi, ci și pentru generațiile care vor veni să-și plece capul acolo, mult după ce numele inginerului va fi fost uitat. Sunt lucrările în fața cărora meseria noastră se apropie cel mai mult de sacralitate.
Iar dacă vorbim despre pasiunea cercetătorului, acolo inima mea bate pentru două teme cărora le-am dedicat ani buni: modelarea numerică a structurilor din beton armat și studiul fisurării timpurii a betonului. Cea de-a doua sună, poate, arid pentru cititor, dar este o temă aproape filosofică: betonul, asemenea omului, își capătă multe dintre slăbiciuni în prima tinerețe. Fisurile care apar în primele zile de viață ale unei structuri îi pot marca întreaga existență. A înțelege și a preveni acest fenomen înseamnă structuri mai durabile și mai sigure. De aproximativ zece ani, împreună cu doctoranzii mei, am dus această preocupare un pas mai departe, spre una dintre frontierele domeniului: betonul cu autovindecare, un material capabil să-și închidă singur fisurile, așa cum un organism viu își vindecă rănile. Este o cercetare care mă fascinează, pentru că închide un cerc: după ce ani întregi am studiat cum se rănește betonul, studiez acum cum se poate vindeca singur. La toate acestea se adaugă ingineria seismică, pentru că, în România, orice inginer de structuri serios trăiește cu gândul la cutremur și cu răspunderea de a pregăti oamenii și clădirile pentru el.
Și totuși, observați că m-ați întrebat de proiectul de care mă simt cel mai legat, nu de cel de care sunt cel mai mândru. Iar aici răspunsul este altul și cred că cititorii dumneavoastră îl vor înțelege imediat: cele trei clădiri ale Spitalului Municipal din Sighet. Nu este nici cel mai mare proiect al meu, nici cel mai spectaculos din punct de vedere tehnic. Dar este singurul în care inginerul care calcula și copilul care a crescut pe strada Mihai Eminescu au lucrat împreună. Acolo nu consolidam doar niște structuri; puneam în siguranță clădirile în care sunt îngrijiți oamenii orașului meu. De proiectele mari te leagă profesia; de acesta mă leagă inima.
I.M.: Dacă ar trebui să alegeți între o clădire perfect proiectată și una imperfectă, dar încărcată de istorie și emoție, pe care ați salva-o?
C.G.R.M.: Pe cea imperfectă, fără nicio ezitare. Și dați-mi voie să vă explic de ce, cu un argument de inginer: clădirea perfect proiectată nu are nevoie să fie salvată. Ea se apără singură; tocmai asta înseamnă că a fost perfect proiectată. Cea care are nevoie de noi este întotdeauna cealaltă: bătrână, fisurată, obosită, dar plină de viața celor care au trecut prin ea.
Am înțeles, după ani de meserie, că o clădire veche nu este doar o structură, ci memorie materializată. Zidurile ei au înregistrat tot: nunțile și doliile, generațiile de copii, vremurile bune și pe cele pe care am vrea să le uităm, dar nu avem voie. Când demolezi o asemenea clădire, nu dărâmi doar ziduri, ci rupi o pagină dintr-o carte care nu se mai poate rescrie. Iar când o salvezi, faci cea mai frumoasă parte a meseriei noastre: pui știința de azi în slujba memoriei de ieri, pentru oamenii de mâine.
O bună parte din cariera mea a însemnat tocmai reabilitarea construcțiilor. Fiecare clădire veche pe care am consolidat-o m-a învățat același lucru: „imperfecțiunea” ei este, de cele mai multe ori, doar o bătrânețe cinstită, iar bătrânețea se tratează cu respect, nu cu buldozerul. Cu atât mai mult într-un oraș ca Sighetul, unde aproape fiecare clădire din centru este martora unui secol și jumătate de istorie.
Iar dacă mă întrebați ce clădire îmi vine prima în minte la această întrebare, vă dau un exemplu la care țin în mod deosebit, chiar dacă nu este din Sighet: clădirea Bibliotecii Județene ASTRA din Sibiu, la a cărei reabilitare am avut onoarea să lucrez. Și nu este o bibliotecă oarecare: vorbim despre prima bibliotecă publică a românilor din Transilvania, născută sub egida Asociațiunii ASTRA, care, încă din 1861, sub stăpânire străină, a ținut aprinsă flacăra limbii și a conștiinței naționale. Între zidurile ei sunt păstrate manuscrise, incunabule și cărți rare – memoria scrisă a unei culturi întregi. Gândiți-vă ce înseamnă o asemenea lucrare pentru un inginer: nu consolidezi doar o clădire de patrimoniu, ci însăși casa memoriei. O bibliotecă este, dacă vreți, memoria memoriei, iar în fața ei întrebarea dumneavoastră nici nu se mai pune: o salvezi cu toată știința și cu tot sufletul.
I.M.: Se spune că orașele seamănă cu oamenii care le locuiesc. Cu ce fel de om ați compara Sighetul și de ce?
C.G.R.M.: Cu un om în vârstă, înțelept, demn și discret, dintr-o generație care se stinge încet și pe care nu o vom putea înlocui niciodată.
Gândiți-vă la un asemenea om: a văzut trecând peste el imperii, granițe, războaie și ideologii. A vorbit și a auzit în jurul lui mai multe limbi – româna, maghiara, idișul, ucraineana, germana – și a învățat din asta lecția pe care unii nu o învață niciodată: că poți conviețui cu cel diferit de tine fără să te pierzi pe tine. A suferit enorm și a iertat, dar nu a uitat, pentru că știe că uitarea e o a doua nedreptate. Nu se plânge, deși ar avea motive. Nu se laudă, deși ar avea cu ce. Își crește copiii cu carte și îi lasă să plece în lume fără să-i șantajeze sentimental, dar îi așteaptă mereu, cu poarta deschisă și cu masa pusă. Și, mai presus de toate, stă în picioare. La 700 de ani, stă în picioare.
Iar dacă îmi permiteți o mărturisire: când descriu acest om, eu nu descriu o abstracțiune. Descriu generația părinților mei, nonagenari, care trăiesc și astăzi în Sighet. Poate de aceea, pentru mine, orașul și oamenii lui s-au contopit de mult într-un singur chip, unul căruia îi datorez tot și în fața căruia mă înclin.
I.M.: În încheierea discuției noastre, v-aș ruga să transmiteți un mesaj autorităților locale din postura de cadru universitar, specialist în domeniul construcțiilor!
C.G.R.M.: O fac cu tot respectul pentru cei care poartă astăzi răspunderea orașului, pentru că știu, din toată experiența mea, că este mai ușor să critici o lucrare decât să o duci la bun sfârșit.
Primul meu mesaj este despre moștenirea construită. Sighetul are un patrimoniu pe care multe orașe l-ar invidia, dar patrimoniul nu iartă amânarea. O clădire istorică neîngrijită nu rămâne pe loc: se degradează tăcut, an după an, iar, la un moment dat, costul salvării depășește puterile oricărui buget local. De aceea, rugămintea specialistului este aceasta: tratați fondul construit istoric ca pe o urgență strategică, nu ca pe o problemă estetică. Începeți cu ceea ce nu se vede: evaluarea structurală, expertizele și ierarhizarea riscurilor, iar abia apoi treceți la fațade. În construcții, ordinea aceasta nu este o opțiune, ci o lege: întâi siguranța, apoi frumusețea. Și, vă rog, ocoliți soluțiile ieftine și grăbite care mutilează clădirile vechi. Reabilitarea făcută prost costă, în timp, mai mult decât cea făcută bine.
Al doilea mesaj este despre orizontul de timp. Un oraș nu se administrează de la un mandat la altul, ci se construiește pe generații. Aniversarea celor 700 de ani este ocazia perfectă pentru o viziune așezată: unde vrem să fie Sighetul la 750 de ani? Ce lăsăm în urmă? Deciziile de urbanism luate astăzi vor fi lăudate sau reproșate de oameni care încă nu s-au născut. Acesta este criteriul cu care merită cântărite.
Iar al treilea mesaj este, de fapt, o ofertă. Sighetul are, risipiți prin țară și prin lume, specialiști de valoare în toate domeniile, oameni care au plecat de aici și care ar răspunde cu drag dacă orașul i-ar chema. Folosiți-i! Experiența lor nu costă nimic atunci când este pusă în slujba orașului de acasă. În ceea ce mă privește, am spus-o și în această discuție și o repet la final, ca să nu existe nicio îndoială: pentru Sighet, ușa mea este întotdeauna deschisă.
Închei mulțumindu-vă dumneavoastră pentru această călătorie prin amintiri și prin oraș și urându-i Sighetului, la ceas aniversar, ceea ce un inginer îi poate ura cel mai frumos: temelie tare, structură sănătoasă și încă multe secole în picioare. La Mulți Ani, Sighet!
I.M.: Vă mulțumesc și eu pentru plăcerea de-a vă fi însoțit în această… călătorie!
Ion Mariș
Din Colecția fotografică a Muzeului Maramureșan, prin bunăvoința domnului prof. Alin Pralea, am intrat în posesia unei fotografii realizate cu ocazia sărbătoririi Semicentenarului Liceului „Dragoș-Vodă” (1969). Îi mulțumesc domnului profesor Ioan Ardeleanu-Pruncu pentru sprijinul acordat în identificarea câtorva dintre personalitățile prezente în fotografie.
Cea dintâi formă de organizare a tineretului, înființată în Liceul „Dragoș-Vodă”, a fost cercetășia, foarte activă în perioada interbelică. Cercetășia a fost înființată în anul 1908 de către generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educația fizică, cea spirituală și dezvoltarea spiritului de autodisciplină al tinerilor. După ce Robert Baden-Powell a publicat cartea sa Scouting for Boys, fenomenul cercetășiei s-a extins din Anglia la nivelul Europei. În România, cercetăşia a luat ființă în anul 1912 la Braşov, un an mai târziu, la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj și un pasionat colecționar de numismatică și arheologie, pentru ca mai apoi, să ajungă și la București la Liceul „Gheorghe Lazăr”.
Dintre șefii de centurie dragoșistă îi amintim pe elevii: Mihail Marina, Corneliu Jurca, Bașca Radu, Huban Gheorghe, Teodor Oniga, Ionuț Șandorfi etc. Poate cel mai important nume al cercetașilor dragoșiști a fost Florentin Bodnar, fiu de miner, născut la 10 aprilie 1907 în Slatina din dreapta Tisei. A fost subșef de centurie a Cohortei „Dragoș-Vodă” în clasa a VII-a, diriginte Iosif Cațavei, iar în 1928 își susține cu brio Bacalaureatul la Satu Mare; în același an este admis la Institutul Superior de Educație Fizică și Sport din București. A fost campion universitar la atletism (1929-1932), fiind decorat cu insigna de aur Atlet Complet (1931) și Medalia de Aur pentru Sport (1932). La primul World Rover Moot, de la Kandersteg, Elveția (29 iulie-8 august 1931), a făcut parte din delegația României condusă de către Teofil Sidorovici. Echipa română s-a remarcat în competițiile cercetășiei organizate cu prilejul reuniunii, iar Florea Bodnar s-a numărat printre cei mai apreciați participanți. Despre participarea la Concursul aeronautic, Gazeta Maramureșană consemna: Proba a constat din fugă pe o distanță aproape de 1500 m. pe teren variat – șes, apă, lac și deal. În goana după record mulți concurenți au alunecat pe iarbă, alții au căzut în baltă, iar majoritatea s-au găsit în lipsă de puteri de a mai urca dealul la sosire după trecerea prin lac. Comandantul centuriei Bodnar Florea este stăpân pe sine, în clipele aceasta nu este Bodnar, ci România. Aplauze puternice și lacrimi în ochii românilor. Rezultatul: I. Norvegia, II.. România, III.. Suedia. Vedem deci cum un tânăr maramureșan, prin puterea și agilitatea fizicului său, a adus cinste întregii țări.
Florea (devenit Florentin) Bodnar în anul 1932 a obținut diploma de licență ca șef de promoție și a fost numit profesor la Școala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. A fost apoi mutat la Școala Superioară de Comerț din Timișoara și la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. Din 1950 până în 1972, la pensionare, a urcat treptele carierei universitare, fiind rând pe rând, asistent, lector, șef de catedră la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj.
