Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

***

Ca profesor de fizică a fost foarte respectat. Mulți elevi au avut rezultate deosebite la fizică și informatică. Elevii săi eminenți se gândesc la el cu recunoștință și cu dragoste – au ținut legătura și adesea l-au vizitat. A făcut facultatea la îndemnul soțului meu, Ioan Grigoriu. Fiind fratele lui mai mare și văzând că are viitor în domeniul științelor, l-a convins să dea examenul de admitere la facultatea de fizică. A absolvit Facultatea de Fizică Pură cu durata de cinci ani în cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca. Ca om, a fost un prieten deosebit: prieten de călătorie, de excursie, de sport. Ne bucurăm că l-am cunoscut și i-am fost prieteni și apropiați. L-am iubit și l-am respectat cu toții și în inima noastră va rămâne întotdeauna un loc pentru el.

(Irina Grigoriu – profesor, Sighet)

***

Domnul Profesor Petru Grigor, geniul predării fizicii, mi-a luminat cariera cu tact, înțelepciune, prietenie și generozitate unică, de la Sighet la București, Tokyo, Yale și Miami. Datorită domniei sale am ajuns olimpic la Fizică în clasa a VIII-a și am fost tot lotul premiați în 1972! Domnul profesor Petrică Grigor știa să rezoneze sufletește cu fiecare persoană ce se apropia de el, indiferent că era nepotul de 3 ani, elevul de la școală sau omul de rând. În compania domniei sale mi se deschidea un univers întreg al trezorieriei sale sufletești în care superlativele se depășeau natural. Alături de domnia sa mă simțeam precum piticul de pe umerii uriașului în spațiul multidimensional al stărilor cognitive și emoțional-afective. Am primit sfatul ideal de la domnia sa (mentorul meu etern) când am ajuns la rândul meu profesor la Liceul „Dragoș Vodă”, în 1982. Îmi aduc aminte că, după ce rezolvam probleme de fizică, puteam vorbi de meciul de fotbal de la TV. Domnia sa avea un mod absolut perfect de a empatiza cu persoana de lângă el. Ne lipsiți mult de tot!… … Te vom căuta veșnic pe cuantele universului, dragă domnule profesor Petrică Grigor!

(Ioan Opriș, profesor universitar, Miami, SUA)

***

Vine un timp când  lacrimile devin o prețioasă unitate de măsură.  Este totuși momentul  în care celebrăm viața cuiva care într-adevăr a avut o menire în această lume și care nu a trăit în van, ci, modest, talentat și devotat a format oameni. Și, uite că, prin elevii lui, a transmis mai departe setea de cunoaștere și neliniștea iscoditoare a omului de știință. Metodele lui pedagogice au rămas însă un secret și generațiile de profesori au purtat ca pe niște legende realizările neașteptate, aproape miraculoase ale domnului profesor Grigor: olimpicii la fizică din Sighetu Marmației.  Nu cred să se mai fi ridicat altcineva la înălțimea lui. Sunt foarte tristă că s-a dus. Îi sunt datoare la nesfârșit. Dacă era sâmbătă seara, în drum spre casă de la biserică – ne cumpăra cărți… Și astăzi intru în Librăria Luceafărul, cum se intră  într-o alimentară… Din obisnuință arunc mereu o privire și pe la raftul cu cărți științifice. Poate a mai apărut o culegere…  nu-i așa? Și, după cum știți, dacă nu roiam noi în jurul lui, roiau albinele; și de nu-l năpădeau albinele,  i se învârteau porumbeii în jurul capului. Și porumbeii? Avea și acolo olimpicii lui. Ce le făcea, ce nu le făcea, se întorceau mereu primii. Și cum rivalitățile dintre columbofili sunt la fel de dramatice și de autentice ca și în cursele de cai… Parcă ei ar fi dat din aripi, nu porumbeii… Negreșit, Profesorul Petrică Grigor era un îmblânzitor…

(Daniela Neacșu – profesor, Londra)

***

Întelegerea realității fizice determină viitorul și trecutul nostru. O bucurie mare este atunci când întâlnești un om care să poată să îți dea elementele necesare acestei înțelegeri. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă când ne-am așezat în băncile școlii generale unde l-am avut profesor pe domnul Petru Grigor. Un gând pios ne cuprinde azi, la despărțirea de domnia sa.

(Alexandru Ozunu, prof. univ. dr. ing, UBB Cluj Napoca)

***

Un om special, un om delicat, un Profesor – Prieten – Părinte. Așa l-am perceput pe domnul Profesor Petrică Grigor, elev fiindu-i la Școala Generală nr. 2 din Sighet. Noi, elevii, cunoșteam, vag, câte ceva din persecuțiile la care pe nedrept era supus de către regimul comunist, dar mai ales i-am cunoscut verticalitatea și demnitatea cu care și-a onorat statutul de dascăl. A fost nevoit să plece de la catedră dar, elevii cei dragi, elevii cei buni, nu l-au părăsit niciodată. A fost iubit și pentru că nu a abdicat niciodată de la principiile onoarei și credinței sincere pe care le-a cultivat cu modestie. A fost un om înțelept, a respectat și a fost respectat; a făcut parte dintr-o categorie rarisimă, a modelelor “clasice”, ce au știut să dăruiască fără a pretinde nimic pentru sine.

În urmă cu câteva luni (04 martie 2018) ne-am văzut pentru câteva minute, am discutat despre elevul domniei sale, Ioan Opriș, PhD, University of Miami, căruia îi luasem un interviu, i-am dăruit volumul meu de poeme (“Vesperare”) și i-am făcut două poze. Îmi va rămâne în gând zâmbetul fin, prietenos, cald, cu care m-a însoțit la plecare. Adio, Domnule Profesor!

(Ion Mariș –  „Salut, Sighet!”)

 

 Nota redacției: Ceremonia funerară va avea loc joi, 02 august 2018, ora 15:00, la Cimitirul Reformat.

 Foto: Ion Mariș




Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu (autor, Marius Vișovan)

Azi, 27 iunie, se împlinesc 65 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Ioan Suciu (foto) în temnița de la Sighet. În semn de omagiu pentru acest gigant al spiritualității românești oferim acest text care evidențiază rolul său de martir al lui Cristos și erou al neamului românesc.

Personalitatea episcopului Ioan Suciu în opera lui Ion Gavrilă Ogoranu

Ion Gavrilă Ogoranu (în continuare IGO) este cunoscut publicului larg în calitatea sa de lider al rezistenței armate anticomuniste din munții Făgărașului, probabil cel mai puternic nucleu de rezistență atât prin aria de acoperire cât și prin numărul persoanelor implicate, necesitând din partea Securității utilizarea unor enorme resurse umane și financiare pentru a-l lichida. Aura de legendă cu care este înconjurat IGO se datorează și faptului că după anihilarea grupului, Securitatea l-a căutat fără să-l prindă mai bine de două decenii.

Fiu al Bisericii Greco Catolice, IGO a fost crescut în spiritul valorilor creștine și naționale, cultivate de familie, Biserică și școală și apoi aprofundate în cadrul Mișcării Legionare din care a făcut parte de la o vârstă fragedă și în a cărei ierarhie a ajuns până la funcția de șef al Frățiilor de Cruce pe Ardeal în 1947, calitate în care a vizitat și Frăția de Cruce de la Liceul «Dragoș Vodă» din Sighet. În grupul său de rezistență s-au solidarizat însă români viteji cu suflet curat fără deosebire de confesiune și orientare politică anterioară. În jurământul grupului făgărășan se spune printre altele: «Nu avem de apărat nici averi nici interese…» Întreaga sa viață și luptă pentru Dumnezeu și neamul românesc, IGO le-a descris în cele 7 volume intitulate «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc»

Primele referiri la episcopul Ioan Suciu (în continuare EIS) se găsesc în vol. I și se referă la cărțile tânărului episcop considerate un îndreptar spiritual pentru tinerii creștini indiferent de confesiune: «Cărțile de căpătâi au fost pentru noi scrierile tânărului episcop Ioan Suciu «Eroism», «Tinerețe» și  «Mama» .

Ultimul volum din ciclul «Brazii…» este închinat integral EIS și este intitulat «Episcopul Suciu în fața furtunii» având ca obiect activitatea dinaintea arestării așa cum este ea reflectată de rapoartele organelor de Securitate care îl urmăreau permanent.

Cartea cuprinde documente din arhiva Siguranței, Jandarmeriei, Miliției și Securității comuniste – aflate la CNSAS. Ele încep cu februarie 1947 când șefii Siguranței din Oradea, Czeller și Elekeș îl predau pentru urmărire pe «numitul episcop Suciu Ioan» Serviciului de Siguranță Blaj condus de Mathe Emeric. Și merg până la 2 noiembrie 1948, imediat după arestarea sa.

După aprecierea lui IGO mai există mult material care va trebui scos la lumină. După cum însăși Securitatea din Oradea declară, EIS a avut dosar de urmărire și la Oradea atât sub stăpânirea românească cât și sub stăpânire maghiară între 1940 și 1944. E posibil ca Ioan Suciu să fi avut dosar de urmărire și înainte, pe timpul dictaturii regale ( 1938-1940).

Câteva exemple din lucrare :
-Nota confidențială din 1 aprilie 1947 a Siguranței Oradea către Siguranța Blaj: «Rugăm binevoiți a dispune depunerea sus- numitului EIS sub stricta supraveghere întrucât este un element foarte periculos privitor la siguranța statului».
-Nota informativă a Jandarmeriei Blaj din 19 aprilie 1947: «predica din prima zi de Paști a EIS a fost o instigare contra regimului și a Rusiei Sovietice».
-Ordinul circular al Inspectoratului Regional de Siguranță Cluj: «Luați măsuri de urmărire a episcopului greco-catolic din Blaj, care vizitează parohiile. Se va căuta documente, fotografii, cu cine ia legătura. Veți face raport imediat.»
– Poliția și Siguranța din Oradea au consemnat și Sinodul Episcopilor greco-catolici din 22 octombrie 1947. Față de ordinul Ministerului de Interne ca duminică, 24 octombrie să se ceară în toate bisericile condamnarea lui Iuliu Maniu episcopii au refuzat în unanimitate. EIS a spus: «Nu se poate predica acest lucru. Eu consider acest ordin al MI un atac și o provocare…»
– Nota informativă din 23 decembrie 1947 se referă la exercițiile spirituale de Crăciun ținute în zilele precedente la Cluj cuprinzând predici zilnice în catedrala greco-catolică și în biserica romano- catolică a piariștilor. Informatorul subliniază ca «bisericile au fost arhipline, mult tineret…. Suciu se bucură de o excepțională simpatie din partea tineretului studențesc… are o cultură superioară și este un orator desăvârșit, cu putere de convingere… predicile au avut o tendință reacționară, au combătut concepția materialistă despre lume».
– Generalul de Securitate Pintilie către Direcția regională Sibiu: «Veți face observație verbal și discret Episcopului Suciu că în viitor este oprit cu desăvârșire să agite populația contra Guvernului și a liniștii publice. În caz contrar să fie avizat că va fi arestat și trimis în judecată».
– Diverși informatori relatează vizitele făcute de EIS în multe sate, întâlnirile pe care le-a avut și predicile pe care le-a ținut în care cerea mereu statornicie subliniind «să rămânem alături de Papa, să nu ne facem cozi de topor, să nu ne lăsăm credința…».
– lt-col. Gheorghe Crăciun, de tristă faimă, preciza în adresa din 19 oct. 1948 că în județul Târnava Mică «populația manifesta o îngrijorare generală față de acțiunea de unificare… cei mai mulți dintre preoții greco-catolici s-au abținut să semneze adeziunea… în imediata apropiere a Blajului populația s-a manifestat cu îndârjire… fostul episcop Suciu a dat dispozițiuni să se facă predici tip șablon în care să se facă aluzie la persecuțiile ce au venit asupra Bisericii Greco-Catolice.»
– Securitatea a reușit să confiște și textul circularei din 5 octombrie 1948 în care EIS spunea acele emoționante cuvinte: «Pentru Biserica Română Unită acum este ceasul Vinerii Mari. Acum, iubiți credincioși, se arată dacă suntem ai lui Cristos sau dacă ne ducem cu Iuda Vânzătorul. Acum, Domnul Isus ne dă prilej să fim părtași la suferințele sale pentru Biserica Sa… Vă vor amenința, vă vor bate, vă vor duce la judecăți și înaintea judecătorilor nu vă înfricoșați, Dumnezeu este cu fiecare dintre noi și nu vă lasă… »
– ultimele rapoarte ale Securității dezvăluie deja intenția clară a arestării ep. Suciu și pregătirea prigoanei generale împotriva Bisericii Greco Catolice. Semnificativ este un raport înaintat la București de același sinistru lt.col. Gheorghe Crăciun: «Suntem informați că in bisericile greco-catolice din Ardeal se oficiază slujbe și se citesc rugăciuni pentru detinuții politici.»

Dosarele Securității nu consemnează explicit arestarea EIS. Din alte surse se știe că a fost arestat la 27 octombrie 1948, dus la Sibiu apoi la București la Ministerul de Interne, de unde, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici, au fost internați la mănăstirile Dragoslavele, apoi Căldărușani și de acolo la închisoarea din Sighet unde Ioan Suciu a trecut la cele veșnice la 27 iunie 1953.

În afara documentelor Securității, autorul include și o mărturie personală deosebit de impresionantă a unuia dintre fiii spirituali ai episcopului Suciu, tânărul blăjean de înaltă ținută morală Grigore Pop Câmpeanu, fiul directorului liceului greco-catolic «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj și membru al Mișcării Legionare. Acesta îl avertizează pe episcop (în mai, 1948) asupra iminentei sale arestări și se oferă ca, împreună cu alți tineri legionari, să-l salveze scoțându-l din țară pentru ca în Occident să preia conducerea exilului românesc anticomunist. Episcopul le mulțumește, dar refuză spunând «locul păstorului este în mijlocul turmei, mai ales în prigoana care va urma». Acest refuz conștient de a se salva în fața arestării iminente și morții probabile conturează și completează pe deplin profilul și vocația de martir a episcopului Ioan Suciu, pe care eu îndrăznesc să-l consider cea mai nobilă figură a creștinismului românesc.

Preot prof. Marius Vișovan




Placa comemorativă de la Liceul “Dragoș Vodă” – bucuria și tristețea noastră! (autor, Marius Vișovan)

Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?

Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.

Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.

În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.

Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.

Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.

Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…

preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan

PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).




Alexandru Vișovan, luptător maramureșean pentru Marea Unire (autor, prof. Cristina Teleptean)

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean




Ultima oră de limba română (autor, prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană




In Memoriam: prof. univ. dr. ION (Jean) BĂLIN (1947-2006)

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (1971 – 1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972–1978. În anul 1978 este admis, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale. Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii  1997 – 2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplomatică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. În ultimii trei – patru ani ai vieţii, şi-a petrecut o mare parte a timpului la Baia Mare, unde a fondat săptămânalul regional „Jurnalul de Vineri”. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopinentului şi le dezvolta, cu  voluptate şi  persuasiune irezistibilă,  până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului  care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

Moare, din cauza unor afecţiuni renale, la 3 aprilie 2006, la Bucureşti, în etate de 59 de ani.

Cărţile  pe care le-a lăsat în urma sa sunt:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997);  Forme şi operaţii logice,  Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998; Sociologia noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

 

 Prof. drNicolae IUGA

N.r.: Fotografia surprinde momentul acordării lui Jean Bălin a gradului de Mare Comandor (Commandeur du Wissam al Alaoui) de către  regele Mohamed al Marocului.