Fiu de țărani înstăriți din Apșa de Jos, de peste Tisa, Mihai Marina a început să învețe carte în limba maghiară, la Școala de stat din comună. A urmat apoi cursurile Gimnaziului piarștilor de la Sighet, iar în 1919 a trecut la nou înființatul Liceu „Dragoș-Vodă”. Deși condițiile materiale (internat, cantină, manuale etc.) au fost în primii ani deosebit de grele, silitor, inteligent și ambițios, tânărul s-a afirmat repede ca unul dintre cei mai buni la carte și cei mai activi pe tărâm cultural, ajungând bibliotecarul Societății de lectură a liceului și apoi președintele acesteia. În anii aceia a publicat în revista „Zări Senine” primele sale creații literare.

Pe vremea aceea conducerea Liceului „Dragoș-Vodă” organiza la sfârșitul anului școlar, pentru elevii din ultimele clase, o excursie în circuit prin țara devenită România Mare. Cu extrem de rare excepții tinerii aceștia cunoșteau doar meleagurile natale.Prima excursie de acest fel a fost organizată în vara lui 1924, cu un grup de 30 de elevi și câțiva profesori. Pentru elevii cu posibilități materiale reduse  plăteau profesorii. Au plecat din Sighet cu trenul până la Borșa, au trecut pe jos munții în Moldova, au coborât, când cu trenul, când pe jos în Muntenia și după un traseu de peste 3000 km. au ajuns iar acasă. Aceste excursii au fost adevărate lecții de patriotism. Elevul Mihai Marina, fiind și secretarul Societății culturale, a ținut un jurnal de excursie și a publicat un reportaj în Anuarul liceului din acel an.

În anul 1926 Mihai Marina a absolvit ca șef de promoție al primei serii de elevi români ai Liceului, președintele comisiei de bacalaureat fiind profesorul universitar Nicolae Cartojan, a urmat apoi cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Regele Ferdinand” de la Cluj, a fost președinte al Clubului Studenților Maramureșeni, cu care a organizat o serie de activități culturale la Cluj și în Maramureș și, tot în acea perioadă, a colaborat intens la publicațiile clujene „Chemarea” și „Patria”, în redacțiile cărora și-a făcut ucenicia într-ale gazetăriei, învățând cum se face un ziar „da capo al fine”.

În 1930, după examenul de licență, a rămas la Cluj, angajat la Prefectură, a pregătit doctoratul, iar în anul următor, la nici 24 de ani împliniți,  proaspătul doctor în drept, Mihail Marina, a fost numit secretar al Prefecturii Maramureș și a fost cooptat secretar al despărțământului ASTRA Maramureșului, timp de câțiva ani fiind colaboratorul apropiat al lui Dr. Vasile Ilea, împreună cu care a editat publicația „Astra Maramureșului”.

În 1932 a fost numit prim-pretor al plasei Sighet. Tot atunci a înființat cunoscuta publicație „Graiul Maramureșului”, s-a implicat în conducerea Asociației presei din Maramureș și organizarea Clubului acesteia, iar în 1935 a reprezentat  presa maramureșană la Congresul Ziariștilor Români.

În 1938 a fost transferat prin Decret Regal la Rezidența Someș-Cluj, pe funcția de șef al Secției de Studii și Documentare, unde a avut răgazul necesar pentru a-și redacta și publica lucrarea monografică „Maramureșul – necesități și remedii”, un foarte interesant studiu interdisciplinar economic și sociologic, în care a inventariat riguros problemele cu care se confrunta Maramureșul, propunând și soluțiile privind remedierea acestora, în condițiile în care toată lumea deplângea situația grea, mai ales din punct de vedere economic, a acestui județ, dar nimeni nu acționa concret. „Maramureșenii au intrat în România Mare (spune el) cu mândria unui trecut glorios și cu multă, multă sărăcie”, deși nu este un județ sărac și lipsit de izvoare productive, nici nu consumă mai mult decât produce, și „economia sa ar putea fi redresată fără prea multe jertfe din partea statului”.

Apărut în 1939, studiul lui Mihai Marina a fost foarte bine primit și comentat în presa vremii. „Monografia dr. Mihai Marina (scria „Universul”) este o premieră națională… un model de inventariere minuțioasă a necesităților și remediilor de dezvoltare și modernizare a vieții rurale, dar și urbane, vizând industrializarea localităților, pentru a asigura maramureșenilor un nivel mai ridicat de civilizație”.

La sfârșitul aceluiaș an s-a întors  la Sighet, iar în anul următor a fost numit prefect al Maramureșului. În toamna 1940, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat la București și a fost încdrat în structura Ministerului de Interne, iar în anul următor în cel de Externe și cooptat în Comisia pentru tratative cu Ungaria, apoi numit consul general la Consulatul României de la Oradea, pe care l-a condus până în Septembrie 1944, când a fost arestat de autoritățile maghiare, predat autorităților hitleriste și internat în lagărul de la Hofbruk, de  unde a fost eliberat în 1945 de trupele americane.

În timpul activității diplomatice de la Oradea consulul general dr. Mihai Marina și-a etalat și calitățile sale umane deosebite, salvând personal, cu automobilul consulatului, mai mulți evrei, dar mai ales prin curajoasele acțiuni desfășurate cu sprijinul lui Gheorghe Tite și Mihai Bologa (alți doi maramureșeni angajați la Consulat, prieteni și colaboratori apropiați), cu care urmărea trenurile cu evreii trimiși în lagărele de exterminare și informa, prin canalele diplomatice elvețiene, Crucea Roșie Internațională. *(Vezi  Andrei Radu, „Mierea amintirilor”, Arad, 2008 și Antonio Faur, „Implicarea diplomatului român dr. Mihai Marina în acțiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria (1944)”, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2014.)

În Noiembrie 1945 a reușit să ajungă la București și a fost reîncadrat la Externe, în Biroul de pregătire a lucrărilor pentru Conferința de Pace de la Paris, ca bun cunoscător al realităților Maramureșului și Transilvaniei, și apoi numit director al Direcției Consulare. În 1947, după preluarea Externelor de către cominternista Ana Pauker, a fost epurat din minister ca diplomat antonescian. Din acel moment a fost nevoit să-și șteargă mereu urmele, angajându-se pe la diferite instituții sau întreprinderi, pe posturi obscure și prost plătite și nu pentru mult timp, pentru a nu se afla cine este. A trecut pe la Intreprinderea de Locuințe și Localuri, Direcția poștelor, Ferma agricolă „30 Decembrie”, iar în 1967, când s-a pensionat, deoarece i-au fost calculați doar ultimii 20 de ani, primii 27 nefiindu-i socotiți în slujba țării, s-a ales cu o pensie de semi-subzistență.

Știm despre Mihai Marina că a fost unul dintre cei mai prolifici ziariști maramureșeni din perioada interbelică și că „Graiul Maramureșului” a fost strâns legat de numele lui, dar și că a fost pasionat de istoria Maramureșului. Cu bogata sa experiență și posedând și o serie de documente, după pensionare a intenționat publicarea unor cărți, pe care însă nu a reușit să le definitiveze. Adunată în 27 de caiete mari, cuprinzând aproape 2000 de pagini manuscrise, toată munca lui a rămas posterității. În 1998, prin grija unor nepoți ai săi și cu sprijinul Editurii „Dragoș-Vodă” din Cluj i-a apărut postum volumul „Maramureșeni – portrete și medalioane”, în care a scos de sub colbul vremii chipurile unor iluștri înaintași ai săi și ai noștri, care s-au pus cu toată ființa lor în slujba neamului românesc de pe aceste meleaguri precum: Iosif Man, Ioan Mihalyi de Apșa, George Bilașcu, Ioan Bușițași alții. Apoi, folosind selectiv caietele cu însemnări ale lui Mihai Marina aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, Vasile Gaftone a publicat, în 2013, volumul  „Pagini alese”, cuprinzând și alte scrieri istorice și creații literare.

Speriat de cutremurul din martie 1977 și afectat de moartea stupidă a tânărului său prieten, scriitorul Alexandru Ivasiuc *(Vezi Mihai Marina, „Pagini alese”, p. 109 și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Maramureșul, ziare și ziariști, p. 420-421.) s-a mutat la Cluj, și-a regăsit vechi prieteni maramureșeni precum Dr. Emil Forna și muzicologul Harry Maiorovici, a luat legătura cu Biblioteca Academiei și s-a întors la masa de scris… dar ceasul existenței sale s-a oprit la 15 martie 1980, deci acum 45 de ani.

În Istoria Maramureșului Mihai Marina va rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale unei epoci de mari frământări și de profunde și uneori dramatice schimbări, un reper de cinste, corectitudine și moralitate pentru zilele noastre: n-a fost în slujba nici unui partid și n-a râvnit onoruri și funcții politice, și la București și la Cluj a locuit cu chirie în câte un apartament al statului.

                                                      Ioan Ardeleanu – Pruncu

Aurel Ion BRUMARU (02 aprilie 1943, Strâmtura, jud. Maramureș) filosof, eseist, traducător și critic literar, discipol al filosofului Petre Țuțea, s-a născut în casa învățătorului Ion Brumaru. Din 1993 era membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov și a fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.  Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, absolvit în 1961.

A absolvit Facultatea de Filosofie, secția Psihologie, Universitatea București.  Aurel Ion Brumaru a avut colaborări cu eseu și cronică de carte la publicațiile: Gazeta Literară, Contemporanul, Teatrul, România Literară, Luceafărul, Amfiteatru, Revista învățământului superior, Familia, Tribuna, Ramuri, Vatra, Transilvania, Ateneu, Cronica, Argeș, Poesis, Lumină Lină, Nadodrze (Polonia), Origini (U.S.A.), European Echo, Nomen Artis, Gazeta de Transilvania/ Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, Vatra veche. A colaborat la mai bine de douăzeci de volume colective, lucrări coordonate de Florentin Popescu, Emil Manu, Ion Pogorilovschi, Mircea Brenciu-Freund, Dumitru Dem Ionașcu, Artur Silvestri, Irina Petraș, M. Diaconu. A fost redactor la Astra și Vatra veche. A tradus din literatura universală, împreună cu Adrian Hamzea, lucrarea lui Tamasi Aron, „Blazonarzii”, Editura Kriterion, 1980. A debutat în 1965 în paginile Gazetei Literare.

Au scris despre Aurel Ion Brumaru și opera lui: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și mulți alții.

A debutat editorial în anul 1975 la Editura Eminescu, cu volumul Literatură și cunoaștere, în colaborare cu Mihai Nadin.  Semnătura lui A.I. Brumaru, apare pe volumele: „Literatură și cunoaștere”, în colaborare cu Mihai Nadin, Editura Eminescu, 1975, „Masca Principelui”, Editura Dacia din Cluj, 1977; „Ființă și Loc”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;„Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995; „Despre Ființa Românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007); „Lecția labirintului. 11 prelegeri de Filosofie a culturii și o Addendă” (nouă teme la propunerea studenților), Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017; „Pustia și călătorul, versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019; „Întemeierea”, Editura Eikon, București, 2024 (ultima apariție editorială).

Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 a fost redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”– Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov.

Aurel Ion Brumaru a fost distins cu numeroase premii, diplome, din partea Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Asociației Române pentru Patrimoniu ARP, Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ASTRA, Uniunii Scriitorilor din România.

Filosoful Aurel Ion Brumaru a trecut la cele veșnice în după amiaza zilei de 04 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Salut, Sighet!

Doamna noastră Melanica!

În viața mea nu am văzut o persoană mai discretă. Aș spune chiar că mi s-a părut a fi discreția întruchipată. A apărut mai frecvent în orașul nostru imediat după 1989. Prezentă la liturghiile descătușatei Biserici Greco-Catolice devenise un punct fix, mic și pierdut, pe un loc prea mare pentru puținul ei trup cufundat în rugăciune. În restul timpului, pe la cimitir, pe la mormântul bunicului, preotul Simion Balea din Săpânța – o făclie aprinsă și călăuzitoare pentru Unirea Maramureșului cu Țara – lânga care s-au așezat de-a lungul vremii spre odihnă veșnică o bună parte a membrilor mai tineri ai familiei sale. Ca o Maica Tereza a credinței nostre și a locului, până în urmă cu trei ani Doamna Melanica nu a lipsit de la nici o manifestare de comemorare a deținuților politici organizată la Memorialul Sighet și de la nici un Pelerinaj la Cimitirul Săracilor. La fel de discretă peste tot. Pietate și răbdare și o credință fără margini, Radio și T.V. „Maria” i-au fost pâinea și apa, după ce n-a mai putut să meargă la biserică. Și telefoanele de la cei care au prețuit-o și au iubit-o.

Rițiu Melania-Terezia s-a născut în 5 noiembrie 1925, la Săpânța, în casa parohială a bunicului Simion Balea, preot acolo de-o viață, ca fiică a Laurei Balea, căsătorită cu preotul profesor de limba română la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, Grigore Rițiu.

În toamna anului 1940, după Diktatul de la Viena, liceul a devenit de limbă maghiară, iar profesorul Rițiu s-a retras ca preot la Săpânța, dar în 1948 a fost înlăturat fiindcă a refuzat să trecă la ortodoxie și, știind că urmează să fie arestat, a devenit fugar.

În 1950 preoteasa Laura Rițiu și fiica sa Melania, profesoară suplinitoare la Liceul „Dragoș – Vodă”, au fost arestate și anchetate pentru a mărturisi unde se ascunde fugarul soț și tată. De-atunci Melania nu și-a mai văzut mama. La scurt timp după aceea a fost prins și arestat și preotul.

După eliberare preotul Grigore Rițiu (devenit muncitor necalificat) și fiica sa Melania, funcționară, după îndelungi căutări prin evidențele închisorilor, au aflat că Rițiu Laura a murit în 1954 în închisoarea pentru femei de la Oradea, că își pierduse facultățile mintale și că a ajuns material de studiu pentru disecții. Deci, nici măcar amara consolare de a descoperi locul unde i-au fost aruncate rămășițele pământești, pentru a-i face o slujbă de pomenire, nu au avut-o cei doi.
Grigore Rițiu a murit în 1969 la București, la Melania, care își avea familia și rostul acolo, dar după ce la Săpânța a fost ridicată în anul 2018 o nouă biserică greco-catolică, Melania a adus rămășițele tatălui ei lângă frumoasa biserică de lemn de aici. Și această izbândă a însemnat foarte mult pentru sufletul ei.

Rițiu Melania-Terezia a fost, chiar de la înființare, Membră de Onoare a Asociației „Firul Vieții”,  contribuind cu generozitate la toate realizările noastre și, drept recunoștință, ne asumăm obligația de a-i cinsti memoria și a-i îngriji cele două morminte: de la Sighet și de la Săpânța.

Doamna Melanica a trecut la cele veșnice Vineri, 19 iulie 2024, la București.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Ioan Ardeleanu-Pruncu
(președinte – Asociația „Firul Vieții” Sighet)

Arestați în august 1948 și întemnițați în închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial), tinerii maramureșeni din grupul de rezistență anticomunistă (majoritatea elevi la Liceul „Dragoș Vodă”) au fost mutați toți la venirea iernii în celula 74, de la etajul 2, o celulă mai mare cu 9 paturi, iar ei erau 18 (dormeau doi într-un pat). Frigul, alimentația insuficientă, restricțiile de tot felul și îngrijorarea pentru ce va urma nu au putut stinge bucuria tinerească de a fi toți împreună, într-o atmosferă de solidaritate și comuniune spirituală cultivată încă din libertate dar sudată enorm în anii de detenție. Amintirile lui Gheorghe Andreica sunt pline de farmec…

„Cu post, cu rugăciune, cu repetarea tuturor colindelor zile la rând, învăţând unul de la celălalt tot ce s-a uitat sau ce nu s-a ştiut deloc, am ajuns în seara de Crăciun. Puiu Andreica (cel mai mic din lot, 15 ani ) nu-şi putea imagina să treacă seara de Crăciun fără să plângă când îşi va aduce aminte de alte Ajunuri petrecute cu familia. Era şi normal să cugete astfel. El încă nu trecuse pragul copilăriei. Noi, ceilalţi, chiar dacă nu depăşisem cu mult hotarul – eram măcar cu ambele picioare pe acest prag şi pregătiţi a face pasul următor, spre bărbăţie.
Întreg programul închisorii a fost devansat (încă nu intrase în vigoare noul regulament, de tip comunist, care evident excludea orice sărbătoare religioasă). Cina s-a servit cu o oră mai devreme. Gardienii erau îmbrăcaţi în haine curate şi parfumaţi. Chiar şi moş Tivadar (un gardian mai în vârstă, din Rona de Jos) mirosea a busuioc şi măghiran – parfumul cel plăcut şi sănătos al ţăranilor din Maramureş. Arpacaşul primit la cină era mai gros ca de obicei.
Pe două paturi am aranjat puţină mâncare din pachetele de acasă (care la scurtă vreme au fost complet interzise), aşa cum am crezut noi că ar fi mai cu gust. Am aprins focul şi am aşteptat să iasă fumul. Dintr-o bucată de hârtie rătăcită prin pachete am tăiat 18 fâşii subţiri, care trebuiau să simbolizeze lumânările de pe pomul de Crăciun.
Cum a trecut „închiderea”, am aprins cu toţi aceste mici torţe, iar Nelu Dunca a dat tonul colindelor, începând cu „O, ce veste minunată”. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am cântat în surdină. După ce am terminat de mâncat, am continuat cu toate colindele pe care le ştiam şi am evocat toate obiceiurile din Maramureş.
A fost o seară de înălţare sufletească cum până atunci nu mai trăisem. Ne miram cu toţii, şi mai ales Puiu Andreica, cât de sublimă a fost acea seară în care – după socoteala lui – ar fi trebuit să plângă.
Ne-am culcat târziu, după miezul nopţii, iar în loc de rugăciunea de seară am colindat „Nouă azi ne-a răsărit”… (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

În anii următori, ziua de Crăciun îi va găsi pe tinerii sigheteni la Pitești, Aiud, Gherla, Canal… în împărăția torturilor și a groazei, unde „înghețul se întinde pe suflet, pe oase, pe fier…” iar deținuții păreau niște „strigoi care colindă la geamuri opace…” (cum avea să spună mai tîrziu Aurel Vișovan). Prin comparație, Crăciunul de la Sighet din 1948, chiar petrecut în închisoare, li se părea retrospectiv ca un moment luminos,  de bucurie și speranță…

Emmanuel! Dominus nobiscum! Domnul e cu noi!

Preot prof. Marius Vișovan

M-am bucurat ca nimeni altul când s-a pornit revolta din Decembrie ʼ89. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu (liceul de cultură generală „Dragoş Vodă” din Sighetu  Marmaţiei – 1971), nu numai că am scris la radio „Europa liberă”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.
Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.
În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos, semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.
După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.
Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.
Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria.
Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

George PETROVAI

Nota redacției: în fotografia reprezentativă – autorul articolului, George Petrovai, este al treilea din stânga (în picioare), în balconul primăriei Sighet în Decembrie ʼ89.

Azi 19 august avem aniversarea rotundă (75 ani) de la arestarea tinerilor anticomuniști maramureșeni din „lotul Vișovan” , la 19 august 1948, primul lot de deținuți politici din Maramureș arestați de regimul comunist, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Oferim cititorilor acest fragment prin care, alături de Gheorghe Andreica ne „furișăm” și noi în închisoarea din Sighet, în acele prime zile de detenție și îi cunoaștem pe tineri, așa cum erau ei atunci…

* * *

„…Uşa puşcăriei s-a deschis şi în prag apăru un gardian cu centură şi diagonală. Avea în mână o listă pe care figurau numele noastre în ordinea alfabetică. Gardianul începu să ne strige cu glas tare:
-Andreica Gheorghe.
-Prezent.
-Treci înăuntru!

…Şi aşa, din ultimul am ajuns primul. Aşa mi-a fost dat mie de Sus să fiu la ghinioane tot primul, iar la plăcinte tot ultimul. De-ar fi fost acesta singurul caz, poate l-aş fi uitat. Dar n-a fost singurul, ci toate – parcă – aşa mi-au mers în viaţă. Orice lucru l-am obţinut greu. Mai scumpe au fost sudorile decât realizările. Abia când mă gândesc la cei care-au trecut prin iadul Piteştiului sau al Gherlei mă consider un om norocos. Deşi am căutat dezastrul cu lumânarea, Dumnezeu m-a ferit de el. Căci n-aş fi rezistat. Iar acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că n-am fost deloc ghinionist ci, din contra, un om norocos.

Toţi hoţii din închisoare au fost strânşi în camerele lor, iar gardienii, cu mic cu mare, au venit pe coridor în faţa corpului de gardă, ca să întâmpine „faimoasa bandă”, cea care era cât pe-aci să spulbere regimul democrat popular. Şi uite-aşa, în fruntea plutonului de proaspeţi puşcăriaşi păşeam eu ţanţoş în pas de front. Mă vedem şi eu o dată în frunte…

După ce am ajuns la etajul 2, urcând câte trei trepte deodată, la un timp oarecare ne-a ajuns din urmă şi un gardian bătrân, pe nume Grigore Tivadar, consătean şi prieten cu doi dintre noi, cei arestaţi. Ne-a deschis uşile şi, rând pe rând, am fost introduşi tot câte unul sau doi în cameră. Aveam unde, căci întreg etajul 2 era liber. Camera era goală. Într-un colţ era o „tinetă” din tablă – cu un capac ce se îmbuca ermetic – pentru necesităţi fiziologice. În rest nimic. Pe jos, duşumeaua era de scândură…

De acum echipa era întreagă. Iată-ne:

AUREL VIŞOVAN era şeful grupului. La liceu avea funcţia de profesor suplinitor la chimie. În paralel urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj – secţia „particular”, adică „fără frecvenţă”. La data arestării era în anul IV de studii. Avea 22 de ani. Deși locuia de multă vreme la Sighet, părinții lui erau originari din satul Breb.
Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu multe talente. Mai întâi avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o putea repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba. Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza. Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent…
Deşi nu avea o voce excepţională, era  totuşi  un bun cântăreţ. Mai târziu, pe parcursul închisorii, s-a dovedit a fi şi un talentat compozitor. În momentele de inspiraţie inventase semne speciale cu care fixa melodia sau ariile unui cântec, zgâriind pe perete diferite semne mnemonice pe care numai dânsul le înţelegea… Aşa au fost compuse „Rapsodia Maramureşului” şi alte cântece de închisoare sau de dragoste, care ne-au ridicat moralul nouă, celor neîmpliniţi ca vârstă.
În închisoare, cu toţii îi ziceam „domnu’ profesor”. Mai târziu, după ani şi ani de zile – după ce diferenţele de vârstă s-au şters – a devenit pentru toată lumea: „Aurel”…Creştin până în măduva oaselor, om de onoare şi de sacrificiu. Dintre toţi prietenii pe care i-am avut, n-am întâlnit pe nici unul care să-l fi depăşit.

IOAN VIRAG, în vârstă de 24 de ani, bun prieten cu Aurel Vișovan. Fiu de ceferist din Sighet. De meserie funcţionar, fusese notar în localitatea Ocna Şugatag, în apropierea Sighetului. Fiind cel mai vârstnic dintre noi toți, răspundea în cadrul organizației de recrutarea adulților, dar nu apucase să facă mare lucru. A fost suficient însă ca să primească la judecată doi ani de închisoare corecţională. Sărmanul… La închisoarea Cluj, imediat după proces, s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă. În timp ce noi ceilalţi ne târam cu greu, ducându-şi fiecare crucea prin alte închisori, Virag murea în închisoarea Cluj…

NISTOR MAN din Șieu, flăcău de 19 ani înalt de statură, bun la carte, nepăsător în faţa morţii şi a suferinţei. Părul bogat, castaniu, ondulat, îi dădea prestanţă şi autoritate asupra altora. Bărbat frumos, inteligent şi cult. În cei 13 ani de închisoare pe care i-a executat, n-a făcut nici un compromis cu administraţiile comuniste. Din această cauză, în perioada cât a executat pedeapsa la Canalul Dunăre – Marea Neagră, a stat mai mult pe la brigăzile disciplinare, cu lanţuri la picioare. În semn de protest împotriva regimului ce i s-a aplicat, de multe ori a declarat greva foamei…

CONSTANTIN RAD (îi ziceam Costică) din Călinești – băiat de mare ţinută morală şi dârz la cei 19 ani ai săi. A executat și el mulți ani de pușcărie, în două etape. De statură mijlocie, bine legat… Avea un păr platinat, extrem de subţire şi fin. Bun matematician, dar şi expert în orice fel de muncă fizică.

ȘTEFAN DEAC (îi ziceam Fănică) din Cuhea (actuala comună Bogdan Vodă) – de aceeaşi statură cu Costică Rad. Nici un milimetru în plus nici unul în minus… Era un flăcău bine legat, vânjos şi tăcut. Pe lângă că vorbea puţin, era şi foarte corect. Îi plăcea să asiste la ciondănelile noastre, ale celor mai mărunţi, distrându-se copios pe socoteala noastră. Datorită ţinutei sale de ţăran înstărit, l-am botezat „Chiaburul”. Fănică Deac era tipul tânărului răbdător şi nepăsător la suferinţă. Aceasta era o atitudine specifică celor din satul Cuhea. Răbdau ca nişte catâri, fără să se vaite sau să protesteze.Vârsta -19 ani.

IOAN ILBAN din localitatea Dragomireşti, flăcău de 18 ani, înalt brunet şi drept ca frasinul. Mult mai emancipat decât mine şi chiar decât alţii… Era veşnic îndrăgostit – şi asta pe drept, căci dintre toţi avea cea mai mare trecere la fete…În închisoare purta cea mai zdravănă căciulă ce mi-a fost dat să văd în viaţa mea. I-a trimis-o scumpa lui mamă şi i-a fost de mare folos în cele trei ierni pe care le-a petrecut în închisoare. Nu l-am văzut niciodată căinându-se sau dând înapoi din faţa greutăţilor.

GRIGORE HOTICO, de 19 ani, era fecior de învăţător din Ieud. Lucrul cel mai important pentru noi era că mai avea şi două surori, una mai frumoasă decât cealaltă. Lizuca – cea mai mică – s-a măritat între timp, aşa că am tăiat-o definitiv din agendele noastre. Dar Ticuţa a rămas… Securitatea a încercat să-l corupă şi să-l facă informator. Flăcău de ispravă, Hotico l-a anunţat discret pe Vişovan şi astfel am luat toate măsurile posibile ca să ne ferim de năpastă. Grigore Hotico avea o teorie medicală proprie, pe care am adoptat-o şi noi ceilalţi: râsul şi veselia ţin de foame şi – pe deasupra – îngraşă. El toată ziua râdea de nebuniile pe care le făceam noi, ceilalţi, şi ne instiga mereu la altele…

GĂVRILĂ COMAN, supranumit „generalul”, era cel mai ordonat flăcău dintre toţi. Fusese copil de trupă la batalionul 9 „Vânători de Munte” din Sighetu Marmaţiei. Avansase oficial până la gradul de sergent. La închisoare a intrat în ţinută militară. I s-au smuls doar epoleţii şi petliţele. Dintre toţi era cel mai sărac. N-avea mamă. Tatăl său, un om necăjit din Săliște, fără avere, a rămas văduv de timpuriu cu vreo şapte copii, toţi mărunţei. Noroc cu armata română, care i-a luat pe vreo trei dintre cei mai mărişori, făcându-i copii de trupă. Dintre aceştia făcea parte şi Găvrilă al nostru. Milităros şi bun la învăţătură, era brav şi de o corectitudine ireproşabilă. În faţa lui nu puteai să scapi o minciună nici în glumă. Oricine ai fi fost, pe loc te lua la trei păzeşte. Vârsta lui Găvrilă -19 ani.

NELU DUNCA, de 16 ani, feciorul preotului greco-catolic din Ieud. Tatăl său n-a acceptat nici un compromis cu regimul comunist. Din această cauză a înfundat puşcăria. Fiul său l-a urmat, iată, la scurt timp. Mic de statură şi deosebit de vioi, cel mai guraliv dintre toţi. Cum amândoi aveam aceeaşi statură şi – aproximativ – aceleaşi năravuri, străinii ne confundau. Am avut mai multe porecle dar până la urmă am rămas cu numele ce ni le-au dat părinţii: eu Ghiţă, iar el Nelu. Nelu Dunca era cel mai bun cântăreţ dintre toţi, în plus avea şi un auz muzical de excepţie. După Aurel Vişovan şi Nistor Man, el era cel mai citit. În schimb învăţătura sistematică, şcolărească nu-i plăcea. De matematică nici nu voia să audă. Avea talent la scris. Era o plăcere să-i citeşti compunerile. Avea cel mai mare debit de cuvinte pe minut dintre toţi. Prin marile lagăre de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – pe unde şi-a petrecut ultimii ani din prima puşcărie – n-a fost nici unul să-l întreacă. Făcea glume bune şi dădea replici prompte. Era veşnic dispus să cânte. N-a fost cântec nou compus în închisoare pe care Nelu Dunca să nu-1 fi învăţat. Eu – prietenul cel mai apropiat – i-am fost şi cel mai statornic auditoriu. Niciodată nu m-am săturat să-l aud cântând.

PETIU CODREA. Petru îi era numele în actul de identitate, dar toţi i-am zis Petiu, aşa cum îi ziceau cei din familie. Feciorul unui învăţător de excepţie. Mai avea doi fraţi şi o soră… (cu toții trăiesc și azi, n.n.). O familie de intelectuali serioși şi deosebit de harnici la muncă. Locuia în Sighet, dar copilărise la Șugău, o vale pitorească de la marginea orașului unde tatăl său înființase școala, cu ani în urmă. Petiu îmi era cel mai vechi prieten. Ne cunoşteam încă din 1942, pe vremea ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, când ne-am întâlnit vreo patru români la liceul maghiar „Piarista Gimnazium”. La masa acestei familii de intelectuali români m-am mai cioplit puţin şi eu – făcutul din topor şi total neşlefuitul. Petiu era silitor la învăţătură, iar la meserii – fruntaş între fruntaşi. A fost un prieten de nădejde, pe care puteai miza în orice situaţie. Sportiv şi curajos, avea 17 ani.

PETRICĂ ULICI, botezat de noi „Ursu”, datorită forţei muşchilor săi. Deşi avea doar 19 ani, era înalt şi puternic. Bun la învăţătură şi mare şahist, cu dorinţa obsedantă de a fi mereu în frunte. Flăcău de ţăran din Rona de Jos, avea cele mai multe relaţii în rândurile gardienilor de la închisoare, dintre care doi îi erau chiar vecini şi prieteni: Grigore Tivadar şi Ioan Tivadar (noi pronunțam Tivodar, după accentul locului). În acel moment, când Securitatea Poporului abia se năştea, mai puteai avea prieteni chiar şi printre gardienii de închisoare…

IULIU VLAD (îi ziceam Micu) – feciorul preotului greco-catolic din Rona de Jos – era consătean cu Petrică Ulici.

Era înalt, subţire ca o joardă, cu o voce de fetiţă, total neîmplinit fizic. Fratele lui mai mare, proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, i-a dat multe cunoştinţe medicale. Aşadar, Micu Vlad era „doctorul nostru” (ale cărui sfaturi medicale ne-a ferit totuşi Dumnezeu să le urmăm…). Deşi avea doar 16 ani, ţinuta lui era veşnic sobră. Era un băiat serios şi aşa a rămas toată viaţa. Dacă ar fi fost vorba să-l compar cu mine, atunci Micu Vlad ar fi fost un îngeraş, iar eu un drăcuşor…

IOSIF ANDREICA zis „Puiu” era fecior de dascăl din  Călineşti, discipol şi consătean al lui Costică Rad. Era cel mai tânăr dintre toţi – 15 ani. Iute din fire şi încordat, mâna îi tremura abia observabil. Pentru noi ceilalţi, acest aşa-zis defect era un prilej de distracţie şi de glume. De câte ori avea de făcut o treabă mai fină (de exemplu, de pus aţa în ac) i-o dădeam lui, minunându-ne cu toţi cum reuşeşte să treacă aţa prin urechile acului mişcând mâna în dreapta şi în stânga. Cu voce de fetiţă a intrat la închisoare şi tot cu voce de fetiţă a fost pus în libertate, după doi ani şi jumătate.

GHEORGHE BULACU (îi ziceam Gicu) – fecior de dascăl din Budeşti. Anii ocupației maghiare (1940-1944, n.n.) i-a petrecut refugiat cu familia în Oltenia, în localitatea Ciuperceni (la bunicii din partea tatălui), şi a rămas cu multe obiceiuri olteneşti în vocabular şi chiar în mişcări. Flăcău plin de curaj. Bun camarad. Nu se dădea bătut cu una, cu două. Avea 17 ani.

VASILE DUNCA din Ieud era cel mai vârsnic dintre elevi: 21 de ani. Cânta şi el destul de bine, secondându-1 sau „terţându-1” pe Nelu Dunca. Încerca să compună „vierșuri”(cântece specifice înmormântărilor maramureșene, care evocau viața răposatului, după terminarea rânduielii canonice a prohodului) ba chiar şi unele melodii, care însă mie nu-mi plăceau. După ani şi ani de zile, profitând de unele slăbiciuni ale firii sale, Securitatea i-a provocat o prăbuşire sufletească totală, din care își va reveni târziu și greu, ajutat de Aurel Vișovan.

IOAN MOTREA (îi ziceam Ionică ) – flăcăul cel singur pe lume s-a născut în comuna Slatina, situată dincolo de Tisa, în actuala Ucraină Subcarpatică. L-a prins închiderea graniţei, din anul 1947, dincoace de Tisa, în Sighetu Marmaţiei, şi aici a rămas. Ionică era, la 20 de ani, marele nostru sportiv şi microbist şi cel mai bun şahist dintre toţi. Avea un suflet bun şi nobil, care înduioşa. N-aveai cum şi nu puteai să te superi pe el.

MIHAI VLAD (îi ziceam Milu) din Sighet, era cel de-al doilea student printre noi, după Aurel Vişovan. Avea 22 de ani.

L-am cunoscut abia în puşcărie, aşa că nu am ce zice despre el prea multe, decât că s-a dovedit un băiat bun, ca toţi ceilalţi.

ULTIMUL sunt eu, GHEORGHE ANDREICA din Vișeu de Mijloc (actualmente cartier al orașului Vișeu de Sus),  cred că deja mă cunoaşteţi destul de bine, din cele spuse până acum, fără să trebuiască să mă laud. Aveam atunci 17 ani.”(Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închisoare”)

* * *

Dintre cei arestați atunci, mai sunt acum în viață Nistor Man la Târgu Mureș, Ioan Dunca la Vișeu de Sus și Petru Codrea la Sighet, cu toții trecuți de 90 ani, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă, modele luminoase pentru noi cei de azi.

Preot prof. Marius Vișovan

Sighetul continuă să uimească (doar?!) pe plan… cultural. Am constatat acest lucru după două zile consecutive cu lansări de carte, la începutul lunii iulie a.c.
Vineri, 07 iulie 2023, la Centrul Cultural Episcopal din Sighet am fost prezent la o interesantă lansare de carte (este concluzia pe care mi-am însușit-o după ce-am ascultat pledoariile celor care au prezentat volumul de debut al sighetencei Mona Șimon, medic în Franța). La momentul lansării încă nu citisem „Locul unde mai trăia ziua” (mie-mi place titlul!), dar din intervențiile „la subiect” ale celor care au citit și recenzat cartea m-au convins că este valoroasă și – mai ales – cred că reprezintă doar începutul într-ale scrisului pentru Mona Șimon. (Îmtre timp am reușit să citesc romanul.)
Pentru că despre carte am publicat articole (analiză & recenzie) în ziarul nostru online, voi încerca să o „provoc” pe Mona Șimon într-o discuție mult mai… personală. Pentru a descoperi cine este Mona Șimon am convenit să discutăm deschis, informal.

Ion Mariș (IM): Ce amintiri are Mona Șimon din „perioada” sigheteană?
Mona Șimon (MȘ): O mulțime! Sunt născută și crescută în Sighet. Copilăria și adolescența sunt perioade pe care nu le poți uita. Bucuria, inocența, prieteniile, primele iubiri, vindecarea, devenirea mea, toate s-au petrecut în acest oraș, pe care mereu îl voi numi acasă. Am amintiri comune cu toți cei din generația mea – cei născuți în anii ’80/’90 – scăldatul în Iza la „cioată”, serile de sâmbătă seara de la Studio, jocurile copilăriei pe care le transformam în adevărate competiții între cartiere, verdele Solovanului vara și albul săniușului de pe cărările lui iarna, dar păstrez în suflet și amintiri personale, strâns legate de oamenii pe care i-am întâlnit atunci și alături de care am crescut. Toate au farmecul lor și ar putea începe cu eternul „A fost odată…”.

IM: Avea eleva de la Liceul „Dragoș – Vodă”, din acei frumoși ani, preocupări literare?
MȘ: Lectura a fost din copilărie o pasiune pentru mine. Am fost binecuvântată cu dascăli minunați, care m-au văzut pe mine cu adevărat, nu doar un alt elev așezat într-o bancă oarecare și care, de-a lungul timpului, mi-au cultivat fiecare în parte acest drag de cuvânt pe care, se pare, l-au putut foarte ușor observa la mine.
În liceu, deși eram dedicată studiului chimiei – o altă pasiune – participări la Olimpiade și pregătire pentru admiterea la facultate, literatura făcea mereu parte din mine. Am organizat un club de carte – îmi vine să râd – pe care îl țineam prin telefon. Telefonul fix! Eram înscrise patru persoane, alegeam o carte pe care urma să o citim într-o săptămână sau două și pe urmă discutam impresiile de lectură cu fiecare participant, pe rând, la telefon. Iar a doua zi, în pauza mare, continuam. Nu îmi amintesc nicio perioadă din viața mea, cu excepția copilăriei mici, în care să nu fi avut o carte începută, să nu fi citit măcar câteva rânduri.

IM: După absolvirea liceului ați urmat UMF Cluj Napoca – Facultatea de Medicină. De ce în această… direcție?
MȘ: Alegerea a venit cumva firesc. Nu pot spune că mi-am dorit asta, nu știam ce îmi doresc. Sincer. Suntem tineri, atât de tineri, și ne vedem nevoiți să luăm una dintre cele mai importante decizii din viață. A răspunde efectiv la întrebarea: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” nu este așa de ușor. Am decis din inerția parcursului meu de până atunci. Absolventă a profilului de „Chimie-Biologie”, având o afinitatea reală pentru aceste domenii, mi s-a părut natural să mă îndrept spre o facultate de profil. Am cochetat puțin cu idee de a mă axa doar pe chimie, ca până la urmă să aleg Facultatea de Medicină Generală, pentru că… nu știu. Pentru că aveam 18 ani și în acel moment părea o alegere bună.

IM: Ce/ cine v-a determinat să părăsiți România și să alegeți Franța pentru practicarea medicinei? A rămas medicina o opțiune?
MȘ: Personal consider că fiecare absolvent de medicină se gândește la posibilitatea de a profesa în străinătate. Unii decid de la bun început că nu este o soluție potrivită pentru ei, alții își doresc doar să se perfecționeze și pleacă pentru o perioadă determinată, iar o parte încearcă marea cu degetul și își clădesc o nouă viață în afara României. Noi am luat decizia de a pleca din mai multe motive personale și deocamdată nu regretăm. Franța a fost o opțiune optimă pentru noi, prin prisma specializărilor pe care ni le-am ales. Soțul meu e medic specialist în Medicina Muncii, iar eu îmi începusem specializarea pe Medicină de Laborator. Aici, în Franța, aceste domenii din medicină sunt practicate la un nivel excelent, exact așa cum ne-am fi dorit să se întâmple și în țară, însă din păcate încă nu este cazul, în special când vine vorba de Medicina Muncii. În plus, studiile ne-au fost pe deplin recunoscute, România și Franța fiind țări semnatare ale declarației de la Bologna, iar limba ne era cunoscută.
Medicina va rămâne mereu o opțiune, însă nu pentru moment. Nu acum. Acum îmi ofer șansa de a-mi îndeplini visul de a fi scriitor cu normă întreagă, dacă îmi permiteți exprimarea.

IM: Desigur că aveți autori/ scriitori preferați, poate… modele. Ce „favoriți” români și/ sau străini – din domeniul literaturii – aveți?
MȘ: Lista este foarte lungă. Scriitorii români preferați sunt: Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Eugen Barbu, Andreea Răsuceanu, Simona Poclid, Suzănica Tănase, Em Sava, Tatiana Țîbuleac și alții. Se scrie foarte bine azi, trebuie doar să scoți la iveală literatura de bună calitate, care este acoperită strident de maculatură.
Scriitorii străini preferați sunt: Émile Zola, John Steinbeck, Jack London, Boris Vian, Edgar Alan Poe, Arthur C. Clarke, Charlotte Brontë, Fredrik Backman, Guzel Iahina. Iar dacă e să numesc un model de scriitor pentru mine e John Steinbeck, iar romanul meu de căpătâi este Jane Eyre.

IM: Lansarea primului dumneavoastră roman la Sighet a produs o oarecare „rumoare” în comunitatea locală. A fost primit foarte bine, s-a discutat despre acest debut favorabil și totul pare de bun augur. Cum, de unde sau – astfel spus – ce v-a inspirat în alegerea interesantei construcții epice?
MȘ: Aș vrea să vă pot oferi un răspuns elaborat, dar adevărul e că nu știu exact. Romanul este ideea mea îndrăzneață, visul meu împlinit. A luat naștere după o muncă de aproape cinci ani, nu a fost un traseu ușor. M-am împotmolit adesea, am avut nenumărate îndoieli, am scris, șters și rescris de foarte multe ori. Știam cu certitudine ce vreau să transmit cititorilor, însă a fost un drum lung până am descoperit și cum să o fac.
Ideea romanului mi-a venit din iubire. Am spus-o în mai multe rânduri, am avut privilegiul de a fi înconjurată de oameni în vârstă, oameni demni, buni, verticali, adevărate modele pentru mine, dar a căror agonie a fost un chin, aș spune chiar atroce. Cartea este și un omagiu adus lor.

IM: Ce planuri în direcția „scriitoricească” are Mona Șimon?
MȘ: Vreau să continui să scriu. Iubesc să fac asta, simt că este menirea mea, poate părea pretențios spus, dar cred în visuri împlinite și în bucuria de a munci și a face ceva care îți place din tot sufletul. Visez să am mai multe cărți care să îmi poarte semnătura, îmi doresc să evoluez, să îmi îmbunătățesc scriitura și să ajung momentul în care voi spune cu mâna pe inimă: Sunt scriitor!

IM: Deși sunteți stabilită în Franța, sunteți la curent cu viața culturală a orașului nostru? Mai prezintă „interes” pentru dumneavoastră?
MȘ: Urmăresc cu interes ce se întâmplă în Sighet pe plan cultural, deși, recunosc, nu atât de mult pe cât mi-aș dori. Dar sper să remediez asta pe viitor.

IM: De ce iubiți Sighetul?
MȘ: Pentru că este și va rămâne întotdeauna acasă.

IM: Vă vedeți și în viitor scriind doar în limba română. Sau veți fi tentată, așa cum au făcut mulți scriitori români din diaspora, să „abandonați” limba originară?
MȘ: Nu știu să iubesc, să plâng sau să mă bucur decât în limba română. Și nu aș putea vreodată renunța la cuvântul dor. Tot ceea ce sunt e românește, iar scrisul face parte din mine. Iubesc limba română, iubesc fiecare nuanță a ei, nu mă văd scriind niciodată în alt alfabet decât cel tricolor.

IM: Ați petrecut câteva zile acasă, la Sighet. Spuneți-mi sincer ce nu v-a plăcut aici, la revenirea în orașul… tinereții. Sau, pentru a nu fi „cârcotaș”, ce v-a plăcut?
MȘ: Am revenit în Sighet după foarte multă vreme, de peste 20 de ani nu mai locuiesc în oraș și am fost doar un simplu vizitator la intervale mari de timp, iar de peste 4 ani nu am mai fost în România deloc. Am fost foarte plăcut surprinsă de cum este azi orașul tinereții mele, așa cum, pe bună dreptate, l-ați numit. Există o frumusețe pe care poate localnicii nu o mai observă. Am descoperit un oraș cochet, drăguț, cu foarte mult potențial, evoluat și încremenit în timp totodată, ceea ce îi oferă un farmec aparte. Iar Solovanul și Iza încununează micul nostru târgușor, pe care ar trebui să continuăm să îl iubim și să avem grijă de el. Sighetul este și va rămâne un reper pe harta României și în inimile noastre, ale sighetenilor.
Nu mi-a plăcut lipsa de gospodărie din cartiere, recunosc, și am avut câteva experiențe mai puțin plăcute. Omul sfințește locul, din fericire, iar în Sighet sunt mulți oameni extraordinari, de aceea cred cu tot sufletul că orașul va continua să crească, să evolueze și va fi acasă întotdeauna pentru noi toți.

IM: Mulțumesc pentru timpul acordat și… sper să ne mai vedem la Sighet și cu ocazia altor lansări de cărți, semnate Mona Șimon!
MȘ: Eu vă mulțumesc pentru această minunată ocazie, de a mă dezvălui sighetenilor, și nu numai, și astfel. Da, eu am speranța că ne vom revedea, trebuie să mi-o păstrez, să cred în mine în continuare și să muncesc pentru visurile mele! Ceea ce îi îndemn și pe cititori să o facă pentru ei înșiși, din toată inima!

Ion Mariș

Doamna inginer Monica Orlovschi (născută Andreica ) s-a stabilit în Germania de peste trei decenii dar asta nu o face mai puțin româncă. Dimpotrivă, vorbește zilnic românește, își cultivă constant identitatea și vine cu bucurie în țară. Cu rădăcini în Călinești, unde a copilărit până la vârsta de 7 ani dânsa  a refăcut recent o parte din traseul de tinerețe al tatălui ei, fostul deținut politic Iosif Andreica (1933-2008), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet arestat în 1948.  Împreună cu soțul dânsei  a vizitat Muzeul Memorial (unde în camera 74 dedicată rezistenței în Maramureș se află și fotografia tatălui ei, Iosif Andreica, membru al „lotului Vișovan”), apoi Cimitirul Săracilor de la maginea orașului, unde se află neidentificate osemintele celor morți în închisoarea din Sighet, precum și alte obiective frumoase ale municipiului nostru.

Momentul cel mai impresionant a fost vizita acasă la domnul Petru Codrea, ultimul deținut politic în viață din Sighet (declarat anul trecut Cetățean de Onoare al orașului), coleg de liceu, ideal și suferință cu Iosif Andreica acum mai bine de șapte decenii și cu care a menținut o comunicare constantă chiar și după plecarea acestuia în Germania.  Revederea a fost emoționantă, atât doamna Monica cât și domnul Codrea fiind literalmente copleșiți de bucurie, depănând amintiri. Ultimul punct de pe „traseul memoriei” a fost vizita la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” pentru a vedea placa comemorativă amplasată anul trecut de Asociația „Firul Vieții”, în cinstea celor 47 de profesori și elevi ai instituției care au suferit în închisorile comuniste, printre care și tatăl dânsei.

Fiu de învățător din Călinești, Iosif Andreica (Puiu, pentru colegi) a fost cel mai tânăr membru al grupului de rezistență anticomunistă condus de profesorul Aurel Vișovan (format din studenți și elevi ), având doar 15 ani în momentul arestării. Împreună cu ceilalți colegi arestați a fost închis la Sighet, apoi la Cluj iar după condamnare a trecut prin Jilava și a executat detenția la Târgșor lângă Ploiești (închisoarea minorilor, pe vremea aceea). În timpul detenției de la Cluj, în vara lui 1949, a trecut printr-o situație limită fiind foarte bolnav și neprimind nicio îngrijire medicală în primele zile (episod dramatic relatat de celălalt elev Andreica, Gheorghe – nicio legătură de rudenie – în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”).  Ulterior  Iosif Andreica s-a stabilit la Oradea iar în 1990 a plecat cu familia în Germania, unde a trecut la cele veșnice în anul 2008.

Urmași ai eroilor neamului românesc sau tineri iubitori de adevăr, oriunde v-ați afla, Sighetul vă așteaptă!

Preot prof. Marius Vișovan

Miercuri, 3 Mai 2023, în Municipiul Sighetu Marmației vor avea loc o serie de evenimente prilejuite de evocarea personalității filozofului Ioan Bălin. 

PROGRAM
Ora 10.00 – Întânire cu oficialitățile municipiului Sighetu Marmației și ale județului Maramureș, în Sala Transist a Primăriei Sighetu Marmației
Ora 12.00 – Moment comemorativ la Bustul filozofului loan Bălin, amplasat în fața Colegiului Național Pedagogic „Regele Fredinand” din Sighetu Marmației
Ora 13.00 – Simpozion omagial și de evocare a personalității filozofului loan Bălin, la
CENTRUL CULTURAL PASTORAL SFÂNTUL IOSIF MARTURISITORUL din Sighetu Marmației, Sala Festivaă „Episcop Dr. Vasile Stan”.

Profesor universitar, filozof, ambasador, ziarist, laureat al premiului Academiei Române, loan Bălin, s-a născut la 1 ianuarie 1947 in localitatea Călinești (Maramureș). A urmat cursurile Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației, iar mai apoi cele ale Facultății de Filosofie a Universității din București, remarcat ca un vârf al generației sale.
După absolvirea facultății lucrează, pentru scurtă vreme, la un ziar in București, iar între 1972-1978, ca profesor de filosofie la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației. În 1978 pleacã, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din București, unde va rămâne până în anul 2001. La Universitatea „Titu Maiorescu” va activa ca profesor universitar până la sfârșitul prematur al vieții sale, la 3 aprilie 2006.

Între anii 1997 și 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestație diplomatică excepțională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale.

Ca semn de apreciere a întregii sale activități diplomatice, la evenimentele din 3 Mai 2023 va participa și Excelența Sa, Ambasadorul Regatului Maroc în România, domnul Hassan Abouyoub.

Moldovan Vasile
Primarul Municipiului Sighetu Marmației

Pe 23 martie 2023, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, președintele Asociaţiei „Firul Vieţii” – Sighet, scria câteva rânduri pline de recunoṣtinţă la adresa profesorului de fizica reactorilor nucleari Alexandru Berinde, care pe 5 martie 2023 a plecat într-o (cum spunea Ioan Petru Culianu) „Călătorie în lumea de dincolo”.

Citez aici o parte din elogiul adus de Ioan Ardeleanu-Pruncu pentru marele om de știinţă  român: „Alexandru a fost un eminent elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, iar după terminarea studiilor superioare s-a dedicat carierei științifice în domeniul fizicii nucleare, căreia i-a dedicat tot restul vieții sale, și cărțile pe care și-a pus numele rămân cea mai trainică dovadă: „Fizica reactorilor nucleari”, „Elemente de fizica și calculul reactorilor nucleari”, „Probleme rezolvate de tehnica nucleară” și altele.

„Fizica reactorilor nucleari”… cum mi-a scris un coleg de facultate, Eugen Bancheṣ, „… acest curs ne-a schimbat viziunea despre posibilităţile noastre de a explica natura…”. A fost frumos pentru c-a fost greu? A fost ṣi frumos ṣi greu?…

Unii oameni se ridică mult deasupra celoralţi prin realizări, prin  gândire. Unii îi admiră, alţii nici măcar nu știu câte aspecte poate avea lumea în care trăim. Pun în acest articol două poze din „Elemente de fizica și calculul reactorilor nucleari”. Una dintre ele poate face ca cititorii acestor rânduri să înţeleagă mai bine cine a fost Alexandru Berinde.

Absolvent al Liceului „Dragoṣ – Vodă” din Sighetu Marmaţiei, „Alexandru Berinde s-a născut la Dragomirești, ca fiu al învățătorului Ion Berinde, originar din Budești, unul dintre cei mai activi ziariști maramureșeni și un dascăl iubit și prețuit de foștii săi școlari″. (am citat din nou din comunicatul pus de Ioan Ardeleanu-Pruncu pe www.salutsighet.ro)

Apoi, Alexandru Berinde a intrat în lumea reactorilor nucleari și a deschis, prin cursurile și cărţile sale, porţi spre cunoaṣtere pentru multe generaţii de studenţi, de cercetători.

Asociaţia „Firul Vieţii” îṣi ia angajamentul ca de fiecare dată când Ion Berinde, tatăl lui Alexandru va fi comemorat în cimitirul din Sighetu Marmaţiei, să aprindă o lumânare și pentru Alexandru.

„Două lumânări și două flori – tot ce mai putem face, din când în când, în amintirea a doi maramureșeni, care prin viața și munca lor au asigurat nemurirea numelui Berinde de Budești – Maramureș”- spunea Ioan Adeleanu-Pruncu.

La comemorări voi participa și eu. Am amintiri despre un om pe care l-am cunoscut prin cărţile sale. A fost greu, a fost frumos…

Sunt, în scurta viaţă a omului, unele momente pe care nu are cum să le uite, iar amintirile acelor momente „plutesc” întotdeauna deasupra celorlalte.

Horia Picu