Acum, că febra examenelor a trecut și suntem în așteptarea rezultatelor, ne amintim de primul Examen de Bacalaureat organizat la Sighet. Poate că acesta ar fi fost, de altfel, un titlu mai potrivit al prezentării mele. Elevii dragoșiști știu foarte bine că data de 10 octombrie, Ziua Școlii, este data înființării Liceului de băieți „Dragoș-Vodă” (https://www.salutsighet.ro/cand-s-infiintat-liceul-dragos-voda-autor-prof-marius-voinaghi/), însă, la ultima noastră întâlnire de pregătire a examenului, absolvenții promoției 2026 m-au întrebat când au susținut dragoșiștii primul examen de Bacalureat la Sighet. Am considerat că întrebarea lor merită un răspuns și în scris.

În primii ani după Marea Unire de la Alba Iulia, învățământul secundar din Ardeal era organizat pe baza Legii asupra învățământului secundar și superior a lui Spiru Haret din 23 martie 1898, învățământ de 8 clase, împărțit în două cicluri: inferior, cu 4 clase (gimnaziu), și superior, tot cu 4 clase (liceu). Gimnaziul era unitar, iar liceul împărţit în 3 secţii: clasică, reală şi modernă. La sfârștul clasei a VIII-a, conform articolului 18 din Lege, elevii trebuiau să susțină un examen general (Limba română, Limba latină, Limba franceză, Fizică și Matematică), cu scopul de a dovedi „influența studiilor făcute asupra cugetării lor”.

Liceul de băieți „Dragoș-Vodă” Sighet a funcționat în primul an școlar (1919-1920) cu doar șapte clase, astfel încât în vara anului 1920 nu s-a organizat examen de maturitate. Primul examen scris s-a organizat între 16-18 mai (oral, 11 iunie) 1921, sub conducerea comisarului ministerial, Dr. Alexandru Borza, profesor universitar clujean. Din cei 9 absolvenți, 2 nu „s-au supus examenului oral din cauze juste”, 1 declarat matur „cu bine”, 3 maturi și 3 corigenți. Pentru anul 1922, examenul a fost susținut doar de către elevii de la secția maghiară, din totalul de 26 de înscriși, 5 nu au fost admiși. În vara anului 1923, 5 elevi „maturizați” cu bine și suficient, 2 corigenți, iar la secția maghiară, din total de 23 de elevi prezenți, doar 3 au fost declarați corigenți, ceea ce-l determină pe președintele Comisiei de examinare, Francis Hubic, profesor la liceul greco-catolic din Beiuș să afirme: mulțumită muncii stăruitoare a profesorilor, armoniei ce domnește în corpul profesoral și conducerii liceului, acesta s-a ridicat în șirul celor mai bune licee. În anul 1924, toți cei 12 absolvenți ai cursului superior de la secția română au fost promovați – îl remarcăm pe Gheorghe Tite cu nota foarte bine cu laudă – asemeni celor 16 absolvenți de la secția maghiară.

În timpul ministeriatului Dr. Constantin Angelescu, este elaborată o primă măsură legislativă importantă pe calea unificării învățământului secundar. La 7 martie 1925, Ministerul Justiției modifică Legea asupra învățământului secundar și superior, prin care se introduce Examenul de Bacalaureat, al cărui scop era acela de verificare a cunoștințelor dobândite de elevi și de a dovedi, cum aminteam mai sus, „influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor”. La 11 aprilie 1925, toate aceste modificări sunt publicate în Monitorul Oficial sub forma unui Regulament. Astfel, se organizau două sesiuni: una de vară (25 iunie-10 iulie) și una de toamnă (15-30 septembrie). Comisia de Bacalaureat era formată din 6 membri și Președintele, un cadru universitar de la facultățile de litere și științe. Examenul consta din probe scrise și orale la materiile de studiu fundamentale: Limba și literatura română, Istoria românilor, Geografia României, Instrucția civică, la care se adaugă o limbă modernă, precum și două materii speciale în funcție de specializarea urmată.  Lucrările de la scris (cu un timp de lucru de 2 ore) erau examinate de profesorul specialist și evaluate cu note de la 1 a 10. La examenul oral, notele se stabileau în seara zilei desfășurării examenului. Elevii care obțineau la o materie o notă mai mică de 4 sau la mai mult de două obiecte nota 4 erau considerați respinși la Examenul de Bacalaureat.

Să parcurgem cronologic locațiile unde au susținut elevii CNDV-iști acest examen, pentru a identifica Sighetul nostru drag: 1925 –  Satu Mare, sesiunea Iulie, 4 elevi reușiți, iar la Oradea Mare, sesiunea Septembrie, 6 elevi reușiți; 1926 – Satu Mare, sesiunea Iulie, 8 elevi reușiți, iar la Oradea, sesiunea Septembrie, 6 elevi reușiți; 1927 – Satu Mare, sesiunea Iulie, 7 reușiți, iar la Oradea, sesiunea Septembrie, 5 reușiți; 1928 – doar la Satu Mare, sesiunea Iulie, 6 reușiți și sesiunea Octombrie, 11 reușiți; 1929 – Satu Mare, sesiunea Iulie, 10 reușiți, iar la cea din Octombrie, 11 reușiți; 1930 – Carei, sesiunea Iulie, 13 reușiți, Satu Mare, sesiunea Septembrie, 5 reușiți; 1931 – sesiunea Octombrie, Satu Mare, 1 reușit, iar la sesiunea din Iulie, 31 de elevi au fost declarați reușiți la Sighet! Absolvenții au susținut proba scrisă la Limba română și o materie la alegere dintre matematică, fizică, chimie sau biologie, iar proba orală din română, istorie, geografie, franceză, drept și o materie la alegere. Comisia de Bacalaureat a fost prezidată de savantul Nicolae Drăgan, rectorul Universității din Cluj. Gazeta Maramurășana consemna în numărul din 16 Iulie 1931: după rezultatul obținut putem să declarăm că s-a menținut cea mai mare obiectivitate și s-a judecat fiecare elev, după criteriile realității, încât nimenea nu se poate plânge de ceva nesocotit. Comisia din Sighet lasă în opinia publică din localitate și Baia Mare, cea mai bună impresie și credem, că putem s-o arătăm de model în această materie. Doresc să-i menționez pe cei care au susținut Examenul de Bacalaureat la Sighet (fără a le trece confesiunea, locul și data nașterii sau media generală): Bosânceanu Victor, Condrat Gheorghe, Datcu Stan, Fuchs Maurițiu, Gorgan Marin, Gross Gheorghe, Hackel Adalbert, Kaczka Nicolae, Katz Maurițiu, Kaveczki Ștefan, Kira Vasile, Marina Ioan, Marina Victor (fratele mai mic al diplomatului Mihai Marina din Apșa), Miclea Alexandru, Miclea Ioan, Moldovan Gheorghe, Munteanu Silviu, Nagy Ludovic, Niczki Vasile, Oros Mihail, Penzeș Vasile, Perl David, Pop Ioan, Pop Grigore, Sasalovits Radu, Stan Gheorghe, Stein Lazar, Tite Ioan (fratele sus menționatului consul Gheorghe Tite), Țiplea Vasile, Wohl Zoltan și Zekany Vasile.

După 95 de ani și o nouă generație de CNDV-iști, mai exact 207 elevi, au susținut examenul maturității. Și istoria continuă…

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012, pp.39-50.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie 1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, 2019, pp.268-276.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Arad, 2007, pp. 105 -106.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929-1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.

Foto 1. Dragoșiști, 1935.
Foto 2. Clădirea liceului.
Foto 3. Dr. Constantin Angelescu, ministrul Instrucțiunii Publice 1918-1919, 1922-1928 și 1933-1937.

Prof. Marius Voinaghi

La 22 noiembrie 1918 se organizează la Sighet o impunătoare Adunare Naţională care alege delegaţii comitetului Sfatului Naţional Român în frunte cu dr. Vasile Chindriş şi delegaţii pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). Prin Decretul -lege 3631 din 11 decembrie se consfinţea unirea pe plan intern şi se organiza Transilvania provizoriu prin cele două organisme, Marele Sfat Naţional, cu rol legislativ, şi Consiliul Dirigent, drept for executiv. Acesta din urmă, avea în componență 15 Resorturi (ministere), la Culte și Instrucțiune Publică fiind numit Vasile Goldiș. La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent înființează Gazeta Oficială, care apare neîntrerupt, la Sibiu, până la 31 martie 1920. Ea publică hotărârile Marelui Sfat al Transilvaniei, decretele, ordonanțele, notele circulare și alte decizii ale Consiliului Dirigent. În anunțul ministrului Valeriu Braniște, nr. 5742, Sibiu 14 iunie 1919, publicat în Gazeta Oficială, nr. 35 din 16 iunie 1919 se înființează: a) 17 licee  de băieți – din care  8 licee complete (clasele I-VIII) și 9 deocamdată cu primele 5 clase românești, la poziția 5 figurând „Dragoș” – Sighet; b) 4 școli reale superioare (clasele I-V românești); c) 3 licee de fete deocamdată cu clasele I-V românești; d) 2 școli superioare de fete (clasele I – V), la Brașov și Sighet; e) 2 școli comerciale de băieți; f) 2 școli comerciale de fete; g) 6 Școli Normale,  5 de băieți (printre care și cea de la Sighet) și una de fete.

Astfel, după cum se poate remarca, în Sighetul interbelic s-au impus, prin contribuţia lor deosebită la educarea tinerei generații Liceul de băieți „Dragoș Vodă”, Liceul de fete „Domnița Ileana” și Școala Normală „Regele Ferdinand”.

Liceul de băieți Dragoș Vodă şi-a deschis cursurile la 10 octombrie 1919. Festivitatea prilejuită de acest eveniment rămâne o zi memorabilă, care a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar Ilarie Boroş, preot greco-catolic la Sighet. Şcoala a funcţionat şi funcţionează şi azi într-o clădire construită în 1912. Imobilul a intrat în proprietatea Ministerului Educaţiei Naţionale la 3 martie 1937. Liceul de băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii, preluate de la fostul liceu catolic de băieţi la 10 august 1920.

În perioada interbelică, la acest liceu au predat 105 cadre didactice, dintre care 64 profesori cu studii superioare, opt dintre ei având și titlul de doctor. Îi amintim pe dr. Eugen Seleș, primul director al liceului, transferat în 1920, profesor și director, în 1920 la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare; îi urmează la conducerea liceului până în anul 1940 profesorul de matematică Mihail Șerban, originar din Săpânța, transferat de la Liceul de fete din Blaj; Alexandru Gheorghe Flore, autorul Graiul mirilor români de pe Valea Someșului (1914), Titu Liviu Doroș, Iacob Dermer, care a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică, în special la ziarul Graiul Maramureşului  și coautor la Maramureşul românesc, Alexandru Balint, Nicolae Angelescu, Marcu Csoti, Dumitru Simion, care activa în același timp și ca director al Școlii Normale (până în anul 1928, când este transferat la Focșani) sau pictorii Traian Bilțiu-Dăncuș – fondator și redactor al gazetei Graiul Maramureșului, director al Muzeului sighetean de etnografie – Liviu Bordeaux, cel care la Palatul Cultural de la Sighet a înfiinţat o şcoală particulară de pictură, și unde a organizat expoziţii cu caracter permanent.
Dintre absolvenții de seamă ai liceului din perioada interbelică se remarcă folcloristul și etnologul Mihai Pop, președinte al SocietățiiInternaționale de Etnografie și Folclor, laureat al premiului internațional „I.G. Herder” (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000). Una dintre trăsăturile absolventului de „Dragoș Vodă” o reprezintă opțiunea de-a se întoarce în calitate de profesor, de-a fi coleg cu foștii profesori. Este cazul lui Andrei Radu, care în 1932 este numit profesor suplinitor și colaborator la „Graiul Maramureșului”. La sfârşitul carierei didactice, Andrei Radu a fost lector la catedra de metodică a Universităţii din Cluj-Napoca, calitate în care şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu tema: „Methodologie de l’enseigment du francais”. Îi datorăm cele mai frumoase mărturii despre oamenii liceului în lucrarea „Mierea amintirilor”. Un alt absolvent întors la Sighet în 1931 a fost Mihai Marina. Secretar al Despărţământului Maramureş, fondator al „Graiului Maramureşului”, a fost primpretor al plasei Sighet. A participat la lucrările de pregătire a materialului documentar pentru Conferinţa de Pace de la Paris. Se impune prin studiul referitor la numele Sighetului şi prin lucrarea monografică intitulată „Situaţia Maramureşului între cele două războaie mondiale”.

Un alt pasionat de gazetărie dar şi de istorie, absolvent al Liceului „Dragoş Vodă” în acelaşi an cu Mihai Marina (1926), a fost Gheorghe Dăncuş. După terminarea facultății, obţine catedra de limba şi literatura română la Şcoala Normală din Sighet, până la 1934, când se va angaja la Arhivele Judeţene. Din anul 1950 a fost numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii sale (în 1967), cu excepţia perioadei 1956-1959, când a fost director al Muzeului Emil Isac. Și lista poate continua cu artiștii Vasile Kazar – profesor la catedra de grafică de la Institutul „Nicolae Grigorescu”, distins cu Marele premiu al U.A.P. pentru întreaga carieră (1985) și Harry Herman Maiorovici, membru al Uniunii Cineaștilor Români și vicepreședinte al Asociației de prietenie România – Israel.

După al Doilea Război Mondial, Liceul de băieți „Dragoș Vodă” își va modifica de mai multe ori numele, devenind rând pe rând, Liceu Mixt, (odată cu unificarea cu liceul de fete) Liceu Mixt „Filimon Sârbu”, Școala Medie Nr.1 Sighet, Școala Medie Nr. 1„Filimon Sârbu”, Liceul de cultură generală, Liceul „Dragoș Vodă”, Liceul real-umanist „Dragoș Vodă”, Liceul Industrial „Dragoș Vodă”, Liceul Teoretic „Dragoș Vodă”, pentru ca începând cu 1 septembrie 1999 să devină Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

Tot la 10 octombrie 1919 şi-a început activitatea şi Liceul de fete Domniţa Ileana, festivitatea de deschidere având loc în curtea interioară a Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko” de azi. Cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu care cuprindea opt clase, o capelă, o sală de gimnastică, o sală de muzică, opt săli destinate laboratoarelor, bibliotecii şi altor activităţi adiacente. În clădire se afla şi locuinţa directorului școlii, profesorul Corneliu Sânjoanu, formată din patru camere. Totodată, liceul de fete dispunea de un internat cu 32 încăperi. În afara camerelor destinate fetelor care frecventau şcoala, în incinta internatului se afla şi o locuinţă cu două camere pentru directoarea internatului.

Liceul de fete „Domniţa Ileana” înscria şi fete care doreau să se prezinte la sesiunile de examene organizate pentru candidatele care s-au pregătit particular. În 1924, în clasa întâi a fost înscrisă o elevă, în clasa a doua trei, în clasa a treia zece, în clasa a patra nouăsprezece, în clasa a cincea trei, în clasa a şasea o elevă, iar în clasa a şaptea două. Situaţia cea mai slabă s-a înregistrat în 1932, când erau înscrise doar două eleve particulare, una în clasa a doua şi cealaltă în clasa a şaptea. În 1934 au fost şcolarizate 16 eleve, în 1935 – 26, în 1936 – 22, în 1937 – 17, în 1938 – 15, în 1939 – 18 şi în 1940 – 27. Majoritatea elevelor particulare erau înscrise în primele patru clase, deci în cele gimnaziale. Absolvirea acestora era suficientă pentru a ocupa un post de funcţionar public. Liceul de fete „Domniţa Ileana” se înscrie în realizările învăţământului românesc interbelic. Din motive financiare, în anul 1938 printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale, Armand Călinescu, liceul de fete este transformat în gimnaziu.

Prin același decret al Consiliului Dirigent din 1919, urmau să fie înființate cinci Școli Normale de băieți la Cluj, Deva, Timișoara, Zalău şi Sighet. Se preconizau două cicluri de câte doi ani, primul an cu o instrucţie comună celorlalte licee teoretice, iar ciclul secundar, dedicat specializării. La 11 octombrie 1919, își începe cursurile Școala Normală de băieți din Sighet, primul director fiind profesorul Ion Borgovan. Încă din primul an de studiu, 46  de elevi au fost cazați în internatul din strada Avram Iancu, internat deschis în prezența directorului Enea Hodoș și a profesorului Ioan Bilțiu-Dăncuș. Tot acum se organizează și școala de aplicație. Potrivit Decretului Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, în anul 1920 este numit director profesorul Dimitrie Simon, care-și desfășoară activitatea până în anul 1928, când se transferă la Focșani, iar în locul acestuia este adus profesorul Vasile Pop.

Între 1922 şi 1932 Şcoala Normală „Regele Ferdinand” a dat învăţământului 237 dascăli. În următorii şase ani, până la desfiinţarea şcolii, numărul total al absolvenţilor a fost de 79. Majoritatea absolvenţilor au devenit învăţători în Maramureş, acoperind o parte a posturilor vacante, foarte numeroase. Numai în anul şcolar 1921-1922 au fost vacante 117 posturi în învăţământul primar local. În acelaşi an şcolar, Şcoala Normală avea 150 elevi înscrişi, însă din aceştia doar opt erau absolvenţi.

Cei 237 de învăţători, care s-au calificat la Şcoala Normală din Sighet în perioada 1922-1932, reprezentau un contingent ce avea să contribuie parţial la rezolvarea crizei de cadre didactice din învăţământul primar. Scăderea numărului de absolvenţi din anii următori, faptul că în intervalul 1933-1938, cât a mai funcţionat şcoala s-au calificat doar 79 învăţători, a contribuit numai în parte la îmbunătăţirea efectivului de învăţători.

La catedrele şcolii au funcţionat profesori cu o frumoasă pregătire, iar de pe băncile acesteia au ieşit învăţători care au urmat exemplul dascălilor lor. Rămân repere: Ioan Berinde – absolvent al Școlii Normale (promoţia 1927), s-a remarcat printr-o intensă activitate publicistică, concentrându-şi atenţia asupra problemelor şcolii în general și asupra învăţământului primar rural în mod special; Petre Lenghel Izanu, absolvent și el al școlii (promoția 1926) – a îndeplinit funcții de conducere în cadrul Revizoratului Școlar Județean. În 1938 a realizat manualul Geografia Judeţului Maramureş pentru clasa a II-a; Ion Bârlea – prestigios folclorist și om de cultură și-a desfășurat activitatea la Școala Normală între 1920 – 1930 ca și profesor de religie greco-catolică, iar în 1938 s-a transferat la Cluj, unde a editat seria nouă a săptămânalului Gazeta Maramureşană. Cât timp a deţinut funcţia de director al Arhivelor Statului din Sighet a publicat „Contribuţii la istoria Maramureşului”; Gheorghe Vornicu – la 1 septembrie 1921este numit la profesor la catedra de istorie și geografie, pe care o va ocupa timp de 10 ani; cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din Maramureș inaugurează la 7 septembrie 1926 Muzeul Etnografic al Maramureșului; Vasile Pop – participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ca reprezentant al comitatului Satu Mare, profesor la Școala Normală din Gherla, este numit director în 1928; va deține această funcție până în anul 1938, timp în care s-a ocupat de buna funcționare a Școlii de Aplicație și a cursurilor de vară de perfecționare didactică; în perioada celui de-al doilea război mondial a fost profesor la Şcoala Normală din Blaj, iar după 1945 la Liceul „Dragoş Vodă” de la Sighet.

Din motive financiare, în anul 1938, printr-o Decizie a Ministrului Educației Naționale Armand Călinescu, liceul este desființat. Își redeschide porțile după zece ani, la 1 octombrie 1948 sub numele de Liceul Pedagogic, iar prin unificarea de la 1 septembrie 1960 cu secția pedagogică a liceului cu limba de predare ucraineană, va purta denumirea de Școala pedagogică din Sighet. Începând cu 1 septembrie 1966 își schimbă din nou titulatura, devenind Liceu Pedagogic, pentru ca după revoluția anticomunistă din decembrie 1989 să se transforme în Colegiu Național Pedagogic „Regele Ferdinand” (2024).

* o infimă contribuție dintr-un viitor volum omagial
Sursa foto: Muzeul Maramureșean

Bibliografie:

Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Constantin Băjenaru, Consiliul Dirigent și problematica școlară din Transilvania (decembrie 1918-aprilie1920), în Acta Terrae Fogarasiensis, VIII, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2019.
Odarca Bout, Vasile Paul, Mihaela Sautriot, Radu Zlati, Monografia Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației. File din istoria liceului de ieri și de azi, Editura Valea Verde, 2012.
Petre Lenghel Izanu, Situația învățământului primar în Maramureș, în Graiul Maramureșului, nr. 17, 1933, 2.
Vasile Popeangă, Mărturii transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2008.
Marius Voinaghi, Liceul „Dragoș -Vodă”Sighet la început de drum, în Centenarul Unirii 1918-2018. Maramureșul înainte și după Marea Unire a românilor, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2019.

A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc… O pagină de eroism ce nu trebuie uitată.

Situația dramatică a familiei Rad

Unul dintre ei avea însă o situație cu totul deosebită – este vorba de Constantin Rad din Călinești (în total 11 ani de închisoare). O lăsăm pe doamna Rad să relateze la persoana I:

„În luna iunie 1958 eram căsătoriţi doar de câteva luni… Soţul meu, Constantin Rad, era funcţionar la Sighet, unde şi locuiam, iar eu eram învăţătoare la Săpânţa, satul meu natal. În luna iulie lui i s-a desfăcut contractul de muncă – am simţit că urmează să se întâmple ceva. Pe 25 august a plecat la Călineşti la părinţi şi acolo l-au arestat în noaptea aceea. Eu nu ştiam nimic, doar m-am trezit la 12 noaptea  cu 2 securişti, Lehoczy şi Manole care  au făcut percheziţie răsturnând toată casa. Şocul şi spaima au fost foarte mari… eu eram însărcinată  şi ştiam că urma să am gemeni…

Necazurile familiei mele s-au ţinut lanţ, în anul următor fiind arestat şi tatăl meu. Despre  soţul meu timp de multă vreme n-am ştiut nimic. De mai multe ori m-am dus şi am întrebat la Baia Mare la procuratură dar de fiecare dată mi s-a spus că nu se ştie nimic. Aveam să-l văd numai în noiembrie 1959 la proces la Baia Mare, când un ofiţer a acceptat să-i arate poza copiilor, Cornel şi Mariana, pe care nu apucase să-i cunoască. Soţul meu – Costică îi spuneam în familie –  a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. La câteva zile mi s-a desfăcut contractul de muncă; nu mi s-a permis să mai lucrez în învăţământ. Cu mari eforturi am reuşit să mă  angajez ca muncitoare la o fabrică de confecţii.”

Am dreptul să-mi văd copiii!

„La recursul din 1961 de la Satu Mare condamnarea a fost redusă la 15 ani. De data asta am fost prezentă împreună cu copiii, în vârstă acum de aproape 3 ani. Sora mea se cunoştea cu un gardian şi astfel ni s-a permis să stăm pe coridorul pe care urmau să treacă acuzaţii şi aşa am reuşit să mă apropii de el şi să-i arăt copiii. Când am ajuns în sala de tribunal, cu copiii în braţe, lumea mi-a făcut loc şi am ajuns în faţă şi atunci fetiţa a strigat: „Tăticule, vino acasă!”… Lumea în sală a început să plângă în hohote… Soţul meu s-a ridicat în picioare şi s-a uitat spre copii. Preşedintele  tribunalului i-a strigat: „Stai  jos!” la care el a răspuns: „Puteţi să mă împuşcaţi, dar dreptul a-mi vedea copiii nu mi-l puteţi lua!” şi s-a întors şi s-a uitat spre copii… După un timp, pe care nu pot să-l precizez – în care şi călăii noştri păreau impresionaţi – preşedintele mi-a cerut să părăsesc sala.

Am trăit foarte greu, dar Dumnezeu ne-a ajutat şi în 1964 soţul meu s-a întors acasă. Am mai fost şi după aceea urmăriţi de Securitate şi la locul de muncă şi acasă, dar eram împreună şi asta era cel  mai important lucru. Vă închipuiţi bucuria copiilor noştri… Îmi amintesc  cu câtă mândrie băieţaşul nostru şi-a prezentat tatăl colegilor de joacă: „Uitaţi-vă, ăsta-i tăticul meu!”  (mărturia doamnei Ileana Rad, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Familia s-a stabilit ulterior la Cluj. Constantin Rad a trecut la Domnul în 1998, iar soția sa în 2018. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Am cunoscut personal pe 5 din cei 6 membri ai celui de-al doilea lot de elevi, deținuți politici anticomuniști, de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, arestați în 1949, și am reușit să adun mai multe informații din mărturii directe și indirecte care să restituie biografia aproximativă a acestora (prezentarea mai largă a acestui grup a apărut recent în publicația online „Salut, Sighet!” sub titlul „Atacăm închisoarea ?” și poate fi citită AICI).

Singurul despre care nu am nicio informație direct și foarte puține din mărturiile celorlalți este Victor MARIȘ, fiul preotului greco-catolic din Budești. Acest text se dorește a fi un început în reconstituirea biografiei sale pentru a-l salva de la uitare (alături desigur de menționarea sa pe placa memorială de la Liceul „Dragoș-Vodă”, de unde nu putea lipsi).

Victor Mariș a fost arestat la 4 mai 1949 simultan cu ceilalți membri ai grupului și cu alți maramureșeni implicați (direct sau indirect) în sprijinirea grupului de partizani al fraților Popșa (lichidat în ziua precedentă în urma ciocnirii de la Ieud) și dus la Securitate la Sighet. A trecut apoi prin închisorile Oradea, Jilava, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră. A fost eliberat în 1952 și după câțiva ani s-a stabilit la Turnu Măgurele unde a locuit până la sfârșitul vieții în 2019.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

În fotografie: o clasă din promoția anului 1955 de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Printre absolvenți Deaciuc Ioan, Leordean Vasile, Ofrim Vasile iar dintre profesori au fost identificați prof. Ciplea (căs. Melaniuc) Ecaterina, prof. Negrea Eusebia, prof. Berți Ștefan.

Dacă mai recunoașteți dintre elevii și profesorii promoției anului 1955 din fotografie… scrieți-ne.

Mulțumim dr. Mihaela Ofrim pentru poza din albumul familiei Ofrim.

Salut, Sighet!

Profesorul Ștefan MOTOGNA s-a născut în 26.06.1938 în localitatea Breaza, jud. Bistrița Năsăud.
În perioada 1958-1962 – urmează cursurile Facultății de Fizică – Chimie la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca; după absolvire activează ca și profesor de fizică (în perioada 1962-2001) la Liceul ,,Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației.

A ocupat funcția de director adjunct al acestui liceu între anii 1965 -1977.
În anul 1979 a obținut gradul didactic I cu lucrarea ,,Energia. Formarea conceptului de energie în liceu”.
În perioada 1965 – 1986 , a fost coordonatorul cercului pedagogic al profesorilor de fizică din județul Maramureș iar în anul 1977 a fost numit director, tot la Liceul ,,Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației și ocupă această funcție până în anul 1984.

În anul 2001 s-a pensionat la cerere.

Din Monografia Liceului „Dragoș-Vodă” a regretatului profesor Vasile Anișorac reproducem: „În perioada 1977 – 1984 liceul îl are ca director pe prof. Ștefan Motogna. Este perioada când  Liceul „Dragoș -Vodă” cunoaște succese remarcabile în dezvoltarea bazei didactico-materiale, reușita într-un procent ridicat în învățământul superior și îndeosebi premiile naționale și internaționale ale frațilot Bucicovski în cadrul olimpiadei de matematică. Harnic, serios, devotat școlii, directorul Ștefan Motogna a continuat cu succes preocupările predecesorilor săi. S-a remarcat prin participarea personală la sesiunile de referate sau la olimpiadele naționale de fizică, de unde a adus Maramureșului primul premiu național de fizică, prin elevul Adrian Isac, în 1966.

Serviciul funerar va avea loc joi, 22. 05. 2025, ora 11:00, în localitatea Cluj Napoca, Capela Someșeni, str. Aviator Dârjan nr. 10.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Salut, Sighet!

Fiu de țărani înstăriți din Apșa de Jos, de peste Tisa, Mihai Marina a început să învețe carte în limba maghiară, la Școala de stat din comună. A urmat apoi cursurile Gimnaziului piarștilor de la Sighet, iar în 1919 a trecut la nou înființatul Liceu „Dragoș-Vodă”. Deși condițiile materiale (internat, cantină, manuale etc.) au fost în primii ani deosebit de grele, silitor, inteligent și ambițios, tânărul s-a afirmat repede ca unul dintre cei mai buni la carte și cei mai activi pe tărâm cultural, ajungând bibliotecarul Societății de lectură a liceului și apoi președintele acesteia. În anii aceia a publicat în revista „Zări Senine” primele sale creații literare.

Pe vremea aceea conducerea Liceului „Dragoș-Vodă” organiza la sfârșitul anului școlar, pentru elevii din ultimele clase, o excursie în circuit prin țara devenită România Mare. Cu extrem de rare excepții tinerii aceștia cunoșteau doar meleagurile natale.Prima excursie de acest fel a fost organizată în vara lui 1924, cu un grup de 30 de elevi și câțiva profesori. Pentru elevii cu posibilități materiale reduse  plăteau profesorii. Au plecat din Sighet cu trenul până la Borșa, au trecut pe jos munții în Moldova, au coborât, când cu trenul, când pe jos în Muntenia și după un traseu de peste 3000 km. au ajuns iar acasă. Aceste excursii au fost adevărate lecții de patriotism. Elevul Mihai Marina, fiind și secretarul Societății culturale, a ținut un jurnal de excursie și a publicat un reportaj în Anuarul liceului din acel an.

În anul 1926 Mihai Marina a absolvit ca șef de promoție al primei serii de elevi români ai Liceului, președintele comisiei de bacalaureat fiind profesorul universitar Nicolae Cartojan, a urmat apoi cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Regele Ferdinand” de la Cluj, a fost președinte al Clubului Studenților Maramureșeni, cu care a organizat o serie de activități culturale la Cluj și în Maramureș și, tot în acea perioadă, a colaborat intens la publicațiile clujene „Chemarea” și „Patria”, în redacțiile cărora și-a făcut ucenicia într-ale gazetăriei, învățând cum se face un ziar „da capo al fine”.

În 1930, după examenul de licență, a rămas la Cluj, angajat la Prefectură, a pregătit doctoratul, iar în anul următor, la nici 24 de ani împliniți,  proaspătul doctor în drept, Mihail Marina, a fost numit secretar al Prefecturii Maramureș și a fost cooptat secretar al despărțământului ASTRA Maramureșului, timp de câțiva ani fiind colaboratorul apropiat al lui Dr. Vasile Ilea, împreună cu care a editat publicația „Astra Maramureșului”.

În 1932 a fost numit prim-pretor al plasei Sighet. Tot atunci a înființat cunoscuta publicație „Graiul Maramureșului”, s-a implicat în conducerea Asociației presei din Maramureș și organizarea Clubului acesteia, iar în 1935 a reprezentat  presa maramureșană la Congresul Ziariștilor Români.

În 1938 a fost transferat prin Decret Regal la Rezidența Someș-Cluj, pe funcția de șef al Secției de Studii și Documentare, unde a avut răgazul necesar pentru a-și redacta și publica lucrarea monografică „Maramureșul – necesități și remedii”, un foarte interesant studiu interdisciplinar economic și sociologic, în care a inventariat riguros problemele cu care se confrunta Maramureșul, propunând și soluțiile privind remedierea acestora, în condițiile în care toată lumea deplângea situația grea, mai ales din punct de vedere economic, a acestui județ, dar nimeni nu acționa concret. „Maramureșenii au intrat în România Mare (spune el) cu mândria unui trecut glorios și cu multă, multă sărăcie”, deși nu este un județ sărac și lipsit de izvoare productive, nici nu consumă mai mult decât produce, și „economia sa ar putea fi redresată fără prea multe jertfe din partea statului”.

Apărut în 1939, studiul lui Mihai Marina a fost foarte bine primit și comentat în presa vremii. „Monografia dr. Mihai Marina (scria „Universul”) este o premieră națională… un model de inventariere minuțioasă a necesităților și remediilor de dezvoltare și modernizare a vieții rurale, dar și urbane, vizând industrializarea localităților, pentru a asigura maramureșenilor un nivel mai ridicat de civilizație”.

La sfârșitul aceluiaș an s-a întors  la Sighet, iar în anul următor a fost numit prefect al Maramureșului. În toamna 1940, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat la București și a fost încdrat în structura Ministerului de Interne, iar în anul următor în cel de Externe și cooptat în Comisia pentru tratative cu Ungaria, apoi numit consul general la Consulatul României de la Oradea, pe care l-a condus până în Septembrie 1944, când a fost arestat de autoritățile maghiare, predat autorităților hitleriste și internat în lagărul de la Hofbruk, de  unde a fost eliberat în 1945 de trupele americane.

În timpul activității diplomatice de la Oradea consulul general dr. Mihai Marina și-a etalat și calitățile sale umane deosebite, salvând personal, cu automobilul consulatului, mai mulți evrei, dar mai ales prin curajoasele acțiuni desfășurate cu sprijinul lui Gheorghe Tite și Mihai Bologa (alți doi maramureșeni angajați la Consulat, prieteni și colaboratori apropiați), cu care urmărea trenurile cu evreii trimiși în lagărele de exterminare și informa, prin canalele diplomatice elvețiene, Crucea Roșie Internațională. *(Vezi  Andrei Radu, „Mierea amintirilor”, Arad, 2008 și Antonio Faur, „Implicarea diplomatului român dr. Mihai Marina în acțiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria (1944)”, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2014.)

În Noiembrie 1945 a reușit să ajungă la București și a fost reîncadrat la Externe, în Biroul de pregătire a lucrărilor pentru Conferința de Pace de la Paris, ca bun cunoscător al realităților Maramureșului și Transilvaniei, și apoi numit director al Direcției Consulare. În 1947, după preluarea Externelor de către cominternista Ana Pauker, a fost epurat din minister ca diplomat antonescian. Din acel moment a fost nevoit să-și șteargă mereu urmele, angajându-se pe la diferite instituții sau întreprinderi, pe posturi obscure și prost plătite și nu pentru mult timp, pentru a nu se afla cine este. A trecut pe la Intreprinderea de Locuințe și Localuri, Direcția poștelor, Ferma agricolă „30 Decembrie”, iar în 1967, când s-a pensionat, deoarece i-au fost calculați doar ultimii 20 de ani, primii 27 nefiindu-i socotiți în slujba țării, s-a ales cu o pensie de semi-subzistență.

Știm despre Mihai Marina că a fost unul dintre cei mai prolifici ziariști maramureșeni din perioada interbelică și că „Graiul Maramureșului” a fost strâns legat de numele lui, dar și că a fost pasionat de istoria Maramureșului. Cu bogata sa experiență și posedând și o serie de documente, după pensionare a intenționat publicarea unor cărți, pe care însă nu a reușit să le definitiveze. Adunată în 27 de caiete mari, cuprinzând aproape 2000 de pagini manuscrise, toată munca lui a rămas posterității. În 1998, prin grija unor nepoți ai săi și cu sprijinul Editurii „Dragoș-Vodă” din Cluj i-a apărut postum volumul „Maramureșeni – portrete și medalioane”, în care a scos de sub colbul vremii chipurile unor iluștri înaintași ai săi și ai noștri, care s-au pus cu toată ființa lor în slujba neamului românesc de pe aceste meleaguri precum: Iosif Man, Ioan Mihalyi de Apșa, George Bilașcu, Ioan Bușițași alții. Apoi, folosind selectiv caietele cu însemnări ale lui Mihai Marina aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, Vasile Gaftone a publicat, în 2013, volumul  „Pagini alese”, cuprinzând și alte scrieri istorice și creații literare.

Speriat de cutremurul din martie 1977 și afectat de moartea stupidă a tânărului său prieten, scriitorul Alexandru Ivasiuc *(Vezi Mihai Marina, „Pagini alese”, p. 109 și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Maramureșul, ziare și ziariști, p. 420-421.) s-a mutat la Cluj, și-a regăsit vechi prieteni maramureșeni precum Dr. Emil Forna și muzicologul Harry Maiorovici, a luat legătura cu Biblioteca Academiei și s-a întors la masa de scris… dar ceasul existenței sale s-a oprit la 15 martie 1980, deci acum 45 de ani.

În Istoria Maramureșului Mihai Marina va rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale unei epoci de mari frământări și de profunde și uneori dramatice schimbări, un reper de cinste, corectitudine și moralitate pentru zilele noastre: n-a fost în slujba nici unui partid și n-a râvnit onoruri și funcții politice, și la București și la Cluj a locuit cu chirie în câte un apartament al statului.

                                                      Ioan Ardeleanu – Pruncu

Aurel Ion BRUMARU (02 aprilie 1943, Strâmtura, jud. Maramureș) filosof, eseist, traducător și critic literar, discipol al filosofului Petre Țuțea, s-a născut în casa învățătorului Ion Brumaru. Din 1993 era membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov și a fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.  Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, absolvit în 1961.

A absolvit Facultatea de Filosofie, secția Psihologie, Universitatea București.  Aurel Ion Brumaru a avut colaborări cu eseu și cronică de carte la publicațiile: Gazeta Literară, Contemporanul, Teatrul, România Literară, Luceafărul, Amfiteatru, Revista învățământului superior, Familia, Tribuna, Ramuri, Vatra, Transilvania, Ateneu, Cronica, Argeș, Poesis, Lumină Lină, Nadodrze (Polonia), Origini (U.S.A.), European Echo, Nomen Artis, Gazeta de Transilvania/ Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, Vatra veche. A colaborat la mai bine de douăzeci de volume colective, lucrări coordonate de Florentin Popescu, Emil Manu, Ion Pogorilovschi, Mircea Brenciu-Freund, Dumitru Dem Ionașcu, Artur Silvestri, Irina Petraș, M. Diaconu. A fost redactor la Astra și Vatra veche. A tradus din literatura universală, împreună cu Adrian Hamzea, lucrarea lui Tamasi Aron, „Blazonarzii”, Editura Kriterion, 1980. A debutat în 1965 în paginile Gazetei Literare.

Au scris despre Aurel Ion Brumaru și opera lui: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și mulți alții.

A debutat editorial în anul 1975 la Editura Eminescu, cu volumul Literatură și cunoaștere, în colaborare cu Mihai Nadin.  Semnătura lui A.I. Brumaru, apare pe volumele: „Literatură și cunoaștere”, în colaborare cu Mihai Nadin, Editura Eminescu, 1975, „Masca Principelui”, Editura Dacia din Cluj, 1977; „Ființă și Loc”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;„Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995; „Despre Ființa Românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007); „Lecția labirintului. 11 prelegeri de Filosofie a culturii și o Addendă” (nouă teme la propunerea studenților), Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017; „Pustia și călătorul, versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019; „Întemeierea”, Editura Eikon, București, 2024 (ultima apariție editorială).

Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 a fost redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”– Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov.

Aurel Ion Brumaru a fost distins cu numeroase premii, diplome, din partea Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Asociației Române pentru Patrimoniu ARP, Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ASTRA, Uniunii Scriitorilor din România.

Filosoful Aurel Ion Brumaru a trecut la cele veșnice în după amiaza zilei de 04 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Salut, Sighet!

Doamna noastră Melanica!

În viața mea nu am văzut o persoană mai discretă. Aș spune chiar că mi s-a părut a fi discreția întruchipată. A apărut mai frecvent în orașul nostru imediat după 1989. Prezentă la liturghiile descătușatei Biserici Greco-Catolice devenise un punct fix, mic și pierdut, pe un loc prea mare pentru puținul ei trup cufundat în rugăciune. În restul timpului, pe la cimitir, pe la mormântul bunicului, preotul Simion Balea din Săpânța – o făclie aprinsă și călăuzitoare pentru Unirea Maramureșului cu Țara – lânga care s-au așezat de-a lungul vremii spre odihnă veșnică o bună parte a membrilor mai tineri ai familiei sale. Ca o Maica Tereza a credinței nostre și a locului, până în urmă cu trei ani Doamna Melanica nu a lipsit de la nici o manifestare de comemorare a deținuților politici organizată la Memorialul Sighet și de la nici un Pelerinaj la Cimitirul Săracilor. La fel de discretă peste tot. Pietate și răbdare și o credință fără margini, Radio și T.V. „Maria” i-au fost pâinea și apa, după ce n-a mai putut să meargă la biserică. Și telefoanele de la cei care au prețuit-o și au iubit-o.

Rițiu Melania-Terezia s-a născut în 5 noiembrie 1925, la Săpânța, în casa parohială a bunicului Simion Balea, preot acolo de-o viață, ca fiică a Laurei Balea, căsătorită cu preotul profesor de limba română la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, Grigore Rițiu.

În toamna anului 1940, după Diktatul de la Viena, liceul a devenit de limbă maghiară, iar profesorul Rițiu s-a retras ca preot la Săpânța, dar în 1948 a fost înlăturat fiindcă a refuzat să trecă la ortodoxie și, știind că urmează să fie arestat, a devenit fugar.

În 1950 preoteasa Laura Rițiu și fiica sa Melania, profesoară suplinitoare la Liceul „Dragoș – Vodă”, au fost arestate și anchetate pentru a mărturisi unde se ascunde fugarul soț și tată. De-atunci Melania nu și-a mai văzut mama. La scurt timp după aceea a fost prins și arestat și preotul.

După eliberare preotul Grigore Rițiu (devenit muncitor necalificat) și fiica sa Melania, funcționară, după îndelungi căutări prin evidențele închisorilor, au aflat că Rițiu Laura a murit în 1954 în închisoarea pentru femei de la Oradea, că își pierduse facultățile mintale și că a ajuns material de studiu pentru disecții. Deci, nici măcar amara consolare de a descoperi locul unde i-au fost aruncate rămășițele pământești, pentru a-i face o slujbă de pomenire, nu au avut-o cei doi.
Grigore Rițiu a murit în 1969 la București, la Melania, care își avea familia și rostul acolo, dar după ce la Săpânța a fost ridicată în anul 2018 o nouă biserică greco-catolică, Melania a adus rămășițele tatălui ei lângă frumoasa biserică de lemn de aici. Și această izbândă a însemnat foarte mult pentru sufletul ei.

Rițiu Melania-Terezia a fost, chiar de la înființare, Membră de Onoare a Asociației „Firul Vieții”,  contribuind cu generozitate la toate realizările noastre și, drept recunoștință, ne asumăm obligația de a-i cinsti memoria și a-i îngriji cele două morminte: de la Sighet și de la Săpânța.

Doamna Melanica a trecut la cele veșnice Vineri, 19 iulie 2024, la București.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Ioan Ardeleanu-Pruncu
(președinte – Asociația „Firul Vieții” Sighet)

Arestați în august 1948 și întemnițați în închisoarea din Sighet (actualul Muzeu Memorial), tinerii maramureșeni din grupul de rezistență anticomunistă (majoritatea elevi la Liceul „Dragoș Vodă”) au fost mutați toți la venirea iernii în celula 74, de la etajul 2, o celulă mai mare cu 9 paturi, iar ei erau 18 (dormeau doi într-un pat). Frigul, alimentația insuficientă, restricțiile de tot felul și îngrijorarea pentru ce va urma nu au putut stinge bucuria tinerească de a fi toți împreună, într-o atmosferă de solidaritate și comuniune spirituală cultivată încă din libertate dar sudată enorm în anii de detenție. Amintirile lui Gheorghe Andreica sunt pline de farmec…

„Cu post, cu rugăciune, cu repetarea tuturor colindelor zile la rând, învăţând unul de la celălalt tot ce s-a uitat sau ce nu s-a ştiut deloc, am ajuns în seara de Crăciun. Puiu Andreica (cel mai mic din lot, 15 ani ) nu-şi putea imagina să treacă seara de Crăciun fără să plângă când îşi va aduce aminte de alte Ajunuri petrecute cu familia. Era şi normal să cugete astfel. El încă nu trecuse pragul copilăriei. Noi, ceilalţi, chiar dacă nu depăşisem cu mult hotarul – eram măcar cu ambele picioare pe acest prag şi pregătiţi a face pasul următor, spre bărbăţie.
Întreg programul închisorii a fost devansat (încă nu intrase în vigoare noul regulament, de tip comunist, care evident excludea orice sărbătoare religioasă). Cina s-a servit cu o oră mai devreme. Gardienii erau îmbrăcaţi în haine curate şi parfumaţi. Chiar şi moş Tivadar (un gardian mai în vârstă, din Rona de Jos) mirosea a busuioc şi măghiran – parfumul cel plăcut şi sănătos al ţăranilor din Maramureş. Arpacaşul primit la cină era mai gros ca de obicei.
Pe două paturi am aranjat puţină mâncare din pachetele de acasă (care la scurtă vreme au fost complet interzise), aşa cum am crezut noi că ar fi mai cu gust. Am aprins focul şi am aşteptat să iasă fumul. Dintr-o bucată de hârtie rătăcită prin pachete am tăiat 18 fâşii subţiri, care trebuiau să simbolizeze lumânările de pe pomul de Crăciun.
Cum a trecut „închiderea”, am aprins cu toţi aceste mici torţe, iar Nelu Dunca a dat tonul colindelor, începând cu „O, ce veste minunată”. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am cântat în surdină. După ce am terminat de mâncat, am continuat cu toate colindele pe care le ştiam şi am evocat toate obiceiurile din Maramureş.
A fost o seară de înălţare sufletească cum până atunci nu mai trăisem. Ne miram cu toţii, şi mai ales Puiu Andreica, cât de sublimă a fost acea seară în care – după socoteala lui – ar fi trebuit să plângă.
Ne-am culcat târziu, după miezul nopţii, iar în loc de rugăciunea de seară am colindat „Nouă azi ne-a răsărit”… (Gheorghe Andreica, Cu ghiozdanul la închisoare)

În anii următori, ziua de Crăciun îi va găsi pe tinerii sigheteni la Pitești, Aiud, Gherla, Canal… în împărăția torturilor și a groazei, unde „înghețul se întinde pe suflet, pe oase, pe fier…” iar deținuții păreau niște „strigoi care colindă la geamuri opace…” (cum avea să spună mai tîrziu Aurel Vișovan). Prin comparație, Crăciunul de la Sighet din 1948, chiar petrecut în închisoare, li se părea retrospectiv ca un moment luminos,  de bucurie și speranță…

Emmanuel! Dominus nobiscum! Domnul e cu noi!

Preot prof. Marius Vișovan