A trecut la cele veșnice, la  venerabila vârstă de 94 ani,  deținutul politic maramureșean Grigore Șofron, stabilit după detenție  la Cluj.

Născut la Sighet în 1928, absolvent al liceului „Dragoș Vodă”, unde activează (alături de fratele său Mihai) în organizația anticomunistă condusă de Aurel Vișovan, Grigore Șofron intră la Facultatea de Agronomie din Cluj în 1947, unde continuă lupta anticomunistă sub conducerea maramureșeanului Ion Bohotici, în lotul căruia este arestat în 1948 și condamnat la 7 ani închisoare, pedeapsă redusă ulterior la 5 ani, pe care i-a pătimit în temnițele Cluj, Pitești, Canal, Văcărești, Jilava, Gherla. În urma unor bătăi îngrozitoare și a regimului de exterminare a fost la un pas de moarte fiind practic paralizat 6 luni; și-a revenit însă și a continuat detenția până în 1953. A reușit mai târziu să termine Facultatea de Agronomie, s-a  căsătorit  și a avut un băiat, 2 nepoți și 2 strănepoți Dumnezeu dăruindu-i frumoasa și nesperata împlinire familială.

Odată cu plecarea sa la Domnul mai sunt în viață 8 maramureșeni luptători anticomuniști, supraviețuitori ai temnițelor.
Grigore Șofron – Prezent!

Prof. preot Marius Vișovan

PS: Înmormântarea seniorului Grigore Șofron va avea loc sâmbătă, 12 martie 2022, la Cluj, la capela greco-catolică a cimitirului din str. Crișan (Gruia).

A fost întotdeauna o plăcere să-l întâlnesc pe Maestrul Gheorghe CODREA, să discutăm și să-i „urmăresc” amintirile care pornesc din Sighet/ Șugău/ Vadu Izei, „zăbovesc” zeci de ani în Cluj și se „închid” – ce interesant destin! – tot în Sighet, str. Șugău. A poposit – pentru mai multe luni – în zona noastră, zona copilăriei și-a adolescenței, în urmă cu mai puțin de un an și se pare că va reveni în câteva săptămâni, cu gândul de-a se implica într-un proiect ineresant. Dar, despre proiect într-un viitor apropiat.

Azi, când Maestrul Gheorghe Codrea împlinește 93 de ani, vreau să-i spun, să-i spunem, să-i dorim să aibă parte de sănătate și de multă energie transferată spre pictură, spre pasiunea de o viață care i-a adus recunoaștere națională și internațională. Maestrul Gheorghe Codrea și-a publicat amintirile într-un volum pe care l-a publicat anul trecut: „Întâia și ultima zi. Spicuiri din viață”. În câteva săptămâni, probabil, urmează să fie tipărit un album/ catalog de artă cu operele recente ale Maestrului. Și… Clujul îi omagiază viața și opera printr-o expoziție ce se va vernisa în câteva zile (10 martie 2021) la Muzeul de Artă.

Dacă luna trecută (21 februarie) fostul deținut politic Petru Codrea a împlinit 90 de ani, azi, fratele mai mare, pictorul scenograf Gheorghe Codrea, a împlinit 93 de ani, spre bucuria celorlalți frați, Georgeta Maria și Eugen (ambii având peste 80 de ani).

La începutul lunii martie, când culorile naturii se revarsă – timid – pe simezele mult-așteptatei primăveri, ne bucurăm să-l aniversăm pe artistul plastic ce-și continuă munca și la această onorabilă vârstă!

Doar câteva spicuiri din biografia Maestrului Gheorghe Codrea!

Gheorghe Codrea s-a născut la 02 martie 1928, la Sighet (Șugău). Locuiește la Cluj. Are un fiu, Dan, arhitect și o nepoată Anna, stabiliți în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.
Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris Godunov etc.

S-a remarcat și în pictura de șevalet, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate.

La mulți ani, splendid colorați, Maestre!

Foto & text: Ion MARIȘ

Domnul Petru Codrea a atins o venerabilă vârstă, o vârstă purtată cu demnitate de-a lungul multor ani zbuciumați, o vârstă care „recompensează” omul sincer, omul optimist, omul consecvent unui sens bine definit în viață!

Fostul deținut politic Petru Codrea împlinește azi, 21 februarie, 90 de ani. S-a născut la 21 februarie 1931 în comuna Vadu Izei, Maramureș, fiind unul dintre cei patru copii ai învățătorului Petru Codrea (1901 – 1993), ctitorul școlii de pe Șugău. Tânărul Petru Codrea a urmat Liceul „Dragoș – Vodă”, pe care nu-l finalizează, fiind arestat în august 1948, cu un an înainte de absolvire. Face parte din bine cunoscutul „lot Vișovan”, din primul grup de elevi dragoșiști arestați de autoritățile pro – bolșevice, instalate în România postbelică. Pentru apartenența la o „organizație subversivă” este condamnat la 3 ani de închisoare, parcurgând un cunoscut traseu al temnițelor „tradiționale” pentru acei ani: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră (colonia Valea Neagră – Peninsula).

Este eliberat în decembrie 1951 după care urmează încorporarea și stagiul militar – pentru alți trei ani – la muncă grea,  destinată condamnaților politic indezirabili regimului comunist, trecând pe rând, câte un an, prin localitățile Făget – Timiș, Herja lângă Aiud și Arcuș în apropiere de Sfântu Gheorghe. În ultima parte a „stagiului militar”, reușește să-și ia bacalaureatul la liceul din Sfântu Gheorghe. Se întoarce la Sighet în anul 1955 iar după un an (1956) se căsătorește cu Lenuța, fiica învățătorului Vasile Fodoruț (din Desești) și el fost deținut politic.

După două tentative nereușite de-a trece de vigilența securității și de-a se înscrie la facultate (la Cluj și București), abandonează speranța de-a face mai mult pe plan profesional, rămâne acasă, la Sighet, dedicându-se familiei și meseriei de tipograf în care se perfecționează (a absolvit Școala Tehnică Poligrafică din București în anul 1961).
S-a pensionat în anul 1990, după 33 de ani de muncă la Tipografia din Sighet și după o viață discretă, retrasă, pentru a nu mai intra în atenția neobositelor autorități comuniste de supraveghere continuă.

L-am căutat și l-am întâlnit pe domnul Petru Codrea pentru a-i transmite toată simpatia și respectul nostru; l-am  ascultat și i-am apreciat luciditatea, am văzut în omul de 90 de ani același român nepervertit de ideologii false, „probând” pe baza faptelor, a trecutului asumat, justețea unei lupte blocate de… oameni fără Dumnezeu!

Azi, seniorul Petru Codrea analizează de la „înălțimea” vârstei sale perioada de inumană teroare din viața tinerilor condamnați pentru un crez marcat de sentimentele firești ale patriotismului și credinței, privind înspre trecut fără mânie. Fostul deținut politic își poartă curajos și demn povara celor 90 de ani, cu gânduri luminoase, cu mulțumirea respectării idealurilor pe care nu și le-a renegat niciodată, dimpotrivă, vorbind cu același spirit tineresc despre foștii frați de… cruce. 

La mulți ani cu sănătate, domnule Petru Codrea!

Foto & text: Ion MARIȘ

Ioan ARDELEAN (pseudonim literar: Ivan Ardelean) s-a născut la 04 iunie 1942, în Crăciuneşti, Maramureş. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1961 și, ulterior, Facultatea de Fizică a Universității Babeș – Bolyai, Cluj Napoca (1966). A fost doctor în fizică al UBB Cluj Napoca din anul 1980 și profesor universitar la Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj Napoca. A primit Premiul Academiei Române „Constantin Miculescu” 1980.

Debut absolut cu poezia „Cântec” în cotidianul ucrainean „Novîi Vik” din Bucureşti, 1961. Debut editorial în 1971, în volumul colectiv „Timp Înaripat”, al scriitorilor ucraineni din România. Prezent în „Antologia poeziei ucrainene din România” de Şt. Tcaciuc (2000) și în volumul „Voi, cuvinte!” (Editura Valea Verde, 2019), antologia poeților absolvenți ai Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet.

În anul 2012, a primit titlul de profesor universitar emerit, iar în anul 2007 Universitatea din Oradea i-a acordat distincția Doctor Honoris Causa. Conducător de doctorate (fizică) din anul 1990, la UBB Cluj. A publicat numeroase articole și lucrări științifice.

Volume de autor: Drumul, lb. ucraineană, versuri, 1987; Nostalgia ferestrelor, lb. ucraineană, versuri, 2000; Dincolo de pragurile cerului, lb. ucraineană,. versuri, 2001; Daţi cerului azur, lb. română, versuri, 2001; Cu mâinile înălţate spre cer, lb. ucraineană, versuri, 2002; Vise de toamnă, lb. ucraineană, versuri, 2003; Însemnări de călătorie, lb. română, 2004; Gânduri argintii, lb. ucraineană, versuri, 2005; Urme ruginii, lb. ucraineană, versuri, 2006; Dansul absolut, lb. Ucraineană, 2009; Nostalgia ferestrelor – antologie, lb. ucraineană, 2010; Umbrele cuvintelor, lb. ucraineană, versuri, 2014; Simfonia sufletului, lb. ucraineană, versuri, 2017.

A fost distins în anul 2001 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie în limba ucraineană (volumul Nostalgia ferestrelor, 2000).

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj din anul 1990.

A încetat din viață azi, 03 februarie 2021, la Cluj – Napoca.

Echipa „Salut, Sighet!” este alături de familia îndoliată și transmite sincere condoleanțe! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Salut, Sighet!

În urmă cu câteva zile a trecut la cele veșnice încă unul dintre deținuții politici din Maramureș, foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”.

S-a născut în mai 1932, la Ieud, într-o familie de țărani. Dovedindu-se elev eminent în ciclul primar (și pentru că, la vârsta de patru ani a rămas orfan de tată), Fundația „Dr. Ilie Mariș” i-a acordat o bursă de studii, care i-a permis să continue școala la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. În clasa a șasea de liceu a rămas fără bursă. Regimul comunist nou instalat a desființat fundația și tânărul Ioan Bizău, pus în situația de a renunța la școală, a acceptat să difuzeze „Scânteia”, ziarul central al partidului comunist, care trebuia să ajungă cât mai repede în rândul maselor largi de oameni ai muncii.

„Dormeam îmbrăcat pe o masă, în sediul orășenesc al partidului, mă trezeam cu noaptea-n cap și alergam la gară, la tren, să iau ziarul și porneam să-l difuzez, unde trebuia, cât mai repede, ca să nu întârzii prea mult nici la școală. Dar eram din ce în ce mai obosit, mai nespălat, mai flămând, rezultatele la școală erau tot mai slabe și banii, promiși la început, erau tot mai puțini și obținuți tot mai greu și mai târziu. Când mi s-a spus că ar trebui să fac treba „voluntar și cu mândrie pentru partidul comunist”, le-am răspuns revoltat, că pe mine nu mă interesează politica și vreau banii pentru munca mea. Am fost alungat din sediu și, ca să mă răzbun, am scris pe câteva foi de hârtie că partidul comunist este o mare minciună și că a ajuns pe mâna evreilor și a ungurilor, cum de altfel și era atunci la Sighet, și le-am lipit pe câteva porți”.

Bătăile și anchetele începute la Securitatea din Sighet au continuat cu cele de la Cluj, cu închisoarea de la Gherla și s-au „diversificat” cu târnăcopul, roaba și lopata la Canalul Dunării. Fiindcă, în 24. 11. 1949, Tribunalul Cluj l-a condamnat la 5 ani de închisoare, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Așa și-a petrecut tânărul Ioan Bizău cei mai frumoși ani de dinainte și de după vârsta de 20 de ani. Și cu toate acestea, după ce s-a întors acasă, la Sighet, la familia Țiplea, care i-a fost ca a doua familie, a găsit resurse sufletești să-și refacă viața. Până când și-a completat, la seral, studiile liceale, a lucrat la C.F.R. A început cu târnăcopul și lopata, la întreținere, apoi a fost frânar, scriitor de vagoane, magazioner, a reușit să urmeze o școală de impiegați de mișcare și o vreme a făcut asta la Halta Leordina. Aici s-a căsătorit cu o învățătoare din zona Blajului și, pentru că, în 1959, tocmai luase ființă Combinatul de prelucrare a lemnului de la Blaj, s-a angajat acolo. A urmat (la fără frecvență) Facultatea de Științe Economice de la Cluj și a urcat, treaptă cu treaptă, până la funcția de director economic al combinatului. Și-a făcut, cu mâinile lui, o casă lângă Câmpia Libertății, a crescut doi copii, care l-au răsplătit cu nepoți și la sorocul dat s-a pensionat. Dar rândurile de mai sus nu sunt nici pe departe suficiente și cuprinzătoare pentru portretul acestui om deosebit, pe care multele greutăți ale vieții nu l-au doborât și nu l-au schimbat. (În timp ce-și construia casa, primul fiu, Radu, de 6 ani, a căzut de pe o grindă și a murit în brațele sale.)

Combinatul de la Blaj, construit într-o zonă săracă în păduri, aducea materia primă în mare măsură din import. Având în vedere valoarea furnirului de nuc atât de necesar combinatului, Ioan Bizău a înființat în incinta acestuia o pepinieră cu mii de puieți, obținuți din nucile cumpărate de el, și a încercat să convingă autoritățile locale, să planteze nuci pe toate dealurile goale din zonă și pe marginea șoselelor. A atras în această activitate școli și instituții, ajutându-i să-și facă pepiniere și a încercat, ani de-a rândul, cu nenumărate memorii și referate pe la ministere și alte autorități administrative, să o extindă la scară națională, insistând de fiecare dată pe valoarea deosebită a fructelor și a lemnului acestuia.

După 1989, s-a implicat într-o serie de activități sociale și culturale și a publicat o serie de articole, cele mai multe în ziarul „Unirea” de Alba Iulia. A fost printre fondatorii reînființatului despărțământ al Astrei din Blaj, al Ligii pentru reînființarea județelor abuziv desființate și al Asociației culturale „Țara Târnavelor”, al cărei președinte a fost până de curând. N-a fost membru al Partidului Comunist, dar s-a înscris în Partidul Social Democrat – Sergiu Cunescu. A publicat câteva cărți importante pentru zona în care a trăit, dintre care menționăm: „Amintiri despre industrializarea orașului Blaj”- de fapt o monografie a marelui combinat blăjean, pe care l-a cunoscut ca nimeni altul și l-a slujit cu devotament timp de patru decenii; „Institutul Recunoștinței în devenirea orașului Blaj”, o interesantă monografie a celebrei instituții de învățământ ridicată acum un veac și ai cărei fondatori au fost absolvenții primelor promoții de după Unire, ca semn de recunoștință pentru orașul în care au învățat carte și au învățat să fie oameni. Într-o altă carte, întitulată „Cugetări și întâmplări din Țara Târnavelor” Ioan Bizău și-a adunat articolele publicate în Unirea și Gazeta Târnavelor din Alba Iulia, Telegraful român de la Sibiu, Magazin istoric, dar și o parte din numeroasele memorii și scrisori, o carte-oglindă a vieții sale, o oglindă care-ți pune în față chipul unui om obișnuit, angajat cu toată puterea și cu toată sinceritatea (uneori naivă și pripită) de partea binelui și a dreptății, un om care greșește uneori prin exces de sinceritate în dauna argumentului bine și corect documentat, un om care nu știe să pună condiții bunelor intenții, nici ale lui, nici ale altora.

„Încă de mic copil am nutrit o simpatie deosebită față de orașul Blaj. Și dacă în copilărie admiram turnul Catedralei numai de pe coperta calendarului greco-catolic, iar astăzi îl admir din fereastra casei mele, entuziasmul meu este pe deplin justificat”, mărturisește Ioan Bizău într-una din cărțile sale și mărturisirea lui s-a justificat, de-a lungul celor 60 de ani trăiți acolo, cu fapte omenești. Și, în tot acest timp, Maramureșul n-a lipsit din sufletul său nici o clipă. Până de curând, venea acasă, la Sighet și la Ieud, de câteva ori pe an, era la curent cu tot ce se întâmpla aici, își procura toate cărțile legate de (mai ales) istoria Maramureșului, pe care a cunoscut-o cu patimă și cu mândrie rar întâlnite și reacționa (adeseori în presă) la afirmațiile sau judecățile pe care le considera nedrepte. I-a căutat, pornind de la cartea de telefon, pe toți maramureșenii din Blaj și din județul Alba și le-a comunicat date despre originea, vechimea și nobilitatea familiilor lor, „ca să fie mândri de originea lor”, a căutat cu osârdie documente despre legăturile culturale ale Maramureșului cu Blajul de-a lungul vremii și a scris în presa locală despre maramureșenii care au făcut istorie, și încă multe altele, încât te și miri, cum au încăput toate acestea într-o simplă viață de om!

L-am cunoscut și înainte, dar mai ales după ce s-a întors de la Canal. Era îmbrăcat cu niște haine verzui, care aduceau a uniformă militară. Era un tânăr de o frumusețe rară. El mi-a recitat pentru prima dată din poeziile lui Eminescu. Așadar, pot să depun mărturie despre bunătatea și curățenia lui sufletească și despre dragostea lui fierbinte pentru neam și țară.

În ultima noastră convorbire telefonică mi-a mărtirisit cu tristețe că „în manualele de istorie nu se află o lecție aparte despre Câmpia Libertății de la Blaj și ce-a însemnat ea pentru poporul nostru” și că, „din cei aproape o mie de puieți de nuc, cu care am împrejmuit-o ca într-o îmbrățișare și pe care i-am sădit cu mâna mea, au mai rămas doar câțiva nuci bătrâni și neîngrijiți… ca mine”.

Drum lin, prieten drag, de-acum înainte, te-or „troieni cu drag, aduceri aminte”!

Din Sighetul Marmației, Ioan ARDELEANU-PRUNCU

Profesoara Irina Buftea s-a născut în comuna Cuhea (Bogdan – Vodă) la data de 29.06.1917 și a fost prima tânără de pe Valea Izei absolventă a Liceului Român Unit de Fete din Beiuș (1937). Și-a continuat studiile, în toamna aceluiași an (1937), la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, specializarea Istorie. Dictatul de la Viena și expulzarea Universității din Cluj o determină să revină acasă la Cuhea, licența în Istorie obținând-o în anul 1945, după revenirea Universității la Cluj (din refugiul de la Sibiu și Timișoara).

Din toamna anului 1945 obține postul de profesor de istorie la Liceul Mixt Român (ulterior Lic. „Filimon Sîrbu” respectiv „Dragoș – Vodă”) din Sighet. În paralel va avea ore și la Școala Pedagogică din Sighet. Este dată afară de la Lic. Mixt Român („Dragoș – Vodă”) în toamna anului 1948 după ce tatăl ei (Buftea Ion Curator) este arestat de către securitate și reținut fără proces. Predă un an în Ieud la Școala generală de acolo și apoi revine la Lic. Mixt român („Dragoș – Vodă”).

În 12 noiembrie 1949 este reținută (fără nicio bază legală) și anchetată aproape 6 săptămâni de către securitate, fiind interogată și agresată pentru a recunoaște că a fost în legătură cu grupurile de rezistență anticomuniste din Maramureș. Nu recunoaște și nu trădează nimic fiind eliberată, dar dată afară de la Liceul „Filimon Sîrbu”, fiind considerată element nesănătos (în aceeași perioadă tatăl ei, Buftea Ion – Curator, era reținut pentru „uneltire contra ordinii sociale” și în 1950 condamnat la 10 ani de închisoare). Mai predă o perioadă la Școala Pedagogică de unde este îndepărtată în anul 1952.

După mai multe luni de petiții și demersuri este acceptată din nou în învățământ (1953), doar în mediul rural: Ieud, Rona de Jos, Călinești. Revine pentru un an (1959 – 1960) la Școala Pedagogică din Sighet, dar este din nou îndepărtată din învățământ. În anul 1961 este acceptată la Școala Generală nr. 4 din Sighet, de unde se pensionează în anul 1977.

Profesoara Irina Buftea a decedat la Sighet, la 26 decembrie 2002.

I.B.M

Despre smerenie și credință sau rânduri întârziate despre un poet maramureșean uitat:
 Emil-Alexandru MICLE 

S-au împlinit de curând 20 de ani de la dispariția dintre noi a unui poet. Dar cuvântul „dispariție” este aici impropriu folosit. Poetul, omul Emil–Alexandru Micle a lăsat mai degrabă impresia că nici n-ar fi fost printre noi, după cum i s-a desfășurat firul vieții, totuși!, de aproape 90 de ani. E-adevărat că l-a „ajutat” și soarta, din toate puterile ei, i-a creat, mai mereu, condițiile pentru a nu-și evidenția și etala calitățile, mai cu seamă cele spirituale. Când, după terminarea facultății, începuse să-și construiască o carieră universitară, a intervenit Diktatul de la Viena și Universitatea de la Cluj a luat drumul Sibiului… După revenirea acesteia acasă, au intervenit motive politice… Ar fi vrut să se dedice slujirii altarului, dar biserica lui, greco-catolică, tocmai era interzisă, ucisă administrativ. Și s-a strecurat, temător și discret, într-un alt sanctuar spiritual drag sufletului său, o bibliotecă, cea a Institutului de Igienă din Cluj, unde a lucrat până la pensionare

Emil-Alexandru Micle s-a născut în 4 decembrie 1910, la Șieu (pe Valea Izei), în familia învățătorului Alexandru Micle și a soției sale Maria, născută Dunca, două dintre familiile vechi și nobile ale satului și ale Maramureșului.
Studiile, începute la școala din sat, unde tatăl său a fost ani mulți director, au fost continuate la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, iar interesul pentru literatură și dragostea pentru poezie l-au încercat foarte de timpuriu, din moment ce i-au rămas în casa părintească, și hălăduiesc până astăzi, vreo câteva colecții de reviste literare, la care era abonat încă din primele clase ale cursului inferior de liceu, pe care le-a citit, le-a adnotat și le-a legat cu grijă, ca să le poată păstra.
În cursul superior al liceului a fost tot timpul în colectivul de conducere al Societății de lectură a elevilor, numită „Dragoș Vodă”, iar în ultimul an a fost chiar președintele acesteia, bucurându-se de aprecierea și îndrumarea profesorului de excepție care a fost Mihail Iosivaș, el însuși om de condei și publicist remarcabil. În cadrul acesteia și-a prezentat tânărul Emil Micle primele sale poezii.
A urmat apoi cursurile Facultății de litere și filozofie din Cluj și, dovedind reale calități intelectuale și o serioasă cultură literară, după absolvire a rămas în cadrul facultății, urmând parcursul unei viitoare cariere didactice. În toți acești ani însă a păstrat mereu legătura cu Maramureșul; a fost membru activ în Asociația presei de aici, a cules și a publicat, mai cu seamă în “Graiul Maramureșului”, informații pentru proiectata monografie a Maramureșului, a colaborat la publicațiile vremii de la Blaj și de la Sibiu, a publicat versuri, cele mai multe în “Graiul Maramureșului” și în “Dumineca”, publicația Protopopiatului greco-catolic din Sighet, apărută între anii 1924–1940.
În 1940 s-a refugiat la Sibiu, odată cu Universitatea clujeană, a activat susținut în cadrul Astrei și în publicațiile acesteia, iar în 1946 a revenit la Cluj și a continuat activitatea didactică, dar a fost mereu aproape și de episcopul Iuliu Hossu și, fiind printre puținii cunoscători ai tehnicii stenografice, a notat multe dintre predicile din acea perioadă ale înaltului ierarh.
În 1948, odată cu profesorii Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, Ion D. Sârbu și alți câțiva, a fost dat afară din învățământ, reușind, după un timp, pentru a supraviețui, să găsească un post de bibliotecar. În perioada aceasta a colaborat la realizarea unei lucrări deosebit de importante pentru cercetarea românească: „Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc”. Coordonată de doi mari folcloriști, Adrian Foki și Ion Mușlea, volumul I a apărut în 1968 și cuprinde perioada anilor 1800-1891, cu o prefață de Mihai Pop, și el fiu al Maramureșului, iar volumul II a apărut în 2002 și cuprinde perioada 1892-1904. Întregul material cuprins în lucrare a trecut și prin filtrul conștiincios și competent al lui Emil-Alexandru Micle – un bun cunoscător al etnografiei și folclorului românesc – el fiind menționat în ambele volume, cu fotografie și date biografice.
Rămas tot timpul fidel educației religioase în care a crescut, după pensionare s-a dedicat în totalitate slujirii acesteia. A făcut în clandestinitate studiile necesare și a fost hirotonit de către episcopul Dragomir, aflat și el în clandestinitate și a oficiat, ani la rând, în apartamentul său, cu ușile închise și cu teama în suflet… teamă nu atât pentru el, cât mai ales pentru cei care îndrăzneau să fie prezenți acolo. În anii aceia, Emil-Alexandru Micle a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai părintelui Nicolae Pura, pe umerii căruia a lăsat episcopul Iuliu Hossu în 1948, când a fost arestat, dieceza greco-catolică a Clujului cu toate problemele ei. Prietenia dintre Emil Micle și Nicolae Pura a fost una exemplară, cei doi asemănându-se în multe dintre trăsăturile lor sufletești și faptul că Emil-Alexandru Micle a versificat în mod excepțional „Viața în iubire”, una dintre cele mai importante cărți scrise de Nicolae Pura, confirmă acest lucru. Realitatea este că Emil Al. Micle versifica deosebit de ușor și cu un har special, ceea ce l-a determinat să realizeze și versificarea celebrei cărți „Viața lui Isus” de Giovanni Papini, rămasă în manuscris.
Ajuns văduv și neavând urmași, în 1993 s-a întors la obârșie, la Șieu, lângă familia lui Tiberiu, fratele mai mic, rămas în casa părintească și, camera sa a devenit – și la propriu și la figurat – biserica sa de suflet: „Era un om foarte credincios; nu trecea o zi din viață să n-o petreacă în rugăciune. Oficia zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți, asemenea sfinților” (Arhimandrit Veniamin Micle). Aici s-a stins încet ca o candelă căreia i se termină uleiul, discret cum i-a fost întreaga viață și senin cum i-a fost mai mereu sufletul, dar nespus de fericit că a ajuns să vadă Biserica greco-catolică scăpată din catacombe și să-l vadă, cu câteva luni înainte de a muri, pe Papa Ioan Paul al II-lea, în România. Bolnav fiind, l-a văzut doar la televizor și i-a dedicat un catren: „Cele trei mari iubiri care există/ sunt: Eucharistia, Preacurata, Papa,/ unite-n crezul sfânt ce ni-l conferă,/ vitale sunt ca aerul, ca apa”. Cu aceste versuri, brodate pe un ștergar maramureșan, nepoata sa, Lucreția, s-a dus la București să-l salute pe Papa și din partea lui. Câteva luni mai târziu, în 2 februarie a anului 2000, Ziua Persoanelor Consacrate, s-a stins și a fost așezat în cavoul familiei Micle de lângă Biserica cea Veche. Pe clopotul mare al acesteia și pe tâmpla altarului figurează și acum – ca donator – numele tatălui său, învățătorul Alexandru Micle.
Emil-Alexandru Micle a scris un impresionant număr de poezii, dar n-a fost interesat mai deloc să publice. Versul a fost pentru el, se pare, cea mai importantă hrană sufletească. În tinerețe a scris poezie de dragoste și de iubire de neam și de țară dar, cele mai multe – de ordinul câtorva mii – dintre poeziile lui sunt pe teme religioase, în versuri scurte și cuvinte dintre cele mai simple, dar reușind să creeze o atmosferă de curată și profundă emoție.

Dar cele mai multe poezii de această factură, scrise după 1948, le-a grupat sub titlul „Din catacombe” și le-a păstrat doar pentru sine și în mare taină, iar după moartea sa au fost predate spre valorificare unor călugări franciscani de la Roman. Una dintre aceste poezii, despre care spunea că i-a „dictat-o” Maica Sfântă, i-a fost atât de dragă sufletului, încât și-o făcuse rugăciune și o rostea mereu (Rugă). Erau anii în care se instala brutal regimul comunist.Această credință profundă l-a ajutat să treacă prin toate încercările acelor ani și n-au fost nici puține, nici ușoare.

Cea mai fierbinte ultimă dorință a sa a fost să meargă într-un pelerinaj la Lourdes, dar neputându-i-se îndeplini, aflat pe patul unui spital din Cluj, și-a imaginat această călătorie într-un ciclu de 9 rugăciuni, o Novenă adresată Sfintei Fecioare Maria. Ciclul începe cu o rugăciune-introducere numită „În ajunul novenei”, care spune totul despre starea sa sufletească din acele momente, în care îndoiala încearca, fără succes, să-i slăbească încrederea, speranța, credința: „Încrezător în Tine, vin să-Ți cer,/ cu trupul meu de boală încleștat,/ întâi, iertare de orice păcat/ și-apoi o îndurare care-o sper./ (…) Urmează apoi cele nouă rugăciuni ale novenei, pentru a fi rostite în tot atâtea zile, rugăciuni fierbinți la început dar care, cu fiecare zi petrecută, se potolesc, se alină, se topesc într-o dulce împăcare sufletească: „Mi-e sufletul mai ușurat acum,/ al rugii mele glas n-a mai fost mut,/ minunile pe care le-am văzut/ răsfrâng în mine-ntregul lor parfum. (…) O, nu căta la vorbele ce-am spus/ cuprins de-ale poverii încleștări,/ ci-n inima ce-nfrânt-a depărtări/ și-n Lourdes pe aripă de gând m-a dus! (…) O, drumu-acesta pare c-a fost vis,/ iar zilele în preajma Ta un zbor/ și Lourdes-ul parcă-l văd îmbietor/ cu porți deschise largi spre paradis”.
În poezia care încheie ciclul, a 11-a, întitulată „Amintiri” era de așteptat ca autorul să revină, să coboare din călătoria sa imaginară dar nu se întâmplă așa, el rămâne acolo, parcă pentru a spori misterul: Oare chiar n-a fost preotul Emil Al. Micle la Lourdes? Și dacă n-a fost, atunci cum se explică această splendidă și năvalnică revărsare de sentimente, în 528 de versuri, de câte 10 silabe, grupate în 11 poezii, fiecare dintre ele cuprinzând 12 strofe catren, cu rime îmbrățișate (cum altfel decât așa putea fi mai bine „îmbrățișată” o rugăciune!?) cu o structură prozodică perfectă, relevând un meșteșug care nu lasă loc nici celei mai mici fisuri de ritm, de rimă… și toate acestea într-un limbaj de o mare simplitate, curat, accesibil și lesne de memorat pentru toate vârstele. Să creezi o astfel de operă, la aproape 90 de ani și aflându-te în suferință pe un pat de spital, este greu de explicat în afara unei profunde credințe în Divinitate, o credință căreia chiar i se răspunde. Aceasta ar putea fi explicația.
Novena „Pelerinaj spiritual la Lourdes” este pentru Emil-Alexandru Micle momentul poetic cel mai bine realizat al creației sale în domeniul atât de bogat al poeziei sale religioase.
Împăcat cu sine și cu lumea, în liniștea Șieului în care a văzut lumina zilei, Emil-Alexandru Micle s-a pregătit, senin și lucid, pentru marea trecere: „Nu peste mult, nu peste mult/ pleca-voi din acest tumult,/ pleca-voi dus de anii grei/ pe urma celor dragi ai mei,/ spre-un țărm necunoscut de noi/ din lumea-ceasta duce-m-oi/ al îngerilor cor s-ascult,/ nu peste mult, nu peste mult,/ când glas chema-mă-va de sus/ pe-un drum ce-mi pregătesc de dus…” (Glossă). Câtă simplitate, câtă curățenie sufletească și câtă împăcare în aceste versuri și-n cuibul-suflet din care și-au luat ele zborul!
Cum oare am putea încheia aceste modeste rânduri, decât cu regretul că a trăit printre noi, până mai ieri, un poet adevărat și un suflet ales precum Emil-Alexandru Micle și mult prea puțini au știut acest lucru.

(Fragmente din Postfața la cartea “Pelerinaj spiritual la Lourdes – Novenă”, de Emil Alexandru Micle, Editura Surorile Lauretane, Baia Mare, 2020, ediția a II-a)

Ioan Ardeleanu-Pruncu,
Sighetul Marmației, februarie 2020

Frații avocați, dr. Bota George și Bota Grigore, au făcut parte dintr-o familie maramureșeană importantă care a locuit și profesat în Sighet. Cunoscuți pentru profesionalismul lor, demonstrat în perioada interbelică și continuat pe parcursul întregului secol XX, aceștia îți dorm somnul de veci în cimitirul central ortodox din Sighet.

Avocatul dr. Bota George, decedat în anul 1990, este înmormântat alături de soție, profesoara Bota Elena (a predat limba română la Liceul „Dragoș Vodă” în perioada 1945 – 1947 și la Liceul Pedagogic între anii 1951 – 1968), mormintele celor doi fiind situate chiar pe aleea principală a cimitirului. Avocat dr. Bota George și soția prof. Bota Elena n-au avut copii, poate de aceea sau poate din nepăsare, se pare că nimeni nu observă că pe mormântul lor „crește” o grămadă de resturi și gunoaie.

Cum și de ce se pot întâmpla aceste lucruri nu știm încă! Să nu ne pese de oamenii relevanți care au însemnat ceva pentru istoria orașului? Să nu reprezinte nimic mormintele concetățenilor noștri plecați la cele veșnice?

Privind grămada de gunoaie de pe mormintele familiei Bota, ne întrebăm unde este minimul respect pentru cei dispăruți. Chiar și cimitirele ascund părți din istoria orașului dar, când preocupările lumești prevalează, trecutul, istoria mor din cauza nepăsării.

Spiritul civic ne îndeamnă să semnalăm și să arătăm ceea ce nu este funcțional în societatea noastră! Poate, poate ne vom „adapta” secolului XXI!

Asociația „Firul Vieții”

Până în zilele noastre, obișnuitele întâlniri ale absolvenților constituie, pentru cei care le onorează, momente de profundă emoție, dar și de bilanț. „Ce am mai făcut, câți am mai rămas, pe unde suntem, în ce lume/lumi mai trăim…” și nelipsita fotografie de grup-singurul document care rămâne. Un astfel de document este și fotografia de mai jos, făcută în anul 1974, la întâlnirea de 20 de ani a promoției din anul 1954, an în care au fost declarați absolvenți elevii claselor a X-a și a XI-a. Director al liceului a fost în anul acela profesorul Liviu Frunză.

Iată o succintă prezentare a celor care au participat:

Profesori: 1. Cu bastonul care i-a însoțit o bună parte a ultimilor ani de activitate și cu un buchet mare de flori în mână, o revedem în primplan pe Domnișoara Aurelia Chindriș, profesoara de istorie, calmă și răbdătoare, locuia peste drum de liceu și o vedeam uneori, prin ferestrele de pe coridor, traversând strada sprijinindu-se în baston și urcând anevoie treptele liceului.

2. În rândul următor, primul din stânga este profesorul de istorie, Vasile Petreuș. Pedant, mărunțel, firav și delicat, când se enerva pe câte un vlăjgan, intona amenințător: „Băieteee! Nu uita că eu am fost boxeeeer!”, făcându-ne să pufnim în râs. Avea însă una dintre cele mai valoroase biblioteci din oraș, din care împrumuta uneori și elevilor care-i câștigau încrederea. La el am văzut pentru prima dată „Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apșa. Și-a petrecut aproape întreaga carieră didactică la liceul nostru, al cărui elev a fost și el .

3. Profesoara de limba română (în primii ani a predat limba rusă), Eusebia Negrea, născută Rebreanu, este, a fost, un alt slujitor devotat al liceului. Promoțiile cărora le-a fost profesoară și dirigintă îi păstrează și acum o imagine deosebită.

4. Alexandrina Năstase a predat muzica. A fost o neobosită activistă culturală a timpului, a cântat romanțe și muzică populară, a jucat teatru, a predat canto popular și teorie muzicală. Târziu, după pensionare, împreună cu soțul său, învățătorul Marin Năstase, s-a stabilit la fiica sa, la Bucurști, dar a rămas cu Maramureșul în suflet, deși veniseră în tinerețe de pe meleaguri oltene.

5. Din spatele profesorului Petreuș ne zâmbește figura atât de bine cunoscută a profesorului de literatură Ioan Șuteu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai liceului. Cu o solidă cultură literară clasică, stăpân incontestabil pe gramatică și bun cunoscător al limbii latine, avea mereu ceva nou și interesant de spus despre subiectul/autorul predat. Venit de pe meleaguri transilvane, el a rămas legat de Sighet și de Liceul „Dragoș Vodă” până la sfârșitul carierei.

6. Din centrul fotografiei ne privește distinsa doamnă Cornelia Circa, profesoară de limba franceză și foarte mulți ani directoare a liceului, avându-l în dreapta, ca invitat, pe tov. Nicolae Roman, primsecretar PCR al orașului, iar în stânga pe (7) Dumitru Paraschiv, profesor de matematică și fost, în mai multe rânduri, director al liceului.

8. Aproape ascunsă printre foștii săi elevi, Maria Miron, descendentă din marea și nobila familie Coman de Moisei, o femeie de o frumusețe și o distincție aparte, a fost profesoară de limba germană. Mereu pe bicicleta cu care venea la liceu sau umbla prin oraș la cumpărătruri până nu demult, cu o ținută de amazoană, bucuroasă de orice salut primit, Doamna Medy Miron, la 91 de ani!, mai poate fi găsită – cu o floare și cu un zâmbet – în aceeași casă de lângă gară, în care locuiește de-o viață.

9. Din ultimul rând – chiar în fața ușii – ne privește prin ochelarii cu nenumărate dioptrii profesorul de psihologie Eracle Titircă, cu o ucenicie de mare folos făcută (înainte de a ajunge la Sighet) în Cercul Literar de la Sibiu (Negoițescu, Stanca, Doinaș etc.), cu vaste și rafinate lecturi din marea literatură, cu un simț critic deosebit și, mai ales, cu o mare bunătate sufletească a marcat formarea și devenirea intelectuală a multora dintre elevii săi. Pentru semnatarul acestor rânduri, „Domnul profesor” a rămas una dintre cele mai dragi imagini dintre dascălii acelor ani.

Din rândul elevilor revedem pe: 10. Gheorghe Iura, fost mulți ani inspector școlar la Baia Mare; 11. Vasile Mircea, contabil; 12. Ioan Bozai, fost procuror-șef la județ; 13. Gheorghe (Ghiuri) Codrea, contabil-șef la BCR Sighet; 14. Ion Corbescu, profesor de limba română; 15. Alexandru Țiplea, profesor de biologie și fost director al liceului, posesorul fotografiei și cel care ne-a ajutat la identificarea participanților; 16. Vasile Bologa, din Bârsana, inginer geolog cu prestigioase studii și cărți în domeniu, dar și cu vaste conexiuni în alte domenii (o peșteră din Munții Maramureșului îi poartă numele); 17. Gheorghe Deac, finanțist cu funcții de răspundere în administrația locală; 18. Gheorghe Dumitrașcu (ajuns arhitect); 19. Vasile Țicală, finanțist; 20. Liviu Marina, inginer; 21. Gheorghe Codrea, finanțist, fost, mulți ani, director la BCR Sighet; 22. Mihai Roman, inginer minier, fost director la Baia Borșa; 23. Ioan Pop, profesor de limba română, fost director al Școlii din Nănești; 24. Gheorghe Lazăr, inginer în industria alimentară, cu studii la Sofia; 25. Maria Bozai, funcționară; 25. Elisabeta Fellner, stabilită în Ungaria.

Foarte mulți dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Și cei „plecați” și cei „rămași” reprezintă însă file și ani din istoria centenară a prestigiosului nostru Liceu și, amintindu-ne de ei și pomenindu-i, ne facem o firească datorie.

prof. Ioan ARDELEANU – PRUNCU

foto: arhiva dlui profesor Alexandru Țiplea

Azi, 29 iulie 2019, a trecut la cele veșnice doamna profesoară Aurelia Vișovan, soția cunoscutului luptător anticomunist Aurel Vișovan. Doamna profesoară Aurelia Vișovan a predat matematica și fizica, cea mai mare parte a activității desfășurând-o la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. În ultimii ani, a fost colaboratoarea site-ului www.salutsighet.ro, unde i-au apărut câteva articole interesante. 

Condoleanțe colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, fiul doamnei profesoare, precum și familiei îndoliate! 

*

Prezentăm mai jos o scurtă biografie a regretatei doamne profesoare Aurelia Vișovan (n. Chindriș).

Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor  Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici – Valentin, Alexandru și Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.

La vârsta de aproximativ  3 ani recită o poezie în prezența episcopului  dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice (recent beatificat de către Papa Francisc), aflat în vizită  pastorală  la Dragomirești.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de Nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.

După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna  Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943 – 1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.

În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.

În anul 1948, tatăl, Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care  le va executa la Timișoara,  în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți

În 1953 Aurelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare  parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano-catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii  ai lor  (cel mic moare în 1973 după multă suferință).

Obține gradul didactic I în anul 1976.

După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare  a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.

Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.

Din anul 2002 până în 2019 Aurelia Vișovan a continuat să fie prezentă în viața socială sigheteană, la evenimentele familiei sale, la reuniunile aniversare ale foștilor absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” la care a participat cu bucurie atât timp cât sănătatea i-a permis precum și prin articolele publicate pe site-ul nostru.

Prof. Aurelia Vișovan s-a stins din viață înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi. Înmormântarea va avea loc joi, 01 august 2019, de la ora 12.00 la capela cimitirului romano-catolic.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Salut, Sighet!