M-am bucurat ca nimeni altul când s-a pornit revolta din Decembrie ʼ89. Aveam şi de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu (liceul de cultură generală „Dragoş Vodă” din Sighetu  Marmaţiei – 1971), nu numai că am scris la radio „Europa liberă”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat şi metaforic) de nelibertatea din România.
Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptată de Securitate (poate că însuşi mesagerul o fi predat-o!), şi apoi – după ce au dibuit că eu sunt făptaşul – să te ţii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineaţa până la 3 după-masă), înjurături, ameninţări şi declaraţii. Mă rog, tot tacâmul utilizat de siniştrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul să le pice în gheare.
În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit să stau pe un taburet aşezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, să mă adresez zbirului cu „cetăţene anchetator”, să rezist la avalanşa ameninţărilor extrase fie din H.C.M. (Hotărârile Consiliului de Miniştri), fie din căpăţânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat şi cioturos, semăna grozav de bine cu un buldog înfuriat) şi să mă obişnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „trădător” şi „contrarevoluţionar”.
După ce am recunoscut că scrisoarea a fost alcătuită de mine (ce altceva puteam să fac după ce zbirul şef mi-a trântit-o în faţă?) şi după ce, la anumite intervale de timp, socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus să detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparentă de la noi), securiştii ţineau morţiş să afle de la mine dacă fac parte dintr-o organizaţie contrarevoluţionară. Se pare că în anumite locuri din ţară (posibil chiar din judeţ) tot cam atunci s-au depistat nişte focare de protest.
Dar eu m-am ţinut tare pe poziţie, nu fiindcă nu-mi era teamă de ei şi de ameninţările lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat că pentru fapta mea vor fi zburaţi din facultate fraţii mei mai mari (unul era student la Chimie industrală, celălalt la Electrotehnică), ci pentru că realmente am acţionat de unul singur.
Posibil ca tocmai fermitatea şi statornicia mea în răspunsuri, indiferent de iuţeala ori de subtilitatea întrebărilor puse, să-i fi convins cât de cât pe securişti de nevinovăţia mea la acest capitol, aşa încât ei au lăsat-o niţel mai moale cu apartenenţa mea la vreo organizaţie.

Dar asta nu înseamnă că n-am fost pedepsit. Şi cu siguranţă că pedeapsa ar fi fost mult mai aspră dacă nu eram un elev foarte bun la învăţătură. Aşa, graţie intervenţiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sancţiune relativ uşoară: nota la purtare scăzută şi o şedinţă publică în sala festivă a liceului, şedinţă în care eu mi-am recunoscut greşeala şi am fost beştelit fără milă de unii dintre invitaţi, după care Securitatea mi-a permis să intru în examenul de bacalaureat şi la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-aş fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistică), ci de preferinţă la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iaşi, prima mea facultate…

Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact până la căderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul ăsta? Păi eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetu Marmaţiei şi, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, ascultam cu nesaţ ştirile transmise de radio „Europa liberă”. Deodată uşa a fost aruncată până în celălalt perete şi un securist a strigat la mine: „Încă nu te-ai învăţat minte?” La care eu am răspuns: „Păi ce mai vreţi de la mine? Nu vedeţi că totul se prăbuşeşte?” A plecat înjurând şi de-abia la o lună după căderea lui Ceauşescu ne-am întâlnit pe stradă, iar el – era împreună cu un alt securist – s-a apropiat de mine şi mi-a spus să nu le port pică pentru cele dinainte, întrucât ei nu şi-au făcut decât datoria.
Mi-a fost silă să lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuză să înţeleagă că s-au făcut vinovaţi tocmai prin faptul că şi-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

George PETROVAI

Nota redacției: în fotografia reprezentativă – autorul articolului, George Petrovai, este al treilea din stânga (în picioare), în balconul primăriei Sighet în Decembrie ʼ89.

Azi 19 august avem aniversarea rotundă (75 ani) de la arestarea tinerilor anticomuniști maramureșeni din „lotul Vișovan” , la 19 august 1948, primul lot de deținuți politici din Maramureș arestați de regimul comunist, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet. Oferim cititorilor acest fragment prin care, alături de Gheorghe Andreica ne „furișăm” și noi în închisoarea din Sighet, în acele prime zile de detenție și îi cunoaștem pe tineri, așa cum erau ei atunci…

* * *

„…Uşa puşcăriei s-a deschis şi în prag apăru un gardian cu centură şi diagonală. Avea în mână o listă pe care figurau numele noastre în ordinea alfabetică. Gardianul începu să ne strige cu glas tare:
-Andreica Gheorghe.
-Prezent.
-Treci înăuntru!

…Şi aşa, din ultimul am ajuns primul. Aşa mi-a fost dat mie de Sus să fiu la ghinioane tot primul, iar la plăcinte tot ultimul. De-ar fi fost acesta singurul caz, poate l-aş fi uitat. Dar n-a fost singurul, ci toate – parcă – aşa mi-au mers în viaţă. Orice lucru l-am obţinut greu. Mai scumpe au fost sudorile decât realizările. Abia când mă gândesc la cei care-au trecut prin iadul Piteştiului sau al Gherlei mă consider un om norocos. Deşi am căutat dezastrul cu lumânarea, Dumnezeu m-a ferit de el. Căci n-aş fi rezistat. Iar acum, la bătrâneţe, îmi dau seama că n-am fost deloc ghinionist ci, din contra, un om norocos.

Toţi hoţii din închisoare au fost strânşi în camerele lor, iar gardienii, cu mic cu mare, au venit pe coridor în faţa corpului de gardă, ca să întâmpine „faimoasa bandă”, cea care era cât pe-aci să spulbere regimul democrat popular. Şi uite-aşa, în fruntea plutonului de proaspeţi puşcăriaşi păşeam eu ţanţoş în pas de front. Mă vedem şi eu o dată în frunte…

După ce am ajuns la etajul 2, urcând câte trei trepte deodată, la un timp oarecare ne-a ajuns din urmă şi un gardian bătrân, pe nume Grigore Tivadar, consătean şi prieten cu doi dintre noi, cei arestaţi. Ne-a deschis uşile şi, rând pe rând, am fost introduşi tot câte unul sau doi în cameră. Aveam unde, căci întreg etajul 2 era liber. Camera era goală. Într-un colţ era o „tinetă” din tablă – cu un capac ce se îmbuca ermetic – pentru necesităţi fiziologice. În rest nimic. Pe jos, duşumeaua era de scândură…

De acum echipa era întreagă. Iată-ne:

AUREL VIŞOVAN era şeful grupului. La liceu avea funcţia de profesor suplinitor la chimie. În paralel urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj – secţia „particular”, adică „fără frecvenţă”. La data arestării era în anul IV de studii. Avea 22 de ani. Deși locuia de multă vreme la Sighet, părinții lui erau originari din satul Breb.
Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu multe talente. Mai întâi avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o putea repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba. Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza. Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent…
Deşi nu avea o voce excepţională, era  totuşi  un bun cântăreţ. Mai târziu, pe parcursul închisorii, s-a dovedit a fi şi un talentat compozitor. În momentele de inspiraţie inventase semne speciale cu care fixa melodia sau ariile unui cântec, zgâriind pe perete diferite semne mnemonice pe care numai dânsul le înţelegea… Aşa au fost compuse „Rapsodia Maramureşului” şi alte cântece de închisoare sau de dragoste, care ne-au ridicat moralul nouă, celor neîmpliniţi ca vârstă.
În închisoare, cu toţii îi ziceam „domnu’ profesor”. Mai târziu, după ani şi ani de zile – după ce diferenţele de vârstă s-au şters – a devenit pentru toată lumea: „Aurel”…Creştin până în măduva oaselor, om de onoare şi de sacrificiu. Dintre toţi prietenii pe care i-am avut, n-am întâlnit pe nici unul care să-l fi depăşit.

IOAN VIRAG, în vârstă de 24 de ani, bun prieten cu Aurel Vișovan. Fiu de ceferist din Sighet. De meserie funcţionar, fusese notar în localitatea Ocna Şugatag, în apropierea Sighetului. Fiind cel mai vârstnic dintre noi toți, răspundea în cadrul organizației de recrutarea adulților, dar nu apucase să facă mare lucru. A fost suficient însă ca să primească la judecată doi ani de închisoare corecţională. Sărmanul… La închisoarea Cluj, imediat după proces, s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă. În timp ce noi ceilalţi ne târam cu greu, ducându-şi fiecare crucea prin alte închisori, Virag murea în închisoarea Cluj…

NISTOR MAN din Șieu, flăcău de 19 ani înalt de statură, bun la carte, nepăsător în faţa morţii şi a suferinţei. Părul bogat, castaniu, ondulat, îi dădea prestanţă şi autoritate asupra altora. Bărbat frumos, inteligent şi cult. În cei 13 ani de închisoare pe care i-a executat, n-a făcut nici un compromis cu administraţiile comuniste. Din această cauză, în perioada cât a executat pedeapsa la Canalul Dunăre – Marea Neagră, a stat mai mult pe la brigăzile disciplinare, cu lanţuri la picioare. În semn de protest împotriva regimului ce i s-a aplicat, de multe ori a declarat greva foamei…

CONSTANTIN RAD (îi ziceam Costică) din Călinești – băiat de mare ţinută morală şi dârz la cei 19 ani ai săi. A executat și el mulți ani de pușcărie, în două etape. De statură mijlocie, bine legat… Avea un păr platinat, extrem de subţire şi fin. Bun matematician, dar şi expert în orice fel de muncă fizică.

ȘTEFAN DEAC (îi ziceam Fănică) din Cuhea (actuala comună Bogdan Vodă) – de aceeaşi statură cu Costică Rad. Nici un milimetru în plus nici unul în minus… Era un flăcău bine legat, vânjos şi tăcut. Pe lângă că vorbea puţin, era şi foarte corect. Îi plăcea să asiste la ciondănelile noastre, ale celor mai mărunţi, distrându-se copios pe socoteala noastră. Datorită ţinutei sale de ţăran înstărit, l-am botezat „Chiaburul”. Fănică Deac era tipul tânărului răbdător şi nepăsător la suferinţă. Aceasta era o atitudine specifică celor din satul Cuhea. Răbdau ca nişte catâri, fără să se vaite sau să protesteze.Vârsta -19 ani.

IOAN ILBAN din localitatea Dragomireşti, flăcău de 18 ani, înalt brunet şi drept ca frasinul. Mult mai emancipat decât mine şi chiar decât alţii… Era veşnic îndrăgostit – şi asta pe drept, căci dintre toţi avea cea mai mare trecere la fete…În închisoare purta cea mai zdravănă căciulă ce mi-a fost dat să văd în viaţa mea. I-a trimis-o scumpa lui mamă şi i-a fost de mare folos în cele trei ierni pe care le-a petrecut în închisoare. Nu l-am văzut niciodată căinându-se sau dând înapoi din faţa greutăţilor.

GRIGORE HOTICO, de 19 ani, era fecior de învăţător din Ieud. Lucrul cel mai important pentru noi era că mai avea şi două surori, una mai frumoasă decât cealaltă. Lizuca – cea mai mică – s-a măritat între timp, aşa că am tăiat-o definitiv din agendele noastre. Dar Ticuţa a rămas… Securitatea a încercat să-l corupă şi să-l facă informator. Flăcău de ispravă, Hotico l-a anunţat discret pe Vişovan şi astfel am luat toate măsurile posibile ca să ne ferim de năpastă. Grigore Hotico avea o teorie medicală proprie, pe care am adoptat-o şi noi ceilalţi: râsul şi veselia ţin de foame şi – pe deasupra – îngraşă. El toată ziua râdea de nebuniile pe care le făceam noi, ceilalţi, şi ne instiga mereu la altele…

GĂVRILĂ COMAN, supranumit „generalul”, era cel mai ordonat flăcău dintre toţi. Fusese copil de trupă la batalionul 9 „Vânători de Munte” din Sighetu Marmaţiei. Avansase oficial până la gradul de sergent. La închisoare a intrat în ţinută militară. I s-au smuls doar epoleţii şi petliţele. Dintre toţi era cel mai sărac. N-avea mamă. Tatăl său, un om necăjit din Săliște, fără avere, a rămas văduv de timpuriu cu vreo şapte copii, toţi mărunţei. Noroc cu armata română, care i-a luat pe vreo trei dintre cei mai mărişori, făcându-i copii de trupă. Dintre aceştia făcea parte şi Găvrilă al nostru. Milităros şi bun la învăţătură, era brav şi de o corectitudine ireproşabilă. În faţa lui nu puteai să scapi o minciună nici în glumă. Oricine ai fi fost, pe loc te lua la trei păzeşte. Vârsta lui Găvrilă -19 ani.

NELU DUNCA, de 16 ani, feciorul preotului greco-catolic din Ieud. Tatăl său n-a acceptat nici un compromis cu regimul comunist. Din această cauză a înfundat puşcăria. Fiul său l-a urmat, iată, la scurt timp. Mic de statură şi deosebit de vioi, cel mai guraliv dintre toţi. Cum amândoi aveam aceeaşi statură şi – aproximativ – aceleaşi năravuri, străinii ne confundau. Am avut mai multe porecle dar până la urmă am rămas cu numele ce ni le-au dat părinţii: eu Ghiţă, iar el Nelu. Nelu Dunca era cel mai bun cântăreţ dintre toţi, în plus avea şi un auz muzical de excepţie. După Aurel Vişovan şi Nistor Man, el era cel mai citit. În schimb învăţătura sistematică, şcolărească nu-i plăcea. De matematică nici nu voia să audă. Avea talent la scris. Era o plăcere să-i citeşti compunerile. Avea cel mai mare debit de cuvinte pe minut dintre toţi. Prin marile lagăre de la Canalul Dunăre-Marea Neagră – pe unde şi-a petrecut ultimii ani din prima puşcărie – n-a fost nici unul să-l întreacă. Făcea glume bune şi dădea replici prompte. Era veşnic dispus să cânte. N-a fost cântec nou compus în închisoare pe care Nelu Dunca să nu-1 fi învăţat. Eu – prietenul cel mai apropiat – i-am fost şi cel mai statornic auditoriu. Niciodată nu m-am săturat să-l aud cântând.

PETIU CODREA. Petru îi era numele în actul de identitate, dar toţi i-am zis Petiu, aşa cum îi ziceau cei din familie. Feciorul unui învăţător de excepţie. Mai avea doi fraţi şi o soră… (cu toții trăiesc și azi, n.n.). O familie de intelectuali serioși şi deosebit de harnici la muncă. Locuia în Sighet, dar copilărise la Șugău, o vale pitorească de la marginea orașului unde tatăl său înființase școala, cu ani în urmă. Petiu îmi era cel mai vechi prieten. Ne cunoşteam încă din 1942, pe vremea ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, când ne-am întâlnit vreo patru români la liceul maghiar „Piarista Gimnazium”. La masa acestei familii de intelectuali români m-am mai cioplit puţin şi eu – făcutul din topor şi total neşlefuitul. Petiu era silitor la învăţătură, iar la meserii – fruntaş între fruntaşi. A fost un prieten de nădejde, pe care puteai miza în orice situaţie. Sportiv şi curajos, avea 17 ani.

PETRICĂ ULICI, botezat de noi „Ursu”, datorită forţei muşchilor săi. Deşi avea doar 19 ani, era înalt şi puternic. Bun la învăţătură şi mare şahist, cu dorinţa obsedantă de a fi mereu în frunte. Flăcău de ţăran din Rona de Jos, avea cele mai multe relaţii în rândurile gardienilor de la închisoare, dintre care doi îi erau chiar vecini şi prieteni: Grigore Tivadar şi Ioan Tivadar (noi pronunțam Tivodar, după accentul locului). În acel moment, când Securitatea Poporului abia se năştea, mai puteai avea prieteni chiar şi printre gardienii de închisoare…

IULIU VLAD (îi ziceam Micu) – feciorul preotului greco-catolic din Rona de Jos – era consătean cu Petrică Ulici.

Era înalt, subţire ca o joardă, cu o voce de fetiţă, total neîmplinit fizic. Fratele lui mai mare, proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, i-a dat multe cunoştinţe medicale. Aşadar, Micu Vlad era „doctorul nostru” (ale cărui sfaturi medicale ne-a ferit totuşi Dumnezeu să le urmăm…). Deşi avea doar 16 ani, ţinuta lui era veşnic sobră. Era un băiat serios şi aşa a rămas toată viaţa. Dacă ar fi fost vorba să-l compar cu mine, atunci Micu Vlad ar fi fost un îngeraş, iar eu un drăcuşor…

IOSIF ANDREICA zis „Puiu” era fecior de dascăl din  Călineşti, discipol şi consătean al lui Costică Rad. Era cel mai tânăr dintre toţi – 15 ani. Iute din fire şi încordat, mâna îi tremura abia observabil. Pentru noi ceilalţi, acest aşa-zis defect era un prilej de distracţie şi de glume. De câte ori avea de făcut o treabă mai fină (de exemplu, de pus aţa în ac) i-o dădeam lui, minunându-ne cu toţi cum reuşeşte să treacă aţa prin urechile acului mişcând mâna în dreapta şi în stânga. Cu voce de fetiţă a intrat la închisoare şi tot cu voce de fetiţă a fost pus în libertate, după doi ani şi jumătate.

GHEORGHE BULACU (îi ziceam Gicu) – fecior de dascăl din Budeşti. Anii ocupației maghiare (1940-1944, n.n.) i-a petrecut refugiat cu familia în Oltenia, în localitatea Ciuperceni (la bunicii din partea tatălui), şi a rămas cu multe obiceiuri olteneşti în vocabular şi chiar în mişcări. Flăcău plin de curaj. Bun camarad. Nu se dădea bătut cu una, cu două. Avea 17 ani.

VASILE DUNCA din Ieud era cel mai vârsnic dintre elevi: 21 de ani. Cânta şi el destul de bine, secondându-1 sau „terţându-1” pe Nelu Dunca. Încerca să compună „vierșuri”(cântece specifice înmormântărilor maramureșene, care evocau viața răposatului, după terminarea rânduielii canonice a prohodului) ba chiar şi unele melodii, care însă mie nu-mi plăceau. După ani şi ani de zile, profitând de unele slăbiciuni ale firii sale, Securitatea i-a provocat o prăbuşire sufletească totală, din care își va reveni târziu și greu, ajutat de Aurel Vișovan.

IOAN MOTREA (îi ziceam Ionică ) – flăcăul cel singur pe lume s-a născut în comuna Slatina, situată dincolo de Tisa, în actuala Ucraină Subcarpatică. L-a prins închiderea graniţei, din anul 1947, dincoace de Tisa, în Sighetu Marmaţiei, şi aici a rămas. Ionică era, la 20 de ani, marele nostru sportiv şi microbist şi cel mai bun şahist dintre toţi. Avea un suflet bun şi nobil, care înduioşa. N-aveai cum şi nu puteai să te superi pe el.

MIHAI VLAD (îi ziceam Milu) din Sighet, era cel de-al doilea student printre noi, după Aurel Vişovan. Avea 22 de ani.

L-am cunoscut abia în puşcărie, aşa că nu am ce zice despre el prea multe, decât că s-a dovedit un băiat bun, ca toţi ceilalţi.

ULTIMUL sunt eu, GHEORGHE ANDREICA din Vișeu de Mijloc (actualmente cartier al orașului Vișeu de Sus),  cred că deja mă cunoaşteţi destul de bine, din cele spuse până acum, fără să trebuiască să mă laud. Aveam atunci 17 ani.”(Gheorghe Andreica, „Cu ghiozdanul la închisoare”)

* * *

Dintre cei arestați atunci, mai sunt acum în viață Nistor Man la Târgu Mureș, Ioan Dunca la Vișeu de Sus și Petru Codrea la Sighet, cu toții trecuți de 90 ani, dar cu o tinerețe spirituală remarcabilă, modele luminoase pentru noi cei de azi.

Preot prof. Marius Vișovan

Sighetul continuă să uimească (doar?!) pe plan… cultural. Am constatat acest lucru după două zile consecutive cu lansări de carte, la începutul lunii iulie a.c.
Vineri, 07 iulie 2023, la Centrul Cultural Episcopal din Sighet am fost prezent la o interesantă lansare de carte (este concluzia pe care mi-am însușit-o după ce-am ascultat pledoariile celor care au prezentat volumul de debut al sighetencei Mona Șimon, medic în Franța). La momentul lansării încă nu citisem „Locul unde mai trăia ziua” (mie-mi place titlul!), dar din intervențiile „la subiect” ale celor care au citit și recenzat cartea m-au convins că este valoroasă și – mai ales – cred că reprezintă doar începutul într-ale scrisului pentru Mona Șimon. (Îmtre timp am reușit să citesc romanul.)
Pentru că despre carte am publicat articole (analiză & recenzie) în ziarul nostru online, voi încerca să o „provoc” pe Mona Șimon într-o discuție mult mai… personală. Pentru a descoperi cine este Mona Șimon am convenit să discutăm deschis, informal.

Ion Mariș (IM): Ce amintiri are Mona Șimon din „perioada” sigheteană?
Mona Șimon (MȘ): O mulțime! Sunt născută și crescută în Sighet. Copilăria și adolescența sunt perioade pe care nu le poți uita. Bucuria, inocența, prieteniile, primele iubiri, vindecarea, devenirea mea, toate s-au petrecut în acest oraș, pe care mereu îl voi numi acasă. Am amintiri comune cu toți cei din generația mea – cei născuți în anii ’80/’90 – scăldatul în Iza la „cioată”, serile de sâmbătă seara de la Studio, jocurile copilăriei pe care le transformam în adevărate competiții între cartiere, verdele Solovanului vara și albul săniușului de pe cărările lui iarna, dar păstrez în suflet și amintiri personale, strâns legate de oamenii pe care i-am întâlnit atunci și alături de care am crescut. Toate au farmecul lor și ar putea începe cu eternul „A fost odată…”.

IM: Avea eleva de la Liceul „Dragoș – Vodă”, din acei frumoși ani, preocupări literare?
MȘ: Lectura a fost din copilărie o pasiune pentru mine. Am fost binecuvântată cu dascăli minunați, care m-au văzut pe mine cu adevărat, nu doar un alt elev așezat într-o bancă oarecare și care, de-a lungul timpului, mi-au cultivat fiecare în parte acest drag de cuvânt pe care, se pare, l-au putut foarte ușor observa la mine.
În liceu, deși eram dedicată studiului chimiei – o altă pasiune – participări la Olimpiade și pregătire pentru admiterea la facultate, literatura făcea mereu parte din mine. Am organizat un club de carte – îmi vine să râd – pe care îl țineam prin telefon. Telefonul fix! Eram înscrise patru persoane, alegeam o carte pe care urma să o citim într-o săptămână sau două și pe urmă discutam impresiile de lectură cu fiecare participant, pe rând, la telefon. Iar a doua zi, în pauza mare, continuam. Nu îmi amintesc nicio perioadă din viața mea, cu excepția copilăriei mici, în care să nu fi avut o carte începută, să nu fi citit măcar câteva rânduri.

IM: După absolvirea liceului ați urmat UMF Cluj Napoca – Facultatea de Medicină. De ce în această… direcție?
MȘ: Alegerea a venit cumva firesc. Nu pot spune că mi-am dorit asta, nu știam ce îmi doresc. Sincer. Suntem tineri, atât de tineri, și ne vedem nevoiți să luăm una dintre cele mai importante decizii din viață. A răspunde efectiv la întrebarea: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” nu este așa de ușor. Am decis din inerția parcursului meu de până atunci. Absolventă a profilului de „Chimie-Biologie”, având o afinitatea reală pentru aceste domenii, mi s-a părut natural să mă îndrept spre o facultate de profil. Am cochetat puțin cu idee de a mă axa doar pe chimie, ca până la urmă să aleg Facultatea de Medicină Generală, pentru că… nu știu. Pentru că aveam 18 ani și în acel moment părea o alegere bună.

IM: Ce/ cine v-a determinat să părăsiți România și să alegeți Franța pentru practicarea medicinei? A rămas medicina o opțiune?
MȘ: Personal consider că fiecare absolvent de medicină se gândește la posibilitatea de a profesa în străinătate. Unii decid de la bun început că nu este o soluție potrivită pentru ei, alții își doresc doar să se perfecționeze și pleacă pentru o perioadă determinată, iar o parte încearcă marea cu degetul și își clădesc o nouă viață în afara României. Noi am luat decizia de a pleca din mai multe motive personale și deocamdată nu regretăm. Franța a fost o opțiune optimă pentru noi, prin prisma specializărilor pe care ni le-am ales. Soțul meu e medic specialist în Medicina Muncii, iar eu îmi începusem specializarea pe Medicină de Laborator. Aici, în Franța, aceste domenii din medicină sunt practicate la un nivel excelent, exact așa cum ne-am fi dorit să se întâmple și în țară, însă din păcate încă nu este cazul, în special când vine vorba de Medicina Muncii. În plus, studiile ne-au fost pe deplin recunoscute, România și Franța fiind țări semnatare ale declarației de la Bologna, iar limba ne era cunoscută.
Medicina va rămâne mereu o opțiune, însă nu pentru moment. Nu acum. Acum îmi ofer șansa de a-mi îndeplini visul de a fi scriitor cu normă întreagă, dacă îmi permiteți exprimarea.

IM: Desigur că aveți autori/ scriitori preferați, poate… modele. Ce „favoriți” români și/ sau străini – din domeniul literaturii – aveți?
MȘ: Lista este foarte lungă. Scriitorii români preferați sunt: Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Victor Ion Popa, Ion Agârbiceanu, Eugen Barbu, Andreea Răsuceanu, Simona Poclid, Suzănica Tănase, Em Sava, Tatiana Țîbuleac și alții. Se scrie foarte bine azi, trebuie doar să scoți la iveală literatura de bună calitate, care este acoperită strident de maculatură.
Scriitorii străini preferați sunt: Émile Zola, John Steinbeck, Jack London, Boris Vian, Edgar Alan Poe, Arthur C. Clarke, Charlotte Brontë, Fredrik Backman, Guzel Iahina. Iar dacă e să numesc un model de scriitor pentru mine e John Steinbeck, iar romanul meu de căpătâi este Jane Eyre.

IM: Lansarea primului dumneavoastră roman la Sighet a produs o oarecare „rumoare” în comunitatea locală. A fost primit foarte bine, s-a discutat despre acest debut favorabil și totul pare de bun augur. Cum, de unde sau – astfel spus – ce v-a inspirat în alegerea interesantei construcții epice?
MȘ: Aș vrea să vă pot oferi un răspuns elaborat, dar adevărul e că nu știu exact. Romanul este ideea mea îndrăzneață, visul meu împlinit. A luat naștere după o muncă de aproape cinci ani, nu a fost un traseu ușor. M-am împotmolit adesea, am avut nenumărate îndoieli, am scris, șters și rescris de foarte multe ori. Știam cu certitudine ce vreau să transmit cititorilor, însă a fost un drum lung până am descoperit și cum să o fac.
Ideea romanului mi-a venit din iubire. Am spus-o în mai multe rânduri, am avut privilegiul de a fi înconjurată de oameni în vârstă, oameni demni, buni, verticali, adevărate modele pentru mine, dar a căror agonie a fost un chin, aș spune chiar atroce. Cartea este și un omagiu adus lor.

IM: Ce planuri în direcția „scriitoricească” are Mona Șimon?
MȘ: Vreau să continui să scriu. Iubesc să fac asta, simt că este menirea mea, poate părea pretențios spus, dar cred în visuri împlinite și în bucuria de a munci și a face ceva care îți place din tot sufletul. Visez să am mai multe cărți care să îmi poarte semnătura, îmi doresc să evoluez, să îmi îmbunătățesc scriitura și să ajung momentul în care voi spune cu mâna pe inimă: Sunt scriitor!

IM: Deși sunteți stabilită în Franța, sunteți la curent cu viața culturală a orașului nostru? Mai prezintă „interes” pentru dumneavoastră?
MȘ: Urmăresc cu interes ce se întâmplă în Sighet pe plan cultural, deși, recunosc, nu atât de mult pe cât mi-aș dori. Dar sper să remediez asta pe viitor.

IM: De ce iubiți Sighetul?
MȘ: Pentru că este și va rămâne întotdeauna acasă.

IM: Vă vedeți și în viitor scriind doar în limba română. Sau veți fi tentată, așa cum au făcut mulți scriitori români din diaspora, să „abandonați” limba originară?
MȘ: Nu știu să iubesc, să plâng sau să mă bucur decât în limba română. Și nu aș putea vreodată renunța la cuvântul dor. Tot ceea ce sunt e românește, iar scrisul face parte din mine. Iubesc limba română, iubesc fiecare nuanță a ei, nu mă văd scriind niciodată în alt alfabet decât cel tricolor.

IM: Ați petrecut câteva zile acasă, la Sighet. Spuneți-mi sincer ce nu v-a plăcut aici, la revenirea în orașul… tinereții. Sau, pentru a nu fi „cârcotaș”, ce v-a plăcut?
MȘ: Am revenit în Sighet după foarte multă vreme, de peste 20 de ani nu mai locuiesc în oraș și am fost doar un simplu vizitator la intervale mari de timp, iar de peste 4 ani nu am mai fost în România deloc. Am fost foarte plăcut surprinsă de cum este azi orașul tinereții mele, așa cum, pe bună dreptate, l-ați numit. Există o frumusețe pe care poate localnicii nu o mai observă. Am descoperit un oraș cochet, drăguț, cu foarte mult potențial, evoluat și încremenit în timp totodată, ceea ce îi oferă un farmec aparte. Iar Solovanul și Iza încununează micul nostru târgușor, pe care ar trebui să continuăm să îl iubim și să avem grijă de el. Sighetul este și va rămâne un reper pe harta României și în inimile noastre, ale sighetenilor.
Nu mi-a plăcut lipsa de gospodărie din cartiere, recunosc, și am avut câteva experiențe mai puțin plăcute. Omul sfințește locul, din fericire, iar în Sighet sunt mulți oameni extraordinari, de aceea cred cu tot sufletul că orașul va continua să crească, să evolueze și va fi acasă întotdeauna pentru noi toți.

IM: Mulțumesc pentru timpul acordat și… sper să ne mai vedem la Sighet și cu ocazia altor lansări de cărți, semnate Mona Șimon!
MȘ: Eu vă mulțumesc pentru această minunată ocazie, de a mă dezvălui sighetenilor, și nu numai, și astfel. Da, eu am speranța că ne vom revedea, trebuie să mi-o păstrez, să cred în mine în continuare și să muncesc pentru visurile mele! Ceea ce îi îndemn și pe cititori să o facă pentru ei înșiși, din toată inima!

Ion Mariș

Doamna inginer Monica Orlovschi (născută Andreica ) s-a stabilit în Germania de peste trei decenii dar asta nu o face mai puțin româncă. Dimpotrivă, vorbește zilnic românește, își cultivă constant identitatea și vine cu bucurie în țară. Cu rădăcini în Călinești, unde a copilărit până la vârsta de 7 ani dânsa  a refăcut recent o parte din traseul de tinerețe al tatălui ei, fostul deținut politic Iosif Andreica (1933-2008), elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet arestat în 1948.  Împreună cu soțul dânsei  a vizitat Muzeul Memorial (unde în camera 74 dedicată rezistenței în Maramureș se află și fotografia tatălui ei, Iosif Andreica, membru al „lotului Vișovan”), apoi Cimitirul Săracilor de la maginea orașului, unde se află neidentificate osemintele celor morți în închisoarea din Sighet, precum și alte obiective frumoase ale municipiului nostru.

Momentul cel mai impresionant a fost vizita acasă la domnul Petru Codrea, ultimul deținut politic în viață din Sighet (declarat anul trecut Cetățean de Onoare al orașului), coleg de liceu, ideal și suferință cu Iosif Andreica acum mai bine de șapte decenii și cu care a menținut o comunicare constantă chiar și după plecarea acestuia în Germania.  Revederea a fost emoționantă, atât doamna Monica cât și domnul Codrea fiind literalmente copleșiți de bucurie, depănând amintiri. Ultimul punct de pe „traseul memoriei” a fost vizita la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” pentru a vedea placa comemorativă amplasată anul trecut de Asociația „Firul Vieții”, în cinstea celor 47 de profesori și elevi ai instituției care au suferit în închisorile comuniste, printre care și tatăl dânsei.

Fiu de învățător din Călinești, Iosif Andreica (Puiu, pentru colegi) a fost cel mai tânăr membru al grupului de rezistență anticomunistă condus de profesorul Aurel Vișovan (format din studenți și elevi ), având doar 15 ani în momentul arestării. Împreună cu ceilalți colegi arestați a fost închis la Sighet, apoi la Cluj iar după condamnare a trecut prin Jilava și a executat detenția la Târgșor lângă Ploiești (închisoarea minorilor, pe vremea aceea). În timpul detenției de la Cluj, în vara lui 1949, a trecut printr-o situație limită fiind foarte bolnav și neprimind nicio îngrijire medicală în primele zile (episod dramatic relatat de celălalt elev Andreica, Gheorghe – nicio legătură de rudenie – în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”).  Ulterior  Iosif Andreica s-a stabilit la Oradea iar în 1990 a plecat cu familia în Germania, unde a trecut la cele veșnice în anul 2008.

Urmași ai eroilor neamului românesc sau tineri iubitori de adevăr, oriunde v-ați afla, Sighetul vă așteaptă!

Preot prof. Marius Vișovan

Miercuri, 3 Mai 2023, în Municipiul Sighetu Marmației vor avea loc o serie de evenimente prilejuite de evocarea personalității filozofului Ioan Bălin. 

PROGRAM
Ora 10.00 – Întânire cu oficialitățile municipiului Sighetu Marmației și ale județului Maramureș, în Sala Transist a Primăriei Sighetu Marmației
Ora 12.00 – Moment comemorativ la Bustul filozofului loan Bălin, amplasat în fața Colegiului Național Pedagogic „Regele Fredinand” din Sighetu Marmației
Ora 13.00 – Simpozion omagial și de evocare a personalității filozofului loan Bălin, la
CENTRUL CULTURAL PASTORAL SFÂNTUL IOSIF MARTURISITORUL din Sighetu Marmației, Sala Festivaă „Episcop Dr. Vasile Stan”.

Profesor universitar, filozof, ambasador, ziarist, laureat al premiului Academiei Române, loan Bălin, s-a născut la 1 ianuarie 1947 in localitatea Călinești (Maramureș). A urmat cursurile Liceului Pedagogic din Sighetu Marmației, iar mai apoi cele ale Facultății de Filosofie a Universității din București, remarcat ca un vârf al generației sale.
După absolvirea facultății lucrează, pentru scurtă vreme, la un ziar in București, iar între 1972-1978, ca profesor de filosofie la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației. În 1978 pleacã, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din București, unde va rămâne până în anul 2001. La Universitatea „Titu Maiorescu” va activa ca profesor universitar până la sfârșitul prematur al vieții sale, la 3 aprilie 2006.

Între anii 1997 și 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestație diplomatică excepțională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale.

Ca semn de apreciere a întregii sale activități diplomatice, la evenimentele din 3 Mai 2023 va participa și Excelența Sa, Ambasadorul Regatului Maroc în România, domnul Hassan Abouyoub.

Moldovan Vasile
Primarul Municipiului Sighetu Marmației

Pe 23 martie 2023, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, președintele Asociaţiei „Firul Vieţii” – Sighet, scria câteva rânduri pline de recunoṣtinţă la adresa profesorului de fizica reactorilor nucleari Alexandru Berinde, care pe 5 martie 2023 a plecat într-o (cum spunea Ioan Petru Culianu) „Călătorie în lumea de dincolo”.

Citez aici o parte din elogiul adus de Ioan Ardeleanu-Pruncu pentru marele om de știinţă  român: „Alexandru a fost un eminent elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, iar după terminarea studiilor superioare s-a dedicat carierei științifice în domeniul fizicii nucleare, căreia i-a dedicat tot restul vieții sale, și cărțile pe care și-a pus numele rămân cea mai trainică dovadă: „Fizica reactorilor nucleari”, „Elemente de fizica și calculul reactorilor nucleari”, „Probleme rezolvate de tehnica nucleară” și altele.

„Fizica reactorilor nucleari”… cum mi-a scris un coleg de facultate, Eugen Bancheṣ, „… acest curs ne-a schimbat viziunea despre posibilităţile noastre de a explica natura…”. A fost frumos pentru c-a fost greu? A fost ṣi frumos ṣi greu?…

Unii oameni se ridică mult deasupra celoralţi prin realizări, prin  gândire. Unii îi admiră, alţii nici măcar nu știu câte aspecte poate avea lumea în care trăim. Pun în acest articol două poze din „Elemente de fizica și calculul reactorilor nucleari”. Una dintre ele poate face ca cititorii acestor rânduri să înţeleagă mai bine cine a fost Alexandru Berinde.

Absolvent al Liceului „Dragoṣ – Vodă” din Sighetu Marmaţiei, „Alexandru Berinde s-a născut la Dragomirești, ca fiu al învățătorului Ion Berinde, originar din Budești, unul dintre cei mai activi ziariști maramureșeni și un dascăl iubit și prețuit de foștii săi școlari″. (am citat din nou din comunicatul pus de Ioan Ardeleanu-Pruncu pe www.salutsighet.ro)

Apoi, Alexandru Berinde a intrat în lumea reactorilor nucleari și a deschis, prin cursurile și cărţile sale, porţi spre cunoaṣtere pentru multe generaţii de studenţi, de cercetători.

Asociaţia „Firul Vieţii” îṣi ia angajamentul ca de fiecare dată când Ion Berinde, tatăl lui Alexandru va fi comemorat în cimitirul din Sighetu Marmaţiei, să aprindă o lumânare și pentru Alexandru.

„Două lumânări și două flori – tot ce mai putem face, din când în când, în amintirea a doi maramureșeni, care prin viața și munca lor au asigurat nemurirea numelui Berinde de Budești – Maramureș”- spunea Ioan Adeleanu-Pruncu.

La comemorări voi participa și eu. Am amintiri despre un om pe care l-am cunoscut prin cărţile sale. A fost greu, a fost frumos…

Sunt, în scurta viaţă a omului, unele momente pe care nu are cum să le uite, iar amintirile acelor momente „plutesc” întotdeauna deasupra celorlalte.

Horia Picu

Artistul vizual Gheorghe CODREA va fi prezent pe simezele Centrului Cultural – Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighet cu vernisajul expoziției „Șapte Taine”. Vernisajul va avea loc joi, 30 martie 2023, ora 14:00.

Maestrul Gheorghe Codrea, a împlinit în această lună 95 de ani (s-a născut la 02 martie 1928, Sighet) și revine pe plaiurile natale cu o „retrospectivă maramureșeană” de excepție.

Invitați speciali: prof. univ. dr. Negoiță Lăptoiu – istoric și critic de artă și Demostene Șofron – jurnalist cultural.
Curatorul expoziției este Alexandra Ilnițchi – Ardelean.

Expoziția va fi deschisă până la 30 aprilie 2023, program de vizitare de Luni până Vineri, între orele 08:00 – 16:00.

***

Gheorghe CODREA s-a născut la 02 martie 1928, la Sighet. Locuiește la Cluj.
Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.
Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris Godunov etc.

S-a remarcat și în pictura de șevalet, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate.

Salut, Sighet!

„Pe 5 martie 2023 ne-a părăsit Alexandru Berinde, o personalitate a fizicii de pe Platforma Măgurele. Profesorul Berinde este unul dintre ultimii reprezentanți ai „promotiei de aur” pe care Horia Hulubei s-a bazat în structurarea Institutului de Fizică Atomică după 1956 și a fizicii nucleare experimentale din țară. A fost șef de secție în IFA, apoi director științific al IFIN din 1977 pâna în anii ’90 – poziție în care a urmărit tot timpul cultivarea și promovarea cercetărilor științifice de calitate.
A obținut rezultate remarcabile în domeniul interacției particulelor nucleare cu solidul, apoi și-a dedicat toată energia fizicii neutronilor și reactorilor nucleari. Cursul lui de fizica reactorilor nuclear ținut la Facultatea de Fizică de la Măgurele este și acum în memoria celor care l-au urmărit.
A fost un fizician riguros, cu viziune știintifică și cu deschidere către cariera tinerilor fizicieni pe care i-a ajutat cu toată abnegația. În semn de înaltă apreciere pentru contribuția remarcabilă la crearea și dezvoltarea Școlii de Fizică Nucleară din România, Institutul de Fizică Atomică i-a decernat, în anul 2011, Diploma de Onoare și Medalia IFA.
Dumnezeu să îl odinească în pace! Amintirea lui va rămâne permanent în memoria noastră colectivă.” (Institutul de Fizică Atomică – Măgurele)

***

Am găsit această tristă știre pe internet și pentru că regretatul om de știință este fiu al Maramureșului, este de datoria noastră să-i aducem un ultim omagiu, amintindu-ne și amintind cititorilor noștri că Alexandru Berinde s-a născut la Dragomirești, ca fiu al învățătorului Ion Berinde, originar din Budești, unul dintre cei mai activi ziariști maramureșeni și un dascăl iubit și prețuit de foștii săi școlari.

Alexandru a fost un eminent elev al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, iar după terminarea studiilor superioare s-a dedicat carierei științifice în domeniul fizicii nucleare, căreia i-a dedicat  tot restul vieții sale, și cărțile pe care și-a pus numele rămân cea mai trainică dovadă: „Fizica reactorilor nucleari”, „Elemente de fizică și calculul reactorilor nucleari”, „Probleme rezolvate de tehnica nucleară” și altele.

Asociația „Firul Vieții” promite ca de fiecare dată când va aprinde o lumânare la mormântul dascălului drag nouă, Ion Berinde, din cimitirul orașului nostru, va aprinde una și în memoria fiului său Alexandru. Două lumânări și două flori – tot ce mai putem face, din când în când, în amintirea a doi maramureșeni, care prin viața și munca lor au asigurat nemurirea numelui Berinde de Budești – Maramureș.

                                                                   Ioan Ardeleanu-Pruncu
(președinte Asociația Firul Vieții – Sighet)

„Poetul Mioriței este la fel de mare ca și Eminescu. Vom renunța la unul doar când vom renunța și la celălalt”. (Mihai Pop, despre folclor)

Mihai POP s-a născut în 18 noiembrie 1907, în satul Glod, comuna Strâmtura, în familia tânărului preot greco-catolic Ștefan Pop, descendent al unei vechi familii preoțești din Apșa de Jos, de peste Tisa, căsătorit cu o soră a lui Ilie Lazăr de Giulești.

Studiile primare le-a făcut în Apșa și cele gimnazale și liceale la nou înființatul Liceu „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Între 1925-1929 a urmat cursurile Facultății de litere și filosofie din București. Încă din 1928, pentru a-și pregăti mai bine lucrarea de licență – sub îndrumarea profesorului Ovid Densușianu – a intrat în echipa de cercetări sociologice inițiată de Dimitrie Gusti și, captivat de această nouă activitate, avea să continue intens această colaborare și în anii următori, implicându-se în crearea Muzeului Satului Românesc de la București, fiind colaboratorul principal pentru zona Maramureșului.

În 1929, a obținut o bursă de specializare în limbi slave și urmează câțiva ani de studii la Praga, Varșovia și Bonn, finalizate cu un doctorat susținut la Universitatea din Bratislava.

În toamna anului 1935, a fost numit asistent al profesorului Dumitru Caracostea, la catedra de limba română a Universității din București și urmează o perioadă de câțiva ani de activitate intensă și diversă: păstrează contact strâns cu cercurile lingvistice de la Praga, participă activ în toate campaniile monografice gustiene, face gazetărie și vine foarte des în Maramureș, la Sighet, unde familia sa se mutase recent, tatăl său fiind numit vicar general al Bisericii Greco-Catolice din Maramureș, și se implică în achiziționarea unor obiective de valoare, precum Biserica de lemn din Dragomirești, pentru Muzeul Satului.

În 1941, la recomandarea lui Dimitrie Gusti, a fost numit atașat cultural la Legația Română din Bratislava, o bună ocazie pentru a-și putea continua cecetările lingvistice pe limbile slave.

În 1945, epurat din diplomație de noul regim, se întoarce în țară și, împreună cu soția(1) și cei trei copii mici, reușește să se angajeze ca responsabil administrativ la Fabrica de ciment din Fieni, aproape de București.

După reforma învățământului din 1948, s-a întors în București și, împreună cu Harri Brauner, încep demersurile pentru înființarea unui institut de folclor și devine director adjunct al acestuia.

În anul 1965, în mod cu totul miraculos, i s-a aprobat o plecare în SUA, unde a stat aproape un an, reușind să se impună în domeniul antropologiei culturale, o fostă colaboratoare declarând peste ani: „După ce a ieșit de la naftalină (Mihai Pop), nu mai putea răsufla. Nu era congres și nu era întâlnire fără Mihai Pop și se întorcea întotdeauna cu lauri”.(2)
În cariera didactică a urcat până la rangul de șef al catedrei de literatură veche și folclor de la Universitatea din București, iar ativitatea lui ca director al Institutului de folclor, până la pensionare, în 1975, a fost una plină de rezultate și de o mare importanță pentru prestigiul cercetării românești, fiind considerat un adevărat creator de școală în domeniu. Dar, și după pensionare, a rămas mereu în contact cu lumea științifică internă și internațională, casa lui din strada Caragea era mereu plină de lume și mai ales de foarte mulți tineri.
În 1967 i s-a atribuit premiul „Herder”, iar în 1971 a fost ales președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor și a făcut parte din Comitetul Asociației Internaționale de Semiotică, a fost membru în Academia de Științe Sociale din SUA și în Academia Română.
L-am cunoscut mai bine din 1974 și timp de zece ani ne-am întâlnit la fiecare Festival al datinilor de la sfârșitul lunii decembrie. Era deja autoritatea care acorda ultima aprobare programului festivalului și pentru asta, un reprezentant al culturii, de regulă Nicoară Timiș, directorul Casei de creație de la Baia Mare se ducea la București, acasă la domnul profesor. Apoi, la festival venea și dumnealui și era primit cu mult respect de reprezentanții orașului și județului și i se acorda locul de onoare în tribuna oficială. Partea care îl interesa în mod deosebit era Sesiunea de comunicări, al cărei președinte de onoare era, și care era organizată de Muzeul nostru. Și ori de câte ori venea, aducea cu el și câțiva „străini” interesați de eveniment, foarte mulți dintre ei rămânând apoi atașați sufletește de valorile Maramureșului.
După 1998, n-a mai venit la Festivalul nostru, dar în 1995 i s-a atribuit titlul de Cetățean de Onoare al Sighetului. La adresa oficială pe care i-am trimis-o atunci din partea Consiliului local am adăugat următoarele rânduri:

Stimate Domnule Profesor,
Pentru că n-ați uitat niciodată că sunteți maramureșan și pentru că ați scos, ca nimeni altul, Maramureșul în Țară și în Lume-venind la el sau ducându-l cu Dumneavoastră pretutindeni pe unde ați umblat; pentru că ne-ați fost și ne-ați stat alături la multe manifestări culurale de suflet; pentru întreaga Dumneavoastră operă științifică, dar și pentru întregul suflet risipit întru slujirea ideii de cultură românească; pentru toate acestea și pentru încă multe altele de felul acesta, aducem modestul nostru semn de mulțămire propunându-vă pentru a primi „Cetățenia de Onoare” a Sighetului și de fapt a întregului străvechi Maramureș, rămas mereu aproape sufletului Dumneavoastră.
                                                                                                                                                      Președintele Comisiei de cultură, Ioan Ardeleanu-Pruncu

N-a reușit să vină, dar ne-a trimis următoarea scrisoare:

Dragă Domnule Profesor,
Mulțumesc mult pentru cinste pe care ați hotărât să mi-o faceți alegându-mă cetățean de onoare al Maramureșului. M-a bucurat mult gândul dumneavoastră și m-ar fi bucurat și mai mult dacă aș fi putut să vin în persoană la această cinstire. Aceasta mai cu seamă că ar fi fost un prilej de a mă întâlni acolo cu atâția buni prieteni, cei pe care dumneata îi amintești în scrisoare(3) și ceilalți mulți maramureșeni de treabă. Îmi pare însă foarte rău că nu pot lua parte la această importantă întâlnire. Cei 87 de ani și sănătatea mea nu-mi permit să mai fac încă odată drumul pe care l-am făcut de atâtea ori. Îmi pare rău și te rog să mă ierți și să primești încă odată toate mulțumirile mele pentru deosebita cinste pe care mi-o faceți.  Al dumitale, Mihai Pop. (București, 10 aprilie 1995)

În 1997, când a împlinit 90 de ani, l-am sărbătorit acasă la domnia sa. Și pentru că se apropia Crăciunul, l-am colindat… cu o traistă plină de bunătăți din cele care știam că îi plac tare mult: ceapă, slănină, cârnați, țuică și celelalte. A gustat cu mare bucurie și plăcere din toate și, între două păhărele de țuică ne-a ținut o scurtă dar emoționantă pelegere despre sufletul maramureșanului dezrădăcinat, dus în lumea mare și purtând cu el durerea rădăcinii ca a unui picior pierdut.(4) A fost ultima dată când ne-am văzut. Spre finalul anului 2000, cu puțin înainte de a împlini 94 de ani, s-a sfârșit. Dar maramureșenii lui nu l-au uitat. Spre lauda lor, fie! În 2012, Consiliul local Sighet a atribuit numele lui podului (istoric) de peste Tisa (fost Podul Slatinii), pe care copilulu și tânărul Mihai Pop l-a bătut cu pasul, ani de-a rândul, de-acasă, din Apșa, la școlile din Sighet, iar instituțiile de cultură îi dedică din când în când manifestări omagiale.(5) Și e bine și e normal să se întâmple așa, pentru că aceste personalități fac parte din istoria acestor locuri și nu este normal să rămână doar înscriși pe un tabel nominal cu cetățenii noștri de onoare.

Note:
1. Irina Sturza, din vechea familie domnească din Moldova.
2. Marcela Focșa în „Mihai Pop sau luciditatea discretă” de Zoltan Rostaș.
3. Se referă la prima scrisoare pe care i-am trimis-o.
4. Un articol amplu despre acea întâlnire a fost publicat de subsemnatul în „Graiul Maramureșului” de atunci.
5. Tânărul preot sighetean, Dan – Ioan Sidău (preot la Catedrala Ortodoxă din Sighet), are în pregătire o lucrare de doctorat despre Mihai Pop.

Ioan Ardeleanu-Pruncu

Fără îndoială că numele acestui ilustru înaintaș maramureșan va rămâne încrustat în memoria noastră, a celor care știm că istoria trebuie să ne fie cel mai apropiat învățător și sfătuitor. Dar acest lucru se va întâmpla dacă și numai dacă ne vom aminti mereu, și vom aminti și altora, că a fost unul dintre bărbații care au înțeles că dragostea pentru neam și țară trebuie exprimată prin fapte concrete, care rămân de folos. Și faptele lui au fost „vagoane” de arhive cercetate și mii de pagini scrise și publicate prin gazetele vremii, sau adunate în volume tipărite, corolar al acestora fiind „Istoria Maramureșului”, tipărită în 1940 și (deși nu cu puține imperfecțiuni) rămasă, încă, fără o replică pe măsură, care să îndrepte erorile ce i se impută.

A fost unul dintre cei mai prolifici și incisivi ziariști ai Maramureșului, „mușcat” și de șarpele politicii, precum aproape toți intelectualii vremii lui, și contaminat de fratele mai vârstnic, Vasile Filipciuc, dar și de cumnatul, Găvrilă Iuga, doi stâlpi ai PNȚ Maramureș. A fost mulți ani consilier orășenesc și, din 1933, vice-primar, iar în anii 1936-37, primarul Petru Mihalyi fiind numit prefect, a îndeplinit și această funcție, dovedindu-și calitățile de bun gospodar prin realizări administrative deosebite, înregistrate în acei ani. Dar nu atât despre istoricul, politicianul și gazetarul Alexandru Filipașcu vrem să ne amintim acum, când s-au împlinit 120 de ani de la nașterea sa și 70 de ani de la tragica-i moarte, cât mai ales despre omul Filipașcu, pus de „valurile vieții” în diferite alte ipostaze, nu mai puțin importante pentru o mai bună cunoaștere a complexei sale personalități. S-a cercetat insuficient activitatea sa religioasă ca preot și s-a trecut repede peste chiar punctul ei de pornire: studiile teologice de la Roma, la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, pentru care optează împotriva voinței familiei sale, care îl destinase medicinei, dându-i model pe „unchiul George Bilașcu”, medic celebru la vremea aceea, studii finalizate cu un doctorat în filosofie (1922) și cu licența în teologie (1923) și doctoratul (1928). Întors în țară, tânărul Alexandru se pune la dispoziția Episcopiei Greco-Catolice din Gherla și va fi numit „suplinitor catichet” și trimis să predea religia la Zalău. Aici avea să-i apară și prima lucrare: „Roma și frumusețile ei”- un sincer și firesc semn de dragoste și recunoștință pentru tot ce i-a oferit „Orașul Etern” în anii studenției. În 1928, cu lucrarea „Historicitis Libri Genesis”, susținută la Universitatea de stat I. Cazimir, obține diploma de doctor în teologie și este numit profesor de religie la Liceul de fete „Domnița Ileana” din Sighet. În anul următor, la hramul Mănăstirii de la Moisei (8 sept.), a fost sfințit preot de către  însuși episcopul Iuliu Hossu, iar în 1930 avea să-i apară de sub tipar cartea „Adevărul istoric al Genezei”, varianta în limba română a lucrării de doctorat. Din anul 1935 până în 1940 a fost profesor de religie la Liceul „Dragoș – Vodă”. Dar, în toți anii de profesorat, pe lângă oficierea frecventă a slujbelor religioase la capelele celor două licee, preotul Alexandru Filipașcu a oficiat, cu diferite ocazii și la bisericile din zonă, apreciat mereu pentru predicile și calitățile sale oratorice. Și în toți acești ani a desfășurat și o susținută activitate ca secretar al AGRU și a publicat numeroase articole în săptămânalul „Dumineca”, publicația Vicariatului Greco-Catolic Maramureș. În 1939, Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului, prin episcopul Alexandru Rusu, „având în vedere serviciile prestate ani de-a rândul cu multă însuflețire și râvnă pe terenul bisericesc”, îl numește protopop al Parohiei Greco-Catolice Sighet. Și răsplata nu avea în vedere doar serviciile sale ca profesor de religie și ca preot, ci și atitudinea sa obiectivă, clară și echilibrată, manifestată în luptele interconfesionale din acea vreme.
Și dăm doar un exemplu: în 24 octombrie 1937, a avut loc sfințirea pietrei de temelie a viitoarei Catedrale a Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, care urma să fie ridicată în centrul orașului. Oficierea, condusă de episcopul de Șiria-Sibiu, Vasile Stan, a fost urmată de o recepție oferită de autoritățile locale în sala festivă a Prefecturii. Din partea Primăriei a vorbit vice-primarul Alexandru Filipașcu. Iată textul discursului, apărut în „Graiul Maramureșului”, 30 oct. 1937, p.2:

„Preasfinția Voastră, Domnilor, Încă din copilărie m-am obișnuit să judec și să acționez sub inspirația alor două principii fundamental omenești: al naționalismului intransigent și al religiozității vii și nefățarnice. Ca fiu de țăran din Maramureș și ca descendent direct din Voievozii descălecători, am avut marele noroc, ca în timpul de vitregie națională să studiez la școala iredentei române de la Beiuș, iar ca fiu al Bisericii Române Unite, și ca unul care printre strămoșii mei număr și pe episcopul Ștefan Serafim Petrovanu din Petrova, inițiatorul unirii religioase a românilor din Maramureș, la începutul veacului XVIII, am avut marea fericire de a-mi putea adăpa sufletul timp de trei ani la izvorul nesecat și dătător de viață al Romei Eterne. Naționalismul și religia, oricare ar fi, nu sunt noțiuni exclusiviste, ci doar conservative și ca atari nu pot să formeze bariere între oameni și nici motiv de înstreinare a omului de om, cel puțin atâta timp, cât rămâne în vigoare principiul că fericirea și progresul omenirii pretinde colaborarea strânsă și sinceră a tuturor națiunilor și a tuturor religiilor.

Preasfinția Vostră, Domnilor, Până la unirea tuturor românilor, Maramureșul din punct de vedere al credinței se prezenta ca o unitate desăvârșită, având o singură biserică românească, și anume Biserica Română Unită cu Roma, care în cei douăsute de ani și mai bine și-a făcut datoria pe deplin, atât pe teren religios, cât și pe cel național. Pe teren religios Biserica Unită a Maramureșului a crescut neamului pe cei mai buni fii, iar faima credinței lor a ajuns și în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. A crescut caractere solide, în fața cărora biserica, școala, națiunea, familia și autoritatea nu erau niște simple noțiuni abstracte, ci realități simple și intangibile, dela respectarea cărora depinde fericirea omului în viața aceasta și cea viitoare. Pe teren național, datorită Bisericii Unite, românii maramureșeni au avut școli confesionale românești în fiecare sat și au fost înzestrați cu cele mai eficace mijloace de luptă pentru apărarea naționalității lor, cum a fost Asociațiunea pentru Cultura Poporului Român din Maramureș, prima societate culturală a românilor de dincoace de munți; Școala normală de învățători din care a ieșit o pleiadă de apostoli naționaliști; Convictul, internatul român, unde au găsit adăpost și hrană sufletească românească sutele de tineri români, cari veneau din satele Maramureșului ca să învețe carte la școlile ungurești din Sighet. Acestea sunt motivele pentru cari poporul maramureșan și-a păstrat intactă etnicitatea sa, adică, limba, portul și datinile, și pentru cari cazurile de deznaționalizare au fost neasemănat mai puține față de acelea constatate în alte provincii românești. Preasfinția Voastră, Domnilor, Maramureșul are astăzi două biserici românești, ba chiar și două episcopii cari pot să-și realizeze scopurile cu mai multă ușurință decât în vremurile trecute, deoarece azi nu e nevoie să-și irosească energia pe frontul național, unde ajunge administrația și la caz de nevoie baioneta dorobanțului, putând astfel să-și concentreze toate forțele numai pe frontul spiritual și cultural, cu scopul de a da Neamului fii religioși, caractere solide și patrioți desăvârșiți, gata oricând și la suprema jertfă pentru Patrie și Tron. Bisericile noastre naționale (ortodoxă și greco-catolică n.n.) au un rol sublim, pe care însă nu și-l vor putea realiza, decât numai dacă vor ști să trăiască în frățească armonie, respectându-se reciproc, muncind fiecare în ogorul său legitim și mărginind patima misionară, inerentă oricărui slujitor al Altarului, numai la convertirea sectarilor, a necredincioșilor și a necreștinilor. În nădejdea că actul măreț de azi va servi la întărirea elementului românesc de la granița nordică a Țării, și că în loc de ură și de lupte fratricide, va deschide o epocă de colaborare înțelegătoare și sinceră între frații de acelaș sânge, în calitatea mea de reprezentant al Primăriei orașului Sighet, ridic paharul pentru sănătatea personală a Preasfinției Voastre, cât și a tuturor cari au colaborat la actul sărbătoresc de azi. Să trăiți la mulți ani!”

În 1940, după Dictat, s-a refugiat la Sibiu, îi apăruse „Istoria Maramureșului”, premiată de Academie cu premiul „Vernescu”, ține conferințe și publică frecvent în: Universul, Transilvania, Țara, România nouă, Plaiuri năsăudene, Biblioteca populară ASTRA și este cooptat în Centrul de Studii și Cercetări privind Transilvania din cadrul Universității din Cluj. Din 1947 încep tracasările noului regim „democrat popular”, condus de Gheorghiu Dej și Petru Groza. În vara anului 1952 a fost arestat și la sfârșitul aceluiași an, în 20 decembrie a murit în împrejurări neclare, la colonia de muncă forțată de la Peninsula-Valea Neagră, devenind unul din miile și miile de morți fără cruce și fără mormânt, victime ale unui regim ale cărui stihii ne dau încă târcoale.

Ioan Ardeleanu-Pruncu